Cei mai tineri debutanţi, "douămiiştii" par a se conduce după principiul că, atunci când nu poţi copia după alţii, inventezi. Ei au înţeles că ceva trebuia zguduit pentru a pune din nou în mişcare fluidul vital al literaturii, ameninţate de masificarea agresivă (mass-media, consumul nelimitat, cultura de masă) şi şi-au asumat riscul de a comite erori în dezlănţuirea lor partizană, contestatară, nu lipsită de contradicţii. Cum s-ar putea ordona încâlceala produsă de uriaşa deschidere a epocii pe care o trăim, dacă nu prin căutări, zbateri, ciocniri, cum ar putea arăta o lume străbătută de suflul schimbării fără sistemul de propulsie pe care îl configurează întotdeauna vitalitatea nestăpânită a tinerilor? Diversitatea vocilor în scriitura pe care ei o propun este un semn sigur al originalităţii şi oferă promisiunea că literatura mai are încă multe resurse pentru a supravieţui, în pofida celor ce îi anunţau, de câteva mii de ani încoace sfârşitul.

Textele tinerilor scriitori ai anilor 2000 vor putea cu mare uşurinţă să călătorească, să străbată frontiere, să compenseze limita născătoare de complexe a limbilor. Sunt semne că se naşte (sau renaşte) astăzi în literatura română o poezie puternică şi directă, lipsită de orice inhibiţii, ca o frontală întâmpinare a unei lumi "dez-rădăcinate", în care, în ciuda unui obsedant destin cultural minor (idee pe care am fost învăţaţi şi încurajaţi să o luăm de bună fără a-i pătrunde în profunzime, şi deci fără a o mai contesta) avem toate şansele să pătrundem, nu într-o manieră nivelator-nimicitoare, ci într-una cosmopolită. Autenticitatea revendicată de toţi poeţii şi prozatorii ultimilor ani, ruptura cu trecutul pe care o resimţi în toate textele şi în luările lor publice de poziţie, noutatea şi originalitatea sâcâitoare din discursul unora, forţa şi încrâncenările altora, dezinvoltura şi talentul incontestabil sunt, la începutul acestui deceniu tot atâtea garanţii pentru succesul lor. Rezistenţa "puterii" în faţa schimbării este stupidă şi inutilă. În aceste condiţii, apare ca extrem de ciudată miopia criticii, care continuă să treacă sub tăcere debuturi semnificative, asupra cărora s-a arătat, aproape în întregime, incapabilă să se aplece.

Că generaţia tânără nu are o revistă a ei, deşi o duzină de publicaţii jenante, sub-mediocre apar - săptămânal sau lunar - sub egida Uniunii Scriitorilor, că ierarhiile îndelung forjate prin crâşmele literare nu se lasă zguduite cu una, cu două, că spiritul plebeu împănează în continuare această "scenă" saturată de scriitori lipsiţi de valoare nu mai miră pe nimeni familiarizat cât de cât cu aerul fetid pe care este nevoită să îl respire literatura ce se scrie astăzi.

Este foarte adevărat că pericole pândesc la tot pasul (refuzul culturii, tentaţia unei viziuni maoiste asupra literaturii pentru cei mulţi, furia paranoidă care îi face pe unii din scriitorii tineri să se certe cu toată lumea), dar, o dată ce îşi va fi reglat tirul şi depăşit contradicţiile flagrante, generaţia începutului de mileniu va putea constitui o alternativă reală la grupurile de interese care conduc în prezent literatura română către o previzibilă dezagregare. Până atunci, poziţia de marginali nu poate decât să vină în sprijinul literaturii atât de vii pe care scriitorii anilor 2000 o propun, în condiţiile în care centrul se osifică şi se "clasicizează" cu o proverbială lipsă de măsură şi de discernământ.

