~ Sorin-Mihai Grad - Pentru necititorii noştri
~ Gelu Vlaşin - Manifestul deprimist (preambul)
~ Cezar Pricop - No rock!
~ iQ666 - Sunt iQ666 şi sunt egophob...
~ Ormeny Francisc - Ţigări
~ Adrian Ioniţă - Storyteller Guitar
~ Ioana Dorobanţu - Cultura ca parvenire sau parvenirea prin cultură
~ Diana Todea - Anamneză
~ Andrei Voica - Sibiu Walking & Dancing

egoZaur

Pentru necititorii noştri

de Sorin-Mihai Grad

Primim la redacţie mesaje de genul "aş dori un cont pe site-ul dumneavoastră, dar nu găsesc cum aş putea să mă �nscriu". Se pare că nu scrie destul de clar pe frontispiciul [de c�nd �mi doream să am unde folosi cuv�ntul ăsta!] site'ului că EgoPHobia e o e-revistă, nici la "pentru autori" despre ce şi cum publicăm, nu-mi dau seama ce-ar mai trebui să facem, poate să stricăm echilibrul vizual al site'ului cu un anunţ imens care riscă să fie şi el ignorat de către cei cărora le e destinat.

Pe l�ngă evidentul lor rol pozitiv, cenaclurile online au creat şi o isterie �n r�ndul celor care mai şi scriu şi-şi vor textele peste tot unde se poate, pe forumuri, pe site'uri, pe bloguri, chiar şi-n reviste şi cărţi dacă se poate. Iar aceşti autori, �n goana lor după ei ştiu ce, pierd din vedere ceva care �i face să fie respinşi de către cenaclurile "cu admitere" cum sunt club literar sau hyperliteratura şi de către reviste, online sau nu. Dar nu se descurajează, mai găsesc un cenaclu sau un forum şi trec rapid peste micul eşec. Ar fi o explicaţie pentru faptul că doar aproximativ zece procente dintre cei care ne-au cerut să le facem conturi ne-au trimis texte spre publicare după ce le-am explicat cum stă treaba cu EgoPHobia.

Alteori primim mesaje de la oameni care nici măcar nu ştiu că ne scriu. Adună grămezi de adrese de e-mail şi le expediază diverse anunţuri, cum ar fi că au publicat o carte, au un spectacol ori un site sau pur şi simplu trimit din textele proprii. Uneori ne interesează ce scriu respectivii, alteori nu, �nsă la c�t spam primim n-o să ne supărăm tocmai pe aceştia. Cei mai amuzanţi sunt ultimii dintre cei amintiţi, ale căror texte nu trec de obicei de redactorii noştri �n drumul spre apariţia pe www.egophobia.ro. Le scriem să-i anunţăm despre asta şi nu rareori ni s-a replicat că de fapt ei nici n-au intenţionat să publice �n EgoPHobia, pentru că nu fac parte dintre autorii promovaţi de noi sau n-au publicat la editurile cu care avem aranjamente. Dar de ce ne trimit şi nouă mesajele lor nu ne spune nimeni. �i pe această cale �i anunţ pe toţi cei interesaţi că n-avem nici o �nţelegere cu nimeni, cu at�t mai puţin cu vreo editură, �n privinţa celor publicate. Pe l�ngă materialele membrilor redacţiei şi cele solicitate de noi autorilor lor mai publicăm doar ce credem noi că merită din ce primim la redacţie. Asta nu �nseamnă că n-am fi deschişi colaborărilor. Poate mă citeşte cineva de la vreo editură şi ne vom pomeni cu cărţi gratuite spre recenzare. Nu ne-ar deranja, dar am şi anunţa acest lucru.

Manifestul deprimist (preambul)

de Gelu Vlaşin

�n primul r�nd poezia răm�ne ceea ce-a fost dintotdeuna - defularea personală a unei trăiri la nivel existenţial. Deprimismul artistic, adică starea despre care unii care scriu texte nici măcar n-au auzit, ce să mai spun de simţit. Fără suferinţă artistică poezia nu există, fără trăire un poem nu poate respira. Abia apoi se transformă la nivel de receptare �ntr-un mai mult sau mai puţin instrument afectiv, care-şi găseşte cel puţin o formă de autentic. Dintr-o dată vezi că te-ai situat �ntr-un fel de carusel pentru care nu mai există altceva dec�t nelimitaţia / nelimitarea auto-suficienţei. �n acelaşi timp �ţi dai seama c�tă prăpastie există - indiferent de situarea lor geografică - �ntre "constructorii" de poezie şi poeţi. Nici o vibraţie. Nici un sentiment. Fragmentare p�nă la suprasaturaţie, scriitură colegializată. �i uite aşa textele ajung simple instrumente mecanice, un fel de maşinărie din care lipseşte aproape �ntotdeuna esenţialul, raţiunea de-a exista, forme fără fond. Dacă nu reuşeşti să transmiţi nimic aproapelui tău, lectorului acela care n-are nimic de-a face cu gaşca ta de "iniţiaţi", �nseamnă că poemul tău este o simplă formulă stilistică şi nimic mai mult. M-am săturat de toate "construcţiile poetice" care-mi dau t�rcoale, pe care le citesc drept "poezii adevărate". M-am săturat de "poeţii verticali" de ipocriţii care fabrică poeme ca şi cum ar fabrica reţete pentru gospodine. M-am săturat să văd cum valoarea şi respectul au dispărut cu desăv�rşire pe toate planurile. Pentru mine, literatura adevarată este literatura care mă sensibilizează, pe care-o simt că răbufneşte dintr-o respiraţie proaspătă, care poate să mă facă cel puţin pentru o clipă să-mi identific trăirile, care ştie să protesteze fără să-mi zg�ndărească auzul, care mă face să cred că nimic nu-i zadarnic. Restu-i zgură.

*************

Dacă ar fi să-l citez pe Harold Bloom probabil ca aş �ncepe cu descrierea liniară a limitei canonului occidental desfoind acele pasaje prin care este sugerată duplicitatea interpretativă a simbolului estetic. Dar n-am sa fac acest lucru cel puţin din două motive; odată pentru faptul că metoda de analiză a textelor - potrivit afirmaţiilor lui Alain Vaillant, reprezintă �n fond o banală axiomă sintagmatică şi �n al doilea r�nd pentru că limita canonului estetic occidental a fost deja depăşită. Conform previziunilor făcute de Alexandre Leupin �ntr-un articol intitulat La fin du sex şi apărut �n Art Press [noiembrie 1999], epoca sexismului a �nceput să apună iar �ncercările puerile de revigorare au fost şi vor fi sortite eşecului. Astăzi nu mai impresionează pe nimeni utilizarea unui limbaj literar vulgarizat doar �n intenţia de-a capta binevoitoarea atenţie a publicului cititor.

