|
~ Jean-Lorin Sterian – Prezentare
~ Andrei Voica – Jean-Lorin Sterian - caricatură
~ iQ666 & Sorin-Mihai Grad – Interviu cu Jean-Lorin Sterian
~ iQ666 – Hazard, v�nătoare, clopote, postume, lorgean, ce-ar urma?
~ Petrişor Militaru – Cum a ieşit scriitorul la v�nătoare
~ Diana Todea – Cum se poate descrie o viaţă haotică, lipsită de sens, banalizată �n cotidianul depăşit de istorie?
~ Axel H. Lenn – Cinicii nu se sinucid dec�t accidental
~ Sorin-Mihai Grad – Ultima zi de starshitting, prima noapte �n deşert
~ Jean-Lorin Sterian – Omul ireproşabil
~ Jean-Lorin Sterian – Cecitatea Mătuşii Martha
~ Jean-Lorin Sterian – Moarte �n doi
~ Jean-Lorin Sterian – Trei pe o bancă
JEAN-LORIN STERIAN - PREZENTARE
EgoPHobia #15 vă aduce un invitat care şi-a lansat deja un volum de postume. Nu vă alarmaţi, Jean-Lorin Sterian e viu şi scrie �n continuare, prin reviste pentru a trăi, pe blogul său www.ublog.ro pentru că e aproape dependent de el, scenarii de filme pentru că are idei şi povestiri pentru un viitor volum din care a scris p�nă acum cam jumătate din textele necesare.
Ba şi-a lansat recent şi primul roman, "Lorgean", a patra sa carte după volumele de povestiri "Baltazar şi Hazardul" (Editura "Metafora", 1997), "Scriitorul a ieşit la v�nătoare" (Editura "Pro Logos", 2001) şi "Postume" (Editura "Amaltea", 2003), la care se adaugă micro-romanul "Clopotele bat fără noimă" (Editura "Noesis", 2001) apărut doar �n format electronic. Dacă nu le-aţi citit, �l cunoaşteţi poate din "Playboy", "24fun", "Omagiu" sau alte reviste prin care a scris sau a ajuns p�nă la voi savuroasa sa demisie intitulată "8 ore (maybe someday)" care a circulat acum c�ţiva ani pe internet. A făcut parte din trupa de playback "Grupul Sanitar" cu care a scos albumul "Playback Superstar" şi despre care a produs recent documentarul "Lecţia de playback". E pasionat de filme, iar mai nou s-a apropiat şi de producerea lor, ca scenarist, dar şi ca regizor, deocamdată al scurtmetrajului "Principiul dragostei comunicante". Un scriitor atipic pentru agitata lume literară rom�nească, Jean-Lorin Sterian ne-a răspus foarte prompt şi amabil la mesaje, solicitări şi interviu, ba chiar ne-a trimis pe propria-i cheltuială cărţile de povestiri. Ne-a făcut plăcere să colaborăm cu el şi sperăm să vă placă şi vouă ce puteţi citi mai jos.
[desen de Andrei Voica]
Interviu cu Jean-Lorin Sterian
de iQ666 & Sorin-Mihai Grad
EPH: Ce te-a determinat să te apuci de blogging?
JLS: Un amic �şi dorea să facă un portal de blogguri care să abordeze diferite teme, maşini, publicitate, mondenităţi... Mi-a spus că e o chestie care nu aduce bani, cel puţin nu �n primul an... genul meu de afacere. El a ales şi numele: ublog, ceea ce ar fi �nsemnat că trebuie să mă axez pe chestii urbane. Eu l-am transformat �ntr-un fel de jurnal. După 6 luni de scris pe blog, habar nu aveam că există comments on moderation; scriam la perete, pentru mine. Abia �n ultimele trei luni am �nceput să mă simt "blogger". �n mai multe recenzii la "Lorgean", romanul e considerat o extensie a bloggului, deşi cartea a fost scrisă cu mult timp �nainte de a avea blog (deschis �n august 2006). Cert e că bloggul mi-a ucis jurnalul, pe care-l ţineam de la 14 ani. Notez tot mai rar �n el, doar chestii extrem de intime. Am ajuns la blogging din �nt�mplare, aşa cum s-a �nt�mplat cu toate lucrurile care au ajuns să-mi placă foarte mult.
EPH: Am citit pe ublog.ro următoarele "�ncep să cred că blogul devine artă, pentru că necesită mai multă transpiraţie dec�t inspiraţie". La tine ce e?
JLS: Am perioade �n care abia aştept să ajung acasă ca să scriu pe blog despre ceea mi s-a �nt�mplat �n ziua respectivă. După zece luni de blogging nu m-am plictisit. Cel mai mare c�ştig este feedback-ul... de care, �n general, un scriiitor nu prea are parte. Pe de altă parte, bloggerul e o creatură de tip nou, s-a �ntrupat o comunitate cu reguli şi trăsături care �ncep să se definească, mi se pare fascinant să fac parte din ea, chiar şi asa, �ntr-un fel autist. Unele idei, dintre cele care �mi vin �n timp ce scriu pe blog, se transformă �n articole, �n special pentru 24fun.
EPH: Ai un loc pe internet unde scrii neştiut şi pregăteşti o nouă carte?
JLS: Nu. Nu mă dau �n v�nt după dedublările evidente. Am cunoscut oameni care pe blog s�nt complet diferiţi de cum s�nt �n realitate. Dar aş semna o carte cu un pseudonim. De fapt şi numele meu sună ca un nume de scenă.
EPH: De ce ţi-ai pedepsit personajul din "Lorgean" să asculte Manowar?
JLS: The Gods Made Heavy Metal And They Saw That It Was Good! O, God, I love Manowar. Cum să nu te atingă asemenea versuri? Imaginaţi-vă 4 tipi �mbrăcaţi �n piele care c�ntă despre puterea neştirbită a rock-ului, despre războinici ne�nfricaţi, roţi de foc, curaj, regate de apărat, onoare şi alte caduce chestii cavalereşti. �n 2007! �mi place tot ce e pulp.
EPH: Ce are secta Anei cu restul cărţii "Lorgean"?
JLS: La un moment dat, �n prima parte, personajul afirmă �n timpul unei şedinţe de redacţie că are un subiect bun, despre o sectă de femei care oficiază sacrificii masculine. Personajul vorbeşte despre el ca fiind un scriitor care nu se poate manifesta pentru că face jurnalistică. Povestea sectei este o mostră din proza lui, exemplificarea modului �n care tratează literar un subiect de presă.
EPH: De ce ai preluat �n roman idei, personaje, chiar fragmente �ntregi ("8 Ore") din celelalte cărţi ale tale �n roman? N-au fost exploatate suficient p�nă acum, s-au potrivit foarte bine aici, ai construit romanul pornind de la ele,..? E de fapt toată opera ta este un puzzle sau personajele ţi-o cer să apară şi �n alte locuri dec�t cele unde sunt principale?
JLS: �n prima formă, cea de pe site, "8 ore" a fost, �ntr-adevăr, o reacţie la nişte evenimente reale, una c�t mai literară, sper. "8 ore" a fost punctul de plecare pentru Lorgean, aşa că am păstrat-o, �ntr-o variantă rescrisă, cu mult mai multe elemente ficţionale. Numele reale nu se mai justificau, pentru că e un roman şi nu un reportaj despre viaţa chinuită a unui angajat. Sper să răm�nă ca poveste universală despre munca �ntr-un birou/redacţie. Ca serialul "The Office", �n care există caractere inspirate din oameni reali. �n general, indiferent de stilul şi tema abordată, tot ceea ce scriu, şi mă refer şi la texte de piese sau scenarii, aparţine unui puzzle. Am o hartă cu legăturile dintre personajele şi conexiunile spaţio-temporale dintre texte. Unele poveşti se transformă �n scenarii şi invers. �n filme, folosesc muzica din Grupul Sanitar, iar acum fac un documentar despre acea perioadă care mi-a mai inspirat şi c�teva povestiri.
EPH: Ce-a zis Boe' c�nd a citit "8 Ore"? V-aţi mai �nt�lnit de atunci? De ce i-ai schimbat numele �n roman?
JLS: Cred că a citit-o. Nu-i ştiu reacţia, dar nu s-a bucurat, desigur. Sper că a apreciat-o din punct de vedere literar, doar s-a ocupat de critică pe vremuri... Ne-am �nt�lnit de multe ori de atunci, după o perioadă �n care nu ne-am salutat. Ne str�ngem m�na, vorbim. De altfel, a scris c�teva r�nduri despre "Lorgean" �n Playboy, absolut decente. Jos pălăria! Oricum, din momentul c�nd este ficţionalizat, un om �şi pierde pentru mine realitatea. Am o reacţie ciudată c�nd mă re�nt�lnesc cu oameni care au devenit personaje, mi-e destul de greu să le mai accept existenţa reală.
EPH: Personajele tale se plimbă prin povestirile şi romanul tău. C�nd le ucizi o faci definitiv, scapi de ele şi le laşi să dispară sau doar �n textul respectiv mor?
JLS: Personajele mele nu prea mor. Cel mult, s�nt supuse uitării, chiar şi de către autorul lor.
EPH: Dă-ne te rog un exemplu de povestire scrisă de tine care conţine o �nt�mplare 100% adevarată. Să nu ne zici că "V�nzătorul de noapte" :)
JLS: Tabelul cronologic din Postume conţine cele mai multe �nt�mplări adevărate.
EPH: Cum ţi-a venit ideea pentru "Delfinul"?
JLS: �n vremea c�nd am scris acel text iubeam foarte tare Constanţa. Mi-ar fi plăcut să se �nt�mple ceea ce este descris �n poveste. Cu "Delfinul �ncoronat" care, iniţial, se numea "Republica Dobrogea", am luat singurul premiu I din viaţa mea, la un concurs SF desfăşurat la Brăila. C�t despre subiectul �n sine, de el e legată o poveste care nici acum nu mi-e desluşită clar. "Baltazar şi Hazardul", prima mea carte, ar fi trebuit să se numească "Republica Dobrogea", dar am fost sfătuit să-i schimb numele de către cel care mă ajutase cu bani la publicarea volumului. Se pare că ar fi existat nişte tendinţe separatiste �n zonă... Poate... N-am aflat niciodată despre ele şi am inventat totul fără să am vreo sursă reală de inspiraţie.
EPH: Ţi-ai dorit vreodată să fii preot?
JLS: Mi-ar fi plăcut foarte mult să studiez istoria religiilor. Nu mă simt deloc atras de ortodoxie, nu-mi place ritul şi nici preoţii ortodocşi.
EPH: Ce-ţi mai face casetofonul?
JLS: Se strică o dată la doi ani şi e �nlocuit de fiecare dată. Acum a devenit Ipod şi are acelaşi rol important in viaţa mea.
EPH: Expresia "biblie cu autograf" �ţi aparţine? Dacă nu, de unde-ai preluat-o?
JLS: Din c�te mi-aduc aminte, e originală, dar s�nt convins că am văzut mai t�rziu o scenă �ntr-un film �n care apărea o biblie cu autograf.
EPH: Ţi-a mai spus cineva că "Exerciţiile" e genială?
JLS: Nu.
EPH: Eşti obsedat de unghii?
JLS: Da. Mai precis, de tăierea lor. Am o puternică fobie de unghierele mari şi alte obiecte metalice tăioase. �mi imaginez iadul ca fiind un loc unde diavolii se plimbă printre păcătoşi şi le smulg unghiile ce se regenerează veşnic.
EPH: �n ce te-a transformat femeia insectar?
JLS: Daca aş fi Cărtărescu, aş fi răspuns "�ntr-un fluture" :).
EPH: �n ce stadiu e "Clopotele bat fără noimă"? A rămas �n versiunea "noesis" sau ai mai lucrat la text pentru a-l face roman?
JLS: M-am amuzat c�nd l-am recitit, deşi n-am �nţeles prea bine despre ce este vorba. Poate va fi publicat �ntr-o editie de Antume.
EPH: Textul tău "�nscenarea" a apărut p�nă la urmă �n Almanahul copiilor? Cu ce titlu?
JLS: Nu, n-a mai apărut. Nu se potriveşte titlul cu conţinutul, mi s-a răspuns la Poşta redacţiei, dacă �l voi schimba, va fi publicată. Nu l-am schimbat.
EPH: Grupul Sanitar a avut vreo repetiţie? Dar oferte de-a c�nta?
JLS: Grupul Sanitar a avut şi 3 repeţii pe săptăm�nă. �nainte de fiecare concert. �n afară de prezenţele �n emisiunile TV, care presupuneau şi interpretarea unor c�ntece, am dat, cred, vreo 15-20 de concerte. Pentru unele dintre ele am fost şi plătiţi.
EPH: Textele tale conţin trimiteri sau pastişe dupa Eliade, Mioriţa, Kafka, Kipling, Tzara, Bacovia şi probabil destui alţii pe care nu i-am identificat din prima. Nu-mi dau seama dacă de fapt tu o faci pentru că �i admiri pe aceşti autori sau nu. Cum comentezi?
JLS: �i admir. Aş fi fericit dacă unii cititori, dintre cei care nu i-au citit, să se �ndrepte spre ei venind dinspre proza mea.
[Incognito]
EPH: De c�nd eşti conştient de existenţa Lorgeanului? Cum �ţi spune c�nd şi cum vrea să apară �n vreun text de-al tău?
JLS: Din momentul apariţiei �n viaţa mea, Lorgean şi-a schimbat de c�teva ori statutul şi importanţa. Nu-i controlez existenţa, aceasta cutumă ţine chiar de principala lui trăsătură.
EPH: Ce-i cu "s�nt"-ul care apare �n "Postume"? �ţi aparţine sau e de la ei? Cel care semnează prefaţa era chiar psihoterapeutul tău?
JLS: Există un "s�nt"? Ha, ha. Să-i trimit o felicitare de Crăciun redactorului cărţii. Prefaţatorul, Cosmin Zidurean, e un prieten de-al meu care, �n perioada aceea, chiar era psihoterapeut. Acum se ocupă de vinuri.
EPH: Apropo de "Postume": cui i-a venit ideea titlului şi s-a mirat cineva dintre cititori că tu �ncă trăieşti? Sau s-a speriat vreun cunoscut c-ai schimbat tăr�mul?
JLS: A fost ideea mea. Cred că am avut nişte reacţii uşor negative, �ntr-o primă fază, printre prieteni, dar doza de umor a demersului a salvat acest concept morbid.
EPH: C�t ai cere pentru un rol �n "Acasă"?
JLS: Depinde de buget şi de regizorul filmului. Deocamdată am avut un mic rol de deţinut �ntr-un film de anul III de la UNATC. Pro bono, bine�nţeles. Viaţa de platou de filmare e foarte ofertantă pentru un scriitor.
EPH: Ai făcut p�nă la urmă gluma cu parizerul la gară?
JLS: Nu. S�nt prea timid pentru asemenea gesturi. Prefer să mi le imaginez. Poate o să am ocazia să introduc o scenă �ntr-un film.
EPH: Ţi-a transmis cineva dintre cei pe care i-ai personagizat ameninţări?
JLS: Nu.
EPH: Pe c�nd o nouă carte de povestiri?
JLS: Habar n-am. Dar jumătate din ea e scrisă. Cred că următoarea apariţie editorială va fi o colecţie de articole pe teme anti-consumeriste, care mă caracterizează la fel de bine ca şi proza. M-am �nvăţat să scriu mici povesti de 1500 de semne.
EPH: Te-a tentat vreodată să scrii editoriale politice? Dar să intri �n politică?
JLS: Tot ce ţine de politică mi-e străin.
EPH: Cine ţi se pare mai ciudat �n "Principiul dragostei comunicante": Maria sau Mile?
JLS: �şi completează ciudăţeniile. La acţiunea ei neobişnuită de a vorbi prin tub, el reacţionează la fel de neobişnuit, comport�ndu-se tandru, după ce, anterior, fusese indiferent. Un fel de "I love you just the way you are...".
EPH: Ai regiza videoclipuri? Dacă da, oricui?
JLS: Mi-ar plăcea foarte mult. Nu am regizat dec�t unul, pentru Grupul Sanitar. �n principiu, aş regiza pentru orice muzician care mi-ar lăsa suficientă libertate de creaţie. Blah, blah. Lăs�nd deoparte acest limbaj de lemn, aş face videoclip şi pentru 3SudEst, nu-mi permit să refuz vreo ofertă �n momentul de faţă. Sper că Andreea Bălan va citi acest interviu.
EPH: Am citit pe blogul tău despre unele proiecte de filme, scenarii sau emisiuni. Ai ceva concret? Dacă da, c�nd va apărea?
JLS: Am at�tea proiecte scrise �nc�t ani �n şir nu ar fi nevoie să mai am vreo idee, n-ar urma dec�t să le concretizez. Dar, �n industria filmului, concretizarea ţine de foarte mulţi factori, �n primul r�nd de cel financiar. �n momentul de faţă s�nt obosit de at�ta aşteptare şi m-am re�ntors la scris. Am reuşit să termin prima proză după aproape un an de zile. Iar existenţa mi-o c�ştig tot din articole pentru reviste. Nu s�nt prea fericit cu această situaţie.
EPH: Ai văzut filmul "Păcală se �ntoarce"?
JLS: Nu, doar am un tricou branduit.
EPH: Urăşti pe cineva?
JLS: Pe termen lung nu.
EPH: Cum te recomanzi? Scriitor, jurnalist, editorialist, regizor, scenarist,...?
JLS: Nu-mi place să mă recomand �n vreun fel. Detest, atunci c�nd fac cunoştinţă cu cineva, să ne spunem numele �ntreg. Eu zic �ntotdeauna "Lorin".