prin gura [deşi mai potrivit pare regionalismul folosit acum chiar şi pe afară nu doar pe toate picioarele de plai autohtone cu sens de acţiune] raiului al cărei indicativ s-a transformat aproximativ recent din rom în rou nu se lucrează.. nu se gândeşte.. nu se nici speră pe alocuri.. nu se nici votează cum cred eu c-ar fi bine, dar despre asta altădată şi poate altundeva [nu mă pot abţine: dacă aţi afla că unul dintre candidaţii la preşedinţie scria într-o bucată din tinereţea sa deseori pierdută tot felul de bazaconii şi le semna iQ666 l-aţi mai lua în calcul?].. nu se citeşte.. nu se zâmbeşte [cu niscaiva excepţii, majoritatea clişeizate].. nu se învaţă.. nu se trăieşte.. nu se respectă nici măcar legile.. nu se iau măsuri.. apa nu se foloseşte nici la băut, d'apoi la chestia aia unde e nevoie şi de săpun, nu doar în rare cazuri.. nu se bat nevestele şi copiii.. nu des.. nu se acceptă valorile reale.. nici cele complexe.. nu se iese în pensie deşi ar fi cazul [vreţi şi exemple sau le dibuiţi singuri-singuroi?].. nu se joacă cinstit [cred că nici la horă].. nu se priveşte'n sus, nici înspre vest.. de luat aminte ce să mai pomenesc? nu se păstrează ordinea sau curăţenia.. nu v-am plictisit? poate credeţi c-ar urma o listă cu ce se.. dar sunt destule care se încât simpla lor înşiruire să-şi poată aroga titlul de listă?.. dacă frate'meu s-ar crede marilyn manson i-aş cumpăra o bufniţă de-aş şti de unde.. în România se scrie.. chiar dacă nu se citeşte, chiar dacă nu se vând cărţile, chiar dacă nu se prea poate trăi din scris.. românii scriu şi deseori ies la interval cu operele lor nu rar agramate.. edituri există în mai toate oraşele, ca să nu mai vorbim de sate, dintre care unele au ajuns centre universitare.. oamenii scriu nimicuri şi se publică, pe ei înşişi sau între ei într-o veselie în draci pe bandă rulantă.. sau invers? grav e că unele cărţi chiar interesante ajung să apară prin cine ştie ce târg obscur şi-n tiraje discrete, iar nulităţile celor care ne inundă oricum ecranele şi ziarele adună praf prin marile librării.. editurile cer bani autorilor ca să le publice volumele, aşa că-şi împopoţonează cv'urile cei care-şi permit, iar texte care poate aduc ceva nou sau măcar ating nivelul de la care se poate vorbi de literatură rămân la sertar, sau în folder, vorba unui mare poet contemporan, doar pentru că autorii lor preferă să-şi investească banii [dacă îi au] în cărţi ale altora.. parcă niciodată nu s-au scris pe la noi atât de multe texte cu pretenţii poetice care să ajungă prin diverse mijloace spre aproape inexistentul public de poezie.. o fi de vină doar internetul pentru impresia pe care v-am împărtăşit-o?.. în sfârşit am ajuns la internet.. aici oricine poate să scrie orice, iar cine e interesat poate ajunge să citească aproape tot ce vrea.. românii scriu şi-şi pun creaţiile prin tot felul de locuri, de la pagini personale la site-uri specializate pe adunarea de texte, de la bloguri şi forumuri la pagini dedicate unor subiecte ca literatura, satira, societatea românească contemporană, jurnalismul,... intelectuali de periferie adună materiale de ici-colo şi se proclamă autori, universitarii îşi publică notiţele de curs şi-şi obligă studenţii să le cumpere, iar palmaresul lor se-graşă, unii traduc cărţi din alte limbi şi se trec pe ei ca autori.. n-a fost o paranteză, doar citate din realitatea postmioritică în care ne scărmănăm cu speranţe de mai bine existenţele.. şi eu scriu, deşi nu m-am pregătit niciodată pentru asta.. ce-aţi vrea să scriu? eu nu-s literat, doar critic din ce nu-mi place.. ăsta fuse dumneamea.. e literatura în ce scrii, zace pe acolo, supurândă, chiar dacă nu o recunoşti.. mi-au zis ei.. şi aşa am ajuns la EgoPHobia.. sunt şi eu un român care scrie şi-i critică pe ceilalţi care o fac?.. nu toţi cei care scriu ar face mai bine să-şi ocupe vremea cu altceva.. printre megabiţi de maculatură virtuală sunt şi destule texte care merită timpul şi efortul.. dau ca exemple doar jurnalul răului şi e-volution.ro.. nu e deloc grav sau negativ că se scrie mult prin poporul nostru.. eu mă chiar bucur.. mai grav e că nu se citeşte, nu o dată am auzit răspunsuri de genul "am văzut filmul" la-ntrebări ca "ai citit cartea...?".. nu toţi scriu din vocaţie sau din talent.. se scrie şi de jale, de dor, de alean, de voie bună, de noapte, de zi, de foame, de sete, de fantezie, chiar şi d'aia.. despre rolul "descărcător" [downloadator - pentru iniţiaţi] al scrisului s-a mai dezbătut, ca să nu scriu scris.. ar fi interesant un experiment în timp, câţi dintre cei a căror vârstă se scrie cu cifră şi-şi omoară timpul şi duşmanii virtuali într-un oarecare internet-cafe de cartier vor ajunge peste ani posesori de blog, postatori de texte pe site-uri publice şi, de ce nu?, ziarişti, chiar dacă nu ştiu şi nici nu vor afla pe parcurs după ce reguli se pun virgulele.. românii scriu şi datorită unora ajung şi alţii să o facă.. nu-ţi place cum sau ce scrie cineva şi-l critici, iar un răspuns de genul "scrie tu mai bine dacă eşti în stare" te trimite la împroşcat foaia sau monitorul cu ceva din tine.. începe să-ţi placă şi nici nu-ţi dai seama când te-a prins dimineaţa scriind.. sau de ce vrei s-o faci iar mâine.. iar când nu ştii ce să mai abordezi, scrii despre cum scrii, despre cum scrii că scrii sau despre ce vezi, noaptea are mister, ziua lumină, răsăritul speranţă, apusul farmec [noroc c-a trecut inchiziţia, altfel aici trebuia să mă cenzurez], soarele e galben, luna depinde.. nu sună deloc prea ştiinţifico-fantastico-imaginar ultimele mele fraze.. scrieţi, dar întâi citiţi-vă singuri, apoi daţi mai departe.. măcar greşelile de ortografie să sucombe.. eu citesc, la fel de pierdut în acum cum mă ştiţi deja!