Potenţialul cititor de astăzi este afectat de receptarea unei realităţi cu vădite caracteristici epistemologice �n care să-şi poată regăsi posibile puncte de congruenţă care să-l determine la acţiune şi implicare. �ntr-o societate extrem de dinamică, �n care sistemele informationale au desfiinţat efectiv toate barierele mai ales �n ceea ce priveşte comunicarea, era firesc să se �nt�mple lucruri extrem de interesante şi pe tăr�mul culturii. Site-urile pe Internet, paginile web destinate literaturii şi artei sunt de ordinul miilor şi chiar sutelor de mii. �n orice clipă eşti conectat la informaţii de ultimă oră şi poţi comunica oriunde, oric�nd şi cu oricine de pe �ntreaga planetă.
Nici chiar Michael Moorcock - vizionarul sf-ismului, n-ar fi putut bănui, acum vreo c�ţiva ani, ce-o să se �ntample �n această zonă de interes. Minimialismul, fugitivismul, biografismul, nonmetrismul, post-textualismul şi mai ales deprimismul, sunt idei culturale care au �ncercat să decripteze şi �ntr-un fel să deconstruiască fundamentele canonului estetic occidental. Deprimismul [ref.fr. - deprimisme] este un curent literar desprins din zona new wave si se caracterizeaza prin abordarea tematică a unei realităţi bazate pe suprimarea conceptului de individualitate şi pe �ncarcerarea lui �ntr-un sistem globalizant, destructiv şi restrictiv [conexiuni multiple cu depressionismul francez si neo-realismul american]. Debarasat de nebuloasa unor ficţiuni premontorii, deprimismul reuşeşte să se evidenţieze tocmai prin forţa lui de-a rezista valoric �ntr-un sistem �n care se diferenţiază clar doua opţiuni majore: a) elitismul - şi migrarea textelor literare �ntr-un micro-univers de tip eclectic; b) mercantilismul - şi opţiunea cititorului cotidian pentru lecturarea unor texte aproape lipsite de veleităţi literare.
Teoria formalistă a limbajului poetic demonstrează evaziunea funcţiei poetice care depăşeşte c�mpul poeziei, incluz�nd orice discurs, orice text �n versuri sau proză, primit şi receptat ca mesaj literar, demonstr�nd că literatura poate fi depistată pretutindeni, �n orice specie de scriere. Cert este faptul că nimeni nu-şi mai poate asuma rolul de-a monitoriza valoric tot ceea ce se �ntamplă �n acest imens teritoriu artistic.
�i totuşi... Poezia, �n conceptul deprimist, nu este o esenţă, nu este o matrice localizată �ntr-o anumită zonă a poemului, ci este dispersia spaţiilor albe difuzate pe toată suprafaţa lui, cuprinz�nd elementele minimalului compatibile cu orice experienţă umană, condiţionată prin existenţa unor contexte valorizate de componenta experienţială pe care un autor o controlează poetic. Semnificaţiile latente explorate �n cuvinte nu trebuie doar să pozitiveze receptarea poetică prin potenţiale formule metaforice. Deprimismul propune conceptul minimal de abordare a unei realităţi dificile/dinamice/dureroase, care �şi supune individualul prin absorţie. Această critică a formei apreciază forma prin raportare la obstacolele antiformale �nvinse, deci prin raportare la elementele anestetice reale transformate �n materiale ale imaginaţiei estetice. Deprimismul are intenţia de a depăşi sfera liricului tradiţional şi de a include �n conceptul de metaforă toate transferurile complete de termeni şi de structuri vizionare, demonstr�nd că elementul negării tradiţionalismului este un argument pentru credinţa ad litteram �n capacitatea mitică a cuv�ntului poetic de a-şi conţine propria semnificaţie.

No rock!

[noroace şi ne-norociri la rom�ni. Variaţiuni libere, sau pe degeaba]

de Cezar Pricop

O parte dintre soldaţii Imperiului Roman ce-ar fi făcut parte dintr-o legiune ce-a slujit �n Irlanda, ajung pe teritoriul Daciei - trimişi cu misiune de pace (post conflict, cum se zice acum - nimic nou aici!). �n genialitatea lor de cuceritori recunoscută, romanii ăia făceau o distincţie clară �ntre armata de asediu şi trupele civilizatoare de după război, detaşamente care făceau castre şi drumuri şi instruiau trupele locale etc, astfel schimbau, �ncet, dar sigur, mentalităţile (Strategie uitată astăzi - dacă nu cumva nu bat eu p�nă �n Irak). Astfel de militari-ingineri cu minte, dar in special şi cu inimă, aşadar mai atenţi şi mai simpatici, sunt "dizlocaţi" şi �n ţarna noastră. Printre altele, şi altceva, ei aduc cuv�ntul, expresia �nt�lnită şi ca adjectiv �n limba rom�nă/ească (vie), anume noroc/norocos. Vreau să reparcurgem naşterea acestui cuv�nt, un pic anecdotic - se poate?

Care-i povestea: De pe ţărm, nevestele pescarilor irlandezi care se �ntorceau din larg cu barca plină de peşti (peşte) �şi �ndrumau soţii strig�ndu-le : "No rock! No rock!", avertiz�ndu-i, sau, mă rog, �n viziunea noastră de-acum, ur�ndu-le să nu se lovească de st�ncile at�t de numeroase de pe plajele lor. Pentru că, �n lb. Engleză - ştiu că ştiţi! -, rock se traduce prin rocă, dar mai �nseamnă şi a se legăna, a se balansa (exact ca barca, nu-i aşa?!), sau a se bălăngăni. Probabil că legionarii romani (- c�t de uşor se poate confunda romani cu rom�ni �ntr-un (con)text; aş putea spune că nuanţa stă �n diacritice, şi mai puţin �n vin) erau pe l�ngă nevestele pescarilor irlandezi, supraveghindu-le �ndeaproape. �i au băgat la cap expresia, că, deh!, pe inamic trebuie să-l cunoşti, să-i ştii toate "mişculaţiile" (sau maşinaţiuni). După aceea, soldaţii ăştia au fost trimişi tocmai �n Dacia (băi, ce mişto! - zic unii). Cum dacii noştri păreau la fel de sălbatici ca şi irlandezii lor (să fi fost de la barbă - de la bărbi?; de altfel, pentru ei, toţi eram/erau nişte barbari) s-au g�ndit că limbile pe care le vorbeau, şi unii, şi ceilalţi, n-ar diferi prea mult. De fapt, pentru romani, dacii erau nişte irlandezi beţi (care se rugau la Bachus, adică mai optimişti - să am pardon!).