EPH: De ce mai locuieşti �n Rom�nia? Ce te ţine aici?
JLS: Nu ştiu dec�t să scriu. Nu cunosc suficient de bine nicio limbă străină pentru a face acelaşi lucru �n altă ţară. Dacă aş avea bani, aş colinda lumea ani �n şir. Nu prea mă simt rom�n şi nici n-am complexul esticului. Cred �n starshittingul universal.
Hazard, v�nătoare, clopote, postume, lorgean, ce-ar urma?
de iQ666
Ştiţi problemele logice genul "ce element urmează �n şirul ... "? Vă propun şi eu una: ce credeţi că urmează după "Baltazar şi Hazardul", "Scriitorul a ieşit la v�nătoare", "Clopotele bat fără noimă", "Postume" şi "Lorgean"? Jean-Lorin Sterian, cel care a scris cărţile ale căror titluri tocmai le-am �nşirat spune că o carte cuprinz�nd articolele sale anti-consumeriste de prin diverse reviste. Despre titlu nu ne-a zis nimic. Legat de proză ne-a mărturisit că are deja scrisă o jumătate de carte de povestiri, din care ne-a dat "Omul ireproşabil" pe care o puteţi citi mai jos. C�nd am văzut că adresa sa de e-mail e lorgean@hotmail.com m-am g�ndit că Lorgean e pseudonimul său derivat din propriu-i prenume. �ntre timp i-am citit cărţile, dar tot nu m-am lămurit ce e cu Lorgeanul ăsta. Are diverse sensuri şi valori, e şi sf�nt şi substanţă şi poate fi văzut ca un fir care-i leagă textele. Dacă nu ştiaţi vă dezvălui eu că personajele lui JLS b�ntuie prin textele sale �n toate direcţiile, de nu mai ştii de unde să le iei. Iar dacă-i citiţi doar una dintre cărţi e posibil să pierdeţi anumite amănunte sau sensuri dezăluite altundeva şi asupra cărora nu se revine �n �ntregime. De exemplu dacă aveţi nelămuriri �n privinţa lui Baltazar din� "Omul ireproşabil" vă recomand să citiţi cartea cu care Lorin a debutat. N-o mai găsiţi �n librării, dar i-o puteţi cere şi v-o trimite cu plăcere, gratuit, ba chiar şi cu dedicaţie, suport�nd �n plus şi taxele poştale. �i mulţumesc şi pe această cale pentru cărţile trimise. Iar dacă nu ştiţi povestea lui Cornel şi a Roxanei tot din povestirea inedită pe care ne-a oferit-o spre publicare căutaţi-i "Postumele" şi citiţi "Mistria si Roxana", povestire care s-a fofilat şi-n proaspăt apărutul său roman "Lorgean". De aceea nu cred că greşesc susţin�nd că "Lorgean" sau "Clopotele bat fără noimă" pot fi văzute ca şi cărţi de povestiri, iar celelalte trei volume ale sale ca un roman, mai ciudat, ce-i drept.
Jean-Lorin Sterian a debutat cu "Baltazar şi Hazardul", carte dedicată, ca şi următoarea, casetofonului său. Muzica e mereu prezentă-n scrierile lui Lorin, av�nd un rol important, chiar dacă nu mereu precizat. Inegal valoric, dar interesant şi bine scris, volumul de debut al lui JLS conţine c�teva povestiri excelente. Vă recomand "Delfinul �ncoronat", "Poveşti de beţie" şi "Sărbătoarea Bema". Ultima este un fel de versiune SF a Mioriţei, pe c�nd predecesoarea ei se termină foarte surprinzător, trat�nd o temă destul de prezentă-n scrierile lui Sterian, a colegilor de apartament ciudaţi. Despre "Delfinul �ncoronat" puteţi citi şi �n interviul pe care autorul ni l-a acordat. Povestea ne prezintă foarte veridic un posibil viitor al Rom�niei, la fel ca şi "Intelectualul" şi "Oficiantul". Stilul scriiturii se mulează pe subiect, avem un text scris �ntr-o limbă să-i spunem omisivă, cuprinz�nd cuvinte ca "isică", un prolog �ntr-un limbaj de cronicar, povestiri cu aspect autobiografic, dar şi foarte veridice scrisori ale unui personaj feminin. Personaje din acest volum trec şi-n următoarele, de exemplu istoria găştii roşii va fi visată ulterior de unul dintre eroi. Povestirile cu tentă SF sau fantastică apar alături de altele care evidenţiază banalul din cotidian sau ne trimit cu g�ndul la nuvelele lui Eliade ("Şcolarul"). Cartea �ncepe cu un prolog, pe parcurs sunt c�teva interludii, iar �nainte de "extroducerea" semnată Ionuţ Bănuţă avem şi un epilog din care aflăm ce-are Baltazar cu hazardul.
Volumul preferat al lui JLS este "Scriitorul a ieşit la v�nătoare", care �ncepe cu o prefaţă stupiduţă semnată de Marius Ianuş care nu putea scăpa prilejul de a face pe interesantul. Dar să trecem peste asta. Prima impresie e că scriitorul s-a mai maturizat de la volumul de debut. A doua e că are ştiinţa scrierii frazelor cu final neaşteptat şi a povestirilor foarte scurte dar interesante şi captivante. Apare personajul Jean-Lorin Sterian, dar şi sf�ntul Lorgean. "Ultima legendă a Olimpului" �mi aminteşte de ceva ce-am citit pe undeva. E posibil să fie vorba exact de acest text, nu mă hazardez să sesizez vreo influenţă, chiar dacă Lorin nu se fereşte să şi le numească precis, vezi povestirea de Kafka tradusă sau măcar să le sugereze ca �n "Peregrinatio" sau "Hrisoavele pădurii". Personajul feminin care scria scrisori �n volumul precedent şi corespondentul său trec şi pe aici, mai precis lasă un semn �n "�ntr-un t�rziu".� "�ntre două timbre" se termină cu un mister nerezolvat, personaje din ea apar şi-n alte părţi dar nu-l rezolvă, oare va urma o altă povestire care-l va clarifica? Vom vedea. Favoritele mele din acest volum sunt "Exerciţiile", unde o idee excelentă e foarte bine dezvoltată, "Povestea tristei garsoniere" şi ciudata "Scriitorul a ieşit la v�nătoare".
"Clopotele bat fără noimă" e un mini-roman apărut doar �n format electronic. Povestea se desfăşoară pe mai multe planuri, unele cam ciudate, altele doar neobişnuite, care se �ntretaie după cum le duce capul şi-mi lasă senzaţia că nici Lorin Sterian nu ştia c�nd s-a apucat s-o scrie ce şi cum se va �nt�mpla p�nă la sf�rşit. Deşi afirmă pe blog că versurile i se par mult prea personale pentru a fi �mpărtăşite altora, invitatul nostru şi-a �ncercat scrisul şi cu aşa ceva c�nd muncea la acest mini-roman. lăs�nd şi unele urme, atribuite desigur personajelor. Unora dintre acestea nu le ajunge volumul şi ne vom mai �nt�lni cu ele. Ca fapt divers, Baltazar devine aici pisică. Citisem undeva că JLS ar avea planuri să extindă acest text �ntr-un roman. Sunt mai multe pasaje care lasă impresia că pot fi dezvoltate, aşa că nu ne răm�ne dec�t să sperăm că-şi va găsi timp şi chef pentru aşa ceva, deşi din ce ne-a declarat se pare că n-ar mai fi cazul.
Chiar dacă mini-romanul a fost publicat şi pe internet, isc�nd discuţii şi cronici şi �n incipienta pe atunci comunitate literară online rom�nească, cel mai bine s-a folosit Lorin de acest nou mediu c�nd i-a dat drumul pe web textului "8 Ore", apărut ulterior �n "Postume", ediţia a doua, carte care se �ncheie cu impresii ale cititorilor despre el. Prefaţat de un prieten fost psihoterapeut, volumul "Postume" �ncepe cu un tabel cronologic �n care pot fi identificate rădăcinile unora dintre textele lui JLS. "Acasă", prima povestire, e despre nişte obiceiuri ciudate petrecute-ntr-o casă unde locuia o bătr�nă care nu mai era sigură dacă e sau nu o descendentă a neamului Callimachi. Nici eu nu-mi dau seama dacă autorul şi-ar dori să fie urmaşul unei familii boiereşti sau �i ia peste picior pe purtătorii de titluri nobiliare. Urmează "Stăp�nii abstracţi ai lumii", considerat de Sterian cel mai bun text de proză scurtă al său. �mi permit să nu fiu de acord cu el. "Lordul moliilor" n-am reuşit s-o descifrez,� "O călătorie cu trenul" e punctul de plecare al mini-romanului prezentat mai sus, Şi aşa mai departe, e de remarcat degradarea care �nsoţeşte cadrele-n care se desfăşoară istoriile povestite, oraşul, garsoniera,... "Mistria şi Roxana" e una dintre povestirile care nu răm�ne doar aici, personajele şi chiar acţiunea ei migr�nd şi-n alte texte ale lui Sterian. Povestea are potenţial de extindere chiar pentru un roman. Mă aude cineva? Şi nu mă pot abţine să nu mă-ntreb dac-o fi av�nd substrat autobiografic.� Dintre povestirile care mi-au plăcut cel mai mult de aici amintesc "Chiriaşii", "Comoara" şi deja menţionata "8 Ore". Ştiaţi de ce şi-a intitulat Jean-Lorin Sterian acest volum "Postume"? Pentru că-n Rom�nia cel mai bine o duc scriitorii morţi.
Am ajuns şi la romanul "Lorgean", a cărui copertă nu-mi place deloc. M-au amuzat declaraţiile autorului despre prefaţa lui Doris Mironescu, la fel şi precizările despre legăturile dintre blogul său şi acest roman. �mpărţit �n trei capitole, "Lorgean" conţine variante �nt�mplabile-n diverse universuri paralele ale unor evenimente din viaţa autorului. Pornind de la un "8 Ore" rescris şi ficţionalizat, Lorin amestecă experienţe cu imaginaţie, peste care mai v�ră din personajele care-i populează celelalte cărţi şi fragmente de pe www.starshitting.com. Unii au văzut �n "Lorgean" un roman al tineretului urban diferit de cel de după blocuri, alţii un prilej de-a-şi �nfrumuseţa anumite puncte mai puţin luminoase din propria biografie. Mie mi se pare un roman mai mult construit dec�t scris şi trebuie să recunosc că-i prefer "Postumele". JLS a dovedit că poate scrie nu doar proză scurtă, �nsă experienţele despre care scrie-n roman sunt cumva nelegate foarte bine �ntre ele, iar unele personaje se pierd lăs�ndu-mi senzaţia că n-au fost suficient exploatate. Poate că de fapt asta i-a şi fost intenţia, să scrie un roman ceva mai altfel, caz �n care nu mai am ce să-i reproşez. Oricum mi-a plăcut ideea cu demisia din funcţia de iubit, trebuie să fi avut motive �ntemeiate pentru a inventa aşa ceva. De remarcat că unele personaje cunoscute acum apar cu numele reale, şi abia c�nd vor dispărea din prim-plan le vor putea fi judecată importanţa apariţiilor �n structura romanului. C�nd se va �nt�mpla asta probabil că JLS va ajunge la ce l-a făcut să ia o pauză de la scris literatură, mai precis să-şi poată umple un raft cu propriile-i cărţi.
Jean-Lorin Sterian a scris şi regizat şi scurt-metrajul "Principiul dragostei comunicante", disponibil pe youtube. Povestea e destul de simplă, bugetul alocat filmărilor a fost infim, actorii au jucat pro bono, JLS era la prima experienţă regizorală except�nd un videoclip al Grupului Sanitar şi totuşi filmuleţul nu e rău. Chiar dacă probabil că de-l reface peste zece ani va rezulta total altceva, "Principiul dragostei comunicante" merită văzut. Subiectul tratează problemele de comunicare dintr-un cuplu la prima vedere ceva mai bizar, dar dacă ne g�ndim bine ca oricare altul, pentru că toţi avem micile noastre ciudăţenii. La fel şi viaţa. Despre care Jean-Lorin Sterian scrie şi o face bine de tot.
Cum a ieşit scriitorul la v�nătoare
de Petrişor Militaru
Scriitorul Jean-Lorin Sterian a publicat p�nă �n prezent mai multe mai multe cărţi de proză scurtă: "Baltazar si hazardul" (1997), "Scriitorul a ieşit la v�nătoare" (2000), "Postume" (2004), precum şi romanul "Lorgean" (2007). Cel de-al doilea volum cuprinde cincisprezece proze eterogene cu o prefaţă de Marius Ianuş, care ca orice prefaţator entuziasmat scrie, la propriu, doua r�nduri despre carte şi restul textului despre relaţia sa aleatorie cu cartea. Să nu disperăm, că nu e singurul.
Volumul de� faţă se deschide cu "Mugurii de cuier". Aici stilul lui Jean-Lorin Sterian este diaristic, fără a deveni foarte personal (nu cred ca e vreodată aşa!), iar eul său se priveşte prin prisma relaţiilor cu cele patru anotimpuri: primăvara pe care o descoperă la radio dimineaţa, vara care stă sub zodia lenii creatoare, a cafeinei şi a prietenilor dionisiaci, toamna claustrofobică prin excelenţă şi iarna �n care se pun lucrurile la punct. Această proză este un "intro" �n universul literar al autorului care este �n largul său mai ales c�nd scrie. �ntr-o zi de joi, adică.
"Papucii lui Don Esteban" este o proză foarte scurtă �n care fantasticul miraculos se �mbină cu grotescul şi umorul de situaţie. Moartea lui Don Esteban devine o revelaţie pentru căţelul căruia �i plăcea să se �ntindă sub măslin. Acest text este unul din cele mai reuşite din carte, dat fiind faptul că personajele sunt at�t de neverosimile şi de neconvingătoare �nc�t te pot face să intri �n universul lor specific fără nici un fel de truc narativ.
"Peregrinatio sau Cum a fost binecuv�ntată viaţa monotonă a lui Camilar" este poate cea mai bună ironie la adresa povestirilor pseudo-esoterice, gen Coelho. Camilar este şi el unul dintre aceia care vrea sa se descopere pe sine, deşi, din c�te mi-am dat eu seama, nu părea să fie acoperit cu ceva. Sunt ironizate cele mai abstracte concepte de filozofie budistă, indică şi taoistă �ntr-un ludic care este at�t de controlat �nc�t scapă fără să ajungă �n zona unde guvernează celebrul concept critic de "miştocăreală". E un text spumos pentru pasionaţii de filosofia orientală a rebours. Episodul cu peştişorul de aur care se prăjea �n fiecare zi, ca şi cum ar face karma-yoga, doar pentru a mai ferici pe careva este şi el reuşit din punctul de vedere al tehnici narative. "Peregrinatio..." este o bildungs-povestire la finalul căreia Camilar ajunge "ditamai �nţeleptul".
Textul intitulat "Exerciţiile" face trecerea de la un tată croitor dintr-un "sat mic şi trist" la un băiat care a �nceput să scrie pornind de la cuv�ntul croitorie. Discursul narativ este aparent naiv, dar �n această poveste "psihanalistă" şi psihanalizabilă se vede foarte bine capacitatea autorului de a surprinde detaliile semnificative şi a le prelucra cu ironie şi persuasiune, amplific�ndu-şi simultan amprenta ficţională proprie.
"Iisus din Berceni" este o povestire ce are �n centru un personaj care vindecă oamenii graşi de kilogramele �n plus. Imaginaţia şi deconstrucţia specifică autorului se reflectă din plin cu această ocazie. Mardare, tatăl lui Iulian cel mesianic, este ros tot timpul de g�ndul că a fost �nşelat fără să poată face nimic � de unde şi tragismul povestirii.
"O povestire de Kafka scrisă de Jean-Lorin Sterian" este un experiment cu cărţile pe faţă. Artistul foamei este aici un om care rabdă tot timpul şi este admirat de ceilalţi. Tensiunea vine din faptul că artistul foamei nu a găsit m�ncarea care să �i placă, iar acest fapt nu �l poate spune dec�t la finalul poveştii. Partea cea mai amuzantă este că putem privi naraţiunea şi �ntr-o cheie uşor alegorică şi atunci nu mai este funny. Cum vă place!?
Rezonanţe alegorice pe tema cuplului, a prieteniei, a flirtului, a angelicului feminin şi a satisfacţiei �n general, regăsim şi �n "Femeia-insectar". Este cea mai romantică piesă din colecţia narativă a volumului, �n limitele �n care proza Jean-Lorin Sterian permite acest atribut demodat.
Ultimul text din această carte dă şi titlul volumului. Este o artă narativă �n care autorul se raportează sistematic la cele trei persoane (I, II şi III, singular şi plural) �n �ncercarea de a-şi conştientiza relaţia cu sine, cu celălalt şi cu ceilalţi, care �i sunt necunoscuţi. Eul ştie că a scris, ca va fi citit (�ncearcă să scrie despre cum va fi citit) şi că va fi responsabil sau judecat pentru ce scrie, pentru frustrarea pe care o produce pentru plăcerea pe care o lasă să se ascundă �n această v�nătoare semantică, ontologică, arbitrară.
�n această cartea se reflectă gustul autorului pentru ludic p�nă spre non-sens sau grotesc, ironia detaşată at�t �n planul normelor sociale pline de emfază şi interese (nici măcar ascunse sau meschine, ci devenite comune), c�t şi al relaţiilor eului cu alteritatea care pare să participe numai �ntr-un mod exterior şi �nt�mplător la universul �nconjurător, fără a spune explicit dacă mai există o căutare sau pur şi simplu totul este guvernat de o lege a accidentalului care pare să fie fascinantă �n sine prin diversitatea şi spontaneitatea pe care o degajă.� Scriitorului Jean-Lorin Sterian �i place să-şi exprime propriile obsesii şi fantasme, dar fără să le analizeze �n proze, ci contempl�ndu-le cu plăcere şi valorific�ndu-le �ntr-un mod original, fantastic, ludic, dar fiind, �n acelaşi timp,� intertextual, parodic, ironic şi detaşat.
