Surprinzător sau nu, invitatul nostru din acest număr este Claudiu Komartin, iar cartea pe care o voi prezenta este mult comentatul şi premiatul său volum de debut Păpuşarul şi alte insomnii (Editura Vinea, Bucureşti, 2003).

Încă din titlu începe să se contureze o poetică ce va fi dezvoltată treptat sau, dimpotrivă, abrupt pe parcursul întregului volum, o poetică centrată pe imaginea acaparatoare a Conştiinţei. Ipostaza "animată", dar în acelaşi timp programatic artificială a conştiinţei va fi Păpuşarul, cel care imprimă mişcare păpuşilor cu sfori, cel care efectiv "trage sforile" discursului poetic. Pentru că volumul lui Claudiu Komartin este, în esenţă, o scenă care-şi arată, într-un act exhibiţionist, "desuurile" (dedesubturile, culisele). În textele lui Komartin (ca, de altfel, la majoritatea modernilor) substanţa nu trebuie căutată într-un dincolo al formei, ea se află cât se poate de reală în însăşi ţesătura textuală, întrutotul la vedere. De aceea, e foarte posibil să se considere că poemele sale sunt pline de ornamente şi preţiozităţi: "în stradă, copiii aurii îmi cunoşteau cel mai bine/ slăbiciunile. Ei aruncau la picioarele mele halouri de/ lumină trandafirie, pietre preţioase, bumbii de la unifor-/ mele majordomilor. Dar toate aceste nimicuri/ mă lăsau rece, călcam netulburat peste ele umblând/ mai departe în căutarea promisei prăzi" (Gonzalo). Totuşi, este important de remarcat că această poetică manieristă este cultivată în mod conştient, în sensul unei reveniri critice la modelele anterioare, un fel de revalorificare a lor. Răspunsul la dilema bătătorită despre "cum e cu putinţă ceva nou" pare să fie legat de reînnodarea punţilor cu tradiţia poetică - o diversitate în identitate, dacă vreţi.

În mod evident, trebuie să distingem între două tipuri de conştiinţă. Este, în primă instanţă, (supra)conştiinţa poetică, omniscientă şi omnipotentă, o divinitate a textului care regizează întreaga desfăşurare a "firului" liric: "păpuşarul cu mâinile negre zumzăie pe străzile unui mare/ oraş negru/ îşi înfige unghiile în carnea unora care trec întâmplător/ pe acolo (iar ăştia pică imediat ca loviţi de trăsnet)/ degeaba m-aş apropia acum, aşa, tiptil îmi spun/ ţinând între dinţi o rugăciune/ ca pe un topor abstract de aruncat la picioarele lui/ aşa că stau ghemuit în propria sudoare rece şi tac" (Păpuşarul).

Urmează o conştiinţă subiectivă, a actantului liric, o conştiinţă în esenţă scindată: "scriu un poem strâns şi rece ca un pumn de oţel/ şi fiindcă eu respir de acum pentru doi/ fiecare gură de aer îmi arde plămânii iar viaţa/ mi-o scuipă în subsoluri mustind de alcool" (*** (scriu un poem încordat şi tăios)). Este motivul baudelairian al "călăului de sine însuşi" (heautontimoroumenos), de altfel întreaga secvenţă păstrează ceva din atmosfera poemelor simboliste franceze. Eul poetic se dedublează la infinit, preia sau aruncă tot felul de măşti, care mai de care mai terifiante sau mai colorate, mai încărcate sau mai tăioase, dure, corozive. Nici nu se mai ştie dacă faţa iniţială persistă, ascunsă undeva sub urmele groase ale pensulei, sau succesiunea delirantă a măştilor groteşti/ inefabile a dizolvat-o în întregime.

Pe de altă parte, s-a vorbit foarte de mult de nota livrescă a poeziei lui Claudiu Komartin. într-adevăr, textele sunt supraîncărcate de nume şi referiri cărturăreşti, care deşi se încadrează în poetica sa specifică, cea a artefactului viabil, nu reuşesc decât să îngreuieze excesiv planul formal al poemelor.

De ce artefact viabil!?! pentru că, pe de o parte textele lui Claudiu Komartin sunt artificiale, manieriste, "căutate", însă pe de altă parte, aceleaşi texte sunt marcate de pulsiunea unei trăiri exasperate, terifiate, dar în cele din urmă autentice: "dansez cu moartea în oglinzi princiare/ am părul pieptănat şi hainele aranjate/ impecabil/ iar pereţii încăperii minuscule în care locuiesc/ sunt chiar rănile/ exasperante ale singurătăţii mele/ (...)/dansez cu moartea peste crini calcinaţi/ şoldurile mi se leagănă atât de graţios/ atât de manierat/ de parcă nu eu aş fi scris/ cu sânge pe geamul dinspre stradă/ SALVEAZÃ-MÃ/ într-o limbă necunoscută" (hiatus). Dedublarea e, în acest sens, "dublă" - o dată la nivelul semantic al textelor (pluralitatea măştilor), o dată la nivelul procedeelor artistice, al "manierelor" abordate în mod critic (pendularea între scrisul artificial, distant, pretenţios şi scrisul ancorat în real care încearcă să capteze zbaterea tragică a fiinţei-în-lume).

