Populaţia Miao a apărut cam pe la începutul mileniului de dinaintea venirii lui Cristos, în sud-vestul Chinei. Bineînţeles era după apariţia limbajului articulat cu uimitoarea lui unitate în diversitate, şi bineînţeles băştinaşii erau tot gălbejiţi. Nu e deloc greu să ne imaginăm mica dramă psihologică petrecută în sufletele bieţilor oameni odată cu apariţia primelor loji masonice cu lozinca lor, binecunoscută acum: "Unitate în diversitate". Ceva în genul: "Doamne, nu se poate una ca asta! Păi asta înseamnă... că noi am fost dintotdeauna francmasoni! Jesus Christ!" Raţionamentul e greşit, evident, dar milioanele de drame personale s-au produs şi nu mai putem face nimic să-i ajutăm, mai ales că au murit demult cu toţii.

De unde vine numele lor, "Miao"? S-a născut dintr-o întâmplare simplă, şi atâta tot. Ca "banca asta unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă". Într-o zi un medic veterinar descoperi o diferenţă ciudată în sunetele emise de pisică în funcţie de perioadă. Şi anume, în perioada rutului, când pisicile sunt "în călduri", cum se spune, ele spun "Miao", iar în rest "Miau". Neuronii respectivului medic s-au pus imediat în funcţiune, şi astfel se născu geniala idee care a dus mai târziu la numele populaţiei din sud-vestul Chinei, despre care vorbim: ce-ar fi să se aplice metoda şi la oameni? Astfel a fost creat un limbaj erotic cât se poate de simplu şi în acelaşi timp foarte eficient. Persoana "în călduri", sau pur şi simplu persoana care vedea o altă persoană, foarte atractiva ("bună", "o bucată adevărată", "cu mult sex-appeal" sau "care îl are pe vino-încoace"), o întreba cu mult bun-simţ: "Miao?", adică "Vrei să ne...?", existând două variante de răspuns: prima, "Miao", fiind afirmativă, iar cea de a doua, "Miau", însemnând "Nu", "Cum îţi permiţi?", "Vai, câtă neruşinare!", "Du-te dracului!", etc. Străinii care treceau prin zonă, auzind mereu cele două replici şi văzând peste tot cupluri perpetuându-şi specia i-au denumit pe băştinaşi "oamenii Miao" sau, mai nou, "populaţia Miao".

Cuplurile pe care le pomeneam mai sus se cam dezagregau, după algoritmul: luare în vizor 1 - crimă 1 - sex - droguri - crimă 2 - luare în vizor 2..., algoritm ce poate continua la infinit. Cu alte cuvinte, invadatorul camuflat în turist observa în prima fază cuplul îmbârligat, apoi îl dezbârliga omorându-l pe unul dintre ei (sau, dacă era mai neîndemânatic, omorându-i pe amândoi, caz în care algoritmul se oprea aici, la cel de-al doilea pas), îi lua locul, se orgasma puţin dacă nu se plictisea între timp, apoi culegea nişte maci şi îi mirosea timp de zece minute şi treizeci de secunde, finalul apoteotic fiind omorârea persoanei iubite în prealabil.

O altă particularitate a oamenilor Miao era că femeile purtau tot timpul pe cap nişte coarne de lemn, aşa, ca o mostră de port tradiţional. Coarne pe care au început să le pună şi bărbaţilor lor după descoperirea excepţionalului limbaj erotic. De aici a pornit totul. Populaţia Miao era condusă de un consiliu director format în întregime din femei: împărăteasa, vice-împărăteasa, vice-împărăteasa adjunct şi vice-împărăteasa cu jumătate de normă. Acest consiliu director nu avea funcţionalitate, căci împărăteasa era un tiran. E vorba de un tip de monarhie absolutistă, mascată datorită unei idei izvorâte din mintea diabolică a împărătesei, ideea de a-şi aduce în preajmă trei figurante care să arunce praf în ochii ignoranţilor. Tiranul femeie era cam depravat, orice bărbat pe care-l voia trebuia să-i satisfacă timp de doua săptămâni, întruna, nesăţioasele-i pofte sexuale.

Cei ce nu o satisfăceau erau condamnaţi la moarte prin spânzurare de organele genitale. Asta a fost prima mare nemulţumire a bărbaţilor Miao. Nemulţumirea lor a atins cote paroxistice odată cu proliferarea infidelităţii soţiilor datorită medicului veterinar menţionat. În consecinţă s-a creat o conjuraţie a bărbaţilor, al cărei scop era raşchetarea tiranului de pe suprafaţa reavănă a pământului, căci era primăvară. Iar peste o săptămână, în timp ce tiranul ţinea un curs despre corecta folosire a prezervativelor cu aromă de fructe, s-a produs inevitabilul: unul dintre conjuraţi i-a oferit împărătesei un buchet de flori sălbatice în care se ascunsese o albină ucigaşă de femei, albină care s-a năpustit cu ochii injectaţi de ură asupra tiranului şi cu o mişcare scurtă, în care totuşi pumnalul a descris o traiectorie semicirculară, i-a luat beregata. Ultimele cuvinte pe care dictatoarea le-a mai putut articula, cu glas stins, au fost: "şi tu, Brutus?". Avea, săraca, o premoniţie.

Nenorocirea a fost că albina, văzând sângele curgând, nu şi-a mai putut stăpâni instinctele criminale, astfel că, până când unul dintre bărbaţii prezenţi a reuşit să reducă la tăcere glasul morţii, folosind o piatră AA 123 (anti-albină în trei timpi), insecta ucigaşă, "the serial killer insect", cum au numit-o istoricii englezi, reuşise deja să sugă seva vieţii din trupurile a 37 de femei. Din această cauză s-a creat apoi conjuraţia universală a femeilor Miao, al cărei scop era uciderea în masă, mai precis exterminarea bărbaţilor Miao până la ultimul inclusiv, iar când a sosit momentul, şi anume Noaptea Sfintei Pisici Negre, când toţi bărbaţii dormeau, femeile i-au ucis tăindu-le pletele şi spunându-le: "Aşa îţi trebuie, Samson!". Aveau şi ele o premoniţie, puţin denaturată, ce-i drept, dar totuşi premoniţie. V-am păcălit! Cum să fie premoniţie?

Când au venit invadatorii n-a mai fost nevoie să se camufleze în turişti, fiindcă tot ce au găsit au fost nişte biete femei lipsite de apărare, pe care le-au violat şi apoi le-au ucis. Pe urmă s-au mai şi gândit puţin, dându-şi astfel seama de imensa greşeală pe care o săvârşiseră. Erau doar două posibilităţi de-a o îndrepta:

a) să se întoarcă după femeile lor, variantă care nu prea le surâdea
b) să cucerească un alt popor şi să nu mai omoare femeile, variantă pentru care nu mai aveau potenţial
c) pseudo-variantă cu două variante
--- sinuciderea în masă
--- abstinenţa

Până la urmă nu au avut ce face decât să aleagă varianta a). Dar între timp apăruseră deja primii homosexuali.

Această nouă populaţie, invadatorii, oamenii Inva, a păstrat limbajul erotic al oamenilor Miao, dar nu pentru multă vreme, căci şi-au dat seama, în timp, că se poate rezolva problema chiar fără cuvinte, prin anumite gesturi sau expresii ale feţei sau, dacă e nevoie de vorbe, viaţa devine mai pasionantă introducând în algoritmul rutului o etapă intermediară: munca de convingere.

Mie personal oamenii Miao îmi sunt foarte dragi. Îi iubesc chiar, din două motive:
1. îşi dădeau arama pe faţă în doi timpi şi trei mişcări;
2. au dispărut.

ADVERTISMENT: Următoarele nu seamănă a povestire. Nu urmează vreun fir epic şi nu includ personaje simpatice, care teoretic ar avea datoria de a întreprinde acţiuni fenomenale sau măcar interesante. În concluzie nu e genul de text pe care să-l parcurgi cu sufletul la gura asteptând să se întâmple ceva, aşa că dacă nu vă place este absolut OK, deoarece:

Câinii latră noaptea uneori. Atunci când e prea cald sau prea multă lună. Ce simţ de blană li se zburleşte haotic şi rânjesc sardonic descoperindu-şi gingiile albite? Daca îi urmăreşti, remarci că nu privesc ceva anume, mai degrabă îi nelinişteşte necunoscutul ce-i înconjoară. Într-o vreme credeam că-i deranjează stafiile stinghere venite în vizită de prin altă lume, dar acum bănuiesc că simt bucăţele din energiile noaste ţinute sub lacăte, pe care le mai eliberăm din când în când.

Când somnul refuză să mă caute şi pleopele flutură negăsindu-se una pe alta, le aud urletul cum face găuri în întuneric. Mă simt în siguranţă în compania lor şi pot să-mi las mintea să colinde în ce direcţie pofteşte.

În unele nopţi mă gândesc la cei pe care i-am cunoscut şi la cei de care mă lovesc zi de zi.

Constat cu regret că tot mai puţini merită cât de cât atenţie. Oamenii nu mai impresionează în mod deosebit cu zbaterile şi acţiunile lor irelevante. Scopurile le sunt minore şi n-au de oferit mare lucru nici altora dar nici măcar propriilor euri. Îmi amintesc din păcate de majoritatea şi mă amuză să mi-i imaginez ca nişte tablouri.

Unele sunt prăfuite, altele mai puţin şi toate atârnă de-a lungul unei galerii spiralate încolăcită înt-o circumvoluţiune cerebrală.

Când mă plictisesc fac o călătorie printre ele. Cele mai multe chiar nu merită titlul de tablou, sunt doar nişte pânze goale. Nu exprimă nimic şi au refuzat orice tentativă de a fi imprimat ceva pe ele. Nu ştiu de ce le mai ţin, ocupă loc inutil, într-una din nopţi ar trebui să fac curăţenie.

O mică parte dintre tablourile personale aduc puţin cu pânzele lui Picasso. Pe astea le mai păstrez. Semnifică ceva, nu ştiu exact ce, dar au culori şi unele forme chiar dacă total abstracte. Nu le analizez niciodată pentru a nu le fura esenţa. Dar îmi place că le am. Ş:i mai sunt câteva pictate ca de Bosch, pe care le îndrăgesc, uşor sumbre, puţin triste.

Le văd ca oglinzi cu multiple feţe, care arată de fiecare dată părţi diferite ale aceloraşi suflete, cu înţelesuri totdeauna diferite.

Cam aşa i-am inchistat pe cei care-i ştiu în tablouri. Cei care cât de cât au însemat ceva.

Bineînţeles că sunt şi cei care nu pot fi pictaţi, care sunt atât de anoşti încât nu merită o pânză goală, nici măcar cuiul de care ar putea fi agăţată. Pe aceştia îi uit în clipa în care-i întâlnesc.

În alte nopţi câand drumul prin galeria cerebrală devine obositor, evadez şi îmi creez lumi imaginare în care personajul central sunt eu sau altcineva care seamănă cu mine, cu existenţe perfecte şi excitante, dar cred că asta faceţi şi voi aşa că nu vă plictisesc.

Dar sunt şi nopţi când eu nu îmi mai sunt de ajuns şi ies în intuneric în speranţa că v-aş putea întâlni. Dar nu sunteţi. Se pare că apreciaţi oamenii chiar mai puţin decât o fac eu şi sunteţi împotriva galeriilor personale de artă.

Şi cumva mă simt norocos că v-am găsit total întâmplător. Exist pentru că am e-mail, altfel aş fi mai puţin ca un tablou gol, aşa sunt o pagină scrisă. Şi voi sunteţi căsuţele poştale şi biţii care circulă între ele.

Noaptea când latră câinii simt că în mesajele din eter sunt mai mult decât stafii, sunt oameni reali, care se apropie cumva, gânduri ce nu ţin cont de distanţe şi încercări de a schimba ceva în lumea asta care nu este aşa cum ar trebui să fie.

Poate şi tentativa de a căuta o pensulă şi culorile potrivite pentru diferite stări de spirit.

În final e dorinţa de a găsi ceva, deşi nu ştiu exact ce anume, dar totuşi caut. Contează că în căutarile mele nu sunt singur, că dacă nu voi găsi eu, sigur veţi afla voi răspunsul la întrebarea care nu a fost încă pusă.

Şi nu mă supăr că latră câinii, dacă ei mă simt, atunci sigur exist şi cei cărora le scriu la fel. Şi pentru că sunt chiar aici, am totala libertate de a transforma un tablou într-o pagină online şi cu puţină imaginaţie mi-aş putea desena gândurile din spatele cuvintelor ca să le agăţ undeva la îndemână.

Despre lumea în care trăim

E vorba de o lume înecată în propriile secreţii. O lume bolnavă de sexualitate şi de complexele născute din ea. Am intrat pe yahoo messenger - canalul Schools and Education şi m-am uitat la cei care lăsau "open cam". Cel mai interesant personaj era un nenorocit gras, la vreo 50 de ani, care i-o punea oral prietenei lui, o ridată ştirbă de 55 de ani. Ea nu prea era interesată de intensitatea şi senzualitatea momentului, fiind mai degrabă preocupată de ce gătea în bucătărie. Deduc asta din desele drumuri pe care le făcea, impasibilă, ieşind pe o uşă laterală. Infectul grăsan arăta tuturor un ziar pe care apărea data şi indica din când în când un ceas deşteptător pe care se vedea ora. Astfel toţi copiii ştiau că mirifica acuplare se întâmplă "live". Miasmele minunate ale trupurilor lor răzbăteau angelic în dulcea comuniune cibernetică. Îngeraşi mici, rotofei, proaspăt puberi şi adolescenţi plini de coşuri, se masturbau - foarte probabil - într-o veselie feerică, privind la mult prea consacratul cuplu. Grăsanul, încurajat de marea lui aventură porno, continua să-şi plictisească consoarta cu jalnicul şi nefericit de micul penis.

"Prea fericiţi" sunt cei care le-o pun celor mai tineri într-un feeric joc de cocoşi prin mănăstirile şi căminele teologice ale patriei. Toată lumea e martoră la marea acuplare. Dumnezeu însuşi priveşte cu înţelegere la urmaşii apostolilor, aflaţi într-o cuvioasă comunicare ludică, lipsită însă de putinţa genezei.

Care este numărul maxim de femei pe care le-ai avut într-o singură zi?, întreb eu. El îmi răspunde 3. Întreb: Erau prostituate? Le-ai plătit? El îmi răspunde. Nu măi. Una era Alina, pe ea am futut-o acasă. Apoi am fost la un chef. Pe una am futut-o în bucătărie, iar pe alta, la spartul târgului, pe balcon. Nu te-a surprins cineva? Nu am băgat de seamă.

Despre oameni şi femei

"Să fii corect din mai multe puncte de vedere". Da, sunt corect, dar ştiu nimic despre nimic. Iar faptul că scriu ceva nu înseamnă decât că mă plictisesc şi exercit impulsul haotic al gândurilor născute din neştire. Nu ştiu nimic, dar spun ce-mi trece prin cap. Halal libertate. Cred că unii şi votează aşa. E bine că se întâmplă. Dacă n-ar fi fost femei, Roman era un necunoscut, dacă n-ar fi existat proşti, PSD-ul era nume generic al unui raport CNSAS. Femeile, deşi mai numeroase decât bărbaţii, nu-şi vor vota niciodată un preşedinte al lor, pentru că nu le trece chestia asta prin cap. Există o nebuloasă acolo, o nebuloasă care face ca feminismul să nu fie decât un concept utopic. Fără o doctrină, fără o orientare ideologică, feminismul nu este decât isterie a cărei stridenţă se traduce prin multe şi inutile reviste pentru femei. Pline de trupuri spre care se tinde. Trupuri-accesorii pentru un bărbat normal. N-am nici o consideraţiune faţă de femeile frumoase. Ele sunt victime. Vreau o femeie sensibilă care să poată articula mai mult de trei idei coerente. E prea mult? Nu vreau nici femei de carieră care să-şi fi înecat într-o usturime de ulcer orice şansă de a mai simţi şi gândi normal. Vreau o femeie coerentă, adaptată nivelului şi expectanţelor potenţialului ei. O femeie împăcată cu gândurile, interioritatea şi exterioritatea ei. Nimic mai tâmpit decât ideea impusă de personajul "Casanova". Nu-mi pot imagina omul care poate iubi necondiţionat atâtea hoarde dezorientate de femei. Acest lucru ar fi posibil doar în cazul în care un intravertit nu s-a împăcat încă cu condiţia lui şi s-ar zbate neverosimil, agonic şi nechezând tâmp ca un armăsar în călduri doar pentru a atrage atenţia.

Impresia de haltă infernală era covârşitoare chiar şi pentru unul ca el, care era obişnuit cu trasportul între tărâmuri. Ca ambasador al Confederaţiei Terrane, trebuia să facă această călătorie odată la un deceniu. Acum timpurile erau neprielnice şi simţea asupra sa povara celor două războaie nucleare, ce decimaseră Terra. Rata de natalitate scăzuse progresiv, sinuciderea devenise aproape un sport şi o vârstă a pesimismului domina cultura. Spiritul unei filozofii a crepuscului reprezenta o populaţie necrolatră şi laşă. Noul existenţialism nu mai valoriza opţiunea şi proiectul fiinţial, ci tocmai determinarea, fatalismul apăsat, o dezesperare care se făcea cu exuberanţă. Parcă toate săptămânile erau consacrate Zilei Morţilor, care se intona pe ritmul abracadabrant al unei tocate a urii. Din pricina acestei mentalităţi halucinante, ştiinţa, artele, tehnologia decăzuseră. Dacă totul continua astfel, populaţia terrană risca să ducă viitoarele războaie intramundane cu furci şi topoare, asemenea grobienilor ancestrali.