Cum se poate descrie o viaţă haotică, lipsită de sens, banalizată �n cotidianul depăşit de istorie?
de Diana Todea
Printr-un limbaj pestriţ, sentenţios c�teodată, golit de metafore, plin de elemente vizuale. Jean-Lorin Sterian introduce �n proza sa, "Clopotele bat fără noimă", o atmosferă specifică vieţii rom�neşti postcomuniste. O viaţă bagatelizată, condusă de un motto veşnic obsesiv: fără oameni superiori şi fără Dumnezeu. �mping�nd la o parte potopul de elemente vizuale pestriţe, prin care personajele sunt urmărite �n momentele lor cele mai intime, cele mai banale, surprinse �ntr-un coditian caduc, modernizat şi respingător, viaţa noastră este lipsită de sens. Ce se �nt�mplă �ntr-un univers limitat la spaţii pătrate, cubice, reduse la evenimentele dintr-un timp de cartier? Observăm cum un personaj părăseşte un oraş plictisit, urmează o rută necunoscută nouă, cu pasageri �nchişi �n mintea lor limitată. Ajuns la destinaţie, �ncepe o incursiune autobiografică, plină de secvenţe din trecut. Ce se �nt�mplă c�nd te �ntorci �napoi la un loc pe care l-ai părăsit? Revezi aceleaşi imagini, trăieşti aceleaşi senzaţii.
Universul descris e modern, prăfuit, şters, placid, sec, �ntr-un fel amuzant şi ridicol. Alimentara şi conversaţia cu v�nzătorul chel demarcă �nceputul aventurii, o re�ntoarcere la plăcerea industrială, descrisă din perspectiva unui t�năr care a trăit o perioadă bună �n acel mediu. Poate placid, Cornel este un personaj real, lipsit de profunzime, care se mulţumeşte să potrivească g�ndurile sale cu evenimentele care se succed. Amănuntele din adolescenţa sa se intersectează cu elemente biografice ale altor tineri obişnuiţi, şterşi, care şi-au importat g�ndirea dintr-un univers banal şi placid.
Povestirea decurge �ntr-un limbaj informal, fără perdea, auzit �n cartierele din Bucureşti. Este ceva sacru aici? Poate apărea un dedesubt ironic? Da. Pur şi simplu personajele şi trăirile lor sunt autentice. Nu vor să imite monştrii sacrii, nu sunt fiinţe supranaturale, sau eroi fantastici, nici poliţişti din serialele americane, sunt ei �nşişi, cuprinşi �ntr-o existenţă banală, ieftină, de cartier, mereu circulară, rigidă, ur�tă, extrem de realistă şi lipsită de perspective.
Dacă elementele vizuale care se perindă de la �nceputul prozei p�nă la sf�rşit pot părea �ntr-un fel nonşalante sau perverse, ele nu fac dec�t să �nfăţişeze cu un umor sincer, bucăţi dintr-o existenţă posibilă, autentică. Dacă prietena lui Cornel va citi jurnalul? Acest tip de �ntrebări pare banal. Nu asta ne interesează. Ce vedem este un tablou calm, vicios, plăcut pentru că este autentic, guvernat de o placiditate capitalistă. Aş zice o ruptură dintr-o secvenţă de viaţă, asemănătoare at�tor romane de epocă. Ce au �n plus un Balzac, un Dostoievski, un Duiliu Zamfirescu? Umor, descriere autentică, subtilitate? Posibil, dacă privim �n urmă, �n timp.
Proza "Clopotele bat fără noimă" este o descriere la fel de autentică, cu o umbră de umor sarcastic, cu o privire ironică, cu o �ntrebare mistificatoare de final. Căutăm ceva �n spatele unei existenţe banale? �l căutăm pe Dumnezeu, o sacralitate care să vină să ne scuture de m�nă? Timpul este �nlocuit cu secvenţe aride, colorate, pestriţe, care puse cap la cap formează o realitate. Apare vreun element ieşit din comun? Nu. De ce este totul fără noimă? S-ar putea �ntreba oricine. Şi Cornel, şi Monica, preotul, Carmina, Mariana, prietena lui Cornel cea grasă şi lipsită de senzualitate, tot universul rupt din realitatea postcomunistă.
Mediocritatea acestei existenţe este poate singura imagine care şochează din prima. Ritmicitatea obsesivă a unor evenimente trăite �n spaţiul rom�nesc respiră autentic, viril, clasic. Sună ca o poveste din ziar, ca o ştire văzută la televizor. �n fond asta suntem. Lipsiţi de profunzime, cuprinşi �ntr-un mecanism steril, fără perspective �nălţătoare, fără Dumnezeu.
Sordidele faze trăite de noi sau de anturajul nostru pot fi regăsite �n această proză. Kitsch? Reality-show? Judecăm şi singuri. Ce trăim �n Rom�nia este autentic, are iz de capitalism, de mall, de new sound, de tot ce poate părea occidental. �n fond, răm�n aceleaşi probleme, apăsătoare şi pentru Cornel, şi pentru toţi cei care trec neobservaţi pe stradă. Unde suntem? Ne-am transformat?
Mersul de unul singur practicat de c�rţibuş pare anemic. Pare rupt din romanele franţuzeşti de epocă. Literatura contemporană se scrie singură, devine palpabilă, autentică, nu este inspirată din seriale, din trăiri boeme, din experienţe close-to-death, ci din realitate. Este vie, respiră, măn�ncă, zboară. Ce lăsăm �n urmă este un ex-regim, un ex-comunism, un ex-stil. Poate ne �ntindem peste poate, trăim ca occidentalii. Dar răm�nem tot noi. Rom�ni. Cu literatura noastră. Dadaism contemporan. Fără patos liricizat, fără incursiune �n "Viaţa la ţară", fără Baudelaire, fără Poe. Peripateticianul balcanic g�ndeşte şi singur, la rece, mai bine dec�t alţii. Cu camera de filmare la spinare, observă momente de neşters dintr-un trecut care nu poate fi �nlocuit pentru că răm�ne prins �n mintea noastră. O literatură autentică este cea care se inspiră din viaţa reală. O proză bine scrisă, cu fraze care surprind chiar şi un roman francez, un liric spaniol, sau un prozator postmodern american. Trăim postmodern �n Rom�nia, ca �n proza "Clopotele bat fără noimă", de Jean-Lorin Sterian. Indignare, exclamaţii, imbecilitate, mediocritate, limbaje pestriţe, balcanice, frustrări normale, adolescentine, episoade de cartier, personaje autentice prezentate din fugă. Ne putem schimba? Cu sau fără Dumnezeu avem de ales. Destinul ni-l facem singuri. Citind �n primă instanţă, pentru că literatura rom�nească este vie şi suculentă.
Retorica de final este elocventă: "Poţi lupta �mpotriva destinului? Nu, spune istoria. Nu, spune biologia, fizica, mecanica cuantică. Nu, spun filosofia şi literatura. Da, spun eu, e suficient să ai o pisică pe nume Baltazar şi să crezi �n hazard. �n scorbura copacului am găsit o mănuşă de box. Poate fi un semn". Acţiunea este mai bună dec�t starea de repaos. Scrierea este făcută pentru a fi citită. Ce am găsit aici poate fi un �nceput benefic pentru alte serii. Reflexiv, implicarea este cea mai bună soluţie. Nu pot să dezvălui mai mult dec�t lăs�ndu-vă să citiţi singuri. Literatura se explică cel mai bine singură.
Cinicii nu se sinucid dec�t accidental
de Axel H. Lenn
O simplă privire asupra copertei volumului de scrieri postume semnat de Jean-Lorin Sterian (JLS) �ţi fixează privirea asupra figurii centrale, cu o pipă freudiană �n colţul gurii, �ncadrată de cărţi, �n nuanţe funerare indiene - siena şi terra, nuanţele frunzelor vestejite. Există �nsă ceva deosebit de cinic �n ochii mari, pitiţi după ochelarii cu lentile rotunde, care trădează jocul dinăuntru: pendularea macabră �ntre r�sul de moarte şi moartea de r�s, acesta ar fi laitmotivul �ntregului volum, �ncep�nd cu necrologul aşezat graţios la �nceputul cuprinsului, continu�d cu cele 17 povestiri şi �ncheind cu inevitabila listă de condoleanţe din partea mai mult sau mai puţin cunoscuţilor. �nsă nimic nu poate egala adnotarea hiperironică "Pe această carte nu se acordă dedicaţii".
Prima senzaţie care te �ncearcă este una a neobişnuitului, a incredibilului, a patologicului camuflat destul de dreptaci �ntr-o realitate relativă. Gesturile personajelor surprind �ntotdeauna, te aştepţi să se �nt�mple ceva şi, �n final, se �nt�mplă exact opusul. Un opus de c�teva ori neverosimil, aş spune chiar forţat, care te intrigă alteori prin stupiditate. Senzaţia de neobişnuit este ireală, ca şi premisa generală a scrierii volumului; �n realitate, nimic nu depăşeşte realitatea ştirilor de la ora 17.00, de exemplu. JLS este un povestitor aparte, cu un stil şerpuitor-narcotic, care vrăjeşte suficient de puternic cititorul, pe care mai apoi �l trezeşte la realitatea dură, p�nă aici inaparentă, a scrierilor sale. Efectul poate fi comparat cu exerciţiul de hipnotizare cu ajutorul unui pendul, şi apoi, �n culmea transei, trezirea subiectului cu ajutorul unei căni de apă rece aruncate �n faţă. Undeva subtextual, se simte z�mbetul cinic-macedonskian al autorului. Există un umor instabil, trifazic (stupid, spumos şi morbid), alimentat �n principal de un ridicol omniprezent - caracterial, situaţional şi opţional. Autorul nu se poate abţine să eludeze acest gen de situaţii şi persoanje; de fapt, acestea constituie sursele apetitului său critic.
JLS scrie despre o lume �n care se include numai ca personaj - e drept, la timpul trecut. El critică suma incredibilă de penibilităţi care guvernează cotidianul şi care, tocmai din cauza redundanţei inerente, a ajuns să treacă drept normalitate. Nici măcar urme fine de culanţă; peniţa cinică �şi ucide subiectele cu rigurozitate. Nu autorul este mort, de fapt, ci personajele sale. Bănuiesc că opţiunea propriei morţi nu este altceva dec�t o formă de protest faţă de ceea ce reprezintă meseria de scriitor �n normalitatea contemporană. Din prefaţa cărţii, aflăm că autorul s-ar fi sinucis. Cum anume �nsă, nu ni se pecizează. Oricum, postura sinucigaşului este preferabilă celei de victimă a unui accident rutier. �nsă, la r�ndul meu, nu m-am putut abţine să mă �ntreb cum anume şi, mai ales, de ce s-ar sinucide JLS, omul �n stare să ia peste picior destinul, viaţa şi moartea? Şi n-am ajuns dec�t �ntr-un singur orizont: JLS nu putea muri dec�t de r�s, �necat cu una dintre ironiile lui subtile.
Ultima zi de starshitting, prima noapte �n deşert
de Sorin-Mihai Grad
Nu ştiu de l-aş fi descoperit pe Jean-Lorin Sterian dacă n-ar fi avut inspiraţia să-şi distribuie pe net povestirea "8 ore (Maybe someday)". Textul a apărut ulterior �n volumul său (antum!) "Postume" şi, �ntr-o altă versiune, �n "Lorgean", romanul care apărut �n acest an la Editura Polirom. Scris la persoana I, textul este probabil bazat pe �nt�mplări adevărate, dar nu e pur şi simplu un jurnal sau ceva de genul, ci o combinaţie de amintiri cu povestiri, amestecate cu fantezie. O poveste de dragoste imposibilă, alta, un loc de muncă prea rigid, diverse escapade, boală, femei care-o răzbună pe Ana lui Manole, Cupa Presei la clătite, cupluri rom�no-elveţiene, personaje reale şi altele se amestecă �ntr-o demisie foarte literară, care e posibil să nu fi existat dacă e să ne luăm după autobiografia din "Postume". Dar nu c�t de fidel este reprodusă realitatea �ntr-o carte ne interesează, aşa că-l felicit pe autor pentru c-a avut inspiraţia să-şi lase "8 ore" să navigheze pe net. Dacă n-o făcea probabil că mă lăsa fără nişte lecturi plăcute.
Av�nd o copertă cam nereuşită, romanul "Lorgean" e alcătuit din trei părţi: "8 ore (Maybe someday)", "Rogvaiv" şi "Hotel Errachidia". Poveştile de dragoste �n care personajul narator mereu pierde sunt prezentate av�nd ca fundal diverse �nt�mplări at�t din lumea presei şi showbiz-ului autohton, c�t şi unele petrecute �n Maroc, şi le consider punctele centrale ale romanului. O caracteristică a scrierilor lui Jean-Lorin Sterian este mobilitatea personajelor sale. Primul său micro-roman, "Clopotele bat fără noimă" porneşte de la o povestire din "Postume", iar romanul despre care vă povestesc are ca punct iniţial celebra "8 ore". Plictisit de monotonia indusă de un program de muncă prea strict, personajul se apucă să-şi scrie demisia, care devine-n cele din urmă "43 de pagini de proză cu antet". Demisia e pretextul rememorării poveştii sale de dragoste cu elveţianca Irene, ascunsă �ntre revolte �mpotriva felului �n care e �nţeleasă munca la revista unde lucra, fr�nturi din povestea Roxanei, care intrase �n secta Anei, amintiri despre Festivalul de muzică Sziget şi boala care-l atacă �n cele mai nepotrivite momente.
"Rogvaiv" e bucata cea mai �ntinsă dintre cele trei. Relaţia sms-istică a personajului cu Saşa se �ntrerupe brusc după o �nt�mplare care-i dăduse iluzia că vor fi �n sf�rşit �mpreună. Cea cu Narcisa se deteriorează şi se-ncheie cu un preaviz, duc�nd şi la ruinarea financiară, dar nu numai, a protagonistului, care se alege totuşi de pe urma acestei relaţii cu o legătură specială cu deşertul. La cum merg lucrurile pe la noi dacă mai are puţină răbdare nu va mai trebui să meargă el spre deşert pentru că acesta va veni singur �ncoace. �n capitolul de care discutăm mai apar şi alte nume ale unor tinere care �nsemnaseră ceva pentru el, �ntre care fosta sa colegă de apartament Clara, al cărei iubit elveţian Thomas l-a introdus pe omul nostru �n lumea starshitting'ului. Ni se spune c�te ceva şi despre relaţia acestora, despre iniţierea şi bornele activităţii elveţianului �n lumea celor care colecţionau adrese unde utilizaseră toaletele locatarilor lor celebri, povestea e pigmentată cu extrase de pe www.starshitting.com şi de aceea probabil au crezut unii comentatori că Jean-Lorin Sterian şi-a scris romanul pe sau folosindu-se de blog. N-am remarcat nici un starshitter care să-şi fi trecut �n palmares mausoleul lui Lenin, piramida lui Kheops sau vreo catedrală celebră, dar nu e timpul pierdut. Mai aflăm una-alta despre cum se mai distrează lumea prin capitală, ce mai face personajul pentru a-şi c�ştiga existenţa, precum şi că de fapt relaţiile sale sentimentale s-au deteriorat pentru că nu se putea abţine să nu scrie despre ce i se �nt�mplă. Intervine şi autorul care-i oferă personajului c�teva din cele �nt�mplate lui, cum e apariţia �n "Moartea Domnului Lăzărescu". Trebuia să-l fi �ntrebat la interviu dacă moare sau nu Lăzărescu �n film, că nu mi-am dat seama. Şi din poveste-n poveste personajul zboară spre Maroc, iar noi alunecăm �ntr-a treia parte a cărţii.
Aici aflăm despre experienţa lui �ntr-un orăşel marocan unde lucra ca voluntar la zugrăvirea unei şcoli. Voia să uite că există o ţară cu numele Rom�nia şi să se bucure de deşert. Probabil că uită şi de starshitting. Ne povesteşte despre colegii săi de voluntariat şi despre unele personaje locale, despre ce i s-a �nt�mplat pe acolo, inclusiv chestii periculoase care implicau alcool, haşiş şi prostituate. Relaţia sa cu Maria s-a diluat şi ea pe parcursul voluntariatului, dar n-a suferit nimeni. Dacă vă �ntrebaţi ce are titlul romanului cu conţinutul său, o parte din explicaţie vine de la ce vede personajul �nainte de a părăsi Africa. Sufletul i-a rămas �n Maroc, pe c�nd trupul a revenit de unde plecase şi-l aştepta. Din păcate revenirea s-a produs fulgerător şi trist, pentru că semnele care ne sugeraseră pe parcursul romanului ce e cu dedicaţia de la �nceputul acestuia i-au condus� pe am�ndoi, autor şi personaj �ntr-un punct �n care nu se poate face nimic �n afară de a suferi.
P�nă acum Jean-Lorin Sterian publicase trei volume de povestiri şi un micro-roman, e posibil să fi simţit că sosise timpul să se verifice dacă poate scrie o povestire de aproape 300 de pagini de carte. Chiar dacă nu asta l-a pus la lucru, i-a ieşit un roman bun. Chiar, o fi exist�nd un nume pentru o carte scrisă după apariţia postumelor autorului? Nu ştiu dacă e cea mai bună apariţie editorială a lui de p�nă acum, nici nu contează de fapt c�tă vreme avem de-a face cu un roman bine scris capabil să-l determine pe cititor să-l citească fără pauze. Pendularea �ntre diversele planuri nu-i strică unitatea, iar umorul e prezent, ca mai peste tot �n scrierile lui Jean-Lorin Sterian.