Strămoşii noştri daci (fugi, băi, d-aci!) au prins repede şpilul, dar, cum exerciţiul bahic era o activitate asemănătoare aceleia a pescarului irlandez, probabil că, �n lipsa rocilor, a st�ncilor, ei s-au g�ndit la gropi. Aşadar : "Fără gropi!, fără gropi!". De aici şi variaţiunea stilizată de "a da �n gropi"; gropile se aflau, invariabil, alăturea sau �naintea "căii de urmat"; cei mai mulţi dintre acei care dădeau �n gropi "mergeau pe şapte cărări". Datorită avertismentului camaraderesc, dacă reuşea băştinaşul nostru să ocolească gropile, aceasta �nsemna : cu siguranţă că a avut şi a fost �ncununat de noroc; se numea un om no-rockos. Apoi, dacă mai ajungea şi la o v�rstă respectabilă, de nu murea pe la 40 de ani se chema că norocul a fost de partea lui. Confuzie dar : soldaţii romani �i �ndemnau cu "no rock" (băi, nu la mişto!), pentru că �i vedeau cum mergeau, că se legănau (balansau) exact ca bărcile irlandezilor. "Nu te mai legăna, nu te mai bălăngăni! Mergi drept! - No rock!" De fapt, nu e nici o baznă aici : era vorba de recruţi autohtoni, de �ncercarea de a-i instrui şi de a-i face soldaţi adevăraţi. Aşadar, �ndemnul care se face c�nd se ciocnesc paharele este c�t se poate de logic: "Băi, să bem, dar să nu ne legănăm după aceea - Hai no rock! Să nu se vadă că am băut! Să mergem drept - drept să mergem!" Dar salutul ăsta s-a multi-lateralizat de tot, că barbaţii se salută acum cu "hai noroc!" fără a mai avea ceva de băut �naintea lor.

La �nceput fiece expresie ce se naşte, pare - şi este, vulgară (de aia-l tot scriu pe mişto! - la mişto! Unii au făcut carieră cu asta!). Vulgul, vulgarul şi vulgata, au fost at�t de dispreţuite de romanii din casta conducătoare, �nc�t, �n consecinţă p�nă şi limba latină a dispărut. (Vulgata = versiunea latină a Bibliei, adoptată la conciliul din Trent, 1546) Dar c�nd imagistica a pătruns �n carne, adică atunci c�nd s-a specializat, urarea nu mai are nici o legătura cu ce-a fost c�ndva. Singura soluţie: i) asumarea; ii) asimilarea (creştinismul cosmic). Altfel sf�rşeşti prin a fi eliminat. Sub acest aspect vulgarul "no rock" a fost re�ntrebuinţat cum se cuvine la rom�ni. Pentru că, ce �nseamnă de fapt acum ca să ciocneşti paharul de vin şi să urezi, noroc!? Mergi drept �n viaţă, nu da pe-alături, urmează-ţi destinul; nu da �n gropi; fii drept; capul sus; să nu fii ameţit, ca beat; fii clar la minte, judecă, nu umbla după cai verzi pe pereţi; fii lucid...

Popoarele britanicie au adoptat şi dezvoltat un alt cuv�nt pentru expresia şi �nţelesul de care ne ocupăm. Nu pe noroc, ci pe "luck". Dar ca şi adjectiv l-au adoptat pe "fortunate". �n panteonul roman zeiţa Fortuna era una a sorţii. Reprezentată cu ochii legaţi, �ntr-o m�nă cu cornul abundenţei, iar �n cealaltă avea o c�rmă de corabie. �mi imaginez că legionarii au conversat mai multe cu soţiile irlandezilor (Adevărul este că aveau şi mai mult timp, de ce să n-o spunem, din moment ce soţii lor plecau foarte des ca să pescuiască. Doar din asta trăiau, nu?). Aşa au ajuns să le explice cam cum arată zeiţa asta, să o descrie, să le-o arate. �i cum femeile lor, �ncă de pe atunci, se bazau pe un enorm pragmatism (erau bazate), ca să le uşureze soţilor lor deplasarea printre st�ncile periculoase, sau pentru a nu mai pierde timpul tot dirij�ndu-i de pe mal, au rentabilizat bărcile dot�ndu-le cu o c�rmă, aşa cum �ndemna zeiţa Fortuna. Ori poate că au recunoscut c�rma, pe care ei o descoperiseră mai de mult, �n m�na zeiţei şi aşa au similarizat, nu se ştie, sunt doar simple supoziţii pe degeaba. Cert este că �n limba rom�nă "furtuna" este un eveniment meteorologic tragic şi nu are nici o legătură cu zeiţa, pentru că a pătruns la noi din neogreacă. Dar desigur ca la greci cuv�ntul are corespondenţă �n mitologie.

Ce concluzie (una imaginală) s-ar putea extrage de aici? Din moment ce �n vocabularul nostru substantivul "soartă" �şi are rădăcina �ntr-un alt cuv�nt, respectiv �n latinescul "sors", cuv�nt care exprimă mai degrabă fatalitatea vieţii, tragismul şi implacabilul ei, nu pot să nu fac o socoteală şi să enunţ că femeile strămoşilor noştri daci au fost convinse asupra inevitabilul vieţii pe care o duceau şi, ca şi astăzi la rom�ncele noastre cele de toate zilele, "asumarea" a fost şi este arma lor redutabilă cu ajutorul căreia trec şi suportă mai uşor o viaţă despre care nu vorbesc prea mult. Se cunoaşte că lor le-au fost interzise conferiile de tip bahic. �n timp ce femeile au devenit tot mai placide, bărbaţii tot mai v�rtos �n vin şi-au ascuns adevărurile! �tiu ce să răspund unora : una este să bei de plăcere şi alta este să bei ca să uiţi.

minDisecţii

Sunt iQ666 şi sunt egophob...

de iQ666

... şi m-am săturat. Sunt de la-nceput la EgoPHobia, de vreo 3 ani şi n-as pleca. Dar uneori nu-mi mai place cum e pe aici. S-a pornit şi cu ideea de a aduna undeva generaţia 2000, care nu era-n stare să se-adune şi să ducă un proiect mai departe de c�teva săptăm�ni, luni sau apariţii. Speriaţi din diverse cauze de la lipsa atenţiei publicului la a inspiraţiei o seamă de indivizi s-au găsit să-şi anunţe, deşi nimeni nu-i �ntrebase, independeţa de generaţie - care e de fapt definită temporal, nu pe coordonate stilistice sau umane. P�nă la urmă s-a ajuns la proclamarea decesului generaţiei 2000, astfel că nimeni n-a remarcat că designerul de la EgoPHobia a neglijat să mai anunţe pe site că e vorba de revista generaţiei 2000. �ntre timp EgoPHobia şi-a găsit propriul drum ne�ncorsetată �n prejudecăţi legate de v�rsta autorilor care i-au trimis texte, dar relaţiile ei cu generaţia de care am amintit au rămas neclare.

M-am săturat şi de indivizii care-şi trimit textele peste tot şi nu şi le retrag de la celelalte reviste c�nd una le acceptă spre publicare. Mi s-a �nt�mplat şi mie ca un text să-mi apară-n două locuri, dar a fost vorba de apariţii aproape simultane şi n-am fost anunţat că-mi publică textele. A fost o eroare care m-a determinat să evit dubla trimitere a unui text. Din păcate mulţi nu g�ndesc aşa şi-i vezi cu acelaşi text prin toate revistele online, ba şi prin una pe h�rtie, de la care primesc poate şi un onorariu pentru el. Uneori durează mult p�nă se decide publicarea unui text de către EgoPHobia, dar hai să verificăm �nainte de acceptare dacă mai apare pe undeva. Sau preferă cineva să avem o revistă copy+paste? Autorilor care vă trimiteţi textele scrise fără diacritice, vă e chiar aşa de greu să le folosiţi? Nu e vina noastră că rom�na e o limbă cu virguliţe şi căciuliţe, dar dacă tot o folosim la scris, hai s-o facem corect.