Toată această responsabilitate îl cocârja pe ambasadorul terran Desmond Kane, în timp ce cobora tot mai adânc în inima necropolisului de gheaţă de pe celălalt tărâm. Parcă simţea asupra sa presiunea secolelor de neîmpliniri care devastaseră Terra după Marea Renaştere. Ultima descoperire importantă data de atunci: pământenii descoperiseră o modalitate de a cuceri o multitudine de spaţii. şi mai interesant fuse corolarul acestei descoperirii: o multitudine de existenţe sunt posibile. De circa jumătate de mileniu, data astfel, ca o tradiţie vizita unui ambassador terran în autarhicul şi severul regat al Nenăscuţilor. Ambasadorul îşi deschise puţin ochii din interior şi se văzu aproape de destinaţie. Uriaşul palat de gheaţă îşi deschise măruntaiele, astfel încât metroul să alunece mai bine în el. Era ca o coborâre în mină, această descindere. Uşile se deschiseră şi Desmond pătrunse în Sala Consiliului. Cei şapte Mari Preoţi îl fixau de undeva din umbră. Ambasadorul se aşeză şi îşi puse căştile. Toţi erau conectaţi la un calculator imens, care susţinea comunicarea mentală, în plus favoriza un suport audiovizual verbalului.

[desen de Carmen Lucia Hălăciugă]

"Înalt Consiliu, misiunea mea este simplă. Nu am să folosesc înflorituri retorice, pentru că Terra trăieşte momente de criză. Prefer ascuţişul realităţii, concretul adevărului. După al doilea război atomic, populaţia a cunoscut o depresiune spirituală. Dacă războiul a obliterat fizic sute de milioane, miliarde au tânjit, într-un fel sau altul, după moarte în perioada post-belică. Un fel de nihilism universal a devenit religia terrană. Oamenii consideră mai nou sinuciderea un fel de datorie. Nu mai există încredere în viaţă şi sociologia ne spune că în câteva zeci de ani terranii vor dispărea, dacă nu stopăm criza..."

În timp ce vorbea, pe monitor apăreau imagini cu război, pogroame, dar şi sinucideri în direct, opera de artă din istoria culturii europene, derulându-se cu o frecvenţă năucitoare. Kane îşi drese glasul şi continuă:

"Aşa că, pentru a ne întrema la nivel de societate, consider că omenirea are nevoie de un transplant de câteva sute de milioane de Nenăscuţi, pentru a drege şi a optimiza viaţa de pe Terra." Desmond făcu o pauză, pentru a-şi controla emoţia. "Am venit aici în calitate de prieten. ştiu că ceea ce vă cer nu este cu totul ortodox, dar apelez la sufletele voastre. Ajutaţi-ne să ne salvăm cultura..."

Încă o pauză. "Pentru a vă argumenta, voi apela la comunicarea prin imagini. Aş dori ca ceea ce vă arăt să fie transmit în direct întregii populaţii de Nenăscuţi, pentru ca energia lor să vă călăuzească în luarea deciziei."

Atacul lui Desmond era rudimentar şi tranşant. Işi propusese să arate Nenăscuţilor cum arată o viaţă umană, care sunt împlinirile şi suferinţele ei, miza ei plenară. Filmul începea cu imaginea unui copil în faşă, dependent de mama sa la început. Apoi primii paşi, primii prieteni. Preferinţele muzicale, partidele de fotbal. Prima zi la şcoală. Creşterea în înălţime, dezvoltarea conştiinţei. Prima minciună - prima bătaie. Toate variabilele de la înălţare la spurcăciune şi mai ales falia dintre ele. Pubertatea, prima prietenă, primul sărut, prima ceartă. Realizarea unui vis, consecinţele lui. Facultatea, profesia, vocaţia. Trecerea de la adolescenţa furioasă la maturitate. Prietenii care se schimbă, te trădează şi te ajută. Soţia. Cariera. Variabilele dintre ele. Afacerea extra-conjugală. Divorţul sau împăcarea. Un copil sau doi. Transimterea moştenirii umanităţii. O dezvoltare în profunzime, evoluţia. Momentul când propriul tău fiu devine independent. Pensia. Desăvârşirea sau senilitatea. Moartea. După care urmează viaţa. şi filmul continua altfel, în fast forward. Intreaga populaţie de Nenăscuţi urmărea filmul pe ecane gigantice la care erau conectate creierele lor. Desmond aştepta intrigat hotărârea Consiliului, care trebuia să fie în acord cu decizia mentală a întregii populaţii.

O voce comună a Consiliului silabisea autoritar în numele Nenăscuţilor: "Omul se naşte, se dezvoltă, uneori în contrariul a ceea ce era dat să fie, apoi moare. Din perspectiva noastră, este o zbatere inutilă. Eforturile pământenilor de a se distruge ni se par elocvente şi merită toată cinstirea. In momentul în care omenirea va dispărea, forme mai evoluate de existenţă vor înflori. In locul zbaterii voastre absurde, existenţa Nenăscuţilor este un progres. Voi vă naşteţi, învăţaţi, munciţi, doar pentru a muri. Noi nu ne vom naşte niciodată, de aceea suntem nemuritori. Cu toate acestea, avem conştiinţă, cunoaştem percepţia extrasenzorială şi avem o tehnologie care v-ar salva din marasmul existent. In fine, decizia noastră este unanimă, generală, supraindividuală. Dacă o veţi contesta, vom rupe alianţele şi vom face propagandă Morţii pe Terra. Oricum nu mai aveţi mult până la extincţie, ocupaţi planeta degeaba."

Deodată, Desmond îşi dădu seama că rămăsese singur. Metroul îl aştepta la poartă. Iar pe monitor, o operă de artă simbolică înfăţişa un cimitir universal. Imaginea tresărea pe acorduri din Oda Bucuriei, la saxofon şi violoncel. Onoarea îl învălui aproape orgasmic, atunci când muşcă din capsula de otravă. Imaginea ambasadorului sinucis ocupa acum monitoarele de pe tărâmul Nenăscuţilor. În paralel, buletine de ştiri de pe Terra. Un fel de război general cu furci şi topoare se declanşase. Cu toate că scenele erau deosebit de realiste, din exterior, de la milioane de ani-lumină distanţă, aveau ceva comic. Înţelepciunea lipsei de viaţă de pe celălalt tărâm se amuza cu agonia şi delirul vieţii. Acum Beethoven acompania la xilofon.

Plouă... Plouă afară, plouă în mine, plouă peste tot. Umezeală, reumatism, frig... De m-aş trezi!

M-am îmbăiat şi m-am îmbălsămat cu dorinţa de a scăpa de greaţa ce m-a cuprins. Câtă stupiditate! Este ca şi cum aş parfuma un cadavru aflat în descompunere; duhoarea lui rămâne, devine chiar mai insuportabilă datorită noului iz dulceag căpătat de la odorant. Sunt obligat să mă suport în continuare, dar ştiu... ştiu că nu pentru mult timp.

Mă îndrept dezbrăcat către ferestră, cu pielea încă udă, întocmai copacului golit de frunze, plouat, a cărui crengi se zbat în faţa mea, dincolo de geam. El însă va reînvia curând, odată cu venirea primăverii. Prin ceaţa rarefiată se văd contururile monştrilor urbani, punctaţi acum de luminile artificiale aprinse în interiorul lor. Vieţi străine, destine şi poveşti ce-mi sunt inaccesibile se scurg inutile sub norii efemeri, întocmai mie. Nimic imuabil. Este imposibil ca această lume să dăinuie pentru totdeauna, un sfărşit se va abate şi asupra noastră, trăgând cortina uitării peste tot ceea ce a însemnat Istorie. Nu va rămâne nici o mărturie a existenţei umane, a existenţei mele. Ne comportăm de parcă am fi invincibili, de parcă am fi importanţi în acest univers neînţeles. Unde-i ţinta, care-i scopul? Pentru ce toate astea?

Eu voi scăpa, nu voi fi martor la sfărşitul apocaliptic, dar dacă nu eu, acesta de acum, atunci altcineva care asemeni mie există, se maturizează în jurul propriului lui eu aşa cum facem cu toţii, va considera că este neîndreptăţit fiindu-i dat să treacă prin groaza acelor clipe. Nu-i corect! Stau acum aici, la fereastră, pe când altcineva, un alt eu cu propria lui conştiinţa de sine este ucis, îi este frig, bea, râde, se fute, dansează, se bate, aleargă, înjură, rosteşte rugăciuni, se sinucide sau ucide... De ce nu sunt conştient de toate aceste vieţi? De ce mi-am restrâns percepţia numai la acest trup, la acest trai? Unde, unde oare greşesc?

Trebuie să plec, nu mai pot întârzia.

Cancerul de afară mă loveşte puternic peste faţă. Ar trebui să ningă, dar din nefericire albul încă nu camuflează cenuşiul oraşului. Plouă mărunt şi des, îmi târâi picioarele pe asfaltul acoperit de bălţi, udându-mi-le. Pentru o clipă am avut impresia că am uitat să mă încalţ, că am uitat să mă îmbrac şi în ignoranţa mea umblu pe stradă dezbrăcat, fără ascunzişuri, vulnerabil, supus blamărilor celor care trec pe lângă mine.

Deasupra, cerul a căpătat o nuanţă portocalie. Nu mai este ceaţă, astfel că peisajul pietrificat mi se dezvăluie în întreaga lui splendoare. Zâmbesc fascinat de tabloul nocturn, de liniştea prevestitoare ce mă împresoară. ştiu... cu toate astea sunt resemnat. în aceste clipe, desprinse de anost, nimic nu mai contează, sunt doar eu suveran peste o lume amorţită, capabil de orice. Urlu de bucurie, dau drumul strigătelor animalice, stârnind lătratul câinilor. în ciuda gălăgiei pe care o provoc, nici o voce umană nu-mi perturbă pornirea dementă, nimeni nu-mi cere să mă opresc. Curând însă bucuria libertăţii mele dispare, iar ţipetele de durere ce-mi ies din gâtlej mă înfioară., îmi stârnesc lacrimile ce se contopesc cu picurii de ploaie sfărâmaţi de faţa mea şi se preling pe obrajii palizi, pe lângă buzele ce schiţează un rictus violat.

Hainele umede mă apasă, mă trag în jos, în pământul dornic de mine, în neantul ce m-a azvârlit cândva în tumultul acestei lumi. Carnea îmi impiedică însă scurgerea în el, mă lupt cu mine însumi...

Văd totul prin ochii mei, văd pustiul străzii, copacii agitaţi, luminile slabe ce dezvăluie neîndestulător priveliştea, văd cerul aproape de mine, seninul lui deasupra norilor, văd soarele departe...tot mai departe până ce ajunge de dimensiunea unui punct alb ce se pierde între celălalte, văd apoi picurii de ploaie rarefiaţi, văd o siluetă ce vine spre mine parcă plutind, fără a se mişca, până ajunge înaintea mea, moment în care ne oprim amândoi. Chipul ei livid, inexpresiv, nu mă surprinde, este la fel ca al meu, fără zâmbet, întunericul lui fiind acelaşi cu cel ce mi se arată în faţa oglinzii. Da, ştiu, îmi privesc sfârşitul, iar ochii mei curând se vor împăienjeni, cu reflexia morţii prizonieră în negrul lor.

Aud o răsuflare în spatele meu, însă privesc acelaşi chip, ştiindu-mă în faţa unui adevăr imuabil, fără a clipi, fără a mă întoarce spre zgomotul din ceafa mea... Oricât de important m-aş crede, oricât de mult m-aş desfăta cu iluzia gloriei şi a împlinirii personale, nimic nu poate opri metelul pe care-l simt rece, dureros, penetrându-mi spatele, ajungând în inimă. Sunt acum o fiinţă insignifiantă, o victimă a unui om care se consideră îndreptăţit să mă ucidă şi care în această clipă este mai presus de mine, decât orice altă forţă care m-a creat. Care este noima acestei întâmplări, meritam oare un asemnea final? Mă văd la fereastră, acolo unde încercam să mă imaginez într-o altă ipostază... Unde oare greşesc?

îmi simt sângele cum mă părăseşte, mi se face frig, decorul îşi pierde înţelesul, se înceţoşează până dispare complet. Mă văd căzând în genunchi, prăbuşindu-mă apoi pe burtă într-o baltă ce se înroşeşte tot mai mult, cu capul într-o parte, scufundat în ea, cu ochii deschişi. îmi privesc corpul neînsufleţit, carne ce mi-a fost temniţă, mă uit pe urmă la cuţitul din mâna dreaptă, la roşul de pe el şi de pe mânecă, apoi îl ascund în buzunarul larg de la palton... nu-mi pot abţine un icnet de uşurare. Cît de fragil este omul! Mi-a fost oare recunoscător în ultimile lui clipe pentru binele ce i l-am făcut? L-am scăpat de povara inutilităţii vieţii lui, am făcut ceea ce al ar fi vrut să-şi facă singur, dar nu avea curajul de a înfrunta prejudecăţile în privinţa sinuciderii. Trist e că pentru asemenea fapte voi fi privat de libertate dacă sunt prins, în loc să fiu sanctificat. Nu ucid din motive personale sau din pricina unor anomalii psihice, mobilul acţiunii mele se află la acelaşi nivel, dar în antiteză, cu actul divin, de creaţie. O binefacere săvârşită în deplină luciditate, cu menirea de a elibera omul din închisoarea propriilor lui constrângeri, carnale.

Mă îndepărtez încet de cadavru, fără a privi în urmă. Nu mai este nimic de văzut acolo, las totul aşa pentru ca violenţa imaginii să infioare pe cei care nu ştiu ceea ce eu cunosc...

Motto bufnilian:
Artele privirii sunt ale insurgenţei
şi premerg interpretării şi descoperirii.

Prima Carte a Codului I.C.A.N.

Serviciile secrete inamice de dincolo de orizontul vizibil iniţiază entropicele de rangul doi vrând să pună mâna pe docodificarea Marelui Cod de Imagine ICAN, esenţa esenţelor. Avem însă ştiinţa turbulenţelor. ştim foarte bine că periferiile din Omaha, din Cardena şi Burbansk îşi conţin centrul aşa cum democraţiile din structurile noastre descriptive, Adamville, Beauburg şi Molina Mar, îşi conţin dictatura şi teroarea.

Dominaţia centrului asupra periferiilor nu este o problemă de geometrie în domeniul imaginar. E mai mult o chestiune de relativitate.

împăratul Ogawa i-a scris cândva lui Petra Petronius invitându-l la curte să conferenţieze despre centre şi periferii şi vrând să-i pună întrebări despre natura noastră magică.

Astrofizicianul a refuzat dar a folosit un nod informaţional pentru a păstra legătura cu împăratul. Ogawa a crezut că Petronius are complexul centrului.

Dar noi, magicienii secretului?

Ne imaginăm că suntem un UNU: unul la o margine de Monte Carlito.

Sanchi, parcă nu ştie toată lumea că nimic nu are margini. Dar ce, parcă NIMICUL ESTE?

Toată povestea asta s-a întâmplat într-o vălurire de toamnă la margine de Monte Carlito, îndată după războaiele de imagine ICAN din Komentator.

Spânzurătorile şi crucile de foc se ridicau strâmbăcioase pe drumurile desfundate şi sângerii. Mulţimi rătăcite viermuiau fără rost de la o mare la alta ducând cu ele zvonuri înficoşătoare.

Câte un soldăţoi beat criţă urla ca din gură de şarpe că vede timpurile văluritoare stropind cu spumă creştetul stelelor.

într-o seară nebună, cu făclii şi răcnete guturale, l-am întîlnit pe căzutul din stele. Era o fiinţă fabuloasă care avea darul profeţiilor.

Trăiam chiar pe malul mării sudicelor, unde mă valurisem pe vremea aceea. Roza Imperială încă nu pusese ochii pe mine. Nişte soldăţoi din detaşamentele pupurii ale contelui Mascalara mi-au aţinut calea de cîteva ori, fără să mă recunoască însă, avînd chef de ceartă. Aveau armuri pline de noroi şi răsuflări de catran. Călăreau nişte motoare ka lumea, duduitoare, cu faruri ca nişte ochi holbaţi de ştimă periculoasă şi fără de inimă.

- Caraliule magnetic, până aci ţi-a fost! O să te ţepuim, te băgăm în cătarea puşcoacelor noasssstre, te facem harcea-parcea! Aşa să ştii. Nu ne place de nici un caraliu de pe lumea asta, da de nici unul! Dacă ai ceva muşchi, hai să te vedem!

I-am preschimbat în reptile sau i-am vălurit către Soare-Apune-de-două-ori bine ascuns între umbrele nopţii electrice din Kundao.

Contele Mascalara tocmise un vânător de capete din Borgala, cetatea şerpilor, să pună mâna pe mine dar soldăţoii lui erau mereu beţi şi încurcau rău de tot borcanele. Vânătorul de capete a fost ucis de un harponier din Komentator. Bobolina Bobolinelor avea ea nişte spioni care se vălureau de colo colo prin imperii şi care trăgeau cu urechea prin toate cotloanele.

A doua Carte a Codului I.C.A.N

Tipul căzut din stele n-avea buric! îşi holba uite-aşa cei o mie de ochi cât roata carului, ochi verzulii asemănători felinarelor din Kindao, cetatea vocilor perverse cucerită proaspăt de armada seniorului Pantakra, mâncătorul de ierburi de mare.