Stilul său e foarte convingător şi nu de puţine ori ţi se pare că chiar participi la ce-ţi povesteşte, că-i poţi vedea cu ochii tăi pe cei despre care de fapt doar citeşti.
Cărţii i s-ar putea eventual reproşa una sau alta, dar nimic esenţial. Deşi e bogat populat cu personaje, multe extrase dintre cele perindate prin viaţa autorului, iar personajul principal se �nv�rte prin diverse cercuri şi pare destul de sociabil, văd de fapt "Lorgean" ca o carte despre singurătate. De remarcat că personajul nu dezarmează indiferent de problemele pe care le are, sau ni se pare că le are. Pentru că, de fapt, tot ce contează sunt aparenţele.
Omul ireproşabil
de Jean-Lorin Sterian
Mă strecurasem din apartament ca un hoţ, �ncălţ�ndu-mă �ncă din cameră. Tovarăşul meu dormea şi n-am vrut �n nici un fel să-i deranjez somnul. �ncercam să-i fiu recunoscător măcar prin discreţie pentru faptul că mă găzduise, scutindu-mă de o sumă importantă de bani pe care ar fi trebuit să o plătesc chiar şi la cel mai mai puţin pretenţios hotel. Nu dispuneam de un buget prea mare pentru călătorie şi primisem cu bucurie propunerea de a locui la el. După numai două zile, �ncepusem �nsă să regret că alesesem această variantă ieftină. Prezenţa lui, destul de banal�, �mi ştirbea din independenţă. Venisem cu g�ndul ca, pe l�ngă cele c�teva treburi pe care le aveam de rezolvat, să vizitez c�t mai mult, fără a-mi propune să fac turism. Nu aveam de g�nd să poposesc �n muzee sau lăcaşe de cult şi nici să mă urc �n autobuzul care făcea tradiţionalul tur al oraşului. Amicul meu insistase să mergem �mpreună �n c�teva locuri care, presupunea el, aveau să-mi placă neapărat. Şi poate aşa ar fi şi fost dacă le-aş fi descoperit singur. Nu mă interesa nimic din ceea ce �mi spunea, iar experienţele lui �n acest oraş �n care locuia de ani buni mi se păreau derizorii. �n plus, �n apartament mai locuiau alţi doi indivizi cu care se afla de o perioadă bună de timp �n relaţii tensionate. Nici măcar nu-şi mai vorbeau. Această situaţie mă pusese de la �nceput �ntr-o postură neplăcută şi mă forţase să devin, la r�ndul meu, invizibil. Ar fi fost nefiresc să mă �mprietenesc cu nişte oameni pe care nu-i plăceam. Aşteptam uneori �mpreună p�nă auzeam uşile camerelor lor �nchiz�ndu-se, după care ieşeam să folosim baia sau să ne uităm la televizor. Ajunsesem repede să regret că nu stăteam �ntr-o cameră de hotel, oric�t de sordidă ar fi fost, dar �n care să nu mă simt ca o fantomă.
����������� Am tras puternic �n piept aerul rece al dimineţii. Deşi fumam din anii de liceu, o făceam �ntr-un fel ne�ndem�natic, amuz�ndu-le pe femei şi irit�ndu-i pe fumătorii profesionişti. Nu-i puteam �nţelege deloc pe cei care-şi aprindeau o ţigară la cinci minute după ce deschideau ochii. Aveam nevoie �nainte de un sandwich şi de o cafea. Două străzi mai �ncolo se afla Cafe Lorgean, un loc luminos şi călduros, �n care cel puţin jumătate din mese erau repartizate fumătorilor. Prin ferestrele mari, fără draperii, puteam observa toată intersecţia. Vis-a-vis se afla un cinematograf de cartier şi bună parte din cei care se �nt�lneau să meargă la film poposeau şi �n cafenea. �n c�teva zile, mi se părea că văzusem cel puţin un sfert din populaţia oraşului şi �ncepusem să recunosc deja unele figuri pe care nu aveam să le mai �nt�lnesc niciodată, dec�t poate �n vise.
Chelneriţa, pe al cărei ecuson scria Anne-Marie, mi-a adus salata de ton pe care o comandasem şi m-a �ntrebat ce locuri pitoreşti am mai vizitat.
-De la excursiile din timpul şcolii n-am mai avut niciodată timp să mă plimb prin oraşul meu, mi-a mărturisit.
Discuţiile cu turiştii o făceau să se simtă ca şi cum ar locui �ntr-un oraş veşnic nou, fiindcă impresiile oamenilor difereau adesea. C�teva lucruri răm�neau constante, cum ar fi banca de lemn vopsită �n verde din faţa f�nt�nii unde se aruncau bănuţi de aramă, aleile pietruite care duceau �nspre catacombele sfinţilor, statuile reprezent�nd demoni şi amoraşi din străvechiul parc al Rozelor, clădirea sumbră a Operei, �ncojurată de salcii vechi.
La una dintre mesele de l�ngă geam stăteau cei doi bătr�nei pe care-i �nt�lnisem �n toate dimineţile �n care ajunsesem �n Cafe Lorgean, chicotind şi gesticul�nd ca doi liceeni. Ca şi mine, �şi petreceau vremea observ�nd trecătorii şi nu păreau să se plictisească niciodată de imaginile �n mişcare pe care le oferea mulţimea. Comunicau cu acea abilitate a oamenilor bătr�ni de a se �nţelege �ntre ei, deşi vorbesc �ncet şi s�nt aproape surzi. Dacă i-aş fi �ntrebat ceva, n-aş fi obţinut dec�t un "Ha?" şi ar fi trebuit să repet �ntrebarea cu un glas mai puternic. Mă resemnasem cu g�ndul că e un secret pe care-l voi afla după ce voi �mplini v�rsta de 60 de ani.
����������� Cei doi, Anne-Marie şi un t�năr gras, cu ten lucios, care strălucea �n lumina soarelui, mare amator de jurnale economice, alcătuiau un fel de societate semipermanentă şi taciturnă �n care ma �ntegrasem temporar. De c�teva ori, cercul nostru se �ntregise cu Madam Caliopi, o bătr�nă aristocrată care semăna uluitor cu o doamnă din oraşul meu. Venea la cafenea �mbrăcată ca acum cincizeci de ani, purt�nd demnă sub braţ un album de fotografii de familie. Din neamul ei nu mai trăia nimeni de multă vreme şi zilele care-i mai rămăseseră şi le dedicase căutării ne�ncetate a unor figuri care să semene cu rudele ei dispărute. Adesea, �i simţeam privirea stăruind asupra feţei mele, părăsind-o de fiecare dată dezamăgită şi mă cuprindea un straniu sentiment de jenă, ca şi cum i-aş fi fost dator că nu am nici cea mai mică asemănare cu una dintre rudele ei dispărute.
� Uneori mi se părea caraghios şi deşart efortul meu de a mă integra doar pentru scurt timp �ntr-o comunitate, fie ea şi minusculă, cum era cea din cafenea. Mă consolam cu inepţii filozofice de genul: dintr-o anumită perspectivă temporală, toate cercurile �n care ne trăim viaţa s�nt temporare. Nu ne păstrăm pentru toată viaţa tovarăşii de joacă din copilărie, alţii ne s�nt colegii de şcoală, de liceu sau birou. �n c�teva zeci de ani, şi componenta familiilor noastre se schimbă şi un �nţeles are acest cuv�nt c�nd ai cincisprezece ani, şi altul c�nd ai patruzeci. Astfel, diferenţa dintre societatea unei cafenele pe care o frecventam pentru c�teva zile şi compania puştanilor din cartierul de pe malul mării unde copilărisem e nesemnificativă, iar şansa de a te mai �nt�lni cu oamenii cu care ai petrecut o perioadă finită de timp e aceeaşi. De fapt, de-a lungul unei vieţi, c�te persoane ne s�nt permanent alături?
Cu jumătate de oră �nainte de �nceperea primului spectacol, �ncă nu se str�nsese nimeni �n faţa cinematografului. Un individ mărunţel, �mbrăcat �n uniforma salubrităţii, curăţa bordura sub privirile apatice ale v�nzătoarei de hot-dog care-şi instala toneta cu gesturi lente şi grave, ca şi cum ar fi săv�rşit un ritual religios dedicat zeului Cremwurşti. Am ridicat privirea şi, pe locul unde ieri se aflase o frumoasă rusoaică pe nume Liza, l-am văzut pe David. Nu ştiu dacă ăsta era numele lui real, ar fi putut să-l cheme oricum, Damian, Robert sau Paul, amănuntul acesta nu are nici o importanţă. Avea o �nfăţişare obişnuită, de loc bătătoare la ochi, dar �l remarcasem repede datorită felului spectaculos �n care �şi savura dejunul. �n prima etapă, după ce a tuşit sonor, privind concentrat farfuria, şi-a desfăcut un nasture de la cravată. Cu aerul concentrat al unui topograf, a �nceput să-şi �mpartă m�ncarea �n porţii egale, apoi a �nceput a le �ngurgita conform unui grafic bine stabilit. Furculiţa lui execută adevărate lucrări de inginerie şi, �n scurt timp, ordonase grămada �n formă de salată �ntr-o piramidă pe care se apucă să o micşoreze gradual. La aproximativ cinci �nghiţituri �şi udă buzele �n paharul �n care se afla suc de portocale. Un cap priceput la matematică ar fi putut să calculeze exact momentul �n care avea să termine de m�ncat. C�nd acest lucru se �nt�mplă, �şi şterse gura pe �ndelete cu un prosop alb adus de Anne-Marie şi �şi aprinse o ţigară din care fuma puţin mai mult dec�t trei sferturi. �n farfurie rămăsese cam o optime din cantitatea iniţială, şi cred nu greşeam prea mult cu aproximarea, deoarece nu-mi mai dezlipisem o secundă ochii de la el. Nu părea că-i pasă prea mult de holbatul meu, dar ceva din atitudinea lui �mi spunea că era conştient de existenţa mea. Ceru apoi o prăjitură caramel şi repetă operaţia de sistematizare. Ca şi prima oară, lăsă pe farfurie o optime din cremă Urmă ce-a de-a doua ţigară, fumată �n acelaşi mod. Din punctul unde eram nu puteam vedea conţinutul ceştii, dar eram sigur că mai era cafea �năuntru şi bănuiam şi �n ce cantitate. Am binecuv�ntat postura mea de turist. �n mod normal, nu m-aş fi holbat at�t la un om care măn�ncă, oric�t de ciudat s-ar fi comportat, dar, departe de oraşul meu eram �ntotdeauna altul, mult mai �ndrăzneţ şi insensibil la părerea celorlalţi. Există momente c�nd şi o simplă privire poate să te stingherească. Am citit că, �n lumea animală, la mamifere, faptul de a-şi fixa privirea pe celălalt este un mod de a-şi �ntări dominaţia. Dar asta n-avea nici o legătură cu mine, şi m-am trezit că mă ridic din locul meu şi mă aşez. A dat din cap, ca şi cum venirea mea ar fi fost modul obişnuit �n care-şi �ncheia dejunul. La fel de degajat, m-a �ntrebat:
- Turist?
A fost r�ndul meu să dau din cap.
- Localnicilor nu le plac turiştii, a spus. Oraşul supravieţuieşte datorită lor şi această dependenţă �i irită. Ai vizitat piaţa �n formă de inimă?
- Da. Am auzit că pe vremuri era locul de �nt�lnire al pacienţilor unui aşezăm�nt de boli mentale.
- De idioţi. O legendă t�mpită spune că, �n urmă cu sute de ani, oraşul a fost lovit de o molimă necunoscută. Toţi oamenii au pierit şi �nsăşi materia a suferit o curioasă transformare. Idioţii şi copii au murit ultimii pentru că singurul leac care mai funcţiona �mpotriva bolii era inocenţa. Bătr�nii spun că molima va lovi c�ndva din nou, pedepsindu-ne pentru păcatele noastre sau pentru orice altceva. Din partea mea, ducă-se totul. Eu n-o să mai prind vremurile alea.
Mi s-a aprins beculeţul de avertizare. Omul acesta nu mai vorbise de mult cu cineva şi avea nevoie de un interlocutor. Iar eu căzusem, pentru a mia oara, �n plasă.
Să vă spun un secret. S�nt un mare orator. S�nt un mare povestitor. Ştiu o grămadă de poveşti amuzante pe care le pot interpreta ca un mare actor. Pot aborda orice subiect, de la astrologie şi botanică la monadele leibiziene. Datorită unei versatilităţi �nnăscute, mă pot simţi �n largul meu �n prezenţa oricărui interlocutor, indiferent de mediul social din care provine. Am toate calităţile pentru a fi un companion de excepţie. Şi s�nt. �nsă, asemeni artistului foamei din textul lui Kafka (pe care l-am citit �n volumul altui autor) şi care se �nfometa pentru că nu găsise să-i placă nimic de m�ncare, eu vorbesc foarte puţin. Pentru că mi se pare că n-am nimic interesant de spus. Iar oamenii profită de tăcerile mele şi umplu golul cu povestea vieţii lor. Cei mai mulţi vorbesc despre iubiri şi boli. Alţii pot vorbi ore �n sir numai despre adolescenţă, frustrări, animale de companie, julituri, buburuze, găletuşe cu nisip, dulciuri. Oamenii care au avut succes vorbesc mai mult dec�t cei dezamăgiţi de soartă. Aceştia din urmă au o cută amară săpată �n colţul gurii care funcţionează ca o piedică, tăind fluxul mărturisirilor. După� ce am ascultat sute de confesări, cred cu tărie că sensul existenţei constă �n �mpărtăşirea ei.
M-a privit cu atenţie. Avea ochii căprui şi gene stufoase, zburlite, �n care nu intrase nici o pensă vreodată.
- Pun pariu că te-ai plictisit de moarte aici. Vrei să asculţi ceva cu adevărat interesant?
Am ridicat imperceptibil din umeri, gest care a scăpat neobservat. Eram obişnuit cu această atitudine. Am ascultat at�tea istorii personale �nc�t memoria mea a devenit un palimpsest �n care s-au amestecat sute de nume de persoane şi oraşe astfel �nc�t a devenit neutilizabil şi povestea unui om a devenit a tuturor. J'ai plus de souvenirs que si j'avais mille ans. Dacă Jung m-ar fi cunoscut,� m-ar fi considerat exemplul viu pentru teoria sa �n privinţa inconştientului colectiv. Sufeream amarnic pentru că povestea vieţii mele se pierduse �n acest turn Babel de destine şi �nt�mplări şi mă trezeam adesea năuc, depersonalizat, incapabil să-mi dau seama cine s�nt numele din agenda mobilului meu sau să-mi amintesc dacă �mi petrecusem copilăria �ntr-un sat de munte sau �ntr-un oraş de la malul mării. Uneori mă simţeam inocent, alteori mă comportam de parcă prin patul meu trecuseră sute de femei. Cu o duzină de albume cu fotografii, toate av�ndu-mă drept personaj, �ncercam să fixez momente ale existenţei, spre amuzamentul celor c�ţiva prieteni care mă bănuiau de cultul personalităţii.
Damian părea intrigat de tăcerea mea. Avea nevoie de spectatori activi.
- Nu putem sta aici, a spus el. Haidem la mine acasă.
După c�teva zile de b�ntuit prin oară fără ţintă, ideea de a-mi face cineva programul, doar pentru c�teva ore, mi s-a părut tentantă. Am plătit Annei consumaţia şi am părăsit cafeneaua aproape �nc�ntat. Eram fascinat de a cunoaşte şi altă locuinţă dec�t cea a amicului meu, vroiam să văd b�rlogul unui adevărat locuitor al oraşului şi nu pe cel al unui venetic aflat �n trecere. Filmul �ncepuse şi locul din faţa cinematografului era iarăţi gol. Mi-am amintit de ceea ce citisem �ntr-un volumaş dedicat celei de-a şaptea arte, a cărui ultimă parte era alcătuită din mărturisiri referitoare la semnificaţia cinema-ului ale unor oameni de cultură. Cineva, al cărui nume nu e relevant, afirmase că merge �ntotdeauna la cinematograf c�nd se află �ntr-un oraş străin, din dorinţa de a-i cunoaşte şi lumile paralele. Mă regăsisem perfect �n această mentalitate. Mă regăsesc perfect �n multe dintre scrierile altora. Am luat-o pe o străduţă străjuită de mici buticuri �n care se vindeau suveniruri şi ne-am oprit �n dreptul unei intersecţii. Eram �mbrăcat prea gros şi simţeam transpiraţia irit�ndu-mi zona axială. �n schimb, David părea �n largul lui �n haina de piele �ntoarsă, puţin uzată, care �i dădea un aer boem, deşi un pic vetust. M-a condus, ţin�ndu-mă de braţ, p�nă �n dreptul unei clădiri cu trei etaje, vopsită �n verde, cu ferestre mari, �n dreptul cărora fluturau steagurile unor republici sud-americane. Scările maiestuoase erau străjuite de doi gargui de piatră. Mai văzusem mulţi gargui, deoarece poposisem �n multe oraşe medievale, dar niciodată unii ca aceştia. Nu modul cum sculptorul �şi pusese �n practică fantasmele era neobişnuit, ci faptul că păreau că fuseseră finisaţi cu trei zile �n urmă. Erau primii gargui nou-nouţi pe care-i �nt�lneam.
- Casa Americii Latine, a şoptit Damian sau Robert sau Paul.