Revenind la titlu şi la insomnii, pe parcursul volumului mi-au atras atenţia versurile: "ca să umplu cu ceva golul/ nu îmi rămâne decât să mă apuc iar să dorm" şi mă întreb cine produce starea inspirată - somnul sau insomnia? Poate că amândouă! Contextual este vorba de "o alianţă nouă": "pentru tine sunt poemele astea scrise pe inima goală/ ascultă/ în definitiv noi doi suntem la fel/ şi spun asta pentru ca în spaţiul care ne desparte/ să nu mai încapă nici o mască ştii bine/ că toate dimineţile lumii ne surprind în aceleaşi/ poziţii/ cu faţa la perete crestând tencuiala în căutarea/ unei uşi sau ferestre" (O alianţă nouă). Poemul poate fi interpretat ca un text erotic, dar în acelaşi timp poate fi înţeles în mod polemic faţă de estetica lui Adrian Urmanov. De altfel, întregul ciclu al Păpuşarului (format din patru texte) îi este dedicat. În acest sens, Komartin mimează pentru a o nega "maniera" lui Urmanov, "arată cu degetul" poemele utilitare, bazate pe un raport foarte strâns (dorit cât mai concret) între autor şi cititor. Ironia este foarte subtilă, iar tragicul se transformă în cele din urmă într-un simţ fin al ridicolului: "canalul de comunicare între noi s-a îngustat prea mult/ vino cu spaimele tale cele mai negre/ lipeşte-le de buzele şi de palmele şi de spaima mea/ trebuie să încheiem o alianţă nouă/ altfel/ ca să umplu cu ceva golul/ nu îmi rămâne decât să mă apuc iar să dorm".

Finalul volumului este foarte sugestiv şi are pretenţia de a deschide un nou drum: "Mă grăbesc să retez funiile care mă mai leagă de ţărm/ (Funii lungi şi cărnoase, pline de viaţă)// E nevoie să distrugi dintr-o dată ceea ce te mai ţine la ţărm/ Pentru a inventa un stil nou/ Sau o perversiune mult mai cumplită" [Poem (Curând voi mina tot ce am afirmat vreodată)]. Prin negaţie începe orice revoluţie în cultură, asta o ştim cu toţii. Urmează să vedem, peste ani, dacă a iniţiat-o sau nu Claudiu Komartin...

1. Draga Claudiu, te-am "descoperit" lecturand anul trecut in "Euphorion" poemul tau "Patru lamentatii pentru poporul fisurii". Am fost atat de entuziasmat de el, incat te-am mentionat in manifestul meu publicat in Tiuk, "Anthem for the Generation 2k+". Cum te raportezi acum la acea poezie si in general la situatia societatii romanesti post-decembriste?

Sunt, în principiu, împotriva poeziilor circumstanţiale sau ocazionale, dar mi s-a întâmplat să mă las purtat de şuvoiul clocotitor scos la iveală de câteva evenimente majore, iar de-acolo au ieşit texte poetice adevărate, puternice, vii, în care cred şi acum. Aşa s-au născut poeme precum "Aici odihneşte", "Tulburătorul vis al soldatului din Bagdad" sau "Patimile sfântului Reinaldo", din volumul meu de debut, "Păpuşarul şi alte insomnii" - cei ce vor fi citit această cărţulie ştiu despre ce vorbesc. Cât despre cele "Patru lamentaţii despre poporul fisurii", poeme scrise acum exact doi ani, pot spune doar că le citesc şi acum cu uimirea (şi poate chiar emoţia) dintâi. Ele au izbucnit din exasperare şi din ceea ce aş numi o furie neputincioasă (care este, dacă stau bine să mă gândesc, motorul celor mai multe din textele poetice pe care le-am scris în trecut - vezi şi "Valsul porcilor", din care EgoPHobia a publicat câteva fragmente). Şi a mai fost ceva: un ambiguu sentiment de vinovăţie, care mă urmăreşte în tot ceea ce fac şi în tot ce scriu (dar nu vreau să insist asupra acestui din urmă aspect).

Raportarea mea la situaţia post-decembristă (epocă de tranziţie nenorocită şi cenuşie în care am şi crescut) este exact cea pe care încercam s-o exprim mai sus: exasperare - furie neputinciosă - vinovăţie - regret. Şi, desigur, dorinţa de a da vina pe cineva, de a găsi ţapi ispăşitori, de a-ncerca să construiesc alături de ceilalţi o lume mai bună, mai sigură ş.a.m.d.

2. In volumul tau, "Papusarul si alte insomnii", in afara de filonul social, exista o intensa tematizare a eului, cu angoasele, limitarile si dezideratele lui. Aceasta tematizare vine in continuitatea marii traditii expresioniste, are tot explicitul si brutalitatea sa, dar si o unda de blandete/puritate inefabila. Cum te raportezi la predecesorii tai si care este mesajul poeticii tale?

Mă simt îndatorat. Fie că-i vorba de Rimbaud, Trakl, Benn, Eluard, Bogza, Pasolini sau Mazilescu, mă raportez, vorba lui Vattimo, cu pieta. Despre "mesajul" poeticii mele? Cred că mai am mult de scris (şi de trăit) până la a mă-ncumeta să ofer o asemenea explicaţie.

3. Exista semnale ca acum poemele tale isi cauta un alt imaginar. Preeminenta socialului, privita din perspectiva eului-marturisitor, care inregistreaza cu o dedublare aproape kafkiana, marasmul si negritudinea lumii ar fi unul din semnele noii tale orientari. Cand va aparea cel de-al doilea volum al tau, cum se numeste si care va fi pariul sau? Spune-mi mai mult despre prezentul poemelor tale.