Tipul căzut din stele era chel, chel. Puţin aiurit. Venea din Amadaola, patria brocarturilor şi a serenadelor şi îl căuta pe Dumnezeu!

Dumnezeu?

Pe Dumnezeu îl luaseră în derâdere savanţii desueţi din Kindao iar contele Mascalara îşi pusese ştimele iazurilor să-l batjocorescă pe un oarecare venit din Bulbona şi care credea despre sine că ar fi fratele lui Dumnezeu.

Cum mă vede, căzutul din stele mă ia la refec. Eu mă fac că-s orb, surd, mut.

Dar crezi că pot?! Pîi nu eu l-am construit să-mi treacă de urât în înintarea mea multiplicată şi multiplicantă către ICAN, către esenţa esenţelor? Parcă-l văd cocoţat pe dig, agitîndu-şi tentaculele înroşite şi strigînd ca din gură de şarpe cu toate cele o sută de voci ale sale:

- Spală-te!
- Curăţă-te!
- Ai preacurvit, nu zi nu!
- La's că te ştim noi!
- Te-am simţit de la milioane de ani lumină depărtare de mica voastră Jazzonie! ţi-am adulmecat ICAN-ul! - Ehei, omule, omule, ce ştii tu omule!
- Or să vină unii, alţii şi-or să te pună să dai nişte declaraţii despre iţele astea încurcate în care ascunzi vălurirea.
- Cînd faci chestia asta e ca şi cum te-ar boteza, ca şi cum te-ai naşte a doua oară, îţi vor schimba instrucţiunile matriceale, fără îndoială!
- Se pricep foarte bine ofiţerii Rozei Imperiale să-ţi rupă unghiile, să te treacă prin foc, să te canonească în fel şi chip.
- Uite, vezi, nici n-am venit bine din stele şi te-am şi ghicit.
- Aşa-i cu revoluţiile, cu schimbările. Se schimbă ICAN-ul lumii.
- Crezi că totul e întîmplător? Nu e întâmplător, e vălurit.
- Dar zeci de ani sute, sînt trebuincioşi pentru asemenea evoluţii magnifice, opere nepieritoare, încercări grandioase!
- Bănuim noi, vrei să te spovedeşti!
- Omule, cum o să-ţi mai turuie morişca, oho!
- Dar ştim noi că n-ai făcut Răul!
- Cei care vor veni să te ia de guler nu au habar!
- Dar nici nu-i doare capul!
- Ei vor să ardă totul.
- şi e şi Salomeea la mijloc!
- şi Bobolina Bobolinelor!
- Bărbaţi, femei, cu toţii intraţi, intraţi într-o altă zodie pe firmament!
- Vin grupuri noi, vin noi purtători de stindarde!
- Lumea se schimbă omule!
- Iar tu vrei să ţii pasul!
- Atunci de ce ţi-e teamă?!
- Lasă-te în voia valurilor... Vălureşte-teeeeeee...
- Hei, nu-mi răspunzi?!
- Eşti fudul?!
- Faci pe nebunu'?!
- Nu-ţi pasă de-un biet călător printre stele?! Nu vrei să-l ajuţi să-şi descopere şi el ICAN-ul?
- Nu vrei să ştii de unde vin visele tale vălurite şi văluritoareeee?!
- Poate că sînt ultimul supravieţuitor al unei lumi care-a murit!
- Sunetele sfîrşitului acelei lumi au plecat hai-hui prin universul plin de universuri. Vor da naştere unor fiinţe stranii... Nu-i nemaipomenit?!
- Dar ce-ţi pasă?!
- Mori de căldură şi-acuşi o să dai pe gît vreo cinci halbe de bere, ştiu eu!
- Nu, ţi-e teamă, te sperie Abisul!
-Te-au ţinut încorsetat în plasa aia invizibilă! Zi că nu-i aşa!

A treia Carte a Codului I.C.A.N

Eu m-am făcut că nu-l iau în seamă cu tot cu cele o sută de voci perverse care se înverşunau împotriva mea. Mă zgîiam după una de la mine din cartier, una pe nume Bobolina Bobolinelor. Ii dădusem întîlnire pe plaja aia de sticlă unde, din când în când, se prăbuşeau tot felul de aerodine. Nici gînd s-apară, zmuncita. Sînt o grămadă de cărări colbuite care urcă şi coboară faleza.

Mă dor ochii de-atîta privit. Mi se usucă inima-n mine. îmi scot una dintre cămăşile magnetice. Căzutul în stele mă urmăreşte, turuie vrute şi nevrute:

- Universul ne trimite tot felul de semne!
- Zău aşa, magneticule!
- ştii să le descifrezi?!
- Poate că de-asta îţi freci curu' pe-aici, hai, mărturiseşte!
- Vrei să afli!
- Vrei să cunoşti.!
- Băi să te-ajut! Uite, îţi cercetez sufletul! Aha, aha, berbantule, aştepţi o femeie?! De ăştia-mi eşti?!
- Umbli după fuste?! Naivule! Femeia asta, Bobolina Bobolinelor, există doar în închipuirea ta aşa cum tu exişti în închipuirea mea şi aşa cum eu, la rîndu-mi, exist în închipuirea altcuiva, de cine ştie unde!

Vi-l imaginaţi, cred, pe ăsta, pe căzutul ăsta din stele, mare vorbăreţ. Nu-i mai tace gura şi tocmai coboară Bobolina Bobolinelor pe faleză. îmi zîmbeşte a batjocură nesimţita că m-a făcut s-o aştept atîta. îşi tot dă părul pe spate. E negru ca abanosul părul ei. Rochia de pînză topită i se lipeşte de corp iar sînii ei obraznici mă înfruntă punîndu-mă pe jăratec. Dau s-o sărut dar ea se apără şi se trînteşte-n nisip şi-şi dezveleşte pulpele.

Căzutul din stele zice cu glas hîrîit:

- Ah, dorinţă, sfîntă dorinţă! Nu-l pierde pe Om, nu-l duce în ispită, nu-l pierde în pustie! E-al tău Bobolinoooo, femeie neprihănită!

Ea, zmuncita, nici nu-l ia în seamă şi mie-mi vine să-i sărut tălpile de bucurie. I-aş fura pletele, i-aş devora sînii, aş da-o cu cracii-n sus, să nu mai ştim de noi!

- M-aştepţi de mult timp?! mă-ntreabă ea făcînd pe mironosiţa.

I-aş trage vreo două palme de n-ar fi căzutul ăsta din stele. Las-o, îmi zic, las-o! Frumoasă-i ca o cadră, spurcată la gură, haita! îşi dă ochii peste cap şi oftează.

Îmi scot o cămaşă iar căzutul din stele strigă nedumerit:

- Cîte ai omule?! Cîte?! Sau poate o fi sufletul tău şi-l lepezi încetul cu încetul?!

Nici nu-mi trece prin cap să-i răspund, guralivul! O să se plictisească şi-o să se ducă-n lumea lui şi-o să mă lase singur cu gagica asta a mea căreia trebuie să-i trag o mamă de bătaie să nu mai facă ea pe nebuna cu mine! Uită-te la el, parcă-i, un rac.

Zice:

- Eu am venit aici să intru în apă! Vino cu mine, curaj!

Ce-mi pasă de el?! De cum a căzut din stele a întors totul pe dos. Din valurile argintii ies tot felul de peşti care strigă vorbe necuviincioase. Bobolina Bobolinelor rîde încîntată şi bate din palme ca un copil. Are o lumină nefirească în ochii ei negri.

Nici nu-i pasă că peştii sînt din ce în ce mai îndrăzneţi. Se apropie de noi şi, brusc, fac salturi înalte aruncîndu-se în valuri. Cum să-i prinzi?!

Bobolina Bobolinelor, mincinoasa, îmi şopteşte că, atunci cînd au fost mici, bieţii peşti, au băut şi ei, ca şi noi, iluzium, şi-acum cred, naivii, că pot vorbi despretoate cîte-n Lună şi-n stele, lluziumul ăsta e o licoare pe care ţi-o dau s-o bei mama sau tata sau prietenii sau duşmanii. în unele momente ale vieţii cînd te cuprind nesiguranţa, teama şi disperarea.

- Mai aştepţi pe cineva?! mă întreabă Bobolina Bobolinelor fandosindu-se. Te ştiu eu! O amănţică de-a ta, recunoaşte! Te-am prins cu cioara vopsită! N-ai venit tu pentru mine, ai vreo gagică magnetică de-a ta! Mincinosule!

Căzutul din stele toarnă gaz peste foc, nemernicul:

- Dar dacă s-a săturat de viaţă?! îţi spun eu femeie, i s-a urît de viaţa asta! Vrea să
-şi ia zilele! Uită-te la el ce mohorît e, ce preocupat! O să se-arunce-ntre stînci să-şi zdrobească sufletul! şi tu o să-l plîngi nemîngîiată! Zi, femeie, nu-i aşa că e un egoist? şi trebuie să vin eu din stele ca s-o spun p-aia dreaptă?! Dac-ar mai trăi şi-un ceas, nu i-ar mai da pace gîndurile! N-ar mai dormi noaptea, s-ar zvîrcoli! îl chinuie gîndul creaţiei, uită-te bine la el! îi este sete! Ar sorbi toată marea!

A naibii făptură! De cum l-am zărit căzînd prin nori mi-am spus c-o să umble cu matrapazlâcuri. M-am aşteptat să-i ia foc scăfîrlia ţuguiată dar nici pomeneală.

Îi stă pe limbă să-mi ceară nişte bani, poate. Să-şi facă de cap prin vreo speluncă să vadă şi el cum e. Sau poate nădăjduieşte să-i dau o ţigară? Sau să-i sar la picioare să-l venerez? Dacă-l ignor?! Să vezi ce mă foarfecă! Doar ignoranţa e rădăcina tuturor relelor! Nu-i aşa?

Prezenţa Bobolinei mă stimulează. îmi potenţează ICAN-ul, Mă cocoşesc, vălurindu-mă neâncetat. îmi dau aere. L-aş încontra puţin pe căzutul ăsta dinstele să nu-mi mai citească în suflet, s-o şteargă mai repede.

Aş face poate chiar şi-o faptă vitejească, să-l iau de gît, să-l sfîrtec. Ei şi? O.ştiu eu pe Bobolina Bobolinelor, din cartier o ştiu. Păi dacă toată ziulica stau pe sub balconul ei strigînd-o pe nume! şi ea apare numai în furou, şi-are ochii plini de cearcăne şi mă minte c-a căscat gura la televizor. Ce să vadă la televizor?! şi-apoi zboară pe deasupra caselor asemenea unui înger. Pe chestia asta m-am contrazis c-un docher, era beat, porcul şi striga în gura mare că Bobolina Bobolinelor-i o curvă şi nicidecum înger. şi l-am băgat cu capul într-un wc şi-am tras apa să se trezească! - Am visat c-o să întîlnesc un revizor! zic cu jumătate de gură.

Căzutul din stele spune că-i perfect adevărat şi că dacă depun cevaefort s-ar putea ca într-o bună zi să pot citi în viitor. Sigur că mă ia peste picior, ce, eu pot stăpîni asemenea lui Cîmpul Informaţional Universal?! I-o spun de la obraz şi el se burzuluieşte:

- După voi toţi o să vină revizorul Rozei Imperiale într-o bună zi! Nici nu mai încape îndoială,! Ai gîndit-o, crezi că-i în toate un scenariu prestabilit! şi asta pentru că tot speri să fii şi tu menţionat pe undeva! Să te ia carAva Avana în seamă! Las' că vine el revizorul Rozei Imperiale singur, nu trebuie să-l mai cauţi!

Un guraliv! Un neruşinat! Un înfumurat!

Cum s-o săruţi pe Bobolina Bobolinelor cu ăsta drept martor?! Dacă văd un poliţist, zău, o încurcă rău căzutul din stele! Cu poliţiştii nu-i de glumit. Or să-l ia cu duba. Or să-i ia pe toţi cei ca el. Cu duba. şi-o să rămînem singuri.

Numai eu şi cu Bobolina Bobolinelor. şi-atuncio să ne căsătorim. O să dansăm pe plajă şi eu o să port papion.

Numai papion! Aşa, ne papionăm în coduri de imagine perverse.

Agăţăm lampioane de stînci. Lampioane japoneze. şi-o să bem şampanie direct din sticlă. şi-o să ne facem de cap în toate felurile. Ca şi cum am fi ultimii oameni de pe Terra.

- Eşti un golan! îmi strigă înverşunată Bobolina Bobolinelor. Ia-ţi mîna de pe genunchiul meu. Ce te zgîieşti la mine?! Termină, cu prostia asta a ta, cu visele! Nu te-ai trezit?!

Doamne, cum i-ar mai sta Bobolinei într-un mantou de blană de vulpe argintie!

şi sub blana asta, ea, toată, goală puşcă! Dacă-mi vînd bine ultima mea nuvelă, o să-i cumpăr o blană pe cinste. Fac pe nebunul:

- Citeam undeva că...
- Să nu începi cu citate! strigă Bobolina Bobolinelor. Am coborît pe plaja să mă ardă bine soarele. N-am chef de aiurelile tale. înţelegi iubiţel?!

Doamne, mi-a spus aşa?! Oare visez?! Bobolina Bobolinelor mi-a spus chiar iubiţel?!
Căzutul din stele vrea să-mi taie elanul:
- Nu te veseli în van, amice. A mai spus-o şi altora, citesc asta în trecut. Basta, codul de imagine iCAN, ascultă la mine, e o invenţie! Acum să lămurim noi o chestiune. Cu visul tău. Chiar eşti convins c-o să vină vreun revizor?!

E-al meu, l-am prins la cotitură. îi zic să cerceteze timpul Imaginii, să vadă ce şi cum, să nu-şi facă nici o grijă în privinţa mea. îmi văd cu singur de visele mele.

-Hei, mă apostrofează Bobolina Bobolinelor, îmi iei soarele, dă-te mai încolo!

A cincea Carte a Codului I.C.A.N

îi tresaltă sînii ori de cîte ori se răsteşte la mine. Am eu un plan, s-o scot din răbdări. Să ne înjurăm vîrtos. Ca la uşa cortului. Cu cît o să mă înjure măi tare cu-atît or să-i tresalte sînii mai tare.

Căzutul din stele se hlizeşte, se hlizeşte. Oare ce-o fi căutînd pe planeta noastră?! De ce tulbură apele?! Mă ia peste picior?! Dar, n-o să vină revizorul Rozei Imperiale să-l ia şi pe el la rost?! O să vină. Vede el, ehei. O să coboare revizorul Rozei Imperiale ăsta, de-acolo, dintre clădirile purpurii, indigo şi liliachii ale orăşelului nostru. Top, top. şi-o să ne ia la întrebări vorbindu-ne pe un ton repezit, cîrcotaşul.

- Ia-ţi mîna de pe genunchiul meu! Vreau să mă soresc! strigă, ameninţătoare, Bobolina Bobolinelor, îngerul ăsta de fată.

Dar să fie oare un înger?! şi eu, prostul de mine, ce mă tot ţin de fustele ei?!

Ce-i tot aţin calea?! Că ea ride de nuvelele mele, mă ia la refec, mă face cu ou şi cu oţet zicînd că-s băutor de cerneală! Dar ce ştie ea sărmana?! Habar n-are ce-nseamnă să te chinui nopţi în şir să storci un cuvinţel, să pui zăbală unui verb sau să lustruieşti un substantiv. Muncă de ocnaş!

- Omule, chiar o să vină revizorul Rozei Imperiale aici, pe plajă?! se interesează căzutul din stele.
- Te pomeneşti că ţi-e frică?! îi rîd eu în nas cuprins de uşurare. Vine el, revizorul Rozei Imperiale! O să-ţi ceară actele! Ce credeai?! Noi, pe-aici, avem acte, capisci?! Te ia la bani mărunţi revizorul Rozei Imperiale ăsta! Ai pungăşit, vei da socoteală! Ai minţit, o să-ţi înmoaie oasele, nu-i de joacă! Ei, ce zici?! Din ce trăieşti, ce gândeşti, astea-s întrebări capitale! Fluieră vânt ce eşti! Faci pe eroul?! Or să-ţi spargă tărtăcuţa! La toţi eroii le-au spart-o, ha, ha, ha! Naivule! Citeşti viitorul?! Dar ia trage-o ochire prin trecut să vezi cum te-apucă tremuriciul! Mai bine şterge-o, ia-o prin teleleu prin universul plin de universuri! Cum vei putea! Ia o fuzee, urcă-te pe-un nor, treaba ta!