Apartamentul lui se afla două clădiri mai �ncolo. Intrarea �n curte se făcea printr-un coridor �ngust şi mirosind a stătut, pe ai cărui pereţi se găseau inscripţionate �ndemnuri ciudate, de genul "Accesul interzis renilor ne�nsoţiţi" sau "Părăsiţi imediat turnurile de fildeş!". Damian se deplasa destul de greoi, aşa că mă izbeam adesea de el şi răm�neam am�ndoi nemişcaţi pentru un timp, ţin�ndu-ne răsuflarea. Cu toate acestea, c�nd m-am trezit �n curtea luminoasă, mi s-a părut că tot drumul durase doar o clipă. Mă aflam �ntr-un loc care semăna cu un vechi han şi mi s-a părut că simt �n nări miros de cai şi că aud o larmă �ndepărtată care m-a �nsoţit tot timpul c�t m-am bucurat de ospitalitatea gazdei mele. Curtea, prea mică pentru a fi un patio, era plină de obiecte vechi din fier şi lemn, aflate �ntr-o cantitate suficientă să mobileze trei pub-uri. �n mijloc se afla un fel de chioşc unde probabil se servea vara pr�nzul. C�teva dale de piatră duceau spre o mică bucătărie care părea nefolosită de multă vreme. O poartă mare slujea drept intrare �n ceea ce părea a fi un atelier de sculptură. C�teva statui vopsite �n culori violente, reprezent�nd oameni �n situaţii citadine, se aflau aşezate pe păm�nt. Nici una dintre ele nu era terminată, dar nu datorită viziunii artistului; era limpede că autorul se plictisise de muncă şi le lăsase �n plata Domnului. Mi-a atras atenţia o lucrare reprezent�nd un bărbat agăţat de bara din autobuz. Partea de jos era sculptată �n detaliu, autorul redase minuţios şi nasturii de la pantalonii kaki pe care-i vopsise �n negru, dar bustul era o masă informă de piatră �n care abia fusese schiţată o urmă de cravată. C�t timp am admirat statuia, Damian a stat �n spatele meu, z�mbind. M-a aşteptat politicos să-mi satisfac curiozitatea, apoi m-a invitat ceremonios să urcăm.�
Era una din acele locuinţe universale, �ncărcată de obiecte vechi, nu neapărat de valoare, alcătuind un talmeş-balmeş ce completa de minune impresia pe care mi-o făcusem p�nă acum despre proprietar. Dacă lucrurile ar fi avut plăcuţe care să le explice provenienţa, ar fi putut fi un muzeu memorial. Era o casă unde se putea crea o operă, dacă acest lucru nu se făcuse deja. Cu excepţia a două rafturi, biblioteca era aproape goală, dar zeci de volume zăceau peste tot deschise sau av�nd semne de carte �ntre pagini. Am ridicat de pe covorul gros, de culoare grena, un roman de Franz Houellebecq cu paginile de la final netăiate şi l-am aşezat pe o curioasă piesă de mobilier, �n formă de coloană, din lemn de culoare �nchisă, cu aspect butucănos. Părea lipsită de orice utilitate, �n afara faptului că de ea se afla sprijinită o p�nză pe care se afla pictat ireproşabil nudul unei femei blonde. Avea s�nii mici şi rotunzi, talie �ngustă, iar pe figură �i �ncremenise un z�mbet chinuit, ca şi cum nu i-ar fi făcut plăcere faptul că slujise drept model. Ceva mai incolo, in cabinetul de lucru unde ne-am stabilit cartierul general, am zărit şi perechea coloanei, la fel de masivă şi inutilă. Cu paşi mărunţi, m-am apropiat de bibliotecă, dornic să văd care dintre autori avuseseră onoarea de fi lecturaţi p�nă la capăt de ciudatul meu amfitrion. Doar trei titluri se aflau pe raft, fiecare �n cel puţin� cincisprezece exemplare, dar n-am apucat să zăresc decţt onorabilul nume al lui Cervantes şi am simţit o bătaie pe umăr. M-am �ntors şi m-am trezit �n faţa unei namile cu palme mari şi transpirate. Cea dreaptă s-a �ndreptat spre mine şi mi-a apucat m�na scutur�nd-o ca pe un furtun deasupra unui răsad de păst�rnac.
- Cornel, s-a prezentat dihania. Cornel e numele meu.
Am �ncercat să privesc �n spatele lui, căut�ndu-l pe Damian. Nu am reuşit.
Mi-am lipit spatele de bibiloteca goală.
Cornel a z�mbit un timp. Părea un pic sărac cu duhul şi m-am liniştit.
- Unde-i Damian? l-am �ntrebat.
A ridicat din umeri. Era �mbrăcat cu o cămaşă roşie, cu nasturii aurii, care-l str�ngea vizibil la umeri, iar �n m�ini frăm�nta o beretă albastră, din cele pe care le poartă muncitorii �n timpul liber. Se vedea că s-ar fi simţit mai bine �ntr-un maiou zdrenţuros. Mirosul de lavandă ieftină nu-i putea ascunde mirosul greu, de tomberon.
- Roxana m-a trimis la dumneavostră. M-a asigurat că numai dumneavostră mă puteţi ajuta, a spus uriaşul pe un ton umil. Se dăduse �napoi cu un pas şi nimerise peste una din cărţile care zăceau pe jos. A ridicat-o şi a aşezat-o cu st�ngăcie pe un scrin, m�ng�indu-i coperta cu mişcări mecanice, nefireşti.
- Domnule, nu ştiu ce să fac, şi-a �nceput povestea. Eu s�nt om simplu, fără şcoală şi muncesc de c�nd mă ştiu. S�nt opt ani de c�nd lucrez la gropile de gunoi de la marginea oraşului. N-am făcut niciodată rău la nimeni.
- N-ai făcut niciodată rău la nimeni, am repetat. Era una din tehnicile prin care �i dovedeam interlocutorului că s�nt atent. Şi-mi dădea timp să mă repliez.
A tăcut şi a rămas cu o m�nă suspendată. A pocnit din degete, apoi şi-a v�r�t unul �n nas.
- Strălucea foarte tare, a continuat, fără nici o noimă, ca nişte clopote care bat din senin. N-am văzut niciodată ceva care să strălucească at�t de tare şi soarele să fie pe cer. Nici acum nu-mi dau seama că nu-l văzuseră vagabonzii care trăiesc din ce găsesc prin gunoaie. Am cobor�t şi m-am aruncat asupra lui. Parcă �mi luase Dumnezeu minţile. C�nd m-am trezit, str�ngeam �n pumn un g�ndac din lemn negru şi lucios. N-am văzut �n viaţa mea lemn să străluceasca aşa. Era negru şi totuşi te orbea. L-am acoperit cu o c�rpă şi l-am ascuns �n cutia unde ţin m�ncarea. N-am mai putut să mai muncesc şi m-am adăpostit la umbra excavatorului aştept�nd să vină ora plecării. Nu mi-au pontat nimic �n ziua aia.�
Sf�rşise cu nasul şi acum �şi scărpina o ureche.
- C�nd l-a văzut Roxana, parcă şi-a ieşit din minţi. �şi tot făcea cruce şi-mi zicea că g�ndacul e lucrul diavolului. Iar nemernicului de mine �i plăcea. �mi plăcea să-l văd aşa negru şi lucios şi-l m�ng�iam şi-l răsfăţam. C�nd veneam de la groapă, �l găseam aştept�ndu-mă şi-mi părea că-i viu. Roxana nu mai vroia să vină la mine, dar nici că-mi păsa. Şi el m-a răsplătit. Stăteam şi-l m�ng�iam pe burtă şi deodată s-a desfăcut �n două şi o lumină ca atunci c�nd l-am găsit mi-a ars ochii nevolnici.
Şi brusc mi-am dat seama că ştiam ce urmează. Am �nchis ochii şi miile de pagini din volumul care alcătuia memoria mea s-au amestecat şi s-au �nvolburat, precum cărţile de joc la procesul Alicei. C�nd totul s-a liniştit, cele c�teva pagini care conţineau istoria lui Cornel au ieşit �n faţă şi s-au aşezat ca o suită de lăm�i la slot-machine. Le-am citit dintr-o răsuflare şi am văzut cum cutia �n formă de g�ndac purta �n ea germenele nimicirii unui oraş �ntreg, dezastru �n care aveau să fie atraşi mulţi dintre cunoscuţii mei, pentru care nu eram dec�t o gaură unde-şi virau capul ca să-şi strige frustrările, şterg�ndu-şi murdăriile de preşul urechilor mele, nepăs�ndu-le că gura mea nu e cusută cu s�rmă şi că fiecare dintre celulele mele urlă să-şi spună povestea. Şi m-am bucurat şi n-am ştiut dacă citisem viitorul sau doar confuzia din capul meu luase forme escatologice.
Am deschis ochii. �n faţa mea stătea Damian, privindu-mă cu ochi mici şi curioşi. �n m�nă ţinea o sticlă prăfuită de vin roşu pe care a lăsat-o pe masă. Şi-a cerut scuze cu voce spartă pentru că lipsise şi a şters-o din nou să aducă pahare.�
Aşezat pe unul dintre scaunele care făceau parte din acelaşi set cu suporturile de sfeşnice, m-am g�ndit la viaţa mea ca fiind o peliculă de film fotografic pe care se aflau imprimate fotografiile altora. Nu mai ştiam ce impuls mă m�nase �n acest oraş străin, ce dor necunoscut mă alungase din p�ntecul de beton al tăr�mului natal, şi de ce t�njeam după locuri noi, c�nd una dintre camerele din apartamentul �nchiriat �n care locuiam era �ncuiată de proprietar şi nu avusesem niciodată curiozitatea să o deschid.
- Pari cam g�nditor, domnul meu, a răsunat o voce străină. Aparţinea unui t�năr cu fruntea boltită, ce mă privea cu ochi ad�nci. Era �mbrăcat sărăcăcios, după moda secolului trecut.
- Tu cine mai eşti? Glasul meu s-a auzit moale, deşi am vrut să sune iritat. Mi-am trecut m�na prin faţa ochilor şi t�nărul a făcut acelaşi lucru ca şi cum ar fi fost legat de mine cu fire nevăzute. A vrut să răspundă, dar i-am facut semn să tacă.
- Lasă-mă să ghicesc, am şoptit. Esti Camilar, Baltazar sau Zanzibar. Sau un nebun venit din neant ca să mă chinuie cu povestea lui idioată. Am desfăcut dopul sticlei de vin şi am tras o duşcă sănătoasă. De obicei, mă feresc să beau �n timpul zilei. O �nghiţitură de alcool, oric�t de mică, mă ameţeşte şi, deşi devin mai limbut şi mai vivace, �ndrug numai prostii pe care mintea mea nu catacdiseşte să le reţină. Prietenii mei r�d adesea de acest defect al meu şi mă pun de multe ori �n acele clipe să spun vorbe cum ar fi "Eu, să nu ţin minte? M�ine am să-ţi reproduc �ntocmai ce am vorbit!"
- Baltazar, a zis el şi s-a aşezat �n faţa mea.
Stăteam am�ndoi faţă �n faţă şi �l simţeam cum se frăm�ntă, chinuindu-se să-şi găsească primele cuvinte; dintr-un impuls sadic nu doream să-l ajut �n nici un fel şi-i priveam părul lung, dat cu briantină, umerii �nguşti şi m�inile nervoase care i se zbăteau ca nişte fluturi obosiţi. Ştiam dinainte ce �mi va spune, că se află aici datorită hazardului, că a fost călăuzit �n oraşul ăsta sau �n oricare altul de un zar, după cum urmează:
1 - �nseamnă Da,
2 - Nu,
3 - Nu ştiu,
4 - St�nga,
5 - Dreapta,
Iar� 6,�� �nainte.
Telefonul a sunat strident din camera alăturată. L-am lăsat să sune p�nă c�nd zgomotul a devenit insuportabil. Cu fiecare ţ�r�it, chipul lui Baltazar a �nceput să pălească şi �n cur�nd pielea i-a devenit străvezie, astfel �nc�t, �n cur�nd, i-am putut observa muşchii, organele interne şi oasele, ca manechinului de plastic şi cauciuc din laboratorul de anatomie. Prin venele lui curgea s�nge roz, aproape luminos, care �ndemna la scăldat, av�nd delfini şi tritoni pe post de hematii şi eritrocite, sub supravegherea celulelor albe care pluteau maiestuoase, �n aşteptarea unor virusuri care nu mai veneau. �n timp ce răsuflarea i se făcea tot mai uşoară, trupul prinse a-şi pierde conturul şi, �n cur�nd, �n locul lui Baltazar nu mai rămăseseră dec�t c�teva pagini pe care le-am �nhăţat şi le-am introdus �n fişierele memoriei. La fel de brusc cum �ncepuse, telefonul a �ncetat să sune. Iar Damian a turnat �n pahare.
- �mi place să scuip, să urinez, să ejaculez, sa fac biluţe, să transpir, să borăsc, să trag flatulaţii şi, mai ales, scuză-mi limbajul, să mă cac, a �nceput �n forţă Damian.
Dispariţia lui Baltazar, �nainte de a-mi vorbi de metempsihoză şi palingeneză, mă �ntristase.
- C�nd eram de-o şchioapă, a continuat Damian, datorită unui fenomen inexplicabil, corpul meu a �nceput să secrete permanent muci, bale şi dejecţii. Nici un doctor adus de părinţii mei nu a fost capabil să pună capăt bolii. Miroseam ur�t, fără nici o �ndoială, şi părinţii m-au izolat cu sc�rbă �n chioşcul pe care l-ai văzut �n curte. Din c�nd �n c�nd, o servitoare venea să-mi cureţe adăpostul fetid şi o �nt�mpinam �ntotdeauna cu ostilitate. Nici nu mai ştiu de c�te ori am muşcat-o pe biata femeie şi cum mă zbăteam c�nd �ncerca să pună furtunul pe mine. Rahatul mi-a ţinut loc mamă. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea şi singura �n care am fost aproape de Dumnezeu. Zăceam toată ziua �n propria murdărie �ntr-o stare de beatitudine pe care n-am mai re�nt�lnit-o niciodată. Trăiam �ntr-un univers organic care-mi datora existenţa. �i spuneam Marele Cuib de Bălegar şi-mi petreceam marea majoritate a timpului �ntr-o stare extatică. Aveam vise lungi şi colorate şi, c�nd mă trezeam, pictam şi sculptam �n sc�rnă peisajele fantastice pe care le �nt�lneam �n vise. Mi se părea că nu m-am născut niciodată, că mă aflu �ncă �n p�ntecele bălos al mamei şi că nimic nu-mi va ruina fericirea. Dintr-o dată, cu puţin timp �nainte să �mplinesc v�rsta de şapte ani, secreţiile miraculoase au �ncetat. �ntr-o dimineaţă, m-am trezit lipsit de murdăria caldă şi protectoare, mai singur dec�t Antal �n aer, şi am pornit-o, uscat ca un salam catalan, către casă. Familia mea tocmai servea masa şi �nchipuieşte-ţi ce spectacol a fost c�nd am apărut �n sufragerie, gol şi murdar de rahat uscat din cap p�nă �n picioare. Au pus furtunul pe mine şi jetul lui rece mi-a smuls cel de-al doilea strigăt de venire la viaţă. C�nd apa s-a scurs, ţintuit de perete unde ma azv�rlise presiunea, mi-am putut vedea pentru prima oară trupul. Arătam ca un sac de piele şi, deşi eram �nfiorător de slab, oasele dispăruseră, ca şi cum furtunul mă spălase şi pe interior.
C�nd ajunse �n acest punct al povestirii, Damian, �nsetat, goli paharul dintr-o sorbitură.
-� O bună perioadă, viaţa mea nu păru afectată de copilăria de bălegar. Mă jucam cu alţi copii, stricam maşinuţe, omoram insecte, m�incam lipici ca toţi ceilalţi. Am devenit un şcolar mediocru, inteligent, dar nemotivat la �nvăţătură. Br�nză bună �n burduf de c�ine, spunea despre mine �nvăţătoarea, o doamnă �naltă, cu părul roşcat, care obişnuia să-mi ardă o palmă pentru orice năzb�tie. �n timpul şcolii am �nceput să-mi dau seama de incapacitatea mea de a face un lucru perfect. Eram genul de elev care nu ia note sub 7 şi arareori 10. Nu eram niciodată �n stare să fac un exerciţiu de matematică fără să greşesc pe undeva, să �nvăţ un text integral ori să fac o demonstraţie fără să mă poticnesc. La orele de lucru manual, obiectele ieşite din m�na mea aveau �ntotdeauna un defect. Aş fi fost un Dumnezeu lamentabil. Profesorii au pus inabilitatea mea pe seama lipsei de concentrare, dar eu bănuiam că şederea mea prelungită �n ordură �mi estropiase definitiv existenţa. Certurile cu părinţii care erau obsedaţi de posibila mea carieră şcolară ne-au �ndepărtat definitiv. N-am simţit niciodată că fac parte din familia căreia �i purtam numele. Am plecat de acasă, urm�nd, paradoxal, o carieră universitară. Am ales aurea mediocritas căci, mediocru fiind, eşti foarte potrivit să faci o facultate. Mi-am ales un domeniu de cercetare mai puţin cunoscut şi, de c�teva ori am fost foarte aproape să obţin, după cum spuneau colegii, nişte rezultate senzaţionale. Fiecare sector al vieţii mele fusese afectat de acest sindrom al imperfecţiunii, după cum �l denumise Giordano Esteban, un savant italian care-mi studiase cazul. Cei aproape şapte ani �n plus de fericire fetală fuseseră un afront adus divinităţii şi eram pedepsit pentru toată viaţa pentru �ndrăzneala de a-mi fi prelungit pre-existenţa. Sufeream �ngrozitor pentru că eram considerat superficial de toţi cei din jur. Nu reuşeam să termin nimic din ceea ce �mi propuneam. Viaţa mea sentimentală era un chin. �n dragoste, ca şi �n credinţă, iubeşti sau nu iubeşti. Nu poţi iubi puţin sau cu 75% din fiinţa ta. C�nd am �nţeles acest lucru, am vrut să mă sinucid, dar am renunţat la idee, de teamă să nu dau greş şi să nu ajung �ntr-un scaun cu rotine.