Va apărea cel mai devreme la mijlocul anului 2005 şi se va chema, preluând titlul celui mai convingător din ciclurile ce-l compun, "Valsul porcilor". Mă preocupă acum, poate mai mult decât oricând în trecut, surprinderea dramelor mici, banale, aparent neînsemnate ale semenilor noştri, care pot fi ridicate la un nivel mai înalt prin mărturisirea nudă, dez-podobită a unui subiect poetic angoasat, speriat el însuşi de violenţa crescândă a epocii noastre, precum şi de degradarea substanţială a raporturilor şi a comunicării între oameni. E vorba de o privire puternică tocmai fiindcă are conştiinţa acută a propriei înstrăinări, a slăbiciunii şi... a nevolniciei sale (sper că nu mă exprim prea preţios). Încerc, iată, să ajung la o "alianţă" între expresionismul din care s-a spus că aş "coborî" (asta apropo de dedublare, răceală sau "întunecimi" ca "pietre de poticnire") şi atitudinea (calitatea de martor, îmi tot vine să spun) deloc moralizatoare, doar profund îndatorată celorlalţi, a unui individ care mizează pe etic şi, da, face caz de moralitate atunci când alţii suferă de orbiri temporare.

4. Ai devenit un interesant teoretician al generatiei 2000. Dovada sunt doua dintre studiile tale, "O lectie a iubirii", publicat in Revista EgoPHobia si "Primele stiri despre voioasa generatie 2000", care a aparut in Luceafarul, putand fi vizionat si pe Club Literar. Cum te raportezi la poezia unor "colegi de generatie" ca Urmanov, Coman, Tupa sau Perta? Si care ar fi dezideratele si telurile acestei generatii 2000, asa cum se desprind ele din cartile de poezie aparute in ultimii ani?

Deocamdată, recunosc, nu am reuşit altceva decât să tatonez terenul cu aparente, înşelătoare teoretizări. De fapt, eu nu am făcut decât să arunc mici fumigene inofensive, în speranţa că vor apărea curând reacţii, că în felul acesta voi stârni interesul altora de a scrie legat, coerent, constructiv despre motivaţiile, chemarea şi scrisul generaţiei care se afirmă la începutul acestui secol, şi care ar putea, nu-i aşa, să constituie un moment de ruptură cu trecutul. De altfel, într-unul din primele mele articole mai polemice, publicat în 2003 în Contemporanul, revistă lipsită, din nefericire, de orice audienţă, scriam că mobilitatea generaţiei ce se afirmă acum - generaţie formată din oameni care aveau la Revoluţie cam între 5 şi 15 ani - oferă premisele unei rupturi, dar şi ale stabilirii decise a unei noi paradigme culturale, care să se manifeste fără inhibiţii în următorii ani. Sunt de părere că există destule motive pentru a vorbi despre o viziune nouă asupra lumii şi a literaturii în textele celor mai tineri, şi cred că, în anii următori, toate acestea vor apărea mult mai clar, până când nimeni nu va mai putea să ignore poezia, proza şi eseistica douămiiştilor. Ce să mai vorbim de artele vizuale, unde în alte părţi se petrec lucruri senzaţionale (nu încă şi la noi).

Ar putea fi vorba, aşadar, despre o doctrină pe care aş încerca s-o exprim cel mai clar nu în limbajul epuizat al teoreticienilor postmoderni, ci aproape în termeni teologici - mai exact, o viziune holistă asupra universului şi a lucrurilor, în acest punct de ruptură constituindu-se - după o formulă întâlnită într-o discuţie pe marginea sfârşitului Postmodernismului - un "refugiu" în care sunt readuse laolaltă toate acele valori, concepte, idei pe care postmodernismul şi poststructuralismul le fărâmiţaseră, crezându-le definitiv "dizolvate". Mi se pare că, atât teoria, cât şi ideologia "pluralismului" cultural funcţionează profund greşit, dezarticulând şi atomizând la nesfârşit părţi dintr-un întreg, îndepărtându-le astfel de condiţia lor originară, care este cea a unităţii - între semnificant şi actul interpretării sau între cultură şi rasă. Acum, s-ar părea că se revine la absoluta unitate dintre autor, semn şi cititor, iar un artefact artistic îşi justifică existenţa dacă problema "eficacităţii" lui estetice se pune din punct de vedere ontologic, şi nu semiotic sau semantic. Cu alte cuvinte, subiect, autor, semn, iubire, credinţă redevin una, iar scrisul nu mai înseamnă nimic în absenţa vieţii. Măiestria şi suficienţa, precum şi ironia sans rivages, absenţa ostentativă a oricărei valori tari, toate caracteristice postmodernilor, nu sunt şi termenii pariului nostru. Punctul final al "aventurii" existenţiale, transpuse inevitabil în produsul artistic, nu mai este moartea, golul, absenţa, disfuncţionalitatea, kenosis-ul, ci transcendenţa.

De aceea, miza unor poeţi ca Ruxandra Novac, Dan Coman, Răzvan Ţupa, Bogdan Perdivară, Cosmin Perţa, Adrian Urmanov sau Sebastian Sifft este refacerea punţilor, comunicarea nemijlocită, iubirea. Nu întâmplător, lungul poem "Kilometri de pivniţă" al lui Perdivară, de o violenţă imagistică şi un "adevăr" al trăirii aproape insuportabile se încheie astfel: "(...) şi totuşi nimeni nu vine să ne salveze / să ne deszăpezească gardul cu plugul / şi totuşi nimeni deşi zilnic strigăm hai odată // (...) de o vreme / pereţii ruginesc şi se strâng / poate vom ajunge să ne iubim".

5. M-a surprins in mod placut prezenta ta din ultima vreme pe site-urile revistelor si portalelor de cultura de pe internet. Dupa cum bine stii, internetul este inca un underground al culturii, unde intanesti site-uri fara o politica editoriala pusa la punct, care publica cele mai desavarsite banalitati, dar si reviste serioase ca Respiro, Liternet sau Sisif. Care crezi ca va fi/este rolul internetului in vremurile mutabile pe care le traim?