Sunt trist. Dar asta nu mă împiedică să mă gândesc la un porc. Mă gândesc la un porc, dar asta nu mă împiedică să mă gândesc la un porc. La un porc adevărat, de data aceasta, şi nu la cei pe care îi numim noi porci în diferite situaţii. Eu pot zice, dacă vreau, că sunt porc, fără să mă contrazică nimeni, însă dacă spun, de exemplu, că, să le spun aşa, guvernoii nu sunt porci, aproape toţi ceilalţi oameni m-ar suspecta de apartenenţă la guvern, şi în consecinţă nu ar da doi bani pe vorbele mele. Noi, cetăţenii, în marea noastră majoritate (spiritul de turmă) suntem împotriva guvernului, oricare, oricând şi oricum ar fi el. Suntem, adică, anti-porci. Aceasta e singura definiţie pe care am putut-o găsi anti-porcului. Dacă vreţi şi dacă puteţi, găsiţi una mai apropiată de sufletele dumneavoastră (se poate observa exact aici imensul, incomensurabilul meu bun-simţ). Pe mine nu mă mai interesează, eu am pus problema pe tapet (o problemă vitală, ca dealtfel toate problemele pe care le discutăm) şi am şters-o vijelios. Iar dacă aş fi într-adevăr anti-porc, m-ar interesa cu atât mai puţin. Iar Bo Didley este oricum mult mai anti-porc decât mine, în pofida expresiei "porc de negru".

Se apropie sărbătorile de iarnă: naşterea Domnului şi excepţionala noapte de trecere dintr-un an într-altul. Nu contează din care în care, toate revelioanele sunt la fel, iar dacă scriu "revelion" cu literă mică, nu înseamnă că desconsider această sărbătoare, care, la urma-urmei, nu diferă prin prea multe de orice altă petrecere. Prin ce diferă? Prin şampania care obligatoriu se bea la miezul nopţii şi prin faptul că lumea o consideră o petrecere specială. Ar trebui să o consider şi eu la fel în nimicnicia mea, nu-i aşa? Refuz. Petrecerea de Revelion (mi-am călcat pe inimă, nu pentru prima dată, şi am folosit majuscula) diferă, în general, de alte petreceri în primul rând prin carnea de porc care se foloseşte din plin la prepararea mâncărurilor, şi asta fiindcă oricât se străduiesc oamenii, nu reuşesc să mănânce toate cadavrele porcine pe care şi le procură (prin crimă, cum altfel?) înainte de Crăciun. Paranteză: nu sunt vegetarian. Nu difer mult de un porc. şi eu sunt diferit de porc doar cât diferă orice om, cu alte cuvinte nu porcul îl mănâncă pe om, ci omul pe porc. Adică prin nimic. Da, sunt anti-porc, căci şi eu îl mănânc pe porc; toţi suntem anti-porci din acest punct de vedere, chiar dacă nu vrem să recunoaştem. Nici eu nu vreau să recunosc, dar nu am de ales. A sosit, vorba aceea, momentul adevărului.