Mă enervează şi că nu avem mai multe texte din interiorul redacţiei. Nu-mi ajunge că ne manifestăm personalităţile, gusturile şi interesele �n procesul de triere a textelor sosite, ca să creştem avem nevoie de mai mult, de implicare, de afişarea propriilor opinii şi judecăţi, de dezbateri asupra unor evenimente care ne influenţează, de teme vii şi actuale, de asumarea recomandării cărţilor aflate pe piaţă care ne plac. Iar c�nd primim texte proaste s-avem tăria să le respingem, indiferent de cine le-a scris.

Mai am. EgoPHobia apare �n mediul electronic, internetul are destule facilităţi care h�rtiei �i lipsesc şi totuşi nu profităm de ele. P�nă acum noi am publicat doar texte şi imagini, şi nişte mp3-uri odată. Toate puteau apărea foarte bine şi �ntr-o revistă pe h�rtie, cu un cd ataşat. Argumentul că avem spaţiu practic nelimitat şi nu e nevoie să ne �ncadrăm �ntr-un anumit număr de pagini şi caractere nu-mi ajunge. Lumea foloseşte deja tehnologiile video �n legătură cu literatura, au apărut videopoeme, de ce n-am inventa şi noi ceva? Suntem tineri, inteligenţi, citiţi şi ideile vuiesc printre noi. Dacă tot publicăm piese de teatru la "experiment" ce-ar fi s-o jucăm pe una şi s-o filmăm prin intermediul webcamurilor? Sau �ntr-un compartiment de tren? S-a făcut? Atunci găsim altceva. Nu profităm de flexibilitatea oferită de internet dec�t pentru a corecta erorile de scriere sau programare, nu şi pentru a ţine interesul asupra revistei viu �ntre două apariţii.

Nu-s mulţumit nici de textele mele, să nu credeţi c-am scăpat de critică doar pentru că ea vine de la mine. N-o să mai trimit la EgoPHobia texte care mă nemulţumesc şi să nu le mai lungesc inutil pe celelalte, doar trăim cu concentrate, inclusiv de lectură. Dacă n-o să mai apar pe-aici �n numărul următor poate fi pentru că m-au dat afară sau pentru că n-am scris nimic suficient de bun. �i aproape c-aş paria că o astfel de situaţie ar fi determinată doar de al doilea motiv.

Cititorilor, credeaţi c-aţi scăpat? Citiţi gratis o revistă bună, o critic eu, dar EgoPHobia e o revistă bună, mai bună dec�t majoritatea e-revistelor literare de pe la noi, de ce n-o ajutaţi să devină şi mai bună? Observaţi o eroare, semnalaţi-o! Vi se pare că un text e prost? Scrieţi-o pe adresa redacţiei. Cineva e parcă din alt film pe aici? Spuneţi-ne. Doriţi versiunea pdf a revistei promisă de la �nceputurile ei? Cereţi-o şi poate-i determinaţi pe cei �n măsură s-o reia. Cunoaşteţi un autor care s-ar potrivi �n EgoPHobia? Spuneţi-i de revistă, sau redacţiei de el. �n privinţa EgoPHobiei interesul nostru comun e progresul ei, măcar c�nd putem să contribuim la el printr-un efort minim s-o facem.

Ţigări

de Ormeny Francisc

�igările Marlboro
Marlboro utilizează �n reclamă un cowboy singuratic (a nu se �nţelege că fumătorul mascul a unor astfel de ţigări e un homosexual reprimat).
Aici avem un mesaj metonimic foarte limpede (unul dintre instrumentele fundamentale ale semioticii este distincţia dintre metaforă şi metonimie). Metafora e o figură de stil bazată pe similitudine, �n vreme ce metonimia se bazează pe continguitate. �ntr-o metaforă se �nlocuieşte ceva la fel ca lucrul la care te referi cu lucrul �nsuşi, pe c�nd �ntr-o metonimie se �nlocuieşte un atribut, o cauză sau un efect al lucrului cu lucrul �nsuşi. �nsă reclamele Marlboro nu folosesc niciun fel de metafore. Probabil că din acest motiv sunt preferate de oamenii care n-au pic de �nţelegere pentru punctul de vedere metaforic de a privi lucrurile... de către aceia pentru care "o ţigară e o ţigară" (şi nimic mai mult). Reclama la Marlboro nu tulbură această credinţă naivă �n stabilitatea semnificatului. Ea fixează o legătură metonimică complet contrafăcută, bine�nţeles, dar plauzibilă la modul realist, �ntre fumatul acelei mărci anume şi viaţa sănătoasă, eroică şi trăită sub cerul liber de către cowboy. CUMPERI O �IGARă �I AI CUMPăRAT STILUL RESPECTIV DE VIA�ă SAU MăCAR FANTEZIA Că-L �MPăRTă�E�TI. Dacă totuşi nu-ţi place viaţa la ţară şi dacă ţi-e frică să te plimbi pe c�mp ştiind că există o vacă prin apropiere, atunci, probabil că lucrul care te atrage e singurătatea cowboy-ului din reclamă: sigur pe el, independent, mascul feroce.

�igările Lucky Strike
Aceste ţigări au două variante de afiş. Cea mai nouă este o derivaţie pe tema cowboy-ului de la Marlboro, numai că aici "cowboy-ul" are o freză şi o privire intelectuală "first class" şi �n loc de cal, "călăreşte" o motocicletă Harley. Mesajul e acelaşi: munţii �nzăpeziţi �n spate, păduri de brazi şi o şosea ce pare să ducă spre infinit, dacă nu chiar �n Valhalla. Un mascul feroce, rege al şoselei a cărui �nţelepciune� vine inextricabil din ţigara pe care o fumează. O cumperi şi ai şanse să calci pe urmele lui.sau măcar să simţi şi tu� pentru o clipă ceea ce simte el: gustul libertăţii şi o sănătate şi o vigoare la fel de tari ca şi "monstrul" de fier care aşteaptă cuminte să-l ducă oriunde vrea el. Alte afişe Lucky Strike funcţionează sub dictonul "Light up a Lucky-it's light up time". ("Luckies taste better-cleaner, fresher, smoother")