În această lume globalizată care se preconizează, Internetul va fi o premisă esenţială a "marii reţele". Asta însemnând traficul continuu al unei inepuizabile creativităţi. Societatea post-industrială a înlocuit complet motivaţiile şi caracterul activităţilor omeneşti, iar munca nu mai este valoarea supremă a acestei lumi (după cum, de la Marx încoace, au considerat toţi), şi nici banul (aşa cum se crede, eronat, în ţări sărace şi prost dezvoltate ca a noastră), ci creativitatea umană, stimulată nu de necesitatea satisfacerii imediate a unor nevoi de moment, ci, după cum ar fi spus Spinoza, de îndreptarea intelectului spre o singură ţintă şi un singur scop - nevoia perfecţionării continue, creativitatea refăcând totodată sistemul de relaţii pervertit, ciuntit de societatea industrială, caracterizată printr-o alienare fără precedent a individului. În "Eros and civilization", Marcuse preconiza, ca proiect de viitor, eliminarea muncii prin intermediul creativităţii. Societatea informaţională, care este o parte din noua ordine socială a lumii occidentale, s-a născut chiar din visul lui Marcuse (un mare vizionar al secolului XX). Astăzi, un critic precum Pekka Himanen opune eticii protestante, al cărei profet a fost, la începutul secolului XX, Max Weber (pentru care valorile esenţiale erau banul, munca, flexibilitatea, stabilitatea, determinarea etc.) aşa-zisa etică de hacker, ale cărei valori sunt pasiunea, libertatea, creativitatea şi grija faţă de celălalt. Pentru mine este clar că avem de-a face cu o schimbare majoră de paradigmă.

6. Si o intrebare de final si poate cea mai importanta. O indiferenta stranie si o ignoranta cumplita este reactia "marelui" public la orice inseamna poezie. Este poate genul cel mai necomercial de literatura. Cum am putea schimba perceptia publicului vis-a-vis de poezie?

Continuând să o trăim şi s-o scriem.

"Iar tu stai de strajă, eşti una dintre străji; straja cea mai apropiată de tine o descoperi clătinând un lemn aprins pe care l-a tras afară din focul care este lângă tine. De ce stai de strajă? E scris că cineva trebuie să stea de strajă. Că cineva trebuie să fie prezent." (Franz Kafka)

După al treilea avort simina a renunţat la şcoală
tocmai o părăsise iubitul ei
toată lumea i-a spus să aştepte măcar până dă bac-ul
dar ea n-a vrut să asculte de nimeni
în ultima vreme se purta cam ciudat
unii o bănuiau c-a intrat într-o sectă
un an mai târziu o cunoştinţă comună mi-a spus
că simina e într-o mănăstire
se călugărise am vrut s-o revăd
simina îşi regăsise liniştea printre măicuţe
regulile erau foarte stricte în schitul acela
îi datorez totul maicii stareţe
mi-a mărturisit
e o mare învăţată şi o vindecătoare
de conştiinţe
mă făcuse curios am vrut s-o cunosc şi eu
după ce am ascultat-o un sfert de oră
mi-am dat seama că maica stareţă
nu are timp şi nici chef
pentru dramele personale ale celor ce ajung la ea
aveam în faţă o femeie cam stupidă şi tare incultă
în unele privinţe era mai vehementă
decât zelea codreanu
când i-am spus s-o lase mai uşor cu evreii
fiindcă de fapt şi iisus a cam fost evreu
şi-a scuipat în sân
turbase de scârbă şi de mânie
şi-a făcut cruce de o sută de ori
când s-a mai potolit m-a-ntrebat
fiule
atât de puţin îl iubeşti pe hristos?

Nu mă mai încurc cu obiecte uzuale de scris
poemul ăsta îmi curge prin degete
ridicându-se cu o viteză ameţitoare deasupra oraşului
de-acolo de sus
lui dumnezeu îi poate părea că îmbătrânim mai încet
că nimeni nu suferă
printre munţi de cartoane
şi sticle de plastic uşor reciclabil
nu mi-e frică să devin sentimental
nu mi-e frică să povestesc în poem
până mă podidesc lacrimile
nu mi-e frică să dau cu mine de pământ
dacă voi începe să bat câmpii
ca ianuş
căruia nu-i mai tace gura
deşi e elocvent ca un rinocer
nu-i pot suporta pe revoltaţii care nu vor decât
să se integreze-n sistem
să-şi arunce fesele pe fotolii pluşate
lăsaţi-mă în pace cu lecţiile de istorie
mie îmi plac învinşii
idealiştii
luptătorii nepregătiţi şi stângaci
iubesc proştii din care viaţa muşcă până la os
şi pe mânioşii tocmai bine pârguiţi pentru morgă.

Hotel Insomnia

De veghe, în noaptea zăpuşitoare,
când teama de lene şi viciu
legalizează o sărbătoare a pulpelor înroşite

iată
numai ce îmi scapă un bănuţ printre degete
că scormonesc zile întregi în orice crăpătură vizibilă

vară putredă!
un fluviu de zoaie inundă trotuarele

îmi ţin nasul

atent la toate mişcările precise
prin care, spre ziuă
domnişoarele îşi recapătă siguranţa de sine

dar brusc mă cuprinde un rău imens
răul de sex
răul de vodcă
şi răul de lume

îmi pare că
prin aerul îmbibat de zemuri
ca o fâşie imensă de tifon
desfăşurată prin salonul leproşilor

curg râuri de vodcă
şi râuri de sex
şi râuri de râme

iar pe deasupra capului
planează (căutând să bage iar spaima în mine)
sute de muşte mari, cu chipuri

mai omeneşti decât al meu!