Se prezentase întinzându-i mâna cu un gest scurt, ferm, hotărât şi tot ce-şi mai putea aminti era privirea ei pătrunzătoare şi curioasă şi zâmbetul de neînţeles ivit la colţurile buzelor pline, strălucind într-un roşu de cireaşă coaptă. Acum, trupul ei părea din jad topit, îi vedea doar curbura coloanei vertebrale ondulându-se în ritmul propriei plăceri, fesele rotunde şi bronzate, mâinile sprijinindu-i greutatea pe rama geamului deschis şi cascada de păr, ca mierea de salcâm, revărsându-se pe spate. Suspina când şi când, icnea scurt, iar uneori părea că nici nu mai respiră. Termină tocmai când un stol de porumbei îşi luă zborul de pe streaşină, cu un teribil fâlfâit de aripi. Ar fi vrut să moară acum, în clipa asta de extaz, cu imaginea curburii coloanei vertebrale imprimată pe retină, cu jadul trupului scurgându-se, topit, în imaterialitate, printre degetele lui care încă îi frământau carnea. Se întoarse cu faţa la el, avea încă pupilele dilatate de plăcere şi nu se putu abţine să nu-i privească sânii mici, rotunzi, cu sfârcurile întărite, roz-bej. Se priveau tăcând, de altfel nici nu aveau ce-şi spune, nu se cunoşteau, vorbiseră doar de două ori la telefon, nici nu-şi putea explica felul în care ajunsese aici, de vreme ce totul se desfăşurase rapid, fără nici un fel de cuvinte. Aici, aici nu ajunsese niciodată astfel. ştia doar că o luase de mână, nu mai aşteptase sfârşitul vernisajului, ea nu întrebase nimic, se strecuraseră ca două umbre pe străzile aproape pustii, în toamna ce abia începuse, ajunseseră la spital, se dezbrăcaseră rapid, în susurul ploii mocnite, iar acum stătea privindu-l iarăşi cu indicibilul aceluiaşi surâs. Nu ştia ce să-i spună, aşa că tăcu. O luă, însă, în braţe, trupul ei era fragil, avea senzaţia că, dacă ar strânge-o mai tare, ar putea omorî-o. Cu fiecare zi care trecea copacii deveneau şi mai chihlimbarii, frunzele se desprindeau de pe crengi fără zgomot, la fel de tăcut pluteau în văzduh, covorul lor creştea rapid, încercând să acopere lumea, doar ploaia îl transforma, infinitezimal, în ceva ce în curând avea să nu mai fie. De altfel, ca toate celelalte care aparţineau vieţii. Se îmbrăcă repede, cât timp el stătu în baie, apoi plecă fără zgomot şi, iarăşi, fără nici un cuvânt. Părea că nici nu fusese, vreodată, pe acolo. Ieşi după ea pe holul spitalului dar nu era nimeni, asistentele dormitau în gardă, era o noapte liniştită, aşa cum nu mai fusese de ceva vreme. Aproape că îi venea să se întrebe dacă ceea ce se întâmplase fusese, într-adevăr, real. Se aşeză pe scaunul de la birou, îl roti spre geam şi privi noaptea senină, limpede, de toamnă, rememorând experienţa abia încheiată. Nu-i găsea nici un cusur. Fusese aproape perfectă, aşa cum doar de foarte puţine ori trăise în viaţă. Naturaleţea ei îl incitase şi îl convinsese să îndrăznească. Nu i se mai întâmplase până acum aşa ceva, să se îndrăgostească de o femeie până să o vadă. Se îndrăgostise de ea sau, cel puţin, aşa credea, la telefon. îi plăcuse talentul ei oratoric, firescul discuţiei, modul în care i se adresase, reverenţios dar şi foarte curajos, nu în cele din urmă îi plăcuse vocea, atât de erotică. O invită, deci, în acel spaţiu neutru al expoziţiei la al cărei vernisaj fusese şi el invitat, o ghicise de cum intrase în salon, o siluetă nici înaltă, nici scundă, îmbrăcată într-o rochie neagră foarte scurtă şi mulată pe corp, având pe deasupra un fel de pardesiu subţire, de vară, cu guleraş din blană sintetică, şi el, pardesiul, extrem de strâmt. Purta pantofi din piele neagră cu tocuri înalte şi subţiri şi ciorapi negri din plasă, iar părul lung şi blond, abia ondulat, îi încadra chipul desăvârşit machiat. Era, cu adevărat, o apariţie. şi asta poate nu neapărata datorită conturului trupului care, îmbrăcat fiind în negru se detaşa clar din masa pestriţă de oameni, ci mai degrabă datorită ochilor, a privirii. îl zărise de când intrase, îi cunoştea chipul de la programele de ştiri ale televiziunilor, se salutaseră din ochi pentru ca mai apoi să-i întindă mâna ferm, prezentându-se şi, după numai 5 minute, să ia împreună, tacit, o decizie. Atunci se strecurară în toamna umedă şi plecară spre spital. Iar acum stătea singur în biroul lui privind, printre jaluzelele pe jumătate ridicate, irizaţiile luminii lunii în întunericul nopţii, întrebându-se dacă nu cumva totul nu fusese decât o nălucire de-o clipă. Dar nu, pe birou ea îşi uitase clama clama cu care pe stradă îşi prinsese părul. O răsucea între degete, era o clamă simplă, din sidef sau poate din fildeş, nu se pricepea la chestii de genul ăsta, ştia doar că este o clamă simplă şi elegantă. O duse în dreptul nasului, o adulmecă şi parfumul trupului ei năvăli din memoria atât de recentă. Era un amestec de lămâie, mosc şi santal, poate şi ceva chiparos. închise ochii şi văzu din nou curbura spatelui ei, strălucitoare în lumina întunericului de toamnă. Oftă şi rămase gânditor, privind stelele care abia de se zăreau printre jaluzelele crem, întrebându-se dacă o va mai vedea vreodată. Totul fusese atât de desăvârşit încât, parcă, nu ar mai fi necesitat nimic. încă nu ştia dacă ar vrea să o mai întâlnească, deocamdată ceea ce se întâmplase îi umplea, încet, fiinţa şi nu simţea nevoia nici să-şi explice, nici să înţeleagă. Se lăsă purtat de valul plăcut al amintirii şi, în timp ce se întreba dacă nu cumva fusese vorba despre experienţa însăşi, adormi. Cu imaginea curburii coloanei ei vertebrale în faţa ochilor şi a buzelor de cireaşă coaptă.

*~*~*~*~*

Pentru mine, a face dragoste este un ritual pe care l-am trăit nu de foarte multe ori în viaţă şi nu în sensul de ritual care se repetă, acelaşi, cu diferite persoane, ci de un mereu alt ceva, un alt ceva care, cu un partener nou şi pe care ai ajuns, până la act, să-l iubeşti, îţi produce o scurtcircuitare în continuitatea fiinţei tale, a fiinţei care iubeşte. Ai mai făcut amor de sute, mii de ori, dar întâlnirea... cum s-o numesc?, de dezgolire cu cel pentru care ţi-ai da şi sufletul este o scoatere din linearitate, este imanenţa unei implozii pe care o speri explozie împărtăşită, este cunoaştere supremă care nu aduce, de fapt, nici urmă de cunoaştere reciprocă, ci doar promisiunea ei. Este amăgirea deţinerii fiinţei celuilalt, cea mai frumoasă amăgire, pentru că oamenii nu sunt cei care sunt în actul amoros, dar de acolo pleacă şi tot acolo sfârşeşte fiecare, sunt datele prime şi ultime ale fiecăruia într-o... "partidă" de amor, este istoria lor acolo, în clipele acelea, poate că şi sfârşitul lor. Este naşterea şi moartea fiecăruia. în nimic altceva nu mă simt mai aproape de absolut şi de moarte în exact aceeaşi clipă cum mă simt atunci când iubesc. Adică făcând dragoste. Cu cât preludiul este mai... optim, ca să nu zic prelungit, cu atât apropierea de clipa morţii care nu omoară este mai înfricoşătoare dar şi mai minunată, pentru că ştii că moartea nu e moarte şi că oricum există absolutul, chiar dacă nu-l vei atinge niciodată. Dar ştii şi că, dacă ai avea curaj, ai putea muri. Secundele coincid, se suprapun, nu ştii dacă atunci ai putea muri sau te-ai putea transforma direct în înger şi e incredibil când totul sfârşeşte într-o explozie de plăcere în care te dizolvi de tine însuţi, rămânând cu celălalt pe care, Doamne, între timp l-ai şi pierdut. De aceea nu pot trece de mine însămi, de creierul ăsta nenorocit din cauza căruia rămân monstruos de lucidă, de aceea nu pot trăi un orgasm devastator, pentru că nu pot muri de plăcere murind. Pot spune că am experimentat astfel moartea de destule ori, dar mi-e frică să mor şi, de aceea, fără să vreau, îmi refuz plăcerea orgasmului. A face dragoste este, în cele din urmă, un ritual al morţii. Bagi de seamă, deci, că moartea nu se întâmpină oricum. Acum, când ştii ce înseamnă pentru mine a face dragoste, spune-mi tu, cum să primesc în acest templu care se înalţă cu fiecare dintre gesturile celor doi, şi care sunt menite să prelungească viaţa care a mai rămas "aici şi acum" întru moartea care repede va veni, cu câteva clipe în care plăcerea se caută insistent, disperat şi tragic, atât pentru tine cât şi pentru celălalt, cum să primesc, deci, un altul care să... privească, altul nefiind altcineva decât celălalt? Cum să împarţi experienţa morţii proprii, cum s-o împărtăşeşti când şi aşa doi e prea mult, dar e preferabil decât de unul singur, pentru că de unul singur nu se poate muri astfel? Problema, deci, este următoarea: ce se întâmplă sau ce se poate întâmpla cu doi oameni care fac dragoste la fel? Pentru că dacă şi tu, atunci, simţi exact ceea ce simt eu, adică o preîntâmpinare a morţii care ar putea deveni realitate, atunci înseamnă că în această preîntâmpinare nu mai sunt singură, suntem doi. întrebarea firească este acum: cum se poate muri astfel, cu martor? Spune-mi, spune-mi ce simţi tu când mă priveşti cu ochi lucizi şi nu mă laşi să mă scufund, să cad?

Nici prin gând nu-i trecea să-i dea sau să-i trimită scurta epistolă, o scrisese mai mult ca să-şi clarifice gândurile, lucru care îi dădea senzaţia că le poate controla. îi vedea şi acum privirea cu care traversase minunat de îndelungata oră de amor, îi simţea săgeţile metalice înfigându-i-se în carne ca nişte pioleţi pe un munte de gheaţă, simţise fizic acea prindere de trupul ei, ca de un ultim mal înaintea scufundării eterne, se agăţaseră unul de celălalt, trăiseră, de fapt, exact acelaşi lucru în exact acelaşi timp, mai mult, la un moment dat se treziseră escaladând aerul, sprijinindu-se unul pe celălalt, mergând undeva, înspre în sus, ca şi cum s-ar fi căţărat pe o rază de lumină, o rază care ducea spre moarte. Ajunseseră la un maxim, trupurile lor nu mai aveau punct de echilibru, i se păruse atunci că escaladarea aceea împreună ar fi putut deveni nesfârşită dar simţise şi faptul că nu mai putea continua, că, dacă mai "alunecau" puţin spre în sus, prăbuşirea ar fi devenit inevitabilă, şi nu era vorba despre o prăbuşire ca oricare alta, ci de una dintr-un punct în care nu mai ajunsese niciodată. I se agăţase de gât, înnebunită de frică dar şi de curiozitate, întrebându-se până unde şi-ar fi dat el voie să moară. Nu realiză că îşi asumase responsabilitatea vieţii lui în acele clipe de dragoste, se agăţase de gâtul lui mai mult instinctiv şi mai mult din teamă pentru viaţa ei, pe care el o conducea, cu privirea lucidă, vie, surâzătoare spre o inevitabilă cădere în gol, de la o distanţă foarte, foarte mare. Cu el, intrarea în moartea nu se putea produce, deci, trecând prin indicibila graniţă dintre extazul vieţii şi hăul dezintegrării, nu prin disoluţia de sine în celălalt, ci încălcând toate graniţele, ajungând prea mult în interiorul celuilalt pe care, ca teritoriu care nu-ţi aparţine dar pe care ajungi să-l deţii, te vezi obligat să ţi-l asumi pe el, uitând, cu desăvârşire, de realitatea ta în el, atât de adânc era accesul pe care el i-l permisese încât, fiind ea, devenise nu numai ea în el, ci de-a dreptul el. Or, cu viaţa altuia nu te joci astfel, nu ai nici un drept. Ajunsese să creadă că încercase să o folosească drept un instrument, un intermediar între viaţă şi moarte într-un spaţiu în care dragostea nu mai avea ce căuta dar în care constituia totul. Se cutremură. Fusese atât de aproape şi ratase nu din cauza lui, ci din frica pentru el. Ratase... Omul acesta, care credea în destin, tocmai el îşi permitea jocul cu destinul. Dacă aveau să se mai vadă, asta însemna, oare, că fiecare întâlnire va fi un joc cu limitele? Dar despre limitele cui era vorba aici şi până unde era voie să se meargă? şi cine anume trebuia să le dea voie? Sau nu cumva urma să fie un altfel de joc, despre cine rezistă mai mult? Sau, şi mai înspăimântător, nu cumva el însuşi era moartea? Gândul îi încremeni în stupefiantul ultim semn de întrebare. Se lăsă pe spate, pe speteaza scaunului de la birou şi privi gondolele în culori metalice ale calendarului de pe perete: verde, albastru, oranj, roşu şi, undeva, mult spre stânga, galben. în prim-plan apa era de culoarea antracitului, în planul îndepărtat aurie, unindu-se cu cerul prin nici un fel de linie de demarcaţie. Se contopeau în cea mai frumoasă culoare pe care o văzuse vreodată. şi, în josul paginii, cifrele albe, mărunte, ale calendarului vechi de doi ani, inscripţionate pe fond negru lucios, orbitor. Nu albul i se păru orbitor, ci negrul. în chiar acel moment începu ploaia.

*~*~*~*

Nu au comandat micul dejun în cameră, au hotărât să iasă undeva, în oraş. Erau cât pe-aci să se piardă, atât de fascinată era de labirinticul oraş alb, luminat ireal, nepământean. O privea amuzat, agitaţia aceea nesfârşită a ei avea ceva tonic, aproape că alerga încercând să surprindă totul dintr-odată, dintr-o privire, într-o secundă, flămândă de tot şi de toate, flămândă de viaţă. Se opriră într-una din pieţe unde stăteau înşirate laolaltă smochine proaspete şi deshidratate, pepeni verzi imenşi, portocale şi roşii, praz şi cartofi, mandarine şi ierburi aromate, ţelină cum nu mai văzuse şi salată verde îndesată, vârtoasă, vinete lucioase şi usturoi, castraveţi verzi şi gogoşari. îşi reţinea cu greu impulsul de a le mirosi, gusta, cumpăra chiar, şi o pufni râsul când se gândi ce mâncare delicioasă i-ar fi gătit dacă ar fi avut ocazia. îl privi scurt, curios. Nu, nu mai avea zâmbetul acela convenţional, plăcut, dădu din cap în semn de înţelegere apoi atacă un nou front de interes: măslinele, în nesfârşitele lor specii, culori şi mărimi, consistenţe şi arome. Vânzătorii îi zâmbeau la rândul lor, simţea cum este nu numai îmbiată, din interes, să cumpere, ci şi admirată. împrăştia surâsuri, oamenii aceia meritau măcar asta, dacă tot nu cumpăra nimic. ţăranii din pieţele de acasă erau mereu sobri, abătuţi. Aici, toţi erau luminoşi şi, parcă, fericiţi. Contrastul, pe cât de vizibil, pe atât de trist i se părea.

Îi făcea plăcere s-o privească, pofta ei de viaţă era contaminatoare, în sfârşit se simţea relaxat, uitase de tot, chiar şi de conferinţă. Brusc, izbucniră sunetele unui clarinet, ceea ce ei i se păru absolut colosal. îl trase de mână spre locul de unde se auzeau sunetele, înaintând ca într-o transă rapid instalată. Era ceva familiar în interpretare, nu, nu se înşela, era sigură că are dreptate. De departe, îl văzu. încremeni cu mâna lui într-a ei, îl strânse tare, ca şi cum nu mai avea de gând să-i dea drumul vreodată. Da, el era. Interpreta acelaşi addagio al unui concert de Albinoni, cea mai frumoasă melodie pe care o auzise vreodată.

-Să plecăm, îi spuse, iar trăsăturile ei se metamorfozară rapid.
-Ce s-a întâmplat?, o întrebă nedumerit.
-O să-ţi povestesc, spuse, şi îi strânse şi mai tare mâna. Dintr-odată, mâna lui deveni rece.
Dar şi instrumentistul îi văzu, recunoscându-i. Pe amândoi. Continuă să cânte, în timp ce pe faţă îi înflori un surâs straniu.

*~*~*~*

Se trezi brusc, în puterea nopţii, cu certitudinea că cineva o priveşte. La început nu îl recunoscu, mai apoi se sperie şi dădu să ţipe, însă frica îi paraliză orice sunet. O privea cu ochi de nebun, zâmbind în felul lui straniu, de neînţeles. Nu se mişcă din pat, aşteptă ca el să spună sau să facă ceva.
-Deci iată-te la Atena, spuse pe tonu-i gutural, atât de departe de blândeţea vocii celui pe care azi îl iubea. Iată-te în compania unei somităţi a chirurgiei. Mă întreb dacă pe acasă se ştie. Ha, ha, evident că nu. Dar s-ar putea afla aşa, prin intermediul presei, nu-i aşa? Chestiile aste nu pot trece nepedepsite. Ia să ne gândim noi cum se pedepseşte lipsa de moralitate. Cum? Dacă te-ar găsi aici, cu venele tăiate? Toată dandanaua ar pica pe capul lui, gata carieră, gata orice altceva. Dar omul n-are nici el vreo vină, singura vinovată eşti tu. Doar ţi-am spus că eşti a mea, doar ţi-am spus că mereu voi ştii ce faci, doar ţi-am spus că eu sunt singurul pe care ai voie să-l iubeşti. De ce nu ai fost fată cuminte şi nu m-ai ascultat? şi cum se pedepseşte o fată care n-a fost cuminte? ştii, aici am o problemă, habar n-am ce pedeapsă să-ţi aplic. Ia să vedem, ce s-ar potrivi?