Sărbătorile de iarnă. Prilej pentru om de a se distra şi de a putea spune cele două vorbe care se potrivesc mult mai bine ca nuca în perete: "Sunt beat, deci exist" şi "Omor un porc, deci exist". Scuze, Descartes, deşi... Dar nu am nimic cu Descartes, cel puţin astăzi. De ce tăiem porcul? Răspuns: ca să avem ce mânca sau, altfel spus, să supravieţuim. Aiurea! Garantez că putem trăi şi fără să tăiem porcul. Rectificare: putem trăi şi fără să ucidem animale, să nu poată nimeni spune că ţin cu porcul. Bine, cine mă consideră pe mine porc (şi sper că sunt şi astfel de oameni) nu poate decât să deducă logic că ţin cu porcul. ţin cu animalele, sunt un animal. Acum aş putea fi acuzat de vegetarianism; nu, am spus şi voi spune întotdeauna că-mi place carnea de porc, de miel etc., pentru că aşa e. şi, la urma-urmei vegetarianismul nu-i un lucru rău, chiar vă sfătuiesc să-l încercaţi. Pledez aici împotriva crimei legalizate. Adică: dacă instinctul criminal din fiecare din voi vă îndeamnă să ucideţi, omorâţi-vă între voi şi lăsaţi porcii să trăiască. Nu sunt frumoşi porcii, mai ales când sunt mari şi graşi? Sunt oameni care cred că ar putea da o tobă sau un cârnat mult mai bune decât cele din carne de porc. Punct. Despre antropofagie altădată.

Dumnezeu a zis: "Creşteţi şi înmulţiţi-vă". Asta şi facem, ba chiar ne hrănim cu animalele şi cu roadele pământului. La început, probabil că trebuia să mănânci animalul, ca să nu te mănânce el pe tine, dar acum am impresia că s-a mai schimbat situaţia. Mi-ar fi plăcut ca Dumnezeu să fi zis: "Creşteţi, omorâţi porcul, şi eventual înmulţiţi-vă", iar eu aş fi tăcut. Dar nu, una dintre porunci sună astfel: "Să nu ucizi". Având în vedere că tot ne omorâm între noi, mai mult sau mai puţin, în funcţie de epocă, starea vremii şi rentabilitatea distileriilor, avem dreptate să omorâm şi animale, mai ales că pe ele le putem mânca fără a fi numiţi antropofagi. Haideţi deci să consumăm cadavrele de porci, şi dacă avem puţin noroc şi ceva tragere de inimă poate că reuşim să ajungem ca ele. La dimensiuni mă refer, nu la starea lor. Cadavre vom fi şi fără tragere de inimă.

O familie medie. Sărbătorile de iarnă se apropie. Familia are ceva economii puse deoparte din timp pentru a putea cumpăra un porc. Capul familiei merge la târgul de animale, unde sunt o sumedenie de porci care se cer sacrificaţi. Păcat că nu înţelegem limbajul lor. După multe târguieli şi uneori chiar înjurături neintimiste, părintele familiei iese victorios: în cărucior grohăie un porc mare (asta nu întotdeauna), gras, frumos şi sătul de viaţă. Ajuns acasă, omul supune porcul operaţiei de tăiere sau cheamă un alt om să o efectueze. Nu descriu operaţia, că o ştim cu toţii. Situaţia devine palpitantă doar dacă se întâmplă ca porcul să evadeze din mâinile călăilor cu cuţitul înfipt în jugulară, dar din păcate foarte rar reuşeşte să muşte pe cineva. Şi am auzit că muşcă bine porcii. în astfel de situaţii, după operaţie, în faţa blocului poţi vedea sânge de porc scurs din jugulară în timpul jogging-ului, porcul ciopârţit şi sortat, plus doi-trei oameni obosiţi, dar cu conştiinţa împăcată: şi-au făcut datoria. Ceilalţi membri ai familiei se ocupă cu curăţenia, iar apoi cu mâncarea, pentru ca după două-trei zile de muncă să vină Crăciunul, moment în care familia se va înfrupta din greu din roadele crimei, chiar cu riscul unor indigestii. Cei ce sunt de serviciu la urgenţă, au ce să facă de sărbători, din plin. Alcoolul îşi face şi el datoria prin viscerele şi creierele oamenilor, iar sărbătorile odată trecute, reîncepe munca de zi cu zi pentru supravieţuire, urmând ca, de Paşte, un alt animal să se fi săturat de viaţă. Ce înfiorătoare stereotipie! Propun ca în fiecare lună să tăiem un animal, iar dacă sunt prea multe animale care se plictisesc, chiar în fiecare decadă a fiecărei luni. Sunt destule animale, aşa că am avea ocazia să ne facem o mare bucurie: anul să fie plin de sărbători, iar instinctele ucigaşe vor fi satisfăcute. Toată lumea va fi fericită, mai puţin porcul şi celelalte animale.