Marchiza îngerilor

Am cunoscut o poetă faimoasă.
eram pe terasa marelui teatru, între pleoapele grele şi caste
dintre pulpele unei ţări spurcate de canaliile
cele mai tandre.
ea avea o expresie neliniştitoare şi rece, unghiile
tăiate brusc,
cu unica precizie a indiferenţei parşive, direct din carne.
după cum se legăna în stânga şi-n dreapta, era clar
că îi plac fetele şi băieţii tineri,
pe care îi curta insistent, până când
curtea-de-ape din capul ei neted
devenea o morişcă lucioasă şi rotitoare, fragilă
ca oasele unui copil dezabilitat,
noaptea, în bătaia vântului falnic de mai.
cătrănită şi gravă, bombănea tot timpul, zdrobind în pumni
paharele pline de o tot mai adâncă frustrare.
îi stătea în gât viermele
care se pregătea să se urce pe madi. madi de-abia
coborâse în groapă,
iar ei nu-i ardea decât de viermele pătimaş şi bigam.
viermele şi cu mine stăteam într-un colţ şi beam,
doar-doar om uita totul.
pe când angela, iscoditoare
precum ochiul unei iguane mari, ne urmărea curioasă
din dosul zidurilor.

Zile sălbatice

Alunec fără zgomot printr-un hăţiş de priviri
lângă mine cineva se poticneşte şi varsă
pe costumul de catifea raiată un pahar de espresso
câteva gesturi lichide claxonul unei maşini negre cu girofar
escaladând un mic munte de voci în aerul cald
străpuns ca o sită de nenumărate feţe şi mâini întinse
ca pentru un psalm pe care nu ai cum să-l auzi

păsări halucinate ţi se reped peste umeri cu ciocul întredeschis
stoluri întregi prăbuşindu-se către o mare fericire bituminoasă
în timpul ăsta auzi ceva nou la tot pasul
omul zilei a făcut omul zilei a dres
fiecare vorbeşte asudat grăbit şi cu faţa roasă de furie
împingînd vorbe fără încetare în cuptoarele factice
de parcă s-ar lucra la un text mai mare
ca un zumzăit continuu al acestei materii
înghesuite în cazanul unei locomotive uriaşe

alergi în uralele a o sută de mii de guri lacome vârâte în marsupiul străzii
mai încolo altcineva se va face praf şi pulbere
desfăcându-se în oase, zgârciuri şi dâre de carne
noi vom continua să alunecăm dârdâind fără chef şi în pragul extincţiei
când la televizor se va spune că totul e-n regulă
un cameraman priceput va filma câinii îngroziţi de vedenii
haite întregi implorând binefacerea unui călău cu toporul milei în mână
prin aerul rarefiat, ciuruit ca o sită de chipuri şi mâini carbonizate
într-un desfrâu colectiv perpetuu şi fără scăpare

dar toate astea cu ce preţ

dar toate astea cu ce preţ Doamne.

in the cold corner

lui dan sociu

aşteaptă o clipă, o să mă scol de aici
  şi o să mă-nfurii puţin
înainte de a uita cum se face şi asta
înainte de a deveni prea serios ca să mai scriu poiezii
nu ştiu ce mai aştept
un refugiu pentru noaptea asta
o vorbă bună de la un om pe care nu îl cunosc

sunt la fel de slab şi de confuz ca şi tine
iar trupul meu este frământat periodic de spasme
şi de boli misterioase
fără ca asta să-mi ofere avantaje notabile

aş fi putut scrie versuri într-un dialect recent dispărut
prefăcându-mă că de fapt cânt durerile unui popor oprimat
dar ştiu că sunt slab
neştiutor

şi credul
nu trag nici o învăţătură din eşecurile sociale
nu am în ce să cred
nu ştiu ce să mai inventez ca să fiu sigur că prind
  şi ziua de mâine

unde s-a scurs toată puterea noastră, prieteni?

Aveam vreo nouă ani când a murit emil
leucemia îl chinuia încă de când a-nvăţat să meargă
ai lui şi-au pierdut minţile de durere
acum aş vrea să am mai multe amintiri cu el
emil era blând şi frumos ca un înger
de când i se agravase boala îl vedeam destul de rar
pe la şcoală venea doar o dată la câteva săptămâni
ţin minte şi acum că într-o după amiază
în curte
a ridicat de pe asfalt un porumbel mort
îl luase în palmele lui micuţe ca pe un prunc
încerca să-i redea suflul vieţii
care în curând
şi pe el avea să îl părăsească
doar câteva săptămâni mai târziu
după înmormântare taică-su a plecat de acasă
spunea peste tot că soţia lui a luat-o razna
şi aşa era
sub ochii noştri femeia s-a rupt complet de realitate
stătea de vorbă cu emil
îi făcea prăjiturile lui preferate
în vitrina cu bibelouri ţinea porumbelul mort
care între timp se descompusese
oasele lui albe străluceau printre penele răvăşite
ca o dovadă vie a purităţii celui plecat.

Colaps Inc.
de Claudiu Komartin
[fragmente]

................................................................................................................................................

De când am început să scriu la acest roman, am cunoscut singurătatea hamalului. Voinţa mea de a-l duce la capăt este voinţa unui animal de povară. Ştiu că mă va stoarce de toate energiile, şi că din istovirea de după el nu poţi scăpa. Sunt chinuit: de acea vlăguire nu mă voi scutura vreodată.