Se apropie de ea şi-i desfăcu halatul, astfel încât îi dezgoli sânii. Se aplecă şi dădu să-i sărute, însă îl împinse nervoasă.
-Să nu îndrăzneşti să mă atingi, îi spuse, iar cuvintele ieşiră şuierând din gură, ameninţător.
-Hopaaaa, spuse uimit clarinetistul, ce curaj am căpătat dintr-odată! Ia te uită în ce tigroaică te-a transformat dom' doctor! Mai să nu te recunosc.
îşi aminti că, pe vremuri, era sensibil la discursurile pe care i le ţinea când şi când. Atunci parcă redeveanea lucid, zdravăn. Mereu o ascultase cu atenţie. Se gândi că era singură armă pe care o avea împotriva lui. Trebuia s-o folosească.
-Ce vrei?, îl întrebă.
-Nu vreau nimic, numai că ai încălcat pactul, ceea ce înseamnă că eşti lipsită de moralitate.
-A cui este lipsa de moralitate, a ta sau a mea? şi cine naiba a semnat cu tine vreun pact? Când a fost vreodată vorba despre parafarea vreunui pact, fie ea şi simbolică? Nici nu-ţi dai seama cât eşti de monstruos, aşa cum nici de talentul tău fabulos nu-ţi dai seama. Uite-te la tine cum te risipeşti inutil, cântând prin pieţele publice. Ce crezi că vei schimba? Nimic, absolut nimic, numai în capul tău este că vei schimba lumea. Dar nu vei reuşi nimic astfel, niciodată. Mult mai mult bine ai fi făcut dacă ai fi rămas în sălile de concerte sau în universitate, unde este atâta nevoie de maeştri, dar tu stai pe străzi, trăind ca ultimul nenorocit din mila oamenilor, închipuindu-ţi că-i faci mai fericiţi. Viaţa nu este ceea ce crezi tu, viaţa este cu totul în altă parte, trăieşti într-o paranoie de nedescris, într-o visăraie uluitoare, în lumea ta, unde muzica este stăpână şi unde crezi că oricine nu vrea altceva decât să-ţi răpească talentul. Muzica este un dar de sus, şi nu o paranoie, nici o schizofrenie parfumată. Habar nu ai ce e muzica şi care e rostul ei în lume. La ora asta eşti un ratat, un mare, uriaş ratat, asta eşti, dar nu-i târziu s-o iei de la capăt. Nu vezi că lumea te-a uitat? Nu vezi că presa nu mai spune nimic despre tine? Nu eşti Dumnezeu, de ce nu înţelegi? Eşti doar un om bolnav de care nu mai îmi este frică, pentru că m-am săturat să trăiesc cu frica asta, ci mi-e milă. Vai de capul tău, nu eşti decât un nenorocit plin de talent.

Spuse totul dintr-o suflare, din ce în ce mai nervoasă, mai curajoasă. Transpirase, cu toate că nu se mişcase din pat. îi era frică, dar nu o putea recunoaşte. Tot ce conta era să nu-i facă medicului probleme, să înăbuşe povestea din start, ori asta, credea, nu se putea face decât devenind agresivă.
-Vorbeşti despre moralitate? Dar unde îţi era moralitatea atunci când mă chinuiai, urmărindu-mă pe străti şi la facultate? şi unde îţi era moralitatea atunci când mă răneai până la sângerare? Vrei să spui că a fost dragoste? Nu a fost, a fost o imensă boală, o boală pe care nu am ştiut s-o văd pentru că te iubeam. Da, te iubeam, e la timpul trecut. Te-am iubit, înţelegi asta? Moralitatea este altceva, nu este un tipar în care fiecare încercăm să ne înghesuim fiinţa, făcându-ne loc în el. Moralitatea este ceva fluid, personal, un loc în care devenim, nu este un concept care poate fi aplicat fiecăruia, mai întâi suntem noi, şi apoi morala, nu mai întâi ea şi apoi noi. Asta nu pricepi tu, că moralitatea nu este un clişeu, o sârmă ghimpată care dă dovadă de încadrarea noastră în ea, un pat al lui Procust, ci ceva minunat, înlăuntrul căruia creştem, devenim. Aşa că, despre ce anume vorbeşti tu aici? E moral să dai buzna în miezul nopţii în camera mea şi să mă ameninţi? E moral să te crezi Dumnezeu, cu drept de viaţă asupra mea? Eşti cel mai imoral ins pe care-l cunosc. Da, eşti un ins, nu un om, un om nu ar proceda aşa. Sunt stăpână pe viaţa mea, fac ce vreau şi când vreau şi cu cine vreau. Aşa că ieşi dracului de aici, vierme ce eşti, şi du-te şi te controlează la un psihiatru şi fă o terapie pentru că eşti grav bolnav. Dar nu ştiu dacă mai ai vreo şansă, măcar încearcă, atâta tot, măcar încearcă. şi acum ieşi dracului din camera şi din viaţa mea, pelacă definitiv, nebunule.

Torentul de cuvinte îl şocă. Ieşi din cameră împleticindu-se, fiind convins că lumea a înnebunit, că s-a învârtit cu susu-n jos. O mai privi o dată lung iar ceea ce văzu ea fu, pentru prima oară, privirea unui om care conştientizează subit că a ajuns pe marginea prăpăstiei.

***

Cam la cinci minute după plecarea lui începu să plângă. Era un plâns spasmodic, care-i scutura trupul ca în nişte scurte convulsii. Abia acum simţea frica. încă din piaţă fusese sigură că o văzuse. Dar oare ar mai fi fost atât de curajoasă dacă nu ar fi avut ceva de apărat? Dacă ar fi fost singură, ar mai fi procedat aşa? Se îndoia.

*~*~*~*

îl ţinea de mână, trăgându-l după ea prin magazinul imens, în care nu căuta nimic special. îi plăcea nu numai forfota de oameni, ci şi spectacolul oferit. Stătea deseori să privească feţele trecătorilor, putea citi istorii întregi din modul în care erau îmbrăcaţi, din felul în care priveau. Câteva chipuri chiar nu le putea uita.

.............

Ieşi din magazin, ţinându-l, în continuare, de mână.
-Simt că nu mai pot respira în aglomeraţia asta. Mă sufoc. Nu-mi place. Hai să mergem undeva unde e linişte. Cunoşti vreun astfel de loc?

O duse, prin vacarmul vesel străzii ateniene, într-un mic restaurant unde mai fusese de câteva ori, în vizitele anterioarele. La ora aceea chiar nu era nimeni. Era un mic restaurant chinezesc care îi plăcea foarte mult nu doar datorită atmosferei, ci mai ales pentru mâncarea delicioasă, pe care o adora. Obloanele trase, semitransparente, reuşeau să păstreze o binefăcătoare obscuritate. Era sătul de spaţiile ultraluminate ale sălilor de operaţii, voia semiîntunericul liniştitor şi odihnitor, intimitatea pe care o instalează automat. Aleseră un separeu pentru două persoane. îl lăsă pe el să comande. Se hotărî pentru pacheţele de primăvară, aripioare de pui cu muguri de bambus şi sushi, alături de nelipsitul şi deliciosul orez. îi prinse pe sub masă picioarele în încrucişarea propriilor picioare. El râse.
-E ultima zi, spuse zâmbindu-i trist. Ce propui?, îl întrebă, stând cu braţele unul peste celălalt, sprijinite pe faţa de masă albă, din pânză de Damasc.
-Propun să stăm aici până ne plictisim, apoi să plecăm pe străzi, pur şi simplu. Nu am venit să facem turism, nu-i aşa? Am venit să fim unul cu celălalt. şi aşa te-am lăsat prea mult singură.
Îi luă în mâini degetele, frământându-le uşor într-o mângâiere aproape nervoasă.
-Da, nu am venit să facem turism, ai dreptate, de altfel, nici nu se poate vedea întreaga Atenă în patru zile, dar patru zile la Atena, cu tine, pot compensa o întreagă viaţă. Killing me softly, ştii cum spune cântecul. Mă întreb la ce te gândeşti tu acum.
-I'm trying killing you softly, îi răspunse, dulce şi vinovat, zâmbind ca un copil mare care ştie că a fost prins şi căruia nu-i mai rămâne decât să recunoască. Zâmbetul o topi, cu atât mai mult cu cât era dublat de luminiţele jucăuşe din ochi, pe care le adora. Se aplecă peste masă şi-l sărută, muşcându-i buzele.
-Ai grijă, îi spuse, nu te concentra prea tare, s-ar putea chiar să reuşeşti, îi întoarse zâmbetul, de astă dată pe sub gene.
Oricine i-ar fi privit ar fi văzut un cuplu de oameni maturi, îndrăgostiţi. Nu păreau soţ şi soţie, cuplurile căsătorite se detaşau întotdeauna clar de toate celelalte, poate măcar printr-o oboseală a privirii care promitea viitoarea rutină, cu tot cu plictiseala aferentă. Ei aveau privirea vie, fericită dar şi resemnată, ca doi iubiţi care ştiu că ceea ce contează este clipa şi că viitorul nu există, cel puţin nu unul împreună, "până ce moartea ne va despărţi".

-Mi-ai spus atâtea lucruri interesante, unele dintre ele nici nu le-am gândit vreodată, spuse în timp ce continua să-i frământe degetele albe în mâinile lui mari şi delicate. Mi-ai ridicat atâtea semne de întrebare încât nici nu ştiu dacă îmi va ajunge viaţa ca să le aflu răspunsurile. Atâţia ani am amânat totul, atâţia ani m-am încăpăţânat, la adăpostul meseriei, să evit orice întâlnire frontală cu mine însumi încât mai îmi vine să cred că am trăit, într-un fel, degeaba.
-Să nu mai spui asta vreodată, se supără ea. Dacă tu ai trăit degeaba, atunci eu ce să mai zic, care toată viaţa nu am făcut altceva decât să-mi pun întrebări. Tu laşi ceva în urmă, eu, nimic. M-am învârtit ani de zile în acelaşi spaţiu al întrebărilor eterne, nu am descoperit nimic ce nu era deja descoperit, nu am devenit mai optimistă, mai bună sau mai rea, într-un cuvânt, nu mi-a folosit la nimic esenţial faptul că am ajuns la nişte răspunsuri deloc convenabile.
-Tu cel puţin ai ajuns singură la ele, eu le-am luat de-a gata, le-am acceptat fără efort, fără travaliu, aşa, ca prin fraudă. Le-am primit gata împachetate, cum se spune. Nimic glorios în asta, să stai să desfaci ambalajul şi să înghiţi ceea ce se iveşte din el.
-Şi care e diferenţa? Nici într-un caz, nici în celălalt lucrurile nu se schimbă. înainte credeam că a ajunge singur la un adevăr echivalează cu a avea dreptul de a spune că este şi adevărul tău, că şi tu eşti deţinătorul lui, de vreme ce nu l-ai împrumutat, ci l-ai căpătat prin chin îndelungat. şi, ce rezolvi? Mai pierzi nişte ani, atâta tot. Nu e nici un merit în asta.
-Ba este, eu nu văd lucrurile ca tine. Nu am făcut altceva decât să mă îngrop în sălile de operaţii, în congrese, în studiu, la infinit, mereu şi mereu aceleaşi lucruri. Cu ce mă ajută că ştiu atâtea, că am ajuns aici? Tot îmbătrânesc, tot voi muri, tot nu voi însemna nimic. Suntem nişte furnicuţe visând eternitatea, or nu rămâne din noi nimic decât colb, atâta tot. Atâta tot, spuse cu năduf, oftând.
-Nu ai nici un drept să te devalorizezi în halul ăsta, îi spuse, aproape nervoasă. Ai adus oamenii înapoi din moarte, ai renăscut copii, le-ai oferit un destin. Cine decât Dumnezeu mai poate face aşa ceva? Cine în afara voastră, a medicilor de talia ta? Dar, într-un sens, ai dreptate. ştii, mă cuprinde uneori un soi de halucinantă fobie a intervalului, un interval anume, acela în care realizezi, dintr-odată, că eşti singur, atât de singur încât propriul glas simţi cum îţi sparge timpanele, chiar dacă tace. Dar nu, nu tace, glasul interior, vocea, niciodată nu tace, mereu e nemulţumită, mereu are ceva de comentat, mereu ne bate la cap. M-am amăgit atâta vreme, crezând că e real, cu gândul că devin importantă pentru buna fiinţare a câte unui om; am crezut atâta vreme, cu convingere de nezdruncinat, că sunt neînlocuibilă, că fără mine viaţa celuilalt ar intra în colaps şi s-ar prăbuşi. Aşa am crezut, şi în ceea ce mă priveşte, despre cei care au fost importanţi pentru mine. Adevărul este altul, ai dreptate: suntem nimic. Pietre pe care se trece de pe un mal pe altul, punţi fragile, oricând putând fi înlocuite cu altele. Nimeni nu e unicat, toţi suntem la fel, toţi cei care aparţinem unei anume categorii. Imensa eterogenitate nu foloseşte decât la identificare. Eu sunt eu în acelaşi timp în care eu sunt tu şamd. Alteritatea: clone ale aceleiaşi zidiri, având aceeaşi finalitate. Doar drumul e altul şi aici stă toată splendoarea vieţii, în jocul întâmplării, în stupefacţia pe care intervalul o oferă, experimentul, adevărul lui. Fără uimire nu am putea exista. Clone, doar clone, însă cu ADN-uri diferite.
-Hei, ce faci, de unde atâta pesimism dintr-odată? Suntem, cumva, la un concurs al pesimiştilor?
-Ai dreptate, ar trebui să fim veseli, avem datoria ca azi să fim veseli, doar mai avem câteva ore împreună, spuse şi se aplecă peste masă pentru a-l săruta.

Un stol de porumbei care poposise pe partea restaurantului unde se aşezaseră ei îşi luă zborul, inundând, câteva clipe, decupajul ferestrei cu o maree de alb cenuşiu. Printre ei, fetei i se păru că zăreşte umbra unui înger.

# Ioana Scoruş este titulara rubricii "Poveştile Petrícicăi" din Atelier Liternet

Deşi am părinţi, o soră mai mică, demult nu mai trăiesc cu ei împreună. Nu mai puteam să-i sufăr. Am plecat de la ei într-o iarnă fără să le spun nimic. De fapt nu era nimeni acasă în ziua plecării mele. îmi amintesc că după ce am dat mîncare la peşti, am ieşit îngîndurat din casă. Am încuiat uşa la cheie. M-am scotocit prin buzunarele paltonului pînă ce am dat de bileţel. Astfel, fără grabă am lipit pe uşă bileţelul pe care scria neîngrijit cu cerneală violetă: "Eu nu mă mai întorc niciodată, al vostru". Am dat din mînă a lehamite, mi-am ridicat gulerul la palton şi am coborît repede scările păşind din două în două trepte.

Am pus ceainicul cu apă la aragaz. Ziua a fost o căldură insuportabilă. în timp ce aşteptam să fiarbă apa îmi puneam cu linguriţa zahăr în cană. Deodată am început să rîd. în momentele de criză pot să rîd cu mîna la inimă pînă aproape de leşin. Mă ţin de inimă deoarece simt că din ea vine totul şi mă doare. Astfel, într-o duminică nu am ieşit de loc din casă. Straşnică zi, mi se părea că n-o să-i mai apuc capătul. Fiindcă şi acum cînd îmi amintesc, mă mir cum de n-am luat-o atunci razna. Tragedia era că mi se terminase toţi banii, iar de băut nu mai aveam nimic ce bea afară de apă. Cel mai tragic însă a fost cînd am coborît cu un etaj mai jos să bat în uşa lui Eutanasie şi să aflu de la vecinii lui că el plecase cu familia sa la ţară pe cîteva zile, încă de vineri. Iar pe datorie dădea numai el. Aşa că scăparea mea era numai Eutanasie şi nimeni altul decît el. Pentru că ceilalţi care mai vindeau vin în casa noastră nu dădeau nici în ruptul capului pe datorie, mai ales la cei de-alde mine care nu întorc niciodată.

Trăiesc singur. Lumină am numai la bucătărie. în camera de dormit a ars becul încă de anul trecut, nu l-am mai schimbat. Mă gîndeam într-un timp să-l schimb dar m-am răzgîndit tot atunci. Căci la ce bun, să văd şi noaptea că pereţii mi-s goi? Mănînc pe apucate, mai bine spus, cel mai des mă întind după pahar decît după pîine. Astfel, cu anii am îvăţat pe de rost de la vecinii mei cum mă cheamă cu adevărat. Ei nu mă poreclesc cînd îmi spun "beţivu'", dimpotrivă îmi pronunţă numele atît de firesc şi paşnic, încît de fiece dată cînd îi văd printre gene le spun că-i iubesc iar ei se miră. Nici nu mă pot supăra pe ei, chiar să vreau cu tot dinadinsul. în dimineaţa ceea aflînd că Eutanasie plecase la ţară, am ridicat înapoi scările asudat de nenorocire. De fapt chiar dacă era să ies nici nu aveam unde să mă duc. Pentru mine duminica ceea era o zi moartă. Nu-mi puteam găsi locul. Aşa se face că oraşul rămîmne parcă fără oameni, iar eu în lipsa lor sufăr îngrozitor. în zilele de lucru însă cînd îi văd cum nu încap unul de celălalt pe trotuare, nu ştiu de ce mi se face ruşine de ei, mă ia cu fiori şi mă întorc chircit înapoi acasă.