"Lucky" �n engleză �nseamnă "norocos". �igara aceasta funcţionează ca un fel de talisman noroc: �l aprinzi, şi el face o mică vrajă care te transformă �ntr-un norocos şi te ajută să-ţi faci o "lipeală" de toată frumuseţea cu partenera care, fascinată şi plină de admiraţie, se uită la tine cum fumezi.adică, cum �ndeplineşti acest ritual şamanic al norocului ce constă �n aprinderea ţigării Lucky Strike. "Lucky Strike".lovitura norocoasă, lipeala cu tipa visurilor.nu doar ale tale, ci a tuturor bărbăţilor, pe care ai dat-o gata pentru că i-ai arătat că eşti un mascul feroce, fie şi numai după felul �n care ştii să fumezi. Dar asta nu e totul.ea a apărut pentru că aroma nobilă, fină şi de cel mai �nalt bun gust al acestei ţigări a atras-o şi a ţinut-o �n continuare (ca vrăjită) l�ngă tine. "It's light up time"-adică, e timpul să aprinzi o sc�nteie ("un soare dulce �n sufletul uimit/după o <<iarnă>>lungă şi-un dor nemărginit", cum ar spune Alecsandri) , e timpul să-ţi faci o lipeală.treabă �n care această ţigară e "cireaşa de pe tort".
"Luckies taste better-cleaner, fresher, smoother". Adică te �mprospătează, ca şi aerul tare de munte de prin zonele pe unde trece motociclistul sus-menţionat, ("fresher") nu-ţi provoacă usturimi �n g�t, ("smoother") �ţi lasă respiraţia proaspătă, ("cleaner"- deşi tare, de tabac, ca aerul de munte) şi chiar un gust plăcut ("de bărbat adevărat"!) �n gură, gust pe care partenera ta �l va aprecia atunci c�nd, inevitabil, te va săruta.vrăjită fiind (la maxim!) de ţigară.

�igările Camel

Ce-avem aici...? O femeie z�mbind satisfăcută, ca după un act sexual consumat cu success-sau, dimpotrivă, �mbiind prin toţi porii ei la aşa ceva, plus mesajul: "For more pure pleasure.have a Camel"/"No other cigarette is so rich-tasting, yet so mild". Ei, acum mi-e clar: "for more pure pleasure"-asta vrea să spună că actul sexual a avut loc cu success, a fost un "pure pleasure", dar, ca �ntotdeauna �n viaţă, se poate şi mai mult. Acest act, pentru a fi perfect are nevoie de un "bonus", de "acel ceva", care este ţigara Camel-o "prelungire" dincolo de simţuri a plăcerii sexuale, o plăcere sexuală "prinsă �n c�rlig" şi care durează p�nă se termină ţigara. Aşadar z�mbetul ei era de ambele tipuri: de după actul sexual şi �mbietor la un nou act de plăcere asemănătoare celei sexuale, plăcerea de a fuma un Camel. După cum se poate observa, rochia este roz şi "alunecoasă", se cere nu alta! să fie dată jos de pe ea (act pe care ea �nsăşi �l sugerează dezgolindu-şi un umăr) pentru ca să fie goală (ca �n timpul unui adevărat act sexual) atunci c�nd fumează Camel.şi� să se poată �ntinde languros �n aşternuturile moi ("mild") de sub ea, ca să poată gusta �n toată plenitudinea ei această plăcere extrasenzorială, ca "să facă sex la nivelul viscerelor".cum s-ar spune. Asemeni lui Caligula, ea combină aceste două plăceri �ntr-una singură şi obţine reţeta extazului sexual absolut. Ei, acuma n-aş vrea să mai sugerez că această "pure pleasure" adusă de ţigară vine cumva pe filiera unor asocieri cu organul genital imens al cămilei ("Camel"), pentru că aş fi prea de tot.

�igările Kent

Patru imagini şi patru mesaje.de la st�nga la dreapta:
1-O pereche de picioare de mascule feroce �ncordate şi desfăcute �n plin.efort.să zicem. �inta lor nu e un corp/organ femeiesc ci un pachet de ţigări cu mesajul "Kent satisfies best". Ei, dacă la Camel ţigara era capabilă să dea acelei femei nu doar "pleasure" ca un bărbat ci "pure pleasure".iată că aici ea (ţigara) �l satisface pe bărbat mai bine ca orice femeie("satisfies best").
2-O pereche aflată �n vacanţă la malul mării ce flirtează evident, chiar se ating şi se m�ng�ie şi a căror conversaţie a animată sau cel puţin �ntreţinută, �nlesnită de ţigara Kent.
Mesajul scris e: "Filter, taste and pleasure"-adică FLIRTEAZă ! , ("FILTER") GUSTă/SARUTă ! ("TASTE") �I, PROBABIL, Fă SEX ! ("AND PLEASURE"). Iată cum o femeie poate fi "abordată" pe tiparul pe care "abordezi" o ţigară: o aprinzi (aprinzi �n ea dorinţa), flirtezi cu ea, o guşti, şi apoi �i tragi fumul �n piept/ o "tragi" �n.sau i-o "tragi", cum se spune pe rom�neşte-totul prin filtrul/flirtul de cea mai bună calitate.
Tocmai de aceea, "Kent with the MICRONITE filter gives you the best combination of filter-action and satisfying taste". "Filter-action".un adevărat motto, nu ? FLIRTEAZă �I AC�IONEAZă !
3-Iată o recuzită tipic feminină: pălărie de soare ca-n filmele romantice franţuzeşti, ochelari de soare de damă, rebus pentru o interminabilă zi de vară.Dar unde e femeia ? Vedem o scoică ce funcţionează ca scrumieră şi.surpriză ! �n ea două !!! ţigări, nu una. Sprijinit de pălărie este un pachet de Kent din care răsar, din nou, două, nu doar o ţigară. Evident că proprietara obiectelor sus-enumerate nu e singură, mai mult chiar, se "�ndeletniceşte" �n mod plăcut (probabil) cu un bărbat. Se "�ndeletniceşte" at�t de plăcut cu el �nc�t nu se cade să se arate �n poză. Liantul care a făcut posibilă această aventură e, din nou, Kent-ul. C�tă vreme cei doi �şi văd liniştiţi de treaba ce nu poate fi arătată �n poză, ţigările continuă să ardă.pe post de LUMăNăRI, cred.o variantă mai puţin romantică (ce-i drept), �nsă cu un miros mult mai halucinant şi mai capabil să dea naştere la stări "euforice".
4-"Your voice of reason says: smoke Kent!"-iată un om �mpreună cu alter-ego-ul sau �ncerc�nd să răspundă la o dilemă. Cel din prim plan se uită uşor lipsit de speranţă. Probabil la vreo "fustă" aparent inabordabilă. Altul, �n spatele lui (sugestia este că acel personaj este o proiecţie a unei alte laturi a personalităţii sale), Mefisto probabil, (cu un r�njet şi cu o spr�nceană ridicată �n sus at�t de sugestiv �nc�t ne arată foarte clar la ce se g�ndeşte/uită cel din prim plan) �i sugerează că, dacă vrea s-o �nceapă cu dreptul cu tipa la care se uită, trebuie să "facă pact cu Diavolul" şi să decadă �n plăcerea viciului ţigării. Kent-ul e "halucinogenul-afrodisiac" magic cu care nu dai greş.