Se dă o luptă uriaşă între mine şi textul care există deja, eteric, în spaţiul de dincolo de buza prăpastiei, iar eu trebuie să-l eliberez, spărgându-i carapacea,... dezvăluindu-l prin scriere. Însă el se împotriveşte, lupta devine tot mai teribilă şi mai furibundă: până la urmă, unul din noi va fi răpus.

Voinţa mea este voinţa unui animal de povară, care îndură şi îşi poartă fără tragism sarcina şi destinul sinuos. Clătinarea scriitorului continuă în sus şi-n jos, în dreapta şi în stânga, dintr-o parte în alta a firii omeneşti, fiindcă, scriind, trebuie că lucrurile îţi sunt foarte clare, "temeinic aşezate", "natura umană" îţi este cunoscută în toate ungherele (!), eşti un fin analist, un bun psiholog şi zămislitor de caractere şi situaţii... dar ţie îţi vine să pleci, să părăseşti minciuna asta oribilă şi înjositoare, în care tu însuţi vei ajunge să crezi la un moment dat, şi ea îşi îngreunează lanţul, ţi-l zornăie cu cinism la ureche, te pune să sapi în ocna ta personală.

Înţeleg că râvna mea nu are nici o valoare. Şi totuşi, continui să scriu la romanul odată (de-abia) început. Voinţa mea este, am spus-o, voinţa unui animal de povară. Nu e-n mine ardoarea epuizantă şi teama de abandon a unui alergător de cursă lungă, nu păstrez nimic din încleştarea unui luptător urcat în ring, gata să expedieze în corpul adversarului său toate loviturile învăţate, să trimită oricâte lovituri, mai puţin pe aceea finală, refuzându-şi astfel potolirea patimii ucigaşe şi înnebunitoare, spălarea ei firească în sânge.

A scrie un roman. Rosteşte cu mare grijă cuvintele astea, şi auzi-le rostite, prinde-le, ai grijă să nu-ţi scape printre degete, nu le da drumul decât dacă eşti sigur că sunt docile, că nu-ţi vor sări la beregată, că nu te vor sfâşia ca leii pe primii creştini, în arena propriei tale dorinţe (sin)ucigaşe. A scrie un roman, adică (nu te feri să o recunoşti, deşi la procesul ce ţi se va intenta, aceasta va fi o probă decisivă adusă de acuzare): a re-face o lume. Dar, înţelegeţi-mă, nu e trufie în gestul meu, fiindcă rareori încape în această îndeletnicire blestemată mândria. Poate, îţi spui, la sfârşit voi avea răgaz. Da, la sfârşit, când vei fi scris cel din urmă cuvânt al poveştii tale, vei sta în boxa acuzaţilor, trăindu-ţi ultimele clipe, şi le vei părea monstruos, abominabil şi fascinant. Ei te vor venera, şi tu vei muri.

................................................................................................................................................

"O, Grădină, Grădină!
(...) Unde, obosind de-a mai urla sinistru,
animalele se ridică alene şi privesc spre cer."
(Velimir Hlebnikov)

Din nou privirea de alamă, fixându-se asupra mea, îmi cercetează articulaţiile, şi trunchiul, chiar membrele, fiecare segment alcătuitor al trupului meu. Nu-i doar scrutare, imperturbabilă şi îngheţată, nu e seninătatea sau nepăsarea cu care se uită mereu la tine străinul, când străbaţi oraşele construite de oameni, artificiale şi înţesate, în care toţi sunt străini. Privirea care m-a ţintuit e piron, dar şi malaxor, nu se mulţumeşte să mă însemneze cu fierul înroşit al insistenţei ei provocatoare, şi atunci, de ce mă înlănţuieşte, mă-ntreb, ce vrea de la mine? Simt în continuu cum mă secţionează şi chiar mai mult de-atât. Vreau să spun: mă sfredeleşte.

Dar nu e o privire-burghiu, e rece, nu mă arde carnea când îmi scobeşte suveran în ea. Este atât de rece că, de fiecare dată când se opreşte pe mine înţepenesc, sunt ţintuit şi mă simt ca o amoebă. Atâta doar că eu nu-s aşezat pe lamela microscopului, în timp ce privirea asta, atât de ştiinţifică, de pasionată, mă fixează şi nu-mi dă drumul. Ci stau acum pe bancheta murdară dintr-un compartiment identic cu toate celelalte în care am mai călătorit, în vagonul 7 al trenului personal 8004, trebuie că tocmai am urcat, altfel n-aş avea cum să fiu aici, acum. Aşteptând ca sedat. Aşteptând ceva.

Orice.

Ca trenul să plece, sau să deraieze, sau să sosească, şi cu atât mai straniu că Privirea străină e scalpel, şi mă feliază încetul cu încetul, fiindcă, îmi spun, ţinteşte către sufletul meu (ce glumă sinistră), vrea să-l sondeze, probabil, aşa demn de dispreţ cum e, doreşte să-l aibă expus în toată gloria sa, şi să smulgă poleiala calpă a făpturii mele aflate în aşteptare.

Iar ăsta este asaltul final, în care se avântă ca să-mi cucerească de tot privirea, să înglobeze privirea mea în a lui, înfometată, înfricoşătoare.

"Te-am prins", îmi strigă reflexiile reci ale pupilei din faţa mea, izbindu-mă fără milă, făcându-şi cu uşurinţă loc în privirea mea, strecurându-se între crustele ei, între straturile severe, mişcându-se cu voluptate în toate părţile.