****

Eutanasie s-a întors marţi de la ţară. îl aud din bucătărie cum bate cu pumnii în masă. Ieri şi-a dat balconul cu vopsea portocalie. îşi dorea măcar o schimbare în casă, iar portocaliul se potrivea cu starea lui de ieri. Fiica lui cea mai mică a venit la mine să-mi spună că Eutanasie vrea să mă vadă. Aşa că pereţii i-a făcut portocalii, tavanul l-a dat cu verde aprins, iar fereastra şi podeaua au rămas cum au fost, coşcovite. Le-ar fi vopsit desigur dar nu i-a ajuns culoare. La o adică îi mai rămăsese lui nişte portocaliu pe fundul borcanului, care fără îndoială era să-i ajungă pentru cadrul ferestrei, el însă s-a suit pe acoperişul clădirii şi a vopsit hogeagurile. Are şi el o slăbiciune, îi plac hogeagurile înfipte cam strîmb în acoperiş, acestea, spunea el, chiar dacă-s înclinate pe-o parte, fumul din ele totuna iese drept în sus. Ca de obicei stăteam în pragul uşii lui Eutanasie în aşteptare să-mi deschidă. Mi-a deschis chiar el. Dincolo de pragul lui Eutanasie nu am călcat încă niciodată. El m-ar primi înăuntru cu dragă inimă, mi-a spus-o de-atîtea ori, însă după plecarea mea Nora s-ar fi uitat la Eutanasie la fel cum se uită la mine cînd stau la ei în prag. Eutanasie a vărsat dintr-un vas de plastic în pahar vin roşu de la socri. L-am băut ca pe miere, bun vin. Aşa că i-am mulţumit, i-am strîns mîna prieteneşte lăsîndu-i în palmă un leu. Nu, fratele meu, ţi-am dat un pahar de sănătatea Lizavetei, ce n-ai auzit? Mi-a întins leul înapoi. Lizaveta este soţie-sa. îi era greu pe suflet, îl vedeam cum se frămîntă să-mi spună ceva dar şovăia. Ca să-l ajut să rupă tăcerea, l-am întrebat ce mai este nou pe la ţară. El asta şi aştepta. M-a împins uşor de umăr să ieşim pe palier. Ne-am îndepărtat cu cîţiva paşi de uşă să nu fim auziţi de cei din casă. Aşa sînt ei, oamenii, neajutoraţi, spunea Eutanasie în şoaptă. Le faci acoperişe, le dai cu dragă inimă din toată sărăcia ta să aibă şi sub acoperiş cîte te miri ce: mături, ligheane, apă, pîine. Iar ei se scaldă în cadă cu uncrop avînd mare plăcere de la asta; se sfădesc înde ei de la prea multă sare în mîncare; se sărută unde-i prinde pofta să sărute; se scarpină la ceafă după ce greşesc şi cît te-ai întoarce ei iar greşesc, opărindu-se din nou în aceeaşi cadă; iar cînd le miroase că le vine sfîrşitul, ţi se face milă să te uiţi la ei, se vaită cît ţine ziua de mare că nu mai vor nimic afară de pace. Fireşte, i-am dat dreptate lui Eutanasie. Astfel el şi-a dus degetul la buze, a întredeschis uşa încet ca să-mi dea sticla de vin promisă încă de săptămîna trecută.

***

în ultimul timp mă surprind tot mai des rîzînd. Rîd mult fără să ştiu măcar de ce. Cînd trăiam cu ai mei, îşi făceau mari griji pentru mine. Cîteodată îi speriam pînă la nedumerire cu crizele mele. Rîdeam în somn. Atunci ei mă trezeau şi pe nepusă masă mă întreabau dacă-s bolnav. Pe deasupra o ţineau una şi bună că aş face bine dacă m-aş lăsa dus de ei la doctor. Eu, fireşte, somnoros mă împotriveam motivînd că sînt sănătos tun. Desigur, cu dusul la doctor insista mai mult mama decît tata. Iar soră-mea ţine la mama. Aşa că ieşea un mare scandal. Se luau amîndouă de capul meu. Una mă cicălea trăgîndu-mă de mîini, cealaltă agresiv trăgea de picioarele mele ca să mă scoată cu de-a sila din casă. Iar tata stătea în pragul uşii calm şi fuma, abia aştepta să dau un ghiont uneia dintre ele ca să-mi tragă el cu poftă cîteva curele pe spinare. Ieşeam scîncind din casă, mă ascundeam în tufa de zmeură din fundul grădinii ca să-mi pot pune la cale în linişte fuga de acasă pentru totdeauna. (Mi-am pus în gînd să nu-mi mai amintesc de trecut, degeaba însă, nu pot să nu-mi amintesc. Fiindcă trecutul pentru mine înseamnă un spătar de care pe zi ce trece tot mai mult simt nevoia să mă sprijin.) Asta se putea întîmpla cu mine la orice oră de zi sau de noapte, nu glumesc, vecinii îmi sînt martori. Deşi ei de multe ori săreau să mă scape, tata îşi încrunta sprîncenele şi-i trimitea după mure.

De tata aveam o frică aparte încă de cînd umblam la şcoală. Mă punea cu de-a sila să desenez multe gîşte pe o foaie de aritmetică iar eu nu puteam. întotdeauna cînd venea timpul de culcare, tata se aşeza pe pat lîngă mine şi mă obliga să desenez măcar o gîscă pe noapte. şi fiindcă el îmi urmărea orice mişcare a creionului, începea să-mi tremure mîna. Fireşte mereu greşeam. Degetul lui era cît cinci pătrăţele, iar de asta, ţin minte, mă temeam cel mai tare, deoarece era prea mare pentru moalele capului meu.

[desen de Carmen Lucia Hălăciugă]

Amurgeşte, şed în bucătărie ca fotografiat. Cu mîinile întinse în sus, Eutanasie se roagă de mine să scot măcar o vorbă.
- Parcă rîdeai mai devreme, acum de ce nu vrei să vorbeşti? Azi părinţii tăi m-au întrebat dacă te-am văzut cumva prin oraş. Taică-tu m-a întrebat de cine te ascunzi tu atîta timp. Iar maică-ta este încrezută pînă în măduva oaselor şi în timpul de faţă că eu ştiu unde te afli doar că nu vreau să le spun. ţi-au transmis că îţi iartă absolut tot ca să nu-ţi fie frică să te întorci acasă. Cînd să plec m-au rugat să-ţi spun că ei au renunţat la ideea cu doctorul, dacă acesta este motivul ce te sperie cel mai tare. Aşa că în legătură cu doctorul nu te îngrijora, m-auzi? Auzeam desigur. Eutanasie şi-a turnat apă fiartă din ceainic în pahar. Pe urmă îndelung a mestecat cu linguriţa. Bine, te las singur. S-a încheiat la scurtă şi a luat-o tărăgănat înspre uşă. S-ar putea să trec şi mîine pe aici să-ţi aduc nişte veşti de la ai tăi. Cafea mai ai? Vin? De unde să-ţi aduc eu vin? şi-a uitat fularul pe masă şi a ieşit tuşind. Poate că s-a întors să şi-l ia, eu însă am adormit iar pe şezute. De multe ori adorm şezînd pe scaun, mă sperii în somn şi tresar. Scutur din cap, mă scol şi încep să umblu prin casă pe întuneric, bîjbîind prin părţi. Calc pe unde nimeresc. Deşi nu văd nimic dar simt lucrurile de care mă împidic. Pe bîjbîite caut scaunul să mă aşez din nou şi iar aţipesc. în somn mi se întîmplă acelaşi lucru. Dorm real. în toate dimineţile mă trezesc din somn muştele, de aceea întotdeauna am cearcăne sub ochi şi bat din palme. Dorm mult. Mă trezesc şi iar adorm, încît nu mai deosebesc scaunul din vis de cel real. De aceea în troleibuz nu mă ţin de suport, mă tem că-i desenat.

S-ar putea ca cineva să mă fi amăgit că am casă, eu însă nu obosesc să cred în minciuna asta. Dar cine-i el? Căci vreu să-l văd la faţă, dacă are faţă. Aş vrea să-l cunosc, să stau cu el de vorbă. Să-l întreb, să mă întrebe, să-i răspund şi să-mi răspundă. Eu nu mi-l închipui în halat alb şi cu ochelari cu lentile groase şi asudate. Dimpotrivă, el trebuie să fie jos la stat, în pielea goală, cărunt, cu nişte braţe ciudate, cu limba verde de minciuni, cu picioarele scurte şi păroase. Preferă să-şi petreacă timpul numai în camera în care numai eu am voie să intru. El nu are complexe. îmi face semn cu unul din picioarele sale păroase să iau loc ca să înceapă lucrul cu mine. Eu mă aşez şi el îmi spune răguşit, foarte încet şi rar.
- Dragul meu, nu te încorda, linişteşte-te şi încetează să te mai gîndeşti la aiurelile pe care le vezi şi auzi în afara mea. Te-aş ruga să te calmezi şi să te concentrezi la ce o să-ţi spun eu. Fii cuminte deci şi să moţăi o dată cînd ai să fii gata de interviu. Eu o să aştept oricît vrei tu, acum depinde numai de tine.
- Dar nu sînt pregătit încă, îi zic, crede-mă. Fiindcă întotdeauna ceva îmi lipseşte, ceva nu-mi ajunge, şi din pricina asta nu pot vorbi deschis cu tine. Plus că mai toţi cei de afară mă tot zăpăcesc cînd le amintesc de tine, îmi reproşează că eşti un specialist ratat, un boşorog cu patru picioare ce nu-şi cunoaşte meseria şi căruia nu trebuie să-i dai ascultare, căci te prosteşte.
- Nu-i nimic, dragul meu, acum şterge-ţi lacrimile, dă-le crezare, aşa sînt ei.
- Ei spun multe, nici nu-i chip să ţin minte toate bîrfele lor pe seama ta... Dă-mi voie să-ţi spun totul de la început.
Se făcea noapte şi eu tot nu-i spuneam nimic. Nici nu deschideam gura, tăceam fiindcă nu ştiam cu ce să încep vorba. Trebuia să aprind lumina, dar nu ajungeam la bec. Mi se părea că tot uit s-o aprind, însă eu intenţionat nu vroiam s-o aprind. Am făcut focul în sobă să am în casă lumină. Se încălzea, în sobă lemnele vorbeau înde ele despre lumina zilei ca despre o taină. Am adormit pe jos lîngă sobă.

Nimic nu este adevărat din toate cele ce s-au întîmplat şi se întîmplă cu mine. Căci lucrurile au fost şi sînt cu totul şi cu totul altfel decît mi le închipuiam eu. Izbucnesc pe neaşteptate într-un rîs isteric necontrolat. Deşi ieşirea asta durează vreo două clipe numărate, mi se pare că aşa am rîs toată viaţa.

*****

Eutanasie s-a deprins cu singurătatea încă de mic. Părinţii lui amîndoi au murit în acelaşi an pe rînd de beţie. Lui Papchin i s-a făcut milă şi l-a înfiat pe Eutanasie cu dragă inimă. Trebuie să spun că Papchin era un bătrîn văduv fără copii. Peste mai puţin de un an soarta însă iar l-a lăsat pe Eutanasie singur. (Papchin a murit la fel de beţie). Astfel, Papchin cu limbă de moarte i-a lăsat moştenire lui Eutanasie ceainicul de aramă şi apartamentul. Dar să nu uit, Eutanasie în afară de ce-a moştenit de la Papchin, a moştenit fireşte prin sînge şi darul de beţiv de la maică-sa. Cînd i-a venit vremea lui Eutanasie să se însoare, Eutanasie s-a însurat. însă din nefericire soţie-sa i-a murit în timpul naşterii primului copil. De atunci Eutanasie s-a împăcat cu gîndul că viaţa este totuşi o glumă proastă. De aceea chiar dacă copilul a rămas în viaţă, Eutanasie singur cu mîna lui i-a luat copilului viaţa.

*** ?????Mă doare trupul îngrozitor de tare. Aseară am dormit pe jos într-o redacţie de ziar. De aseară pînă azi dimineaţă a plouat, afară e cam rece, am dormit cu ferestrele deschise. Aşa că am ieşit să mă plimb să-mi dezmorţesc oasele. în parc deasupra copacilor, ceaţă. M-am aşezat pe o bancă. Mă aşez ca să aştept pe cineva? Iar dacă mă scol de pe bancă, înseamnă că mă scol fiindcă mi se pare că l-am găsit pe acel cineva? Dar pe cine caut eu? Aiurea totul! Azi sînt plin de întrebări. Cum aş putea să răspund dacă sînt prost ca o gheată? Bine-nţeles, din nou întrebări moarte.

A trecut ceva timp de cînd nu am mai scris deloc. Aşteptam cu gura uscată această eliberare. Desigur frazele şi gîndurile de aici sînt încurcate, însă cum ar putea fi ele altfel dacă-i toamnă. Vreau să spun că este nemaipomenit de bine să afli singur de la tine că eşti prost, în sfîrşit te bălăceşti în apele tale. Umbli aiurea prin oraş cu mîinile în buzunare lovind cu piciorul o bomboană scăpată de vreun copil. Astfel trecătorii ce-ţi ies în cale se uită mai întîi la bomboana colbăită ce sare din loc în loc apoi se holbează la faţa ta. Tu ai faţa neagră ca asfaltul de nesomn şi ei se feresc de tine. Cîte o dată te mai uiţi şi tu la trecători şi-i vezi pe toţi ori în galben, ori în roşu, ori în verde, ori totul în jur îţi apare în toate culorile, ori în fine, deodată înaintea ochilor ţi se face negru, depinde a cîta zi nu ai mîncat nimic. Sau cine ştie de ce mai depinde pînă la urmă.

şedeam la o terasă şi-mi beam cafeaua. Arătam cu degetul la cei care treceau prin faţa mea, ei mă priveau lung în ochi. Asta se întîmpla a doua zi cînd am dormit eu la redacţie. Vreau să scriu însă nu mă lasă ochii să scriu. Eutanasie îmi povestea că acelaşi lucru se întîmplă şi cu el toamna. Eutanasie nu are nici mamă, nici tată, nici soră sau fraţi, trăieşte singur. Nici nu ştie de unde s-a luat pe lume cînd îl îndemn să-mi spună ceva despre el. Eutanasie de fire este tăcut, aşa că de cele mai multe ori trebuie să vorbesc eu pentru el. îl cunosc încă de mic, am copilărit împreună în aceeaşi curte.

El acum nu mai este în viaţă, sau poate că trăieşte dar nu mai ştiu nimic de el. Cînd vine vorba despre Eutanasie unii spun că s-ar putea să se fi călugărit, alţii că nu-i de mirare dacă s-ar fi dus să se spînzure după ce şi-a omorît copilul. Cei din curtea vecină în general auziseră zvonuri că s-a făcut un beţiv într-un ţinut îndepărtat. Eutanasie dacă trăieşte, trebuie să fi împlinit vreo douăzeci şi nouă de ani. îmi închipui cum şede el singur în hamac cu furnici pe piept. Cum ele se caţără pe picioarele lui şi mărşăluiesc înainte, una după alta, ca un şnur ce vrea să lege picioarele cu capul. Furnicile caută neobosite să mai dea de încă o ceafă la fel de caldă ca a lui, dar nu găsesc şi se împrăştie înrăite.

Deşi nu l-am văzut vreo dată să bea tării, Eutanasie mi se părea cam straniu, umbla ameţit cam tot timpul. Poate că el bea pe ascuns, nu zic nu, însă dacă era aşa, cel puţin trebuia să duhnească de la el a alcool. De la el însă aducea întotdeauna a usturoi. Poate că n-o să mă credeţi dar cînd ne hîrjoneam, el şchiopătînd mai să mă întreceacă la fugă. Cîteodată îl vedeam că-i mîhnit, de obicei însă era voios, aş spune chiar fericit.

Eu eram dintr-o familie cît de cît înstărită de aceea cînd împlinise Eutanasie doisprezece ani, ai mei l-au luat să trăiască cu noi. ţin minte cum mama ne aşeza pe ambii la masă să mîncăm pîine cu unt şi ne repeta să nu facem firimituri. Aşa se întîmpla că eu înadins presăram firimituri pe masă iar cînd aproape să terminăm de mîncat, dădeam vina pe Eutanasie. Făceam fel şi chip ca să nimerească el pe locul unde am şezut eu mai devreme. însă spre marea mea uimire, Eutanasie deloc nu se împotrivea.

Pentru că am o deprindere proastă de tot ori mai bine spus o meteahnă înnăscută, mi-e ruşine să mănînc. Acest sentiment mă posedă încă de mic, mai ales cînd sînt singur. De fiece dată cînd mă aşez la masă, îmi sare lingura în ochi, mă uit la ea ca la o lopată cu care se îngroapă morţii. Fiindcă, nu-i de glumă, numai de cîte şi de cîte ori am vîrît eu lingura asta în gură, dar de ce? Trebuie să uiţi de tine însuţi, să intri în casă. Să te aşezi pe scaun în bucătărie. Să închizi ochii. înăuntru ai să dai de o uşă; după uşă în colţul camerei ai să vezi o floare de mac. Ai zărit macul, uită de mac, închipuie-ţi orice în loc, să zicem un stîlp; ţi-ai închipuit stîlpul, uită de el; apoi să te uiţi la podea dacă este vopsită, în ce culoare anume, cu toate că asta nu prea are importanţă; aşa că fulgurant ai trecut cu vederea podeaua şi repede îţi ridici privirea la tavan încît să iasă din perspectivă becul. Eşti cu faţa în sus, vezi întreg tavanul, nu cobori privirea, te uiţi insistent mai departe pînă ce te ustură ochii. Atunci ochii ţi se unesc şi se fac unul, încît ţi se pare că tu te uiţi din tavan la tine; te urmăreşti astfel şi rîzi cu lacrimi de tine însuţi că de ce ai intrat aici.