Mi s-a părut că nu am auzit bine.
- Cu rotile?
Damian oftă şi, fără să mai scoată un cuv�nt, goli paharul umplut �ntre timp.
Mi-am dres glasul �nainte de a �ncepe cu o voce g�tuită care, pe măsură ce �naintam �n mărturisire, devenea tot mai sonoră. La fel mi se �nt�mplă şi c�nd lucram ca animator la un post de radio. Prima intervenţie semăna cu chiţăiala lui Mickey Mouse dar, după o jumătate de oră de emisiune eram plin de vervă.
- �ncă din liceu, �mi scrisesem primul testament, din ziua c�nd am �mplinit 17 ani. �mi propusesem să mai trăiesc doar 6 luni. L-am scris pe o foaie de caiet de matematică şi nu avea mai mult de zece r�nduri. Lăsam tot ce aveam unei fete cu care nu vorbisem niciodată şi pe care o zărisem de c�teva ori la liceu �n timpul unor recreaţii. După jumătate de an, mi-am prelungit termenul cu �ncă o lună. A fost cea mai intensă lună din viaţa mea. La sf�rşitul ei eram �ndrăgostit de altcineva şi mi-am prelungit contractul cu viaţa pentru cel puţin un an. Am făcut alt testament. Fiind o fire str�ngătoare, aveam deja mai multe bunuri şi, inevitabil, mai mult de lăsat şi de scris. A �nceput să-mi placă să scriu şi am redactat testamente tot mai literare, �n care descriam amănunţit portretele beneficiarilor lucrurilor mele. Mi-am imaginat cum, după moartea mea, se �nt�lnesc �ntre ei şi discută un timp despre mine şi această interacţiune le schimbă cursul vieţii. Am notat �n lungi addende autentificate la notar despre posibilele �nt�lniri �ntre ei şi am acordat bonusuri celor care-mi respectau dorinţele. Am vrut să cunosc tot mai mulţi oameni, ca să-i pot introduce �n viitoarele mele testamente. Firea mea tăcută, empatia �nnăscută, m-au ajutat să devin �ntr-un confesor perfect. O ureche. C�nd mi-am dat seama �n ce mă transformasem, a fost prea t�rziu. Am �nceput să călătoresc.�
- Nu ştiu dacă să iubeşti de trei ori �n viaţă e mult sau e puţin, a vorbit Damian. Am iubit de patru ori, am fost iubit de trei ori. E un procent bun, cred. Cu prieteniile e mai uşor. Marea lor majoritate s�nt superficiale. Nu trebuie neapărat să te implici.
- Am vrut să mă fac preot, dar �mi lipseşte credinţa. Din acest motiv, nu vizitez niciodată bisericile din oraşele �n care merg. Respect prea mult ideea de divinitate ca să-i �ntinez lăcaşurile cu bocancii mei.
- Roxana mi-a spus că mă primeşte �napoi, dacă �l arunc. M-am g�ndit măcar să v�nd negustorilor din strada Tăcerii. Dumneavoastră ce mă sfătuiţi? se auzi de undeva vocea lui Cornel.
- �n urmă cu doi ani, m-am decis să-mi asum soarta şi nu mai s�nt obsedat să-mi iasă totul perfect. Las toate treburile neterminate, dar e propria mea voinţă. Nu citesc niciodată o carte p�nă la capăt şi tot ceea ce fac e aproape bine. Aproape m-am �mpăcat cu mine �nsumi. Mă simt ca un om care trăieşte cu un singur rinichi.
- �ntr-unul dintre cele mai de succes testamente ale mele, scris cu doi ani �n urmă, am folosit numai personaje fictive, născute �n zodia Gemenilor. S�nt cei mai norocoşi şi cei mai chinuiţi dintre oameni. Ce ştii cu adevărat despre zodia asta? �n vechime, erau 13 zodii şi două au fost comasate din ordinul unui padişah, care apoi şi-a ucis toţi astrologii.
- Cu toate astea, �ncă petrec foarte mult timp la toaletă, �n amintirea vremurilor de odinioară. Deşi modernă, toaleta mea este făcută toată din lemn, ca o saună. Nu suport gresia şi faianţa, mă constipă şi-mi dau senzaţia că mă aflu �ntr-un laborator. Pe jos am pus mochetă groasă, �n care ţi se afundă picioarele. Mi-am montat şi o linie hi-fi.
- Dorinţa mea de a scormoni �n sufletul oamenilor m-a pierdut. Solitarii, ciudaţii, suferinzii, nefericiţii, s�nt atraşi de mine ca rechinii de s�nge. Oriunde m-aş duce, nu pot scăpa de ei. M-am săturat de glasurile lor smerite şi plictisitoarele biografii care mi-au distrus-o pe a mea. Am ascultat at�tea istorii personale �nc�t memoria mea a devenit un palimpsest �n care s-au amestecat sute de nume de persoane şi oraşe astfel �nc�t a devenit neutilizabil şi povestea unui om a devenit a tuturor.
- J'ai plus de souvenirs que si j'avais mille ans.
Discuţia noastră se transformase �ntr-un dialog al surzilor. Am tăcut. Tăcerile s�nt de mai multe feluri. Cea de acum era una dintre cele �nd�rjite, fără feed-back, �n care interlocutorul simte mai devreme sau mai t�rziu că nu-l asculţi.
�nt�lnirea cu Damian a fost semnul că trebuia să părăsesc oraşul. Mi-am luat la revedere de la prietenul care mă găzduise şi, din obişnuinţă, am ieşit pe furiş din apartament. �n avion, am dormit tot timpul drumului, ferindu-mă să nu-mi prindă cineva privirea şi să �nceapă să-mi vorbească.
�n aeroport nu mă aştepta nimeni. Singura persoană care m-a băgat �n seamă a fost taximetristul care, pentru o sumă enormă, s-a oferit să mă ducă p�nă �n oraş. Avea ochii mici şi apropiaţi de rădăcina nasului, tenul stricat şi, deşi n-am simţit, eram convins că-i mirosea gura. Şi-a apărat de ploaie blugii albastri şi geaca ieftină din imitaţie de piele cu o umbreluţă albă transparentă de damă.
�n chioşcul de bilete croşeta o doamnă cu părul roşcat. Mi-a �ntins o cartelă cu �ndem�narea unui cartofor. C�tă vreme am aşteptat autobuzul nu s-a �nt�mplat nimic. Pe cer se descompuneau c�ţiva nori. M-am urcat printre primii şi, spre norocul meu, am apucat loc un pe scaun. P�nă la Casa Presei, la care am refuzat să mă uit, autobuzul a mers cu viteză, apoi a �nceput să se t�rască. Pe l�ngă maşină a trecut limuzina de la Casino Vernescu, �n interiorul căreia am putut zări pentru o clipă o măsuţă pe care se aflau pahare de cristal şi m�inile unui om bogat. M-am g�ndit la John Lee Hooker �n videoclipul de la Chill Out. Eram �nconjurat de feţe obosite şi bagajele lor care �ncercau să-şi recapete demnitatea după �nghesuiala din cală. Doi idioţi se făceau că se ceartă, �n timp ce-şi făceau cu ochiul. Am cobor�t �n Piaţa Victoriei, al cărei pavaj arăta de parcă soarele nu strălucise niciodată. �mi deschisesem telefonul imediat ce avionul �nţepenise pe betonul aeroportului dar, cu excepţia proprietarei apartamentului �n care locuisem �nainte şi care-mi cerea �ntreţinerea pe luna februarie, n-am primit niciun apel. Aşa că l-am �nchis.
Cecitatea Mătuşii Martha
de Jean-Lorin Sterian
PERSONAJE:
EL
EA
ORBUL
�
Scena reprezintă o plajă. Se aud valuri spărg�ndu-se de ţărm. Cei doi stau spate �n spate pe nisip. El are ochelari.
�
EL
Nu pot �nţelege e de ce ai făcut-o. E gras, e blond şi nu are pic de umor. Şi-a programat viaţa pe următorii zece ani.
�
EA
R�de la glumele altora, totuşi.
�
EL
�Toate femeile pe care le-a avut p�nă acum au fost spălătorese sau chelneriţe. E imposibil ca orice femeie care a citit mai mult de trei cărţi să-l suporte zece minute.
�
EA
Păi, nici n-am prea vorbit.
�
EL
Nu-mi pot �nchipui cum ai ajuns �n patul lui. Spune-mi că a venit peste tine, te-a copleşit cu forţa lui şi n-ai mai putut să i te �mpotriveşti.
�
EA
Nici g�nd. M-am dus chiar eu la el acasă.
�
EL
Erai beată.
�
EA
Nu. Ştii că nu beau.
�
EL
Ţi-a oferit bani. Bani pe care eu nu i-am avut niciciodată. Nu m-ai iertat pentru mătuşa Martha. N-am avut nici o vină că �n testamentul ei scria că toţi cei din familie care poartă ochelari nu primesc dec�t o sumă minusculă. Iar dacă...
�
EA (�ntrerup�ndu-l)
N-aş fi putut să primesc nici un ban.
�
EL
Ai vreun motiv pentru ce ai făcut ?
�
EA
Nu.
�
EL (trist)
Eu nu te-am �nşelat niciodată.
�
EA
Ba da.
�
EL (surprins)
Nu-i adevărat. C�nd?
�
EA
De c�te ori ai venit aici să priveşti marea. Atunci erai departe de mine, rece şi indiferent. �mi dădeai drumul la m�nă şi te jucai cu nisipul. �n momentele alea nu mai eram prietena ta. O dată ai făcut un castel.
�
EL
N-am auzit niciodată ceva mai imbecil. Şi marea mi-e martoră.
�
EA
Vezi?
�
EL
N-ai să mă mai vezi niciodată.
�
EA
Nici acum nu te văd, doar stăm spate �n spate. (pe alt ton) Nu cred. Mă iubeşti prea mult.
�
EL
Asta nu are nici o importanţă.
�
Apare Orbul, care se apropie de ei ezitant.
�
EL
Domnule, doriţi o bacantă?
�
ORBUL
Nu, mulţumesc. Aş dori un pahar cu apă.
�
EL
Imediat. (se ridică şi iese)
�
Orbul răm�ne stingher �n faţa fetei. St�njeneala creşte cu trecerea timpului.
(Momentul trebuie prelungit c�t mai mult p�nă la replica finală a Orbului.)
�
ORBUL (cu glas stins)
Mie, mătuşa Martha nu mi-a lăsat chiar nimic...
�����������������������������������
����������������������������������������������� - CORTINA -
Moarte �n doi
de Jean-Lorin Sterian
����������� Se priviră cu dragoste. Cu gesturi hotăr�te duseră paharele la gură şi sorbiră �n acelaşi timp. Se �mbrăţişară cu disperare şi ea �ncepu să pl�ngă. Mai aveau de trăit mai puţin de un sfert de ceas. Aleseseră să moară dec�t să trăiască despărţiţi unul de celălalt, după voia părinţilor. �n mintea fiecăruia se derulau fapte, chipuri, �nt�mplări trecute. Nu mai era cale de �ntoarcere. Făcuse ceea ce trebuia? se g�ndea el. N-ar mai fi putut exista o altă Ea? Era t�năr şi ar mai fi avut at�te de multe lucruri de făcut. Ea se simţea fericită. Mai bine c�teva minute cu cel iubit, dec�t o viaţă �ntreagă l�ngă cineva străin.
����������� - Mai avem puţin, �i şopti. Hai să facem dragoste.
����������� - Nu, spuse el şi se �ntoarse cu spatele.
����������� Muriră singuri.
Trei pe o bancă
de Jean-Lorin Sterian
Personaje:
ANDI, jurnalist
CLAUDIA, iubita lui
ALECU, prietenul lui Alecu, art director
SCENA 1
Un apartament de două camere mobilat contemporan.
CLAUDIA:
Alo, Alecu? Ce faci, mă? Şi eu mă bucur să te aud. Nu ne-am mai văzut de ceva vreme. Da, noi nu prea am mai ieşit. Păi �l ştii pe Andi, nu prea mai iese. Şi acum nici at�t, mai ales de c�nd s-a angajat. Da, s-a angajat. Zice că e suficient că vede destui oameni la birou. Auzi, nu treci pe la noi �n seara asta? Ţi-am zis, al meu e tot mai ursuz, nu-l mai scot din casă. Cu mine nu mai vorbeşte, stă �n pat şi se uită �n tavan. E cam deprimat. Mă g�ndeam că poate-l mai scoţi tu din starea asta. Vii? Mă bucur. Te aştept... te aşteptăm. Pe la 9. Nu nu-i nevoie să aduci nimic. Acum sunt două salarii �n casă, ha ha. Hai, te pup. Mersi.
Claudia se duce spre patul unde stă Andi.
CLAUDIA:
Ce faci?
Andi ridică din umeri.
CLAUDIA:
Eşti bine?
Tăcere.
CLAUDIA:
Hai măi, Andi, mă sperii... Zi şi tu ceva.
ANDI:
Ce?
CLAUDIA:
E chiar aşa de rău acolo?
ANDI:
Claudia, nu mă simt bine. Nu mă simt �n stare să vorbesc. Nu mă simt �n stare de nimic.
CLAUDIA:
Zi-mi ce ai. Te doare ceva?
ANDI:
Nu trebuie să te doară ceva ca să nu te simţi bine.
CLAUDIA:
De două săptăm�ni, �n fiecare seară, eşti aşa. Vii, măn�nci, te arunci �n pat şi răm�i acolo. Parcă locuiesc singură. Nu ştiu ce să mai fac. Cred că nici nu-ţi dai seama dacă s�nt �n casă.
ANDI:
�mi pare rău.
CLAUDIA:
�ţi pare rău, sigur. Dacă ai o problemă, spune-o. Vorbeste cu mine. S�ntem �mpreună de at�ta timp. Chiar nu pot să cred că eşti at�t de deprimat pentru că te-ai angajat din nou. Toată lumea munceşte.
Andi se �ntoarce cu spatele.
CLAUDIA:
Foarte matur, ce să zic. Să ştii că l-am chemat pe Alecu la noi �n seara asta.
ANDI:
Alecu? Bine.
Claudia ridică din umeri, se duce �n camera alăturată, �şi face de lucru.
Alecu sună la uşă. Claudia deschide. Se pupă.
ALECU:
Mă bucur să te vad. Arăţi bine.
CLAUDIA:
Mulţumesc, dragul meu. Nici nu ştii de c�nd n-am mai auzit asta. Cu ciufutul ăsta al meu...
ALECU:
Hai că exagerezi. Cred că ţi se spune �n fiecare zi.
CLAUDIA:
Eşti tu drăguţ. Hai, ia loc. Ce vrei de băut?
ALECU:
O bere. Unde e şeriful stelar?
CLAUDIA:
�n pat. Stă cu ochii �n tavan. Asta face �n fiecare seară, mititelul de el. Am zis că o să văruiesc săptăm�nal că i-a dat găuri holb�ndu-se la el.
Claudia se ridică şi intră �n camera lui Andi.
CLAUDIA:
A venit Alecu să te vadă. Ai putea să te ridici din pat şi să vii �n sufragerie.
ANDI:
Nu am chef de nimeni. Nu eu l-am chemat. Văd destui oameni �n fiecare zi la birou.
CLAUDIA:
Bănuiam că o să zici asta. Auzi, dacă nu te ridici acum din pat, ies �n momentul ăsta din casă şi nu o să mă mai vezi niciodată.
Andi se ridică morocănos. Claudia �l aşteaptă �n uşă şi-i face loc să treacă. Andi şi Alecu dau noroc. Alecu se aşează morocănos la masă. Claudia aduce trei beri. O vreme nu spune nimeni nimic.
CLAUDIA:
Cum �ţi merge?
ALECU:
Bine. Chiar bine. Nu mă pl�ng. Ştii cum e �n jobul meu: �ntotdeauna mai pică c�te ceva. Uneori trag tare, mai stau şi noaptea, �n alte zile o frec la greu, stau toată ziua pe jocuri, mai ales de c�nd a apărut Heroes V. E mai bine ca la revistă, oricum. Alţi bani, altă atmosferă. (�ntorc�ndu-se către Andi) La tine cum e? Am auzit că te-ai angajat.
ANDI:
Oribil.
Claudia pufneşte.
CLAUDIA:
Desigur.
ANDI:
Alecu m-a �ntrebat.
ALECU:
De ce? E mai naşpa ca la Monden?
ANDI: (g�ndindu-se puţin)
Nu. Şi nu e vorba de atmosferă, nu e vorba de volumul de muncă, de condiţiile din redacţie sau de şedinţele �n care discutăm subiectele t�mpite pe care le propunem. Asta nu vrea să �nţeleagă Claudia. Sunt nasoale şi astea, dar contează mai puţin. Pentru mine e oribil că m-am �ntors la lucru. �nţelegi? Muncesc. S�nt din nou angajat. Stau din nou 8 ore la un birou. Acum doi ani, după ce am plecat de la Monden, am jurat că nu voi mai face niciodată ce nu-mi place. Că nu o să mă mai angajez. Că nu o să mai am şefi şi program. Că o să trăiesc din scris, dar nu din jurnalistică. M-am apucat să-mi scriu romanul vieţii mele...