Ca o viespe groasă, vibrândă, îşi înfige pântecul în miezul privirii mele şi începe să se zbată. Să lovească haotic, în toate direcţiile.

Să-şi facă loc.

Privirea pe care o înfrunt creşte întruna, până ce devine uluitor de voluminoasă.

Acum e un stup întreg de priviri care mă atacă, şi care se revarsă difuz şi orbitor spre înăbuşirea mea. Dar eu nu m-am resemnat, îmi spun că trebuie să lărgesc singura fisură din privirea agresoare şi lacomă, că astfel voi putea-o învinge. Atunci fac un efort uriaş, istovitor. Care preţ de câteva clipe mă goleşte de toate energiile.

Încep să împing privirea atât de sigură pe ea, să o întorc din drumul ei spre străfundul fiinţei mele, să o alung. Mă opintesc cu toată forţa privirii mele, şi iarăşi împing...

"De ce te holbezi la mine? " (îmi dau seama că deschid pentru prima oară gura de când am urcat). E foarte cald, vântul nu adie, deşi toate geamurile sunt deschise, la fel şi uşa, ar trebui să fie curent înăuntru, şi totuşi aerul este stătut, numai din cauza femeilor grase şi asudate care mă încadrează pe banchetă. Mai la dreapta, vizavi, un ţăran scund şi plin de bube muşcă întruna dintr-un salam care mai mult ca sigur e stricat. Îl bâzâie muştele, dar nu se simte câtuşi de puţin deranjat. Are dinţii stricaţi şi buzele zdrelite. Mănâncă cu poftă. Pentru el, ăsta trebuie să fie un festin. înhaţă bucăţi mari de carne şi le înghite nemestecate. Pute. Femeile se uită cu prefăcută indiferenţă, dar lasă mai degrabă impresia că ar sări pe el să-i smulgă ce-a mai rămas din bucata unsuroasă. Nu ştiu de ce-mi vine să descriu toate chestiile pe care le fac cei din jur. Sunt nişte inşi dezgustători, dar inofensivi. Mirosuri amestecate de transpiraţie, băutură şi piele încinsă, un scărpinat insistent în zona pubisului, moţăială. Însă tipul din faţa mea e unul dintre cele mai urâte specimene de navetist pe care le-am văzut vreodată. Genul periculos-dezgustător. Când i-am pus întrebarea, privirea i s-a înceţoşat pentru un moment, acum va face pe prostul, va da înapoi, doar nu o să recunoască, o fi vreun obsedat sexual. De când se tot uită la mine mă mir că nu a-nceput să-i sângereze ochiul, cum de s-a găsit să mă înăbuşe tocmai pe mine cu privirea asta oribilă, m-o fi pândit de când am urcat, sau l-am găsit aici, nu mai ştiu, pentru mine a ajuns să fie doar o pupilă vie, de 1,70 m, pe care am simţit-o în frunte şi pleoape chiar şi atunci când, mai devreme închisesem ochii, prefăcându-mă că adorm.

"Mă pândeşti, sau ce?" tăcerea lui mă provoacă, continui să îl chestionez, transpir. Confruntarea trebuie să fie scurtă şi decisivă. Degeaba i-aş lua pe ceilalţi de martori, nu le pasă, şi oricum au aerul că nu înţeleg mare lucru. Pupila arborează o mirare stângace, bate în retragere, dar nu răspunde la întrebare, îi tremură gura ca şi când ar vrea să spună ceva, şi totuşi nu se aude nimic. Îşi bate joc de mine, jigodia. Este atât de sigur că n-am ce să-i fac, deşi l-am prins băgându-se-n mine, sufocându-mă lent, încât nici nu încearcă să se disculpe, ba chiar crede că dacă mă ignoră va scăpa.

"Ce s-a-ntâmplat, ce v-a făcut domnu'? " în momentul în care una dintre femeile care mugeau în jurul meu despre boli de piele, ovare extirpate, creşterea pisicilor şi înecarea de mici a copiilor, sau invers, se bagă în vorbă, îmi trece prin minte pentru prima dată că toţi împuţiţii-ăştia or fi înţeleşi între ei, iar pupila a trecut la atac avându-i pe ceilalţi pregătiţi ca martori ai nevinovăţiei sale.

"N-am vorbit cu tine, aşa că ţine-ţi gura!" îi arunc, iar vorbele mele au pe loc efectul scontat: grasa tace, se uită la mine uluită şi îşi strânge speriată sacoşa pe care-o ţinuse până atunci pe genunchi. N-are curaj să facă nimic, bâiguie ceva ca pentru sine, iar ceilalţi se uită pe fereastră jenaţi, ca prinşi asupra faptului... Acum că în sfârşit am controlul, izbucnesc, iar furia crescândă, umilinţa de a fi îndurat privirea aia stăruitoare şi abjectă atâtea ore asupra mea, îmi hrănesc elocvenţa, le urlu că ştiu ce au de gând şi că n-o să le meargă, pupila mă priveşte cu prefăcută spaimă, iar privirea ei mă întărâtă mai tare... Se uită în jur, le cere ajutorul celorlalţi... Aşa că mă ridic în picioare şi încep să răstorn în capul animalelor ăstora bagajele înghesuite pe grătarul de deasupra celor două bănci, e o menajerie, totul se învârte, îmi ies din minţi, acum trebuie să fug, chiar şi aruncându-mă pe geam, să profit de momentul de panică, de ţipetele femeilor-rinoceri, de deruta pupilei, care s-a lăsat acoperită de pleoape şi primeşte loviturile mele, în vreme ce din piept îi iese un hârâit batjocuritor, şi totuşi n-o să fug, voi sta aici pentru a o-nfrunta, fizic,... totul se învârte, salamul, sacoşa, rinocerii, grătarul, pupila, genţile de voiaj se amestecă, într-un vârtej de o frumuseţe de nedescris, nimicitoare, înaltă, nu se mai înţelege chiar nimic, doar zvâcnetele pupilei, braţele ei moi, pseudopodele păroase care-i atârnă acum de-a lungul corpului dogoritor şi inert, loviturile mele, hârâitul pieptului lui, sângele izbucnindu-i pe gură şi nas, ceilalţi se calcă în picioare pentru a ieşi pe hol, sunt îngroziţi, în momentul ăsta arăt ca un zeu, zeci de ochi se bulucesc pe hol să mă vadă, trenul trece printr-o regiune înverzită, viticolă, e soare, totul se învârte, afară se văd viţele, nesfârşite, parcă tot Pământul ar fi o vie în flăcări.