Eutanasie s-a urcat în troleibuz, s-a aşezat pe o banchetă. în faţa lui şedea o bătrînă care ţinea pe genunchi o plasă cu cartofi. Peste o staţie Eutanasie s-a ridicat, încă o dată s-a uitat urît la bătrînă şi a coborît. în troleibuz era luni.

***

Asta vine cam aşa: într-o seară, după cină, Nora l-a luat la ceartă pe Eutanasie. Ei trăiesc împreună de patru ani. E. o iubeşte pe N. N. se face că-l iubeşte pe E. El şi-a luat ţigările şi a ieşit din casă. Ea l-a strigat din urmă, el s-a întors. Ea căuta din nou sfadă, E. dimpotrivă căuta linişte. N. îşi ieşea din sine că E. îşi păstrează calmul. El şi-a pus un chibrit în dinţi şi s-a lungit pe divan. înainte să-l descalţe ea a spart un vazon de flori de capul lui E. El nu a luat-o în serios, a dus chibritul cu limba dintr-un colţ al gurii în celălalt şi i-a surîs smerit. N. i-a trîntit cu scaunul în cap pe urmă şi-a suflecat mînecile. E. şi-a dus mîinile la cap şi a dat de sînge. Abia atunci E. s-a ridicat pe vine rugînd-o pe N. să înceteze, N. nici de gînd nu avea, i-a trîntit cu televizorul în cap. E. a scăpat chibritul din gură şi a căzut fără cunoştinţă pe spate. N. a răsturnat dulapul cu haine peste E., şi-a tras mînecile în jos, s-a uitat la dulap, şi-a scos din sertar chiloţi de schimb. N. s-a dus să înnopteze la Lisaveta.

A doua zi dis-de-dimineaţă, N. s-a întors acasă. E. era plecat la slujbă, a ieşit mai devreme din casă decît în celelalte zile. în casă toate lucrurile erau aşezate cu grijă la locul lor, ca înainte. Scaunul reparat, vaza lipită ciob cu ciob, florile udate, dulapul împins la perete, casa aerisită, patul aşternut, pe pat toporul.

***

Bine ar fi să am casa mea proprie. Aceeaşi problemă de ani de zile. La anii care-i am trebuia demult să am soţie, copii să am.

Dar din toate astea nu am nimic. Uneori mă gîndesc poate că este mai bine aşa, fără soţie şi copii fiindcă eu sînt din fire un minciunos. Decît să mănînc zilele la două fiinţe, mă gîndes, mai bine nici nu fac acest pas. Iar cîteodată îmi pare foarte rău că nu mă pot hotărî să le mănînc zilele. în sinea mea vroiam să fac cu totul alceva. Trebuie să merg la culcare fiindcă simt cum mi se îngustează ochii de oboseală. Mai este puţin pînă ce o să iasă zorii, iar eu nici n-am început încă scrisoarea.

Nici nu ştiu cum şi ce să fac să nu-mi ies din minţi. Fiindcă m-am apucat vara asta să-mi construiesc o sobă în casa mare dar nu-mi ajung cărămizi. Mi-e ciudă, bani nu mai am, i-am cheltuit pe vin, la fel nu mai am ce vinde de la casă, că aş vinde cu dragă inimă, ca să-mi pot lua în schimb materiale să-mi termin soba. înainte ţineam curci, găini, iepuri, mai meşteream şi cîte o fereastră-două, uşi, mese, acum s-au dus toate de rîpă, le-am dat toate pe băutură. La începutul verii a dat în satul nostru o ciumă straşnică peste animale. Aşa că unele au scăpat cu viaţă, altele au murit de parcă nici nu au mai fost. Mai puţine au scăpat. Umblau sătenii mei pe drumuri cu mîinile ridicate la frunte, văitîndu-se şi întrebînd de Dumnezeu ce să facă mai departe. Au trecut două luni de cînd cu năpasta, era sfîrşitul lui august iar de sus nici o picătură de ploaie. înspăimînataţi sătenii s-au apucat să bată pe la uşile celor bogaţi, să capete o bucată de pîine măcar să-şi amăgească foamea. Iar eu băteam pe la porţile gospodarilor din sat şi întrebam de cărămizi. Mi-era foame şi mie fireşte dar vroiam să o duc la capăt cu soba.

***

înainte de toate am mîncat macaroane cu brînză. Nu pentru că m-ar inspira acest fel de mîncare, dar aşa ca să pun oleacă la inimă. Cînd am dat în gură prima furculiţă m-am gîndit că ce-ar fi să mă opresc de mîncat şi să ies la plimbare, dar m-am răzgîndit bineînţeles şi am mai dat încă o furculiţă plină cu macaroane în gură. Rugumînd aşa m-am ridicat de la masă ca să iau nişte sare, sare nu era. M-am aşezat la loc rugumînd înfuriat. Am înghiţit dumicatul, după aceea am mai dat în gură cîteva furculiţe la rînd încît mi se făcuse rău şi am fugit în baie cu mîna la gură. După ce am vărsat, m-am dus la fîntînă să mă spăl. A trecut Eutanasie, m-a văzut. Mare treabă, îmi zic, de parcă tu n-ai pus niciodată macaroana în gură. Eutanasie a chemat salvarea. îmi era rău, nu puteam scoate o vorbă, aşa că doctorii credeau că m-am îmbătat şi l-au luat pe Eutanasie în locul meu. Pe mine m-au lăsat la fîntînă iar pe Eutanasie l-au dus la spital. Simţem că mă învăluie iar. Am sunat la circ, nu răspundea nimeni. La circ lucrează mătuşa lui Eutanasie, voiam s-o înştiinţez de dispariţia lui Eutanasie. Peste ceva timp Eutanasie m-a sunat de la circ. Mă tot întreba dacă vreau să vin pe jos pînă la el la lucru sau să cheme o salvare. Nici nu i-am răspuns, am închis totatunci. După aceea m-au sunat de la urgenţă, au întrebat dacă pot veni pe jos pînă la ei ori să mi-l trimită pe Eutanasie de la circ după mine. Ce poţi să le spui, desigur am închis iar. De parcă s-au pus la cale cei de la circ cu cei de la spital să mă scoată din minţi. Turbam de nervi, fumam deasupra telefonului. I-am sunat înapoi lui Eutanasie, l-am avertizat că dacă mai îndrăzneşte vreodată să mai formeze numărul meu, îl îndoi. Eutanasie a fost de acord cu mine, însă în cinci minute din nou m-a sunat. După aceea m-a sunat mătuşă-sa, m-a întrebat dacă Eutanasie este la circ. Pe urmă pe la un miez de noapte m-au sunat pompierii, întrebau dacă am stins focul la plita de aragaz. Cei de la urgenţă m-au sunat iar, tocmai aţipeam, întrebau de mine unde trăieşte Eutanasie, le-am spus că mătuşa lui Eutanasie lucrează la circ. A doua zi eram cu capul greu. Formam numere la nimereală şi întrebam de Eutanasie. Nu-mi răspundea nimeni, toţi închideau.

***

în acvariumul cu peşti, Eutanasie ţine şi o broască ţestoasă. Apa din acvarium devine pe zi ce trece tot mai tulbure, tot mai greu de înghiţit. şi singurătatea asta, veşnica singurătate; singurătate pe măselele îngălbenite, singurătate în gura broaştei ţestoase, singurătate în plămîni, în nenumăratele strigăte înfundate din apă. Broasca ţestoasă s-a obişnuit să fie broască ţestoasă. La cea mai neînsemnată mişcare făcută de broasca ţestoasă, apa se revarsă peste muchia strălucitoare a acvariumului. Eutanasie şi-a amintit că demult nu a hrănit broasca ţestoasă. El credea că o s-o găsească moartă plutind deasupra apei. Ea nu moare fiindcă s-a obişnuit să trăiască. Broasca ţestoasă a devenit mai tristă decît apa stătută. Broasca ţestoasă nu poate gîndi, ea este gîndită. Ea are zbîrcituri pe la colţurile gurii de la atîta stat în apă. Ea înoată prin bulele de apă proprii. Broasca ţestoasă are rău de apă şi a îmbătrînit singură.

De nenumărate ori cînd mă aşez la masa de lucru, mă uit lung la foaiea de hîrtie şi nu pricep ce să scriu. Stau ore întregi, cîteodată săptămîni la rînd aplecat peste masă, picînd de somn şi nu-mi pot desprinde privirea de pe foaiea albă, încă curată. Astfel, nici nu observ cum pierd timpul degeaba, iar timpul trebuie cîştigat. Cîteodată însă mi se pare că deloc nu-l pierd, ci mai degrabă, cu orice preţ mă silesc să-l prind de guler ca să-l prefac într-un mototol de hîrtie. De aceea stau la pîndă de ani de zile, să înving îndoiala că nimic nu se pierde, totul devine.

Despre Eutanasie mai că nu aş mai povesti nimic. Pentru că el nici măcar nu este un personaj ca lumea. L-am născocit într-o sîmbătă fierbinte de august. Mă plictiseam să-mi beau vinul de unul singur şi l-am născocit. Astfel, la beţie, din vorbă-n vorbă, am ajuns să ne întrebăm unul pe celălalt: tu cine eşti? Eu i-am spus în glumă că sînt un beţiv criminal şi l-am privit repede în ochi să-i prind reacţia. Iar el nemulţumit că din întîmplare i-am băut paharul lui cu vin, (sau poate că intenţionat l-am băut, de unde să ştiu, nu ţin minte), mi-a strigat că eu sînt numai beţiv, nu şi criminal. Criminalul sînt eu, tu eşti beţivul, arăta el cu bărbia spre mine. Nu-i puteam ocoli privirea în care strălucea întrebarea: poate că te îndoieşti că sînt un criminal? Ce puteam să-i răspud, desigur că nu i-am destăinuit adevărul că el este doar un simplu Eutanasie stîrnit de mine din tristeţe la beţie, şi că trăieşte jalnic de pe o zi pe alta, mai cu seamă, îi dau viaţă numai cînd am ceva de băut, oricum nu era să mă creadă. Dar cel mai mult mă păzeam să nu înceapă iar să rîdă de mine, căci îmi stătea de-acum în gît rîsul lui isteric. Aşa că nu aveam încotro şi i-am făcut pe plac afirmînd că el este un criminal în toată puterea cuvîntului. De la început îl vedeam altfel, cel puţin nu mi-l închipuiam un criminal. Dar de ce m-am temut toată viaţa mea peste aceea am dat. Chiar din gura lui am aflat tot adevărul în după-amiaza de azi.

Se lumina de ziuă. După ce şi-a adormit cu mare greu copilul, Eutanasie a venit în bucătărie să mai stăm de vorbă, să mai fumăm, ca de obicei. Aşadar, după ce şi-a adormit copilul a închis încet să nu scîrţîie uşa după el la dormitor şi a intrat în bucătărie în vîrful degetelor de la picioare, sprijinindu-se nesigur cu mîinile de pereţi. Trebuie să spun că după moartea primei lui soţii, Eutanasie s-a apucat de băut straşnic, ducea o viaţă destrăbălată. Băuse fireşte şi ieri toată ziua. (Aici o să fac totuşi o excepţie, o să povestesc cum Eutanasie şi-a omorît în somn propriul său copil. Mama copilului fiind prima lui soţie, care a murit în timpul naşterii.) Eutanasie a trăit la mine o bună bucată de timp, mai cu seamă, pînă ce a cunoscut-o pe Nora, a doua şi actuala lui soţie.

Copilul era o fetiţă de trei ani, o chema Elizaveta, botezată în numele mătuşii mele. ţin minte că pînă pe la patru dimineaţa a bătut neliniştit vîntul. Frunzele încă erau verzi pe copaci şi nu se îngălbeneau, de parcă au uitat că-i toamnă. Era prin septembrie, cu vreo cinci ani în urmă. Eu şedeam pe scaun în bucătărie cu fereastra întredeschisă, suflam în cafea să se răcească. Suflînd am aruncat o privire peste umăr, ceasul arăta că-i trecut de patru dimineaţa. Pentru mine desigur era ceva obişnuit să nu dorm, dar îmi făceam griji pentru Elizaveta. Mă gîndeam, dacă nu vine Eutanasie în bucătărie înseamnă că fetiţa n-a adormit încă. El stătea întins în pat şi îşi legăna nervos copilul pe picioare. Mi-a strigat iritat să sting becul în bucătărie, l-am stins. Dar în loc, dincolo de fereastră în depărtare, s-a aprins o fîşie violetă pe sub care se tîra gălăgios şi scotea fum o linie neagră neîntreruptă. îmi beam în tăcere cafeaua, fumam şi mă gîndeam la ale mele. Deodată aud uşa. îl văd pe Eutanasie cum nu se poate stăpîni să se ţină pe picioare. Abia se sprijinea de cadrul uşii. Faţa lui era galbenă, la fel ca pereţii fiindcă soarele răsărise de-o şchioapă. Trebuie să fi fost şi faţa mea galbenă, dar eu nu mă pot vedea. Avea buzele uscate şi crăpate, cu uldori pe la colţul ochilor şi cu un iz acru în gură adunat peste noapte. Se uita speriat fix în ochii mei. I-am întins cafeaua lui cu cafea, pregătită încă de cu noapte. Ca să nu tac, i-am spus că i-am făcut-o dulce cum îi place lui, i-am spus şi iar m-am întors spre fereastră la gîndurile mele. Stătea în picioare sprijinit cu umărul şi tîmpla stîngă de cadrul uşii şi nu scotea o vorbă, tăcea cum tace el de altfel mai întotdeauna cînd se pregăteşte să-mi destăinuie ceva. îi simţeam privirea. Pe mine nu mă afectează răceala lui, aşa că în asemenea cazuri m-am deprins să nu-l iau în seamă şi să mă uit pe fereastră la copii din curte. Eutanasie şi-a aprins o ţigară - de cafea nici nu s-a atins în dimineaţa ceea - apoi şi-a întins mîinile în părţi ca avionul pentru echilibristică, forţîndu-se astfel să ajungă - desigur pe jos - pînă la fereastră. L-am prins de mîini şi l-am ajutat să se aşeze pe scaunul meu iar eu m-am dus în locul lui să stau în picioare la uşă. Mai bine spus, ne-em schimbat cu locurile. Ne-am aprins cîte o ţigară. După fiecare fum tras îşi rodea unghiile la degetele între care ţinea ţigara. în sfîrşit a zvîrlit chiştocul pe fereastră, s-a întors cu tot corpul spre mine încălecînd scaunul aşa fel încît să-şi poată sprijini coatele de spătar, a scuipat pe jos un colţ de unghie rămasă printre dinţi. Iar după ce a mai scuipat odată chipurile i-a mai rămas ceva străin pe limbă, din nou s-a uitat fix în ochii mei; se uita la fel de straniu ca mai înainte cînd i-am întins cafeaua; ca şi cum m-ar fi văzut acum prima dată în viaţa lui. Se uita la mine dar parcă se uita la altcineva care se furişează pe la spatele meu. Mi s-a făcut frică şi m-am întors în urmă, fireşte, nu am văzut pe nimeni. Dar pe cine vede el, m-am întrebat, căci se uită neîntrerupt peste umărul meu? îndeosebi mi s-a făcut deodată fruntea rece cînd am văzut că din senin a început să-mi surîdă. Treptat însă acest surîs al lui transformîndu-se într-un hohot de rîs infernal. Arăta la mine cu degetul şi rîdea mai să se înece în propria-i salivă. Din crăpăturile buzelor a început să i se prelingă picături groase de sînge amestecate cu lacrimi peste care el trecea des cu limba şi picăturile totatunci dispăreau ca să facă loc la altele. M-am apropiat speriat de el ca să-i spun că ar face bine dacă ar merge în baie să-şi dea cu apă rece pe faţă. El însă se apucase cu mîinile strîns de spătar, speriindu-se de propunerea mea mai tare decît eu de ieşirile lui ciudate. Nedumerit de ce se întîmplă m-am întins după telefon să chem doctorul. în acest moment Eutanasie s-a întins peste mine să-mi smulgă telefonul din mînă, astfel s-a răsturnat cu tot cu scaun căzînd în genunchi la picioarele mele. "Nu, nimic, nu vreau!", mă implora el înghiţind porţia de sînge în două cu lacrimi de pe buze. "Ce, nimic, ce nu vrei?", îl întrebam urmărindu-i orice mimă a feţei. în sinea mea mă calmam cu ideea că aceasta este aceeaşi criză repetată care trece repede, aşa că mă aşteptam din clipă în clipă să înceapă iar să rîdă. "Acum, în clipa asta tu nu trebuie să vorbeşti cu nimeni, nici cu mine chiar.", a adăugat Eutanasie sughiţînd. Cum era el îngenuncheat în faţa mea, m-am dat la o parte, mai în stînga lui, spre plita de aragaz. Am împins cu piciorul mătura mai sub chiuvetă şi i-am întins mîna să se ridice de pe jos. Privirile noastre s-au întîlnit. "Atunci spune tu ceva, ce vrei tu spune.", l-am luat eu cu binişorul trăgîndu-l de mînă în sus. L-am ridicat cu greu, se lăsa cu toată greutatea corpului peste mine, astfel eu m-am lăsat de perete. Cu mişcări încetinite dar sigure şi-a trecut mai întîi mîna stîngă pe după gîtul meu, apoi la fel de încet şi apăsat şi-a dus-o şi pe cea dreptă peste stînga lui. Nu pricepeam ce are să-mi spună de se ţine aşa de mine (poate simte nevoia să mă îmbrăţişeze?), în orice caz mă aşteptam să-mi spună ceva ori să înceapă să rîdă ca de obicei. ştiam că nu durează. Aşa şi a fost: a izbucnit în rîs. Prima dată mi s-a întîmplat să-l văd de aproape cum rîde. Abia atunci eu am înţeles că el nu rîde, el suferă. în tonul vocii lui, mai cu seamă, în strigătul lui, eu desluşeam ura lui faţă de sine, iar în pieptul lui uscat se auzea trosnetul unui gol în care pînă nu demult trăia cineva. Mai ales, o ucigătoare tristeţe îi trăda privirea spartă, o privire curmată pînă la sînge de singurătate. Deodată s-a oprit de rîs şi m-a apucat strîns de gît. Desigur, de la început mi se părea că-i doar o glumă, pentru că astfel de ieşiri nu avea pînă în acel moment, însă el mă strîngea tot mai tare. într-un sfîrşit l-am izbit cu capul de perete, fiindcă altfel nu puteam scăpa din mîinile lui osoase. Aşa că s-a prăbuşit zdrobit la podea. Am adus într-o fugă o cîrpă udă din baie să i-o pun pe fruntea asudată. (Fiindcă nu poţi să ţii ură pe unul bolnav, el singur nu ştie ce face.) Am deschis fereastra detot şi m-am aşezat pe pervazul ferestrei să respir aerul proaspăt de toamnă. Eutanasie stătea pe jos lungit cu faţa în sus şi-şi aşeza mai acătării cîrpa umedă pe frunte. Mi-a cerut o ţigară. I-am întins ţigara mea, nu mai aveam în pachet. A tras două fumuri mari la rînd încît jarul s-a făcut subţire şi lung, pe urmă mi-a întors-o. Eu fiind mulţumit că s-a terminat cu orgia, l-am lăsat s-o fumeze el singur. Se făcuse amiază. I-am spus că trebuie să ies în oraş şi că o să mă întorc tîrziu. Vroiam să ies să mă aerisesc. Eutanasie s-a rugat de mine să nu plec nicăieri din casă, că i-i frică.
- Cum poţi să te temi cînd rămîi cu fiică-ta? m-am mirat eu.
- Am omorît-o, a spus Eutanasie încet, uitîndu-se la mine ca la un scaun.
- şi ce vrei să faci mai departe? îl întreb fără să mă gîndesc ca şi cum mi-ar fi cunoscută demult această scenă şi acest rol al meu, doar că trebuie să-l repet.
- Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu, de fapt stai că nu te-am întrebat cum trebuie: ţie ţi s-ar ridica mîna să-ţi omori propriul tău copil? Asta am vrut să te întreb, mi-o tăie el, din acea clipă vorbind pe nas.
- Desigur, l-aş fi sufocat uite-te cu mîna asta. Mi-am suflecat mîneca hainei ca să-i arăt mîna mea păroasă, să-l înveselesc.
- La fel am făcut şi eu, numai că eu am apucat-o de gît cu stînga... Dar de ce rîzi, a adăugat Eutanasie, nu mă crezi? Eu, fireşte că nu credeam în povestea asta a lui de aceea am început să rîd de faţa lui serioasă, dar mai ales nu mă puteam opri de rîs cînd s-a ridicat de jos şi s-a pornit şchiopătînd spre dormitor.