CLAUDIA (�ntrerup�ndu-l):
Dragul meu, eşti naiv.
ANDI:
Cel mai nasol e că, la un moment dat, chiar am crezut că se poate. Scriam la un site, la trei reviste, �ncepusem să mă descurc. �mi răm�nea timp să scriu la roman, să stau prin Cişmigiu �n timpul zilei, să merg la cinematograf la matineu. De c�nd nu te-ai mai plimbat prin Bucureşti �n timpul zilei �n cursul săptăm�nii?
ALECU:
Nu ştiu, de c�nd eram student.
ANDI:
Vezi?
ALECU:
Dar nu-mi lipseşte. Eu mă uit la filme la calculator la birou. Nu-mi place să merg la cinema, să văd un film l�ngă necunoscuţi. Şi m-aş plictisi dacă aş răm�ne acasă toată ziua. Am nevoie de acţiune, să mă văd cu oameni tot timpul. �n weekend ies de fiecare dată, iar �n concedii plec din ţară, mă duc naibii pe coclauri să-mi aerisesc creierii. Amsterdam, frate.
ANDI:
Adică eşti liber 20 de zile din cele 365 ale anului. Doar atunci poţi face ce doreşti.
ALECU:
Şi weekend-urile.
ANDI:
Desigur, şi weekend-urile. Mare br�nză.
ALECU:
Eu c�nd s�nt bolnav şi trebuie să stau �n casă, �nnebunesc. �mi sun prietenii să vină la mine.
ANDI:
Eu mă simt bine �n casă. Scriu, citesc, ascult muzică. �mi plac oamenii, dar de la distanţă. Mă dezobişnuisem să-i vad de-aproape. Acum, la birou, �n fiecare dimineaţă trebuie să str�ng 30 de m�ini şi să găsesc răspunsuri glumeţe la �ntrebarea "ce faci?". Colegii de la departamentul sport, fetele de la marketing, doamnele de la contabilitate, şmecherii de la publicitate, cei de la celelalte publicaţii din trust. Şeful mare care trece pe l�ngă noi ca un crucişător şi nu răspunde la salut. Luni, se vorbeşte despre fotbal, marţi despre maşini, miercuri despre femei, joi despre concerte, vineri despre weekend-ul care vine. Ne vedem zi de zi. Nimeni nu face face ceva at�t de extraordinar �n timpul serii �nc�t să povestească ceva cu adevărat interesant a doua zi. De fapt, nu ştim nimic despre ceilalţi. Dacă i-aş �nt�lni �n alt loc dec�t la birou, nici nu i-aş recunoaşte. Mi se face rău c�nd mă g�ndesc la asta.
ALECU:
Cred că ai �ntr-adevăr o problemă.
ANDI:
�i spuneam şi Claudiei, c�tă vreme n-am avut serviciu, eram fericit şi n-aveam bani. Acum am bani c�t să pot să-mi plătesc orele de psihoterapie. Şi acum, vă rog să mă scuzaţi, ma duc să mă culc. M�ine merg la muncă, blestemată frază. Ah, de ce nu m-am născut bogat. Am de făcut un interviu cu o vită care face rubrica meteo pe nu ştiu ce post TV. Mirobolant.
Alecu şi Claudia răm�n singuri.
CLAUDIA:
�mi pare rău. Nu ştiu ce se �nt�mplă cu el.
ALECU:
O să-şi revină. După un an de stat pe bară, fără program şi fără responsabilităţi, e normal. (pauză) Mă bucur că ne-am revăzut, oricum.
CLAUDIA:
Mai treci pe la noi.
ALECU:
Poate ne mai vedem şi �n alte circumstanţe.
CLAUDIA:
De ce nu? M-am săturat să stau serile �n casă.
Cei doi �şi iau la revedere. Se sărută pe obraji şi răm�n un pic mai mult dec�t e cazul unul �n braţele celuilalt.
SCENA 2
Scena e �mpărţită �n două. �ntr-o parte e dormitorul lui Andi, �n cealaltă sufrageria se transformă �ntr-un bar. Claudia pendulează dintr-un spaţiu �n altul.
Momentul I
CLAUDIA:
Ce-ai făcut azi?
ANDI:
Nimic. Am fost la lucru.
CLAUDIA:
Iubitule, ştiu că ai fost la muncă. Ce-ai avut de făcut azi?
ANDI:
T�mpenii. �mi irosesc viaţa scriind t�mpenii. Despre modă, petreceri mondene şi starlete. Te-am rugat să nu mă mai �ntrebi despre ce fac. Mă deprimă. �n loc să stau acasă şi să scriu la carte, stau �ntr-un birou şi fac articole despre tendinţele verii �n materie de party-uri.
CLAUDIA:
De ce nu �ncerci să scrii la birou?
ANDI:
Ai �nnebunit? Ştii ce gălăgie e acolo? Fiecare ascultă muzica lui la calculator. O aud chiar şi prin căşti. C�nd reuşesc să mă concentrez c�t de c�t sună telefonul sau cineva mă �ntreabă o idioţenie, gen c�t e cursul euro azi, sau dacă am fost azi-noapte la Bonsai.
CLAUDIA:
Auzi, n-ai vrea să mergem m�ine la un film?
ANDI:
Nu e nimic bun �n oraş. Mi-a zis Denis, tipul care scrie de filme la noi. Numai prostii americane, genul Omul Paianjen şi eternele comedii romantice.
CLAUDIA:
Mie �mi plac comediile romantice.
ANDI:
Mie nu.
CLAUDIA:
Bine, ursuzule. Hai să ieşim pur şi simplu din casă. Nu mai jeli la nesf�rşit. Şi tu, şi eu şi toţi pe cei care-i cunoaştem muncesc. Mă faci să mă simt prost, ca şi cum ar fi vina mea că te-ai angajat. Nu puteam trăi la nesf�rşit dintr-un singur salariu.
ANDI (�ntorc�ndu-se cu spatele)
Noapte bună.
Claudia trece �n celălalt spaţiu. Se aşează la masă şi imediat apare şi Alecu. Se pupă pe obraji.
CLAUDIA:
Hei.
ALECU:
Bună.
CLAUDIA:
Ce faci?
ALECU:
Era să �nt�rziu... A venit o lucrare �n ultima clipă de la client şi a trebuit să o refacem. �n publicitate apar tot timpul din'astea. Tu cum eşti?
CLAUDIA:
Bine. (Scurtă Pauză) Bine. Mă simt puţin ciudat că s�nt aici.
ALECU:
Dar am mai ieşit c�ndva �mpreună... O dată, acum c�ţiva ani, cu mult �nainte să fii cu Andi.
CLAUDIA:
O, Doamne, parcă a fost acum o sută de ani. Mi-aduc aminte at�t de vag, de parcă mi-ar fi povestit cineva şi n-aş fi trăit eu.
ALECU:
Aveai o rochie roşie cu buline albe. Arătai foarte drăguţ �n ea.
CLAUDIA:
Ţi-aduci aminte asta? Nu pot să cred. (pauză) Tu cu cine mai eşti?
ALECU:
Cu nimeni. Am ieşit ceva vreme cu o fată care făcea PR la Leo, dar s-a consumat. Oricum, nu prea a fost sc�nteie de la �nceput.
CLAUDIA:
E important să fie ceva puternic măcar �n primele luni.
ALECU
Da. Aş vrea să spun că dragostea durează trei ani, dar eu n-am fost cu nimeni mai mult de un an. M-am cam obişnuit să fiu singur. De'aia am şi terminat-o cu Angelica, fata asta de care-ti spuneam. Mă suna �n fiecare zi ca să-mi povestească ce a făcut la birou. �i ştiam toţi colegii fără să-i fi văzut vreodată. Parcă aveam două locuri de muncă, al meu şi al ei. Aş vrea să ies cu cineva care nici să nu ştie unde lucrez şi nici ea despre mine.
CLAUDIA:
Cu al meu aş vrea să vorbim măcar despre ce face la birou, crede-mă. E din ce �n ce mai mut.
ALECU:
Cred că trebuie să-ţi fie foarte greu.
CLAUDIA:
Dacă l-aş părăsi acum, mi-aş reproşa toată viaţa. Ştiu că e nefericit, dar nu ştiu cum să-l ajut. Dimineaţă, �l aud vomit�nd. �nainte nu făcea asta niciodată, nici măcar c�nd se �mbăta. Am mai trecut prin momente grele, dar am rămas �mpreuna. �ntr-un an, am rămas şi eu fără serviciu şi n-a lucrat dec�t el. Dar s�nt foarte nefericită. Parcă nici n-aş mai exista �n inima lui.
ALECU:
Dar exişti �n inima altcuiva.
CLAUDIA:
Mulţumesc.
ALECU:
Vorbesc serios. Mi-ai plăcut �ntotdeauna. Ştiam că eşti prietena lui Andi şi nu am mişcat nimic. Vă vedeam şi nu mă g�ndeam dec�t cum ar fi să fim �mpreună. Adevărul e că păreaţi fericiţi. Acum, �nsă... Nu pot să te las să te chinui doar pentru că el are o depresie. Nu meriţi asta.
CLAUDIA:
Aşa e. (pauză) Hai să mergem la un film.
ALECU:
N-am mai fost de mult. E unul cu Clooney şi Meg Ryan, i-am văzut �nceputul pe calculator.
Momentul II
Claudia se �ntoarce �n camera unde Andi stă �ntins �n aceeaşi poziţie.
CLAUDIA:
Nu te mai �ntreb nimic. Aş fi fericită dacă m-ai �ntreba un singur lucru despre mine, să ştiu că exist şi eu �n casa asta. Să te ridici din patul ăla nenorocit şi să-mi spui: ce mai faci tu, Claudia? Eşti bine? Ce mai e cu viaţa ta? Eşti pe drumul cel bun? Ia zi, c�nd e ziua mea de naştere?
ANDI:
5 septembrie 1976
CLAUDIA:
Măcar at�t mai ştii. Pe vremuri �mi lăsai bileţele �n toată casa. Mi-ai făcut cadou un CD cu toate piesele care credeai că mi-ar plăcea. �l mai am şi acum. Mă invitai la teatru. Mi-ai trimis flori la birou.
ANDI:
Veniseră pe numele unui coleg care era plecat �n concediu.
CLAUDIA:
Aşa, deci. Tipic pentru tine. Măcar �mi acordai atenţie. Acum nu mai exist pentru tine. Nu scoţi un cuv�nt toată seara. N-am mai făcut dragoste de luni de zile.
ANDI
Nu am ce să spun. Nu mă simt �n stare să vorbesc despre nimic, Mi-au secat cuvintele. Mi se pare totul inutil. Orice aş auzi, nu mă interesează. Orice aş spune, nu are niciun sens.
CLAUDIA:
Nici eu nu te mai interesez. Aş putea să mi-o trag cu cineva �n camera de alturi şi n-ai schiţa un gest.
ANDI:
Nu te raportezi dec�t la tine. Nu mă mai interesează nimic �n viaţă, nu doar relaţia noastră. Parcă aş fi aruncat �ntr-un puţ. Singur. Dacă aş fi �n stare să-ţi explic ce se �nt�mpla cu mine, atunci �nseamnă că aş fi sănătos. Mă trezesc dimineaţa şi primul lucru pe care-l fac e să-mi vărs măruntaiele. Mă simt bine c�teva minute după care mă apucă o frică groaznică. Aş vrea să mă arunc �n pat şi să stau ascuns sub plapumă, dar trebuie să merg la serviciu. Acolo, plutesc 8 ore cu ochii semi�nchişi, după care mă t�răsc spre casă. Schimb două autobuze de la Casa Presei. C�nd ajung aici, nu mă mai simt �n stare de nimic la g�ndul că ziua următoare va fi la fel.
CLAUDIA:
Să-ţi zic de-o fază ciudată azi. Poate bagi ceva �n cartea ta. Ştiu că o să o termini c�ndva. Să-ţi spun: Am intrat �ntr-un magazin de electrocasnice ca să-mi iau un depilator. ăla vechi s-a stricat de două luni. Mă rog, tu n-ai observat nimic. Aşa... �năuntru era un v�nzător gras, cu...
ANDI:
Claudia, cartea mea nu este despre depilatoare.
CLAUDIA:
Ştiu, dar mă g�ndeam că e interesant.
ANDI:
Nu e.
CLAUDIA:
Dacă ai continua să-ţi scrii cartea c�nd ajungi acasă, �n loc să stai cu ochii zg�indu-te �n tavan, te-ai simţi mai bine.
ANDI:
Dacă ai fi bucătar, c�nd ai veni acasă ţi-ar mai veni să găteşti? Sau, dacă ai fi curvă, ai mai face dragoste cu soţul tău c�nd te �ntorci acasă ruptă �n două?
CLAUDIA:
Să �nţeleg că apetitul tău sexual at�t de redus are vreo cauză exterioară.
ANDI:
Crezi ce vrei. Eu vreau să dorm.
Se stinge lumina.
Claudia merge �n celălalt spaţiu.
Se ţine cu Andi de m�nă la masă.
CLAUDIA: (povestind �nsufleţită):
Să vezi ce mi s-a �nt�mplat ieri. M-am dus să-mi cumpăr un depilator. E o reprezentanţă Brown pe Kogălniceanu. C�nd intrii te aştepţi să vezi un sediu mişto, dar e �ntunecos şi toate obiectele arătau prăfuite. V�nzător era un tip păros, obez, cu barbă. Un fel de Păunescu. I-am cerut un aparat de epilat Brown 2520. Nu mai avem, zice el, dar avem ceva mult mai bun: 3570. Şi care-i diferenţa, �ntreb. Este mult mai bun, domnişoară, zice el. Are atenuator de durere, cap de epilat pentru zone sensibile şi dispune si de un mecanism care ajută la �ndepartarea firelor foarte scurte. �l cumpăr, �i spun şi scot banii. Staţi să vă arăt cum funcţionează, nu se opreşte grasul. Daţi-mi un deget. M-am uitat la el ca la un nebun. Haideţi, domnişoară, că nu vă fac nimic... mie �mi place să le explic clienţilor �ntocmai cum se foloseşte un aparat, mă asigur ca au �nteles, nu vreau să �l strice şi apoi să vină la mine cu pretenţia să �l schimb; haideti, daţi-mi degetul.
ALECU:
Bine că nu ţi-a dat teme pentru acasă.
CLAUDIA:
Stai să vezi. �i dau degetul şi ăsta �ncepe: Aparatul se monteaza aşa cum vă arăt eu, cu grijă, că nu trebuie să forţaţi. Prima dată vă epilaţi cu ajutorul atenuatorului de durere, iar firele neast�mpărate le �ndepărtaţi prin sistemul soft lift. Epilarea se face dupa baie, iar pielea trebuie să fie foarte bine uscată; nu vă epilaţi �n baie sau �ntr-un loc cu gresie pentru că aparatul se poate sparge �n cazul �n care-l veţi scăpa pe jos. Cel mai bine e să vă epilaţi �ntr-o cameră cu mochetă sau ceva de genul asta. �n orice caz, acesta este un aparat foarte bun. Ce scrie aici? Şi mă pune să mă uit pe fundul aparatului. Made in France, zice tot el, cu aerul că ţine �n m�nă un ou Faberge. Omul era dus rău. Ştia totul despre epilatoare. Zici că se născuse �n fabrica unde se fac.
ALECU:
�
Mă �ntreb ce-o fi vrut să se facă ăsta c�nd era mic. Dacă-şi �nchipuia că o să v�ndă epilatoare Brown. Bat pariu că voia să fie astronaut sau fotbalist.
CLAUDIA:
C�nd eram mică voiam să mă fac stewardeză. O mătuşă de-a mea, Cora, �mi aducea tot felul de lucruri mici şi draguţe din toate colţurile lumii. Nu-mi doream dec�t să fiu la fel ca ea: la �nălţime �n tot ceea ce făceam. O copiam �n toate: haine, gesturi, expresii. Pe mama nu o suportam. O vedeam �n şorţul de gospodină, călind ceapă şi mă rugam să fie mama mea vitregă. Nu puteam concepe să-i fiu fiică. Pe l�ngă Cora, arăta ca o ţarancă. Mai t�rziu, am constatat că am rău de �nălţime şi că nu voi putea să zbor niciodată. Mi s-a dăr�mat tot universul pe care mi-l făurisem de c�nd eram mică. C�nd am aflat că şi mama suferea de acelaşi rău de �nălţime, am �nceput să o iubesc.
ALECU:
Eu voiam să mă fac marinar. Văzusem un serial la televizor: Linia Maritimă Onedin. Voiam să am barbă şi uniformă. N-a fost să fie. Acum joc pe computer jocuri cu vapoare.
CLAUDIA
Aseară am vrut să-i povestesc de asta lui Andi. N-avea chef să mă asculte.
ALECU:
Ce mai face?
CLAUDIA:
Nimic nou. Se pl�nge tot timpul, parcă-i Woody Allen. �mi spune că are crize de anxietate şi că nu-l �nţeleg. Ar trebui să-mi cumpăr o carte dintr-acelea "Cum să trăieşti l�ngă un bolnav de anxietate".
ALECU:
Mai degrabă "Cum să trăieşti l�ngă cineva care nu te mai iubeşte"
CLAUDIA (după o pauză):
S�nt pline librăriile de cărţi de genul ăsta. Se v�nd mai bine dec�t Coelho.