Storyteller Guitar

de Adrian Ioniţă

P�nă recent, numele de KAJTAR, destul de cunoscut �n lumea muzicii din oraşul de pe Bega, nu ar fi spus nimic unui rom�n aflat dincolo de Atlantic. Pentru mulţi muzicieni din lume, el a �nceput �nsă �să devină sinonim cu STORYTELLER GUITAR, (1) un nume ce apare din ce �n ce mai des �n topurile de pe Acid Planet. (2)
Nu mai ţin minte exact �mprejurările  �n care am dat peste KAJTAR, dar �ndată ce i-am citit numele �ntr-un review, mi-a tresărit inima şi mi-am spus că sub acest nume nu poate fi dec�t Arpi, vecinul şi prietenul meu din copilărie.
Cu fascinaţia �ntoarsă �n suflet de amintirile acelor ani căzuţi sub pulberea vremii, am răscolit tot internetul, am scris producătorilor de la Acid Planet, tuturor colaboratorilor cu care a c�ntat Arpi �n ultimii ani, şi m-am trezit �n faţa unui proiect ciudat, un fel de misiune jurnalistică grandioasă care, cu c�t devenea mai complexă cu �at�t mă �ndepărta paradoxal de KAJTAR. Mi-am dat seama că timpul şi spaţiul, au păstrat nealterate nu numai o experienţă comună, dar ne-a atins destinul cu o aripă nevăzută. Iată-ne deci aici, după aproape o jumătate de secol, doi oameni decişi să sfideze trecerea timpului, unul �n Rom�nia, �nchis �ntr-o cameră cu computere şi un Fender Stratocaster, altul �n Chicago, vis�nd la un timp �n care imaginile mentale vor putea fi �ntregistrate �ntr-o zi pe computer.
Despre KAJTAR şi magia talentului său s-a scris �n presă şi pe Acid Planet suficient ca să se publice o carte. (3) Cine se va uita �nsă pe primul video publicat de STORYTELLER GUITAR pe internet, nu va vedea nici focuri de artificii, nici toată paraphernalia spectaculară ce �nsoţesc vedetele muzicii rock. Va vedea �n schimb un prim plan pe instrument şi degetele unor m�ini care se plimbă pe corzi cu siguranţa pe care ţi-o dă numai un talent ieşit din comun şi un exerciţiu obsesiv.(4) �n fond KAJTAR nici nu are nevoie de altceva. Rezumeul său artistic este mai simplu dec�t un haiku japonez: " Eu n-am c�ntătreţul cu mine dar am să-ţi spun povestea cu chitara mea". Printre influenţele pe care le citează apar laconic numele lui Jimmy Hendrix, Hank Marvin , Jeff Beck , Eric Clapton şi Leslie West.

Pagina de internet a lui KAJTAR arată că din 12 iunie 2005 c�nd a devenit "cetăţean" al comunitaţii Acid Planet şi p�nă astăzi, el a compus 156 de piese muzicale. Multe piese s-au clasat pe locul �nt�i şi majoritatea dintre ele n-au părăsit topul primelor zece c�ntece. Nu este de mirare că o asemenea performanţă a atras dupa sine un grup imens de fani de pe tot globul. După ce am făcut un tur pe Acid Planet, m-am �ntrebat oare de ce un artist at�t de complex ca Arpi este pe Acid Planet din capul locului? Răspunsul mi-a venit citind o parte din cele 3543 de reviewuri pe care le-a scris Arpi �n mai puţin de 2 ani.
Din ele reiese clar că Arpi nu este pe Acid Planet pentru a primi o recunoastere ci pentru ca să o dea: sfaturi pentru �ncepători, metode pentru avansaţi, tricuri şi combinaţii căştigate doar printr-o cercetare asiduă, �ncurajări pentru cei dezasperaţi şi o vorbă plină de �nţelepciune pentru cei ce cred că nu mai au nimic de �nvăţat. Citind reviewurile şi ascult�nd sunetele chitarei sale am �nceput �ncet, �ncet, să descifrez minunata poveste de dragoste a lui KAJTAR şi a chitarei sale.
Ea a �nceput �n 1964 la răscrucea străzilor Odobescu şi Romulus din Timişoara, l�ngă o brutărie şi renumitul restaurant Shari Neni, unde �şi făceau veacul zilierii de la lemnăria Tehnolemn. Străzile erau pavate cu blocuri cubice de bazalt iar laptele şi sifonul era transportat �n căruţe cu cai. Cele patru direcţii ale acestei intersecţii duceau către Parcul Doja, Piaţa Lahovari, Maternitatea oraşului şi Clubul Ada Marinescu. După ploaie, trotuarele erau acoperite de flori de castani şi mirosul puternic al teilor, magnoliilor sau salc�milor făceau din aceste străzi un adevarat paradis. Vilele şi palatele vechi �n stil Secession vienez au fost transformate după război �n locuinţe de apartamente �n care utilităţile erau �mpărţite �n comun. Printre puţinele forme de entertainment din jur era Clubul Ada Marinescu unde aveau loc seri de dans. Ce a contribuit la succesul acestui club, a rămas pentru mine un mister şi singurul lucru ce poate să �mi treacă prin minte este faptul că era clubul unei ţesătorii unde lucrau foarte multe femei tinere. Cert este că noi copiii, de multe ori stăteam cocoţaţi pe gard şi priveam la perechile de dansatori sau formaţiile care se perindau �n faţa noastră ca la un adevărat tren al timpului. Este locul �n care s-a născut povestea lui KAJTAR. Dintre noi toţi, cei din "Gaşca de pe Odobescu" el a fost singurul care a avut norocul să pună m�na pe o chitara adevărată. I-a fost dăruită de Talpay Pityu, care stătea chiar la colţul străzii şi care era şeful nostru. Asta a făcut ca Arpi să dispară pur şi simplu dintre noi şi să se dedice exclusiv acestui instrument care devenise un fel de mantră a schimbării timpului. �i chiar aşa a şi fost. Au urmat ani �n care conştiinţa noastră colectivă suferea o mutaţie majoră.
Muzica anilor '60 a fost o muzică a schimbării, şi ce a făcut-o să fie diferită de toate celelalte care au precedat-o, a fost violenţa cu care a răbufnit şi pasiunea cu care a fost �mbrăţişată. Cum altfel s-ar putea explica infatuarea oarbă prin care treceam, dec�t prin chitarele "surde" făcute la traforaj cu corzi de sfoară de manila? Instructorul de chitară de la clubul CFR din centrul oraşului a fost pur şi simplu luat cu asalt. �n dreapta lui erau de obicei şapte sau opt elevi care �i urmăreau mişcările cu o concentrare hipnotică. Poate unul sau doi avea o chitara adevărată, restul exersau pe chitare surde sau chiar pe o chitara imaginară.
De pe gardul clubului Ada Marinescu unde KAJTAR făcea primele exerciţii mentale de chitara, el a ajuns �n cur�nd pe scenă. �ntre timp bomba aruncată de D-zeu l�ngă Shari Neni se �ntinsese peste tot şi generaţia noastră a trăit febril tot ce putea fi cuprins �ntre "Obla di" şi "Obla da". După mai mult de 40 de ani �n care a �ncercat totul, şi alţi c�ţiva �nchis �n mănăstirea virtuală de pe Acid Planet, KAJTAR a ieşit �n sf�rşit printre noi.(5) 
Dacă aş fi producerul ce organizează concertul Rolling Stones de luna aceasta din Bucureşti, KAJTAR ar fi primul care ar atinge �n mod simbolic coarda unei chitări pe stadionul Lia Manoliu, iar dacă chitara ar fi aceeaşi chitară cu corzi de sfoară pe care mi-a făcut-o Arpi cu 43 de ani �n urmă, ea ar intra �n mod negreşit �n The Rock and Roll Hall of Fame pentru că sunetul ei vibrează fenderul sufletesc al unei generaţii ce a văzut acest concert �nainte de a se naşte.