***

N-am observat cînd s-a întors Eutanasie în bucătărie, eram prins de spectacolul gălăgios din curtea şcolii. Mi-a făcut un ghiont cu cotul tocmai în momentul cînd a sunat clopoţelul a treia oară iar copiii grăbiţi se înghesueau să intre toţi odată pe uşa şcolii. M-am întors încurcat spre el, o ţinea pe Elizaveta pe braţe la piept. Te-ai convins, mă întreabă el uitîndu-se învingător pe fereastră. De ce să mă conving, îl întreb la rîndul meu nedumerit, uitîndu-mă cînd pe fereastră cînd la el. Pe drum, dincolo de gard, o bătrînă se tot uita în urmă şi-şi bătea cu palma peste şold, chemîndu-şi căţelul neascultător şi zglobiu. şi-a apropiat buzele cafenii şi lipicioase de urechea mea, spunîndu-mi încet, tulburător de încet: "Tu ai omorît-o!". Eutanasie a ferit la o parte materia aspră de pe faţa copilului. Nu ţin minte cum s-a făcut, pentru că deodată am simţit cum tot sîngele din cap mi-a năvălit în picioare. El mi-a dat să ţin pe braţe o halcă de carne rece şi grea. Pînă cînd mi-am dat seama de ceea ce se întîmplă cu mine, el mi-a şi luat-o pe Elizaveta din braţe, însă la fel de repede i-a dat drumul să cadă de la înălţimea mesei pe podea lîngă masă. în acea noapte copilul ca niciodată se întindea la mîiinile lui să se joace. Astfel, Eutanasie s-a trîntit leşinat pe scaun, a săltat din umeri şi îndelung am tăcut amîndoi.

Cu o seară înainte de a săvîrşi Eutanasie crima, am băut împreună la balcon vin roşu. Era în ajunul sărbătorilor de crăciun. De-cu-zi făcusem curat în casă. Dar înainte să ne apucăm de curăţenie, ne-am scotocit fiecare prin buzunare să vedem cîţi bani avem de cheltuit. Cînd i-am numărat ne-a ieşit cincizeci de lei, sumă de care ne-am dus la piaţă şi-am cumpărat cinci litri de vin roşu. Fireşte că ne-am tîrguit cu vînzătoarea ca să ne ajungă şi de ţigări, aşa că ne-am întors acasă cu inimile împăcate. De fapt n-am făcut noi cine ştie ce curăţenie: am scuturat ţolurile peste balcon iar după aceea le-am aşternut la loc pe jos. (Ca să fiu sincer, nici nu ne prea ardea nouă atunci a curăţenie, astfel însă am lungit plăcerea să ne cufundăm în beţie.) Balconul meu dă spre răsărit. Mai bine spus, este de aceeaşi parte cu fereastra de la bucătărie. Aşa că am dus vinul la balcon, ne-am aşezat pe jos şi am turnat în pahare. Am adormit pe şezute îmbrăţişaţi. Ferestrele erau asudate. Muşte nu erau sau amorţiseră în zbor. S-a oprit de nins. Pe acoperişul şcoilii strălucea omătul. Copii erau în vacanţă. Curtea era albă şi pustie. Se vedeau numai nişte urme tăcute şi late care tăiau curtea de-a curmezişul, să fi fost ale paznicului. Pe atunci eu împlineam douăzeci şi opt de ani, Eutanasie la fel împlinea douăzeci şi opt. Etanasie lucrează ca îmblînzitor de animale la circul de stat. Se trezeşte pe la cinci dimineaţa, se îbracă în fugă pe întuneric, îşi ia sacoşa cu hainele de schimb din baie şi pleacă picînd de somn, mahmur la slujbă. Grea slujbă. în fiecare seară se întoarce tîrziu cu muşcături şi zgîrîieturi noi pe tot corpul. Iar eu muncesc ca salahor voluntar la hidrocentrala electrică, gigantă construcţie. A doua zi, Eutanasie întîrziase la serviciu cu vreo trei ore, şi era tocmai ziua cînd se dădea salariul. Este adevărat că în fiecare lună Eutanasie ridică un salariu mizer, eu însă în afară de găleţi cu mortar nu ridic nimic. Astfel, directorul circului l-a concediat pe Eutanasie de la slujbă. Pe deasupra, nici nu i-a dat salariul întreg, ci numai un sfert din suma ce i se cuvenea, asta ar veni cam şaptezeci şi cinci de lei. După ce şi-a luat banii, Eutanasie nu s-a gîndit mult, a luat-o încet pe jos spre casă. în drum a cumpărat trei sticle de vodcă, un bec şi o pereche de şosete. Văzîndu-l că intră pe uşă cu aceste cadouri, am căzut în genunci la picioarele lui să-i deznod şireturile la papuci. Eu tocmai gătisem ceva de mîncare, ştiam că o să vină flămînd. Tot ce-am găsit în frigider am răsturnat într-un ciaun şi l-am pus la foc încet la fiert. Erau ultimele provizii. L-am chemat la masă. El se spăla pe mîini în baie, mi-a strigat să deschid sticla şi să torn vodcă de-un deget în pahare iar printre altele m-a întrebat că de ce în toată casa miroase a lături de porc. Am deschis sticla şi pe urmă i-am răspuns că asta-i tot ce am putut eu să fac mai bun în viaţa mea. Eutanasie s-a uitat încruntat în farfurie şi nu pricepea ce instrument de mîncat să folosească. în schimb eu m-am priceput ce gînduri ascunse are el. Aşa că am scos din dulap linguri, furculiţe şi tot ce mai era pe-acolo şi le-am pus pe masă să aibă din ce alege. Pînă la urmă, amîndoi am mîncat cu mîna. După ce ne-am săturat, am băut cele trei sticle de rachiu. Amîndoi cu ţigările în dinţi am apucat de scaun şi l-am dus în dormitor să scoatem becul ars ca să-l înfiletăm în loc pe cel nou. Ne-am descurcat. Apoi Eutanasie a apăsat de cîteva ori pe întrerupător, degeaba însă, în dormitor oricum era întuneric. I-am spus să-l lase la aprins. Aşa că a apăsat pe întrerupător la poziţia aprins, a luat scaunul de spătar să-l ducă înapoi în bucătărie iar eu am urcat pe pat, am întins mîna în sus, am dat încă o dată cu sfîrla în bec poate ca prin minune totuşi să se aprindă. Becul era defect. Nou şi defect.

Suntem bântuiţi de acţiunile trecutului pe veci, urmăriţi implacabil şi obligaţi să evoluăm prin prisma repetării.

8 iulie 2004 - ora 04:07
Până aici cel mai greu se pare că a fost să încerc să-mi notez ziua şi data, un lucru destul de dificil chiar dacă sunt în faţa calculatorului şi după cum bine ştiţi în dreapta jos este afişată ora, însă cu data a fost partea nasoală... încercaţi şi veţi înţelege.

De azi încolo, sper să nu mai întâmpin astfel de probleme, ori să ţin minte data, sau să dau un page up şi să fac un calcul...

Pentru azi am ales tema: putregaiul de vară vs. vara putredă.

Putregaiul de vară:
- se seveşte de obicei în timpul verii, se simte în aer, aproape că îl poţi şi vedea, sunt dese cazurile în care este materializat prin cadavre de şobolani în splendida lor putrefacţie din jurul gunoaielor sau câini loviţi de maşini şi abandonaţi la marginea şoselei...
-pentru a fi conştientizat trebuie totuşi o dispoziţie relativ receptivă asupra realităţii;
-emană un iz de maţe putrezite coroborat cu sânge proaspăt închegat;
-poate fi întâlnit în aproape toate anotimpurile, depinde doar de subiect;
-timpul de incubaţie diferă de asemenea de la caz la caz, însă manifestări instante am întâlnit;
-influenţează în mod diferit atât persoane diferite cât şi aceeaşi persoană.

Vara putredă:
-se poate întâlni doar în anotimpul verii, şi este doar încă o vară putredă în viaţa ta, una dintre multe altele care vor veni şi vor fi fie mai putrede fie mai puţin putrede;
-este vara în care venele au mucegăit datorită lipsei palpitaţiilor inimii;
-dacă ghioceii sunt vestitorii primăverii atunci cu siguranţă ţânţarii sunt preferaţii verii, nu o vestesc ci sărbătoresc un adevărat festin al bunătăţilor carnale în care mai este pic de sânge, şi cum să uităm de fericita muscă, atât de mare şi obositoare în viaţa fiecăruia încât nu poate trece neoservată şi totuşi tolerabilă;
-vine doar o dată pe an însă e destul de lungă;
-cu siguranţă va veni şi la anul.

Din acest duel dat la sânge de ambii participanţi declar cu stupoare favoritul meu ca fiind putregaiul de vară, şi totuşi învingătorul este vara putredă; argumentul de bază a fost ciclicitatea acesteia indiferent de natura subiecţilor. 04:37 se încheie o primă, şi sper nu şi ultimă, pagină a acestui jurnal. Teme propuse pentru data viitoare: jurnalul tematic, ţiganul înfofolit, uţuţul ce scârţâie, din nou vara.

9 iulie 2004 - ora 03:02

În pofida temelor propuse ieri, teme ce reprezintă un mare interes personal, am ales însă pentru azi: viitorul sumbru.
-e atât de pesimist încât dacă ar putea prinde o formă carnală ar arăta atât de hidos încât bau-bau ar păli în faţa lui, ceva mare, negru, chel, păr gri, ochi mici şi deloc sclipitori, pe de-o parte iritat şi cealaltă jumătate intrigat, deloc humanoid şi totuşi... asemănător cu un căcat;
-ar reprezenta echivalentul tuturor insucceselor amplificate prin prisma ineficienţelor de durată
-nu are nici măcar puterea să zbiere, e doar o mare aură de tăcere ce-l învăluie dinăuntru;
-partea cea mai grea de digerat e dată însă de pelegrinajul său în jurul atâtor vieţi... tuturor vietăţilor, atât de implacabil cum se năpusteşte asupra ta încât nici măcar nu reuşeşti să reacţionezi, când a venit nu poţi să-ţi dai seama, însă cu siguranţă nu mai pleacă, şi dacă nu a ajuns la tine încă, cu siguranţă va veni şi indubitabil că nu va mai pleca;

-partea bună e că moare odată cu tine;

Cam atât pentru azi, cred că forma mea de acum e aşa de penibilă datorită viitorului sumbru pe care tocmai l-am conştientizat, ei bine, voi încerca o simbioză cu el, şi departe de voi fie gândul că treaba ar sta vice-versa.

03:24 - sfârşit prematur...

ceva din iulie - ora 00:32

O perspectivă asupra timpului dintr-o seară de iulie.

Temă aleasă datorită necunoaşterii datei exacte de azi. Aş putea să mă uit; să verific; să fac un calcul de la ultima dată pe care o ştiu şi să socotesc sau să întreb pe cineva, probabil să-mi iau mâine un calendar, sau... însă nu cred că doresc.

Suntem actori puşi în scenă de d-mnul regizor timpul, sau ne alegem momentul când ne facem apariţia?

Aş înclina mai degrabă pe prima variantă şi aş merge mai departe cu gândul că în fiecare dintre noi există speranţa de a ne fi înmânat un rol principal, aşa că departe de noi visul privind faptul că debutul actoricesc ni-l facem când credem de cuviinţă.

Avem nevoie de timp?! de multe ori încercăm să ne organizăm viaţa în funcţie de el, de termene limită, de perioade, cicluri pe care le parcurgem, şi mai mult, odată cu fiecare ciclu în viaţa noastră primim câte un statut, la început eşti copil, ai toată viaţa înainte şi... instant, dacă eşti destul de ghinionist, ajungi bătrân, pregătit să-şi înfrunte moartea. La asta e bun timpul?! să ne măsoare cât trăim şi cum trăim?!

Ne-am delimitat pe noi înşine, am delimitat natura, dându-i anotimpuri, sezoane, am socotit cât timp mai are de trăit Soarele, am inventat anul zero...

Oare noi am inventat, sau din accident au apărut şi viruşii, şi este o diferenţă aşa de mare între un virus şi timp?! este virusul un actor introdus pe scenă de timp sau însuşi timpul este cel mai mare virus din viaţa noastră?!

Aşadar, fără timp am asista la o piesă de teatru haotică, în care nimeni nu-şi respectă termenele, nimeni nu e tânăr sau bătrân, cu toţii suntem nemuritorii unei piese moarte.

Cât este de necesar timpul în vieţile noastre, am fi oare cu toţii debusolaţi în lipsa acestui sistem metric, suntem încă aşa de îndobitociţi încât avem nevoie de el pentru ne putea organiza vieţile?!

Nu cred că este nevoie de data îmbutelierii pe o sticlă de vin bun pentru a spori aroma sa, ajunge doar să o gustaţi.

Cred că unul dintre compartimentele pe care timpul nu le-a virusat încă... este fericirea, nu cred că poate nimeni spune câte secunde, minute sau ore şi aşa mai departe durează fericirea sa. De asemenea mai merită menţionat duoul dinamic: dragoste - ură.

Aş dori să nu-mi fi cunoscut data naşterii, să cred că nu m-am născut niciodata ci doar exist pentru prezent şi nu voi muri niciodată, ci doar nu voi mai fi în prezent. Probabil că pe plăcuţele de pe mormânt data naşterii îmi va fi: ____ şi cea a decesului: ____, iar dacă cineva se va întreba dacă chiar am existat, şi nu va exista nimeni să-i confirme, în mod logic pentru el nu am existat, precum nici el nu va exista pentru mulţi alţii - probabil de aceea mulţi se incinerează...

01:07 sfârşit în aceeaşi Zi de iulie/iunie (câteodată le confund).