ALECU:
Am auzit că un rom�n a scris un volum intitulat Alchimista. O idee "foarte tare". Pe genul faimoşilor pantofi de sport Puna şi al casetofoanelor Powasonic. Mă �ntreb: ce dobitoci au cumpărat Alchimista? Oameni care nu ştiu exact ce cumpără, dintre cei care citesc două cărţi pe an şi care au auzit de-o carte mişto, cu un titlu cu alchimie, ceva. Sau fanii Alchimistului, recrutaţi dintre coafeze şi staruri ale muzicii dance, care aşteaptă o continuare. Ei ar putea cumpăra şi un volum cu titlul Surorile Karamazov.
CLAUDIA:
Sau Huligancele.
ALECU:
Muntele prăjit.
CLAUDIA:
Domnul Bovary.
ALECU:
Şi care ascultă CD-uri cu Mach şi Bozart.
CLAUDIA:
Ha, ha. (după o pauză) Doamne, ce mă bucur că stau de vorbă cu tine.
�l sărută pe Alecu. �n momentul ăla sună mobilul.
ALECU:
Salut, Andi. Bine, prin oraş. Tu eşti mai bine? Mă bucur să aud asta. Sigur, c�nd? M�ine seară e perfect. Ciao.
CLAUDIA:
Andi? Crezi că ştie ceva?
ALECU:
Nu. Sigur, nu. Nu l-am mai auzit demult at�t de entuziast. M-a invitat m�ine la voi.
Dar răm�ne valabilă ieşirea noastră �n weekend, nu?
CLAUDIA:
Da, iubitule.
SCENA 3
Claudia şi Andi s�nt �n sufragerie. Andi se uita pe o revistă, fluier�nd, Claudia aranjează masa.
CLAUDIA:
Nu te-am văzut de mult �ntr-o dispoziţie aşa de bună...
ANDI:
Şi? Nu te bucuri pentru mine?
CLAUDIA:
Ba da... Dar nu mai s�nt obişnuită.
ANDI (c�nt�nd)
Nu mai s�nt obişnuită...
CLAUDIA r�de.
ANDI:
Mai ţii minte c�nd ne-am dat �nt�lnire �ntr-o papetărie? A fost prima noastră �nt�lnire... Şi apoi am stabilit să ne vedem de fiecare dată �n alt loc. A doua oară ne-am văzut la o spălătorie de maşini, pe urmă �n magazinul ăla de mochete de l�ngă Unirea...
CLAUDIA:
A treia oară ne-am �nt�lnit la un meci de handball feminin. Pe urmă ne-am văzut la magazinul de mochete...
ANDI:
Da, da. Ai dreptate. Jucau o echipă din Bucureşti cu una din Constanţa şi ţineam cu fetele din Constanţa pentru că avusesem c�ndva o iubită de acolo. Şi mă tot ironizai, că apucasem să-ţi povestesc...
CLAUDIA:
Carmen. Prima ta iubire.
ANDI:
Cum ţineţi minte voi, fetele, toate prostiile astea. Da, Carmen. Eu habar n-am cum �l chema pe primul tău iubit. Sau pe ultimul, ha ha.
CLAUDIA (pierit):
Ha, ha.
ANDI (o opreşte pe Claudia din trebăluit şi o ia de m�nă):
Ştiu că �n ultimul timp am fost cam ur�cios.
CLAUDIA:
Ur�cios? Aşa �i spui?
ANDI:
Nu prea am fost �n apele mele... �mi jurasem că nu o mă mai �ntorc �ntr-o redacţie niciodată... Mi-a fost greu să mă adaptez... program, colegi, şedinţe de sumar, b�rfe, mă deprimă numai c�nd mă g�ndesc. 8 ore �ntr-un birou zi de zi au fost o �ncercare prea grea. Plus mersul cu autobuzul p�nă la Casa Presei.� �ncă o oră şi jumătate. Adică o zi pe lună petrecută �ntr-o conservă. G�ndul ăsta mă deprimă �ngrozitor. Pentru...
CLAUDIA:
Andi?
ANDI:
Aşa. Dar acum s�nt bine. Pentru că m-am hotăr�t ce să fac. Am o idEe. Un plan. Ca o ironie, tot jurnalistica m-a ajutat.
CLAUDIA:
Zi..., mă tot ţii in suspans de două zile.
ANDI:
Hai să-l aşteptăm şi pe Alecu. Trebuie să apară. Mi-e mai uşor să vă spun aşa. Am nevoie de am�ndoi pentru ce am �n cap.
Sună la uşă.
ANDI:
Voiam doar să-ţi spun că-mi pare rău pentru cum m-am comportat luna asta. Şi că o să fie bine.
Claudia �i deschide lui Alecu. Se sărută, st�njeniţi, pe obraz. Andi se ridică din scaun, dă m�na cu Alecu.
ANDI:
Ce bei? Bere? Vin? Whisky?
ALECU:
Aş bea nişte votcă. Dar nu simplă, amestecată cu suc.
ANDI:
Sigur.
Andi dispare din cameră. Alecu şi Claudia se privesc. Alecu face semne, dacă ştie de ce l-a chemat. Claudia �� răspunde că nu, tot prin semne.
Andi se �ntoarce cu o sticlă de votcă şi una de suc.
ALECU:
Ce suc e ăsta?
ANDY:
O prostie, un fel de Ice Tea cu aromă de nuci verzi. Am fost alaltăieri la lansare. Mie mi se pare că are gust de şosete.
CLAUDIA:
C�nd ai fost?
ANDI:
Acum două zile.
CLAUDIA:
Mie nu mi-ai spus nimic.
Andi r�njeşte.
ALECU:
Mie mi se pare foarte mişto că mergi la toate evenimentele alea. Măn�nci, bei pe gratis. Mi-aduc aminte că noi, ăştia de la design, vă invidiam foarte mult c�nd primeaţi invitaţii. Şi tu primeai, nu glumă. Pe noi nu ne chema nimeni.
ANDI:
La �nceput mi se părea şi mie mişto. Petreceri, lansări, aniversări, cockteiluri, baluri, din nou cockteiluri. Vedete, multe fiţe. Cel mai tare e la plecare c�nd hostessele� oferă oaspeţilor dragi, vipuri şi jurnalisti, o sacoşă cu un cadou frumos, discret branduit. Cel mai mare succes �l au lansările de parfurmuri: nici o vedetă nu ratează ocazia de a primi unul gratis. E una dintre puţinele ocazii c�nd mai văd oameni st�nd la coadă cu sacoşe �n m�ini. Ajutoare pentru oameni bogaţi. Pe vremuri aveam camera plină de pixuri, bricege, brichete, agende, rulete, brelocuri, prespapieruri, cuţite de tăiat h�rtia, seturi de pahare, rame de fotografii. Cea mai mişto chestie pe care am primit vreodată e un set de joc de golf de birou, De c�nd m-am reangajat, am obsservat că s-au mărit bugetele. Cadourile s-au tehnologizat. Am primit telefonul ăsta mobil, mouse-uri, două memo-stick-uri. Nici n-am ce să fac cu ele.
�
ALECU:
Ţine-le �n casă, că nu-ţi cer de m�ncare. Le faci cadou la o zi de naştere.
�
ANDI:
Aşa şi fac.
�
CLAUDIA:
Poate-ţi fac cadou şi un storcător de fructe, că al nostru s-a stricat.
�
ANDI:
O să-ţi permiţi cel mai şmecher storcător de fructe din lume. O să fie c�t o maşină de spălat şi o să facă suc la tot cartierul.
�
ALECU:
�l mai ţii minte pe DJ Boroş? ăla care scosese un album care se numea Din Lumea Dozatorului. Ascultam tot timpul �n redacţie.
�
ANDI:
Da, băi. Foarte tare. Un oligofren care făcea muzică.
�
CLAUDIA:
Eu n-am auzit...
�
ALECU:
Hai, sigur ştii... (fredonează) Fugi, Boroş, să-ţi salvezi ultimii blugi.
�
CLAUDIA:
Aaa, �mi sună cunoscut.
�
ALECU:
Şi �n piesa aia care dădea numele albumului vorbea despre cum e �mpărţită lumea, �ntre bogaţi şi săraci după c�te pahare de suc �şi permit să bea de la dozator.
�
ANDI:
Genial. Dacă �mi reuşeşte planul, o să bem hectolitri de suc.
�
CLAUDIA:
Ar cam fi cazul să ne spui despre ce e vorba.
�
ANDI:
E foarte simplu. Jefuim o bancă.
�
Lui Alecu şi Claudiei le cad feţele.
�
CLAUDIA:
Poftim? Eşti mai nebun dec�t �mi imaginam.
�
ALECU:
Frate...
�
ANDI:
Ascultaţi-mă cu atenţie. Acum două zile am făcut un interviu cu un director de bancă. Chestii economice, o perspectivă personală asupra a ceea ce se �nt�mplă pe piaţa romănească, nimic interesant. La un moment dat, mă plictisesc de at�tea cifre şi mă trezesc că �l �ntreb c�t de uşor poate fi spartă o bancă. La care el z�mbeşte subţire şi-mi spune: n-ai idee c�t de uşor. Mi-am �nchis reportofonul. Ei bine, omul mi-a spus nişte chestii de nu vă vine să credeţi.
Alecu:
Dă-mi voie să nu te cred că ţi-a spus cum poţi să-i spargi seiful.
Andi:
Dragii mei, nu are nicio legătură cu ce-aţi văzut voi la televizor. Nu ne tragem ciorapi pe faţă, nu luăm arme şi nici nu dinamităm seifuri. Suntem �n anii 2000. Trebuie să fim doar la momentul porivit �n locul care trebuie. Seiful de deschide după un cod care se generează �n fiecare zi la ora 0. Nu-l ştie nimeni, nici măcar directorul băncii p�nă a doua zi c�nd vine la birou, la 7 dimineaţa.
ALECU:
Dacă spargem banca la care ai fost, o să se g�ndească imediat că tu ai făcut-o.
ANDI:
Stai liniştit că nu s�nt at�t de prost. O să spargem o filială, probabil că dintr-un alt oraş. Toate se bazează pe acelaşi sistem. Alea s�nt şi foarte prost păzite, un singur gardian bătr�n care doarme de sparge de cum intră �n tură.
CLAUDIA:
�
Şi c�nd ieşim unde punem banii?
ANDI:
Ha, ha. Mai e p�nă acolo... Saci de gunoi, oricum. �i desfacem la plecare. �nainte de a vă spune mai multe, aş vrea să ştiu dacă intraţi �n chestia asta. Dacă nu, uităm tot ce am vorbit p�nă acum.
�
ALECU:
De ce-aş face chestia asta?
ANDI:
Bani? Mulţi bani? Nu vei mai fi nevoit să munceşti niciodată dec�t dacă ai chef.�
ALECU:
Am putea ajunge �n �nchisoare.
ANDI:
Pentru mine fiecare zi petrecută la serviciu e �n �nchisoare. Nu ar fi nicio diferenţă.
ALECU:
Asta spui acum. Să te văd �nchis �n c�ţiva metri pătraţi, cu un malac pe nume Gelu care-ţi z�mbeşte galeş.
CLAUDIA:
Nu �nţeleg. De mine de ce ai nevoie?
ANDI:
Pentru că trebuie să facem asta �mpreună. Pentru că nu am mai făcut nimic �mpreună de foarte multă vreme. Pentru că asta �nseamnă totul pentru mine. Şi pentru că e nevoie de trei oameni.
CLAUDIA:
Sună ca un şantaj. Putem face multe alte lucruri �mpreună, nu trebuie să jefuim o bancă.
ANDI (ridic�ndu-se de la masă):
Aş vrea ca m�ine seară să ştiu dacă vă băgaţi, pentru că peste o săptăm�nă vreau să fiu �ntr-un hotel din Barcelona.
ALECU (confuz)
Vorbim m�ine. Baftă.
Alecu iese.
CLAUDIA
E clar. Tu chiar ai �nnebunit...
ANDI
Să vezi tu ce nebun s�nt acum.
O ia �n braţe şi �ncep să se sărute. Claudia se luptă un pic, apoi cedează.
SCENA 4
Scena e �mpărţită �n trei spaţii. �ntr-o latură se află biroul directorului unde este calculatorul, �n cealaltă latură e cămăruţa pe post de debara. �n centru se află interiorul băncii cu ghişeele. Claudia, Andi şi Alecu s�nt �nghesuiţi �n debaraua din dreapta. Se aude un forfot sting�ndu-se �ncet, nişte paşi şi o uşă �nchiz�ndu-se cu zgomot, urmată de tăcere. Cei trei �ncep să se foiască. Nu li se aud dec�t vocile.
CLAUDIA
Ieşim.
ANDI
Mai stăm puţin.
CLAUDIA
Mi-a amorţit piciorul.
ALECU
Eu zic să nu ieşim aşa cur�nd. Mai bine să nu ieşim deloc. Stăm aici p�nă dimineaţă şi plecăm atunci c�nd apar primii clienţi. Şi nu mai vorbim niciodată despre asta.
ANDI
Alecu?
CLAUDIA
�
Trebuie să ies neapărat.
ANDI
�ncă puţin.
ALECU
Eşti sigur că nu e nimeni �năuntru?
ANDI
Cred că e prea t�rziu să nu ai �ncredere �n mine. P�nă la ora 1, nu o să fie aici niciun bodyguard. Nu �năuntru.
CLAUDIA
Nu mai poot. Ies.
ANDI
Bine. Ieşim.
Iese �nt�i Claudia, apoi Andi. Claudia se �ntinde. Apoi se uita �n jur şi-l ia �n braţe pe Andi şi-l sărută.
CLAUDIA
Am reuşit!
Apare şi capul lui Alecu care se uită circumspect �n jur, apoi iese cu totul. Claudia se jenează un pic de prezenţa lui Alecu. Trec cu toţii �n �ncăperea băncii. Claudia e extatică, se plimbă fascinată. Andi se uită la ceas.
ANDI
E abia şapte. Avem de stat 5 ore p�nă c�nd se schimbă codul. Dacă totul va fi �n regulă, şi va fi, la ora 1 s�ntem �n drum spre Bucureşti.
ALECU
Şi ce facem at�ta timp?
ANDI
Aşteptăm. Ne povestim vieţile, jucăm Fazan...
CLAUDIA
C�nd eram mică, visam să răm�n peste noapte �ntr-o cofetarie. Să scot toate tăvile din vitrină şi să măn�nc prajituri fără să-mi spună nimeni să mă opresc. Voiam să fiu singură, doar eu şi prăjiturile. �mi plăceau foarte mult şarlotele. Acum nu se mai fac...
ALECU
Da, chiar. N-am mai văzut de ani buni...
CLAUDIA
Aveau două feluri de cremă, albă şi maronie şi un strat subţire de blat. Şi mai erau Choix a la creme, nici astea nu mai s�nt.
ALECU
Şi eclerele vieneze... Alea rotunde.
ANDI (g�nditor)
Alea rotunde...
CLAUDIA
Eclere vieneze... Ce bune erau... Cu frişcă...
ALECU
Dar banii unde s�nt?
ANDI
�n spate.
ALECU
De unde ştii?
ANDI
Mi-a prins şi mie bine la ceva să fiu jurnalist. Ştiu să obţin nişte informaţii c�nd mă interesează cu adevărat.
Cei trei se aşează. Nu spun nimic ceva timp.
ALECU
Mai erau alea, ca nişte fursecuri, dar mai mari. Aveau un nume complet t�mpit, ceva industrial.
ANDI
Pricomigdale?
CLAUDIA
Pricomigdale! Daaa. Ce bune erau...
ALECU
Nu, nu... Stai puţin, erau ambalate �n celofan.
ANDI
Preambalate.
ALECU
Exact! Preambalate.
CLAUDIA (acelaşi joc)
Preambalate! Daaa! Ce bune erau...
ALECU
Da' mai ţineţi minte bomboanele Cip Cip. Alea mici şi colorate? Se vindeau �ntr-o cutie rotundă de plastic...
CLAUDIA
Cip Cip.Ce bune erau... Ce poftă mi s-a făcut.
ANDI
Mi s-a făcut foame. Ai adus ceva, nu?
CLAUDIA
Sigur... S�nt �n geantă.
Se ridică şi aduce din debara o pungă cu m�ncare.
ALECU
Avem şi ceva dulce? Vreo preambalată, ceva?
CLAUDIA (�mpărţindu-le sandwich-uri)
Negrese de la Gregory's...
ANDI
Gregory's? Nu mai pot să măn�nc nimic de acolo. Au făcut unul şi la Casa Presei, dar prefer să măn�nc la bufetul de la Flacăra, chit că miroase a m�ncare de te trăzneşte. Aşa se recunosc ziariştii din Casa Presei, după miros...
�CLAUDIA
Te rog, nu �ncepe... M�ncăm ce avem... De m�ine, numai trufe... Deocamdată...
ANDI
Mda... Mi s-a cam dus foamea. Mă duc la toaletă...
Andi ia de undeva ceva de citit şi iese.
Alecu o ia �n braţe pe Claudia.
CLAUDIA
Termină... Se poate �ntoarce oric�nd.
ALECU
Parcă n-ai sta cu el... C�nd lucram �mpreună şi intra Andi la toaletă, ştia toată lumea că jumătate de oră nu-l mai vedem.
CLAUDIA
Aşa e... Uneori am impresia că e singurul loc din casă unde se simte bine...
ALECU
Ce facem?
CLAUDIA
Adică?
ALECU
Ce facem după? �i spunem?
CLAUDIA
Alecu, nu avem ce vorbi pe tema asta. Ar trebui să uităm totul. A fost o perioadă ciudată pentru mine... Andi, cu depresiile lui...
ALECU
Dar mi-ai promis...
CLAUDIA
Nu ţi-am promis nimic. A fost totul �n mintea ta...
ALECU
O să avem o grămadă de bani. Putem să plecăm oriunde �n