Şi nici nu mai ştiu dacă am mâinile pătate de sânge sau vin.

................................................................................................................................................

Prima povestire din ospiciu (Visul răului):

"Înainte să ieşim din casa gazdei noastre, la care sosisem cu o noapte în urmă, târziu, aproape la ziuă, cu ochii şi gura împăienjenite de spaimă şi oboseală, mă gândisem că-i o zi ca oricare alta, netedă şi strălucitoare, în care vom avea o groază de treburi de făcut.

Dar iată că în piaţa mare a oraşului nici un lucru nu părea la locul lui, încât nimic nu mai avea legătură cu ceea ce ştiam noi că ar fi fost altădată acolo şi ne-am trezit curând că umblam printr-un oraş straniu, cu contururi tremurânde, mergând fără o ţintă anume pe un trotuar smolit, în vreme ce, deasupra caselor susţinute cu mare trudă de tot felul de pari şi de beţe ca nişte scovergi uriaşe, peste imobilele gata oricând să se prăbuşească, spre înăbuşirea mizerabililor locatari care ne spionau de la ferestrele cu două canaturi se zărea un soare ferfeniţit şi negru, dominând cerul năclăit, ca o mlaştină răsturnată, şi fiinţele greoaie născute sub el.

Ţineam în braţe un copil, pe care-l înfăşurasem cu mare grijă în scutece şi hăinuţe groase pentru ca gerul năprasnic să nu îl atingă. Nu ştiam ce anume ne aşteaptă la capătul trotuarului, de aceea păşeam rar şi întârziam intrând în toate magazinele, privind fiecare vitrină, zăbovind ici-colo ca nişte oameni pătrunşi de cu totul altfel de griji. Pe trotuar mergeau o sumedenie de copilaşi vineţi, cu capetele alungite şi profil reptilian, care ne priveau întruna, zâmbindu-ne cu subînţeles.

Am intrat într-o dugheană obscură, ţinând strâns în braţe copilul - al cărui chip nu-l puteam vedea din spatele hăinuţelor lui călduroase, al cărui chip ştiam că nu trebuie încă să-l văd -, dar înăuntru nu se afla nimeni. Nici un vânzător în spatele tejghelei, şi în aşteptarea cuiva m-am aşezat pe scaunul şubred de lângă uşă.

După nici un minut, în micul magazin a intrat unul din copiii vineţi, repezindu-se la borcanul cu bomboane rotunde - roşii, albastre, galbene - care stătea aşezat pe tejghea. În graba lui, copilul şi-a umplut gura cu bomboane, şi continua să-şi vâre pe gât mingiuţele de culori diferite, încât dacă nu se oprea ştiam că s-ar fi înecat curând cu ele. În loc să fugă, aşa cum mă aşteptam să facă, înainte de a fi surprins de vânzător, a scos un pistol şi s-a împuşcat chiar acolo în cap.

Scena s-a derulat atât de repede, încât rămăsesem paralizat. Sub mine scaunul începea să cedeze. Fumul înecăcios umplu de-ndată încăperea, iar reverberaţiile bubuiturii nu se mai opreau între pereţii strălucitor de murdari ai dughenei.

Copilul rămăsese în acelaşi loc, rânjind la fel ca mai înainte şi privindu-mă cu o expresie hilară, în timp ce din gaura făcută de glonţ i se scurgeau întruna bomboane - rotunde, roşii, albastre, galbene, dar şi altele, cum nu văzusem că ar fi înhăţat mai înainte: rozalii, verzi şi oranj...

Îngreţoşată, am ieşit din magazin în grabă, şi am luat-o la fugă de-a lungul trotuarului, pe care se târau acum nişte câini vineţii, fără picioare, dar cu nişte labe scârboase de reptilă, iar aceste creaturi hămăiau întruna încercând să mă apuce cu boturile lor hămesite şi lungi.

Oprindu-mă la un moment dat din fuga nebunească şi fără ţintă, împiedicat de o grămăjoară de trupuri descărnate şi semi-inerte în care picioarele mi se înţepeniseră ca în nişte nisipuri mişcătoare, am dat hăinuţele pruncului la o parte, privindu-l întâia oară pe micuţul ţinut la piept cu atâta grijă într-o cuşcă roşie zăbrelită, ce împrăştia în jur o duhoare de nedescris.

Presimţirea nu mă-nşelase: în braţele mele stătea o fiinţă vineţie, surâzătoare, cu o gură uriaşă şi hâdă, din care ieşea fum, ca fumul ce iese de pe ţeava unui revolver descărcat...

Câinii-şopârlă mă ajunseseră din urmă şi se porneau a mă devora."

................................................................................................................................................