Omul juisează doar pentru plăcerea de a juisa. Animalele juisează din instinct de perpetuare, aşadar e o mare diferenţă între om şi animal. Bărbatul se îndeletniceşte cu mângâieri şi tot felul de alte lucruri procuratoare de plăcere, abia apoi urmând coitul. Porcul se urcă pe scroafă, îşi introduce sămânţa şi pleacă. Cred că, într-un timp îndepărtat, omul a încercat să-l înveţe pe porc să folosească metode anticoncepţionale, să practice felaţiunea şi cunnilingus-ul etc., etc., dar, fiindcă porcul nu a fost receptiv, s-a ajuns la o soluţie extremă, şi anume castrarea multor porci ca metodă de contracepţie. În concluzie, pentru că au un coeficient de inteligenţă redus, mulţi dintre porci nu se pot culca cu femeile lor. Mă întreb, pe când bărbaţii vor folosi şi ei această metodă de prevenire a sarcinii? Şi, dacă vrem să mâncăm multă carne de porc, de ce îi mai castrăm? Nu e rentabil să creşti un porc.

Cei mai buni şi cel mai fideli cititori ai tăi? Nevoia de a-i satisface. Respectul pentru cei ce te respectă. Ruptura se produce în clipa în care devii idolatrizat. Atunci totul cade. Atunci maestrul egophob scuipă pe discipolii a căror patimi orizontale nu-i pot ridica spre a înţelege transcedenţa stăpânului. Nesatisfăcut de finalitatea străduinţei sale, maestrul renunţă şi pleacă lăsând în spate o turmă avidă de învăţăcei nesatisfăcuţi, nemasturbaţi suficient, incapabili să-şi producă acea ejaculare a minţii atât de necesară celor ce vor să creadă că pot mai mult.

În clipa aceea stăpânul pierde iar discipolii decad. Transformarea, supunerea în faţa forţelor inexorabile ale universului.

Orice operă se raportează la ceva. Nivel artistic? Valoare? Integrare în absolut? Rahat! Orice mare operă se raportează în primul rând la nivelul de egofobie al creatorului înmulţit cu posibilitatea ei de integrare în ceilalţi proşti. O simplă matematică; o alchimie a literaturii.

Ce este literatura? Abilitatea de a da viaţă unor arhetipuri. Puterea de a resurecta o minte bolnavă, moartă, folosind cuvinte, formule. Viaţa nu stă în cuvinte, căci cuvintele sunt cele menite spre a încununa măreţia vieţii. Un om fără trăiri se va droga cu ele, dar nu va simţi trăirea. Un cerc vicios al ratării interioare.

Cine încearcă să înţeleagă va simţi aproape spada intelectului şi iluzia că o înţelege şi o stăpâneşte, peste un pământ de piatră, dar totul va că;dea zdrobit în aburii de apă ai unei iluzii de foc. Arhetip al profunzimii şi micimii noastre? Sau simplă elucubraţie mentală? Când puntea se rupe maestrul va urî discipolul, iar discipolul îşi va căuta alt idol. Singurul care pierde cu adevărat e maestrul. Stăpânul interjecţiilor verbale răpus de limitarea unui sclav care NU vrea şi NU poate să înţeleagă. Ce-ai avut şi ce-ai pierdut? Prostii. Pierderea se calculează altfel.

Ce-ai fi putut avea, e măsura tuturor lucrurilor.

Ce ai acum, e doar măsura limitării tale.

Scuipă-i!