KAJTAR pe MP3 Player SoundClick:
http://www.soundclick.com/bands/pagemusic.cfm?bandID=589006
(1) Storyteller Guitar website:
http://www.acidplanet.com/artist.asp?AID=386149&t=7496
(2) Acid planet :
http://www.acidplanet.com
(3)"Senzational" articol scris �n revista Agenda de Ion B�tea ( 31.05.2005):
http://www.agenda.ro/2005/31-05-senz4.htm
(4) Primul Storyteller Guitar video (08.23.06)
http://www.acidplanet.com/components/embedfile.asp?asset=857733&T=4346
(5) Storyteller Guitar, video de la Banatul Philharmonic Orchestra Hall (5.14.2007):
http://www.acidplanet.com/artist.asp?PID=979969&T=8053

Cultura ca parvenire sau parvenirea prin cultură

de Ioana Dorobanţu

Vorbeam �ntr-o zi cu cineva despre cultură... Se mai discută astăzi despre aşa ceva, mai este oare un subiect la modă? Ce e moda şi care sunt criteriile după care ar trebui să ne ghidăm �n a face o astfel de �ncadrare? �ntrebări care răm�n �ntotdeauna fără răspuns, deşi a curs destulă cerneală pe această temă. Dar să las dezbaterea teoretică pe altă dată şi să mă ocup de cultură, de� ceea ce pare a fi ceva pierdut �n v�ltoarea vieţii plină de angoase şi deziluzii a unor generaţii care parcă au apus sau care s-au săturat să mai aducă speranţa �n g�ndurile lor ca pe un laitmotiv. Revin astfel la dezbaterea pe care am amintit-o la �nceput, deoarece nu pot merge mai departe cu g�ndurile mele (dizertaţie mi se pare un cuv�nt prea sofisticat) p�nă nu amintesc ce mi-a răspuns interlocutorul meu.
Cultura?! Da, mai există, dar numai pentru parvenire.
Cum se poate aşa ceva? - am �ntrebat plină de revoltă şi cu un patos specific generaţiilor recente. Mi s-a răspuns tot cu o �ntrebare: cine mai citeşte astăzi o carte de dragul actului �n sine, de dragul cititului? Gramul de nihilism (poate am prea mari pretenţii să numesc astfel� starea mea de spirit) şi de respingere a priori a ceea ce se �ncerca a mi se comunica a scăzut �ntr-o clipă. Am tăcut, ne�ndrăznind să răspund... M-am g�ndit la mine, la cei din jur şi la cei care aveau să vină, generaţia următoare.��
Aveam două soluţii să răspund �ntrebării puse: prima ar fi fost cea mai la �ndem�nă, aş fi putut să evoc tradiţia, valorile, să mă �ntreb retoric asemenea francezului ou sont les neiges d'antan? sau cea de-a doua variantă, mai uşoară dar mai dureroasă, să mă uit pe fereastră. Nu, nu fereastra care deschide noi orizonturi, nu fereastra� lui Vermeer, artistul din Delft, ci fereastra casei mele care �mi oferea mereu aceeaşi perspectivă: o imagine sumbră a unor blocuri care mai aminteau �ncă de o epocă schiloadă şi a oamenilor �ngheţaţi care alergau - ca �n fiecare zi - spre diverse locuri ce le răpeau tot timpul şi seninătatea. Dar n-am ales nici una dintre variante, am preferat sa tac. O atitudine probabil mai bună dec�t aceea de a mă bate cu pumnii �n piept că mai există astăzi �ncă mulţi care savurează cultura din plăcere. Laşitatea sau pur şi simplu ruşinea de-a face parte dintr-o generaţie �n care sunt tot mai puţini aceia care deschid o carte de dragul acesteia - nu ştiu care dintre cele două a at�rnat mai mult �n balanţa recurgerii mele la tăcere. �ntr-o clipă mi s-au scurs prin faţa ochilor mii de persoane, actori ai unui film care �ncepuse d�ja să mă plictisească. O lume pestriţă, cobor�tă parcă din filmele lui Kusturica, dar din care umorul �ncetase sa te mai sensibilizeze, apărea acum �n g�ndurile mele sătule de at�tea vedete, de at�ta muzică proastă, de at�tea lacrimi scurse din poveştile depănate de soap operas. �i ca �ntr-un videoclip la modă imaginaţia mea a zburat brusc către discursurile sterile, cu limbaj de lemn ale politicienilor care transmit mesaje fără conţinut şi către acei oameni pe care i-am evocat mai sus, aceia cărora am dori să le găsim o scuză că nu mai au timp pentru actul culturii, chiar şi acela care ar fi cel mai la �ndem�nă - să citească o carte. Măcar una...
�i poate că n-ar trebui să condamn o lume obosită parcă de scurgerea aceasta a timpului asemenea flash-urilor din reclamele televizate. Aş putea �nsă să-i acord circumstanţe atenuante �n ceea ce priveşte abordarea aceasta pragmatică a unui domeniu care nu ţine de foame dec�t atunci c�nd ştii cum să-l savurezi. �i dacă acesta este preţul care trebuie plătit, poate că ar trebui să privim de acum �nainte măcar partea buna a lucrurilor şi să avem puterea să acceptăm - chiar dacă acest lucru nu ne mulţumeşte pe deplin� - că trăim �ntr-o lume �n care valoarea se amestecă azi cu ceea ce numim underground, �n care este definită o estetică a ur�tului, �n care spiritualul se zbate să supravieţuiască pe un raft prăfuit ce aparţine miliardarului de carton.
Mi-aş fi dorit ca aceste g�nduri să mă obosească at�t de tare �nc�t să adorm şi să mă trezesc �ntr-un alt fel de timp, �ntr-o alt fel de lume.� �i, totuşi, dacă nu aveam această discuţie, şi dacă nu mi se punea această �ntrebare eram mai liniştită? Asta să fie oare Soluţia?! - am exclamat ca şi cum aş fi găsit cheia celor mai dificile ecuaţii. Dar oare s-ar găsi �n fiecare loc din ţara asta un astfel de misionar care să poată să incite p�nă şi cel mai neiniţiat suflet... Cine ştie?