Deseori auzim fără să vrem sau, în cele mai sâcâitoare cazuri, tocmai din gurile rudelor (de obicei de sex feminin), următoarele cuvinte "Azi mergem să aprindem o lumânare la biserică, că e Sărbătoare mare! E cu roşu în calendar."... Nu am înţeles eu prea bine la început cum stă toată treaba asta cu aprinsul lumânărilor, dar acum, că am descoperit misterul, mă gândeam să vă scutesc pe voi de alte analize...

De ce să stăm la cozi interminabile în marile Sărbători, notate în calendar cu o culoare distinctivă (de obicei roşul), pentru a aprinde o lumânare, când de fapt acea lumânare poate este stinsă de vânt sau de alţi maniaci care vor la rândul lor sănătate, dar nu mai au loc să îşi înfigă lumânărica palidă şi aproape topită în nisipul ciordit de la malul mării sau în găurelele ruginite şi prea mari pentru firicelele de ceară portocalie; şi se îmbulzesc transpiraţi şi în grabă, probabil erau în întârziere la muncă... Şi dacă într'adevăr majoritatea aprind pentru sănătate (sau alte insignifiante motive, cum ar fi: banii, necazul vecinului, moartea duşmanilor, divorţul iubitului din păcate deja căsătorit, examene foarte grele pentru pregătirea cărora nu s-a depus nici cel mai mic efort... şi lista "rugaminţilor fierbinţi" ale păcătoşilor robilor lui Dumnezeu poate continua, fără nici o reţinere sau prejudecată; diversitatea dorinţelor fiind influenţată doar de sexul, vârsta şi situaţia financiară a celui aflat în aşa-zisul impas...), lumânarea ar deveni implicit simbolul sănătăţii... Deci, am putea spune că am ajuns la o concluzie? Toţi aprindem lumânări ca să...? ... Să ne gândim că sănătatea noastră constă în simpla lumânare aprinsă... Şi cei mai mulţi dintre noi, cu dorinţe mari şi diverse alte probleme (o boală care ne stă în cârcă de ani de zile, un soţ alcoolic, o nevastă iubitoare cu mulţi tipi, dar numai cu cel de lângă ea nu) îşi pun toate speranţele în lumânările aprinse... Le convine să creadă că scapă ieftin şi, mai mult, se fac bine cu 2000-2500 de lei (în funcţie de adaos) şi zero bani... plus o cruce alandala făcută cu viteza cu care Pământul se învârte în jurul Soarelui, deci nu foarte în grabă, dacă stăm să ne gândim că, totuşi, nu e făcută cu viteza luminii... Suntem obligaţi, în acest mod, să recunoaştem, că până şi un şomer îşi poate permite această metodă neconvenţională de rezolvare a grijilor... 2500 lei... ce mai faci în ziua de azi cu 2500 lei?! Până şi un cerşetor ţi-i refuză... Şi apoi, un semn deja robotizat al mâinii drepte; un semn devenit, în cele din urmă, încă una din nenumăratele funcţii ale mâinii... Şi deci, un om care nu ar şti prea bine cum se desfăşoară exact această convenţie a lumânărilor aprinse s-ar gândi imediat că va fi sănătos şi ferit de pericole cât va vrea Dumnezeu să ardă acea lumânare...

Hmm, bună explicaţie... şi când te gândeşti că nici nu a fost nevoie de un efort intelectual prea însemnat... Bună explicaţie, pentru că toţi ştim că pân' la urmă tot cum vrea Dumnezeu se întâmplă orice în lumea asta, oricât de mult ne-am ruga noi... poate fi asta explicaţia cea mai logică dintre cele câteva zeci sau sute de interpretări... dar vreau să nu cred în totalitate în verosimilitatea acesteia, ţinând cont că eu însămi mi-am văzut lumânarea stinsă de o... băbuţă care făcea curăţenie, la numai un minut după ce mă gândeam că plec sănătoasă de acolo, şi mai mult: fără griji şi necazuri acasă, mai ales că îmi făcusem o cruce, într-un ritm mult mai lent ca alţii... (Nu m-am gândit dacâ se ţine sau nu cont de aspectul acesta, dar folosindu-mă de aceeaşi logică cu care am judecat până acum înclin să cred că cu cât eşti mai lent cu atât scapi mai repede... Ilogicii ştiu de ce!).

Bine, nu că acest lucru ar avea vreo legătură cu faptul că veneam de la o chindie şi trecusem direct pe la biserică, să fiu sigură că Dumnezeu o va lega la ochi pe mama (sau cel puţin o va priva de ascuţita sa vedere) şi astfel nu o să îşi dea seama că am venit cu 3 ore mai târziu de 5 dimineaţa... că nu mai aveam bluza cu care plecasem... şi că părul îmi era îmbâcsit cu şampanie... Singura alternativă rămasă atunci era în acelaşi timp şi singura idee care-mi hoinărea de nebună prin mintea împăienjenită de somn, frig şi nepăsare: toate astea se rezolvă cu ... o lumânare! Interpretările acestei întâmplări există într-un numar mare, mai mare sau egal cu cel al lumânărilor aprinse într-o mănăstire, de exemplu...

Stau să mă gândesc... că nu sunt sănătoasă poate... şi asta doar din cauză că lumânarea mea s-a stins... Da! aşa e: nu mai sunt sănătoasă, din moment ce stau să vă scriu vouă toate astea... mă mai şi chinui pân' la urmă, pentru că mi-e somn... şi poate răcesc la burtă, că stau pe scările reci şi ude de la biserică! Şi totuşi stau! Să vă spun cum e cu toată treaba asta... VOI, care probabil aţi sărit cu gura de multe ori că mă îmbrac excentric, că vorbesc prea pe şleau sau că nu o să îmi găsesc vreodată un soţ care să îmi înghită toate ieşirile şi mofturile... VOI, care la ora asta, când eu încerc să vă aduc pe calea cea bună, dormiţi fără griji, în pătucurile pufoase sih calde, înveliţi până-n gât cu cearceafuri din satin alb, visând la extragerea loto din după-amiaza asta... Pentru VOI, nici nu îmi mai pasă de pantalonii noi-nouţi, cumpăraţi special pentru seara trecută... Şi ar trebui să îmi rămâneţi recunoscători... Deci, ştiu că vă simţiţi datori pentru ceea ce tocmai aţi aflat... şi dacă tot vreţi să îmi mulţumiţi atunci cel mai bine ar fi să îmi aprindeţi o lumânare, în prima biserică pe care o întâlniţi în drumul vostru, şi să staţi să o păziţi niţel, asta ca să nu o stingă vântul sau vreun derbedeu nesănătos care vrea să o vândă la mâna a treia... (Nu am zis second-hand, pentru că eu am cumpărat-o de la mâna a doua, cu o mie de lei rătăcită în buzunarul plesnit al pantalonului... nu îmi ajungeau banii să iau o lumânare originală din biserică şi am achiziţionat-o din mâna ţigăncuşului agitat în braţele pirandei alcoolice). Şi poate aşa mă tratez şi eu... şi mai şi scap şi de predica interminabilă a mamei care sunt sigură că nu a închis vreun ochi toată noaptea... iar acum se plimbă disperată pe la vreun sediu de poliţie cu mâinile ca de mort şi cu o faţă transformată de frică, smulgându-şi părul roşcovan şi zbierând că fata ei cu siguranţă e rapită, sechestrată şi violată de cine ştie ce nenorocit nesănătos... (E posibil să fie nesănătos... dacă nu a aprins lumânări la viaţa lui...)... că ea e cuminte şi nu întârzie niciodată.

Şi dacă aş şti că va porni în căutarea mea chiar jandarmul ăsta tinerel şi zvelt de la câţiva paşi de mine, care încearcă să gonească cerşetorii ăstia din faţa mea... poate că m-aş duce singură la el... să îi spun că pe mine mă caută mama; şi ar primi un bacşiş gras dacă mă restituie (musai însă: întreagă şi nevătămată!) la domiciliu... Şi cine ştie, poate într-o bună zi intrăm împreună în biserica asta gri şi udă de la ploaia care tocmai a încetat (încă unul din motivele pentru care oamenii aterizează la biserică în alte zile decât duminica)... şi fără să aprindem decât două lumânări mari şi înalte, frumos colorate, cu floricele şi voaluri încreţite... Apoi, dacă stăm să ne gândim, nici nu am fi nevoiţi să le ţinem noi, să ne chinuim pe urmă să scăpăm de ceara scursă pe degete... Da! Da! (Ia te uită: încă o dorinţă, însă nu ştiu dacă e însurat sau nu...). Ar fi super... da' până una-alta, înainte să îi zic că mă caută mama, hai să mai aprind o lumânare...