#

autoarea este istoric de artă

Anamneză

de Diana Todea

Ieşind dintr-un somn profund, simptomele acestei societăţi mă urmăreau şi �n vis. M-am aşezat pe pat şi �mi reaminteam:

-Cum acum doi ani dvd-urile costau extrem de mult şi brusc acum două săptăm�ni s-au ieftinit, după ce mintea mea rămăsese la un preţ cov�rşitor.
-Cum �n urmă cu doi ani �mi luam goodbye de la prieteni vechi de 6 ani, găsind imposibilă asociaţia dintre sentimente şi realitate.
-Cum �n troleibuz acum trei zile am explicat unei şatre cum merge un ceas de m�nă. �iganca a scos un Nokia ultimul tip din fustă, dar nu am ştiut să-l reglez.
-Cum mi-am reamintit să folosesc leii rom�neşti, greşind de fiecare dată la calcule, lu�nd-o de la capăt şi �njur�nd.
-Cum mi-am dat seama c�nd am trecut pe la Universitate că afară sunt 30 de grade, iar eu �ncă mai purtam pulover. Stupizenia faptului de a nu te uita la meteo mi-a cauzat o cicatrice ad�ncă �n psihic.
-Cum am citit nişte romane franţuzeşti şi am constatat că de fapt problemele mele nu sunt chiar aşa de mari. Un lucru care m-a pus pe g�nduri, pentru că �ntotdeauna m-am considerat un om superior, cel puţin �n realitate şi nu ficţional. Terapia cititului m-a condus la o normalizare a temperamentului meu excesiv de controlat.
-Cum era să cad peste cineva �n staţia de autobuz provoc�nd hohote de r�s celorlalţi din jur. Ei bine, biografii mei se vor opri o secundă asupra acestui fapt semnificativ, real şi contemporan, şi mă vor �ntreba-Dar de ce este aşa de important pentru noi? La care eu voi răspunde (ca �n serialul "Ally McBeal")-Pentru că sunt problemele mele, de aia!
De parcă lumea �n care trăim nu are nevoie de pastile.
-Cum am constatat că �ncă sunt oameni care se �mbată pe străzi, şi că de o săptăm�nă ascult aceleaşi melodii. Pentru cei care sunt fani Rolling Stones mi-am propus o anamneză colectivă, prin care să mă conectez la inconştientul tuturor �n clipa �n care concertul debutează. Asta pentru că nu am mai prins bilete. Damn! I love you boys.
-Cum am trecut prin relaţiile mele anterioare şi am constatat că mai bine mă năşteam meduză. De ce? Păi, aceasta este o �ntrebare dificilă la care se g�ndeşte fiecare dintre noi �n particular. Copii, să vă amintiţi că dragostea nu moare niciodată. Pentru fanii formaţiei H.I.M., �mi pare rău, dar tipu ăla, solistul, nu e chiar at�t de drăguţ. Na! Acum mă simt mai bine.

Trec�nd prin anamneză, am notat următoarele:

1.�� La şcoală �ntotdeauna m-am descurcat bine.
2.�� Mi-a plăcut literatura, iată o sugestie şi pentru voi. Citiţi mocofanilor!
3.�� Nu am fost niciodată la un concert rock, dar promit să merg. I'm sorry, momy...
4.�� Cred cu m�na pe inimă că mulţi oameni suferă degeaba şi NU EI AU NEVOIE DE PASTILE.
5.�� Lumea pe care o vedeţi e mai bună dec�t lumile viitoare.
6.����������� ''Seinfeld'' mi-a lăsat un gust amar. Dar r�d de fiecare dată c�nd mă uit la serial. De aici nu decurge neapărat că am tendinţe antisemite.
7.�� Freud era un tip care iubea femeile şi le nega sexualitatea. De ce? Pentru că �n poză poartă barbă.
8.�� Atenţie c�nd vizitaţi un centru de psihiatrie să �ntrebaţi mai �nt�i cum se simte doctorul. Pentru binele vostru.
9.�� �mi place moda, horoscopul şi Sting. Acadelele şi bomboanele cu ciocolată. De unde rezultă că inima mea e la fel de mare ca un tort.
10. Nu cred �n anamneză ca fiind metodă de revenire la o stare mai bună dec�t cea de acum. Mă credeţi pe cuv�nt?

Mă duc să mă �ntind din nou pe pat. Good night!

Sibiu Walking & Dancing

de Andrei Voica

Fanfara Ciocărlia c�nta extraordinar de energic şi de grav. Noi toţi de la LGD dansam frenetic pe ritmuri care nu mai �nsemnau nici fantezie, nici realitate, efectiv era vorba despre prezent, despre clipa aceea: "trăieşte fiecare clipă!"- aceasta era tema concursului LGD ("Let's Go Digital!" - secţiunea de tineret a TIFF-ului) datorită căruia am ajuns să stau gratis zece zile �n Sibiu. Alături de 14 străini şi mai mulţi profesori şi traineri care ne-au ghidat �n workshop-ul de studiere a tehnicii de film, am trăit una din rarele experienţe pe care le-aş apropia de perfecţiune. Am �nvăţat despre cum să facem filme, am dansat, am lucrat �mpreună, am �nvăţat să renunţăm la anumite idei, am fost la proiecţii, am ascultat concerte, am m�ncat şi-am băut �mpreună (la preţuri care, surpinzător, nu erau şi ele europene) minori şi majori, pentru ca la sf�rşitul atelierului noi, participanţii, toţi �ntre 15 şi 18 ani, veniţi din toate colţurile ţării) să ne promitem revederi cur�nde şi c�t mai grăbite şi �n cadrul altor festivaluri. Capitala culturală (�n tot sensul cuv�ntului) ne-a deschis spre tot felul de sentimente noi. N-aveam habar ce senzaţii aveam să trăiesc cu Sibiul Nocturn, medieval şi intim, plin de lumini, artificii, f�nt�ni ARTeziene, turnuri cu clopote băt�nd miezul nopţii, drumuri �nguste şi pietruite şi multe alte �nvelişuri care �ntregeau atmosfera cu un parfum copleşitor. Multe expoziţii, piese de teatru �n aer liber, multe, multe fotografii, plimbări şi poveşti. Toate acestea au contopit Sibiul �ntr-un mare Spectacol, care m-a ajutat să mă şi �ndrăgostesc. Dar cetatea �n sine a fost prima de care m-am �namorat de cum am ajuns acolo. Timpul trecea altfel. Recomand aceste surplusuri de emoţie tuturor care consideră că au nevoie şi de altceva �n afară de fotbal, gătit şi �ngrijitul copiiilor după serviciu. Profitaţi.

#

Andrei Voica a participat la Sibiu la "Let's Go Digital!" - secţiunea de tineret a Festivalului Internaţional de Film TIFF 2007. Filmele realizate �n cadrul workshopului pot fi vizionate pe site-ul cinemagia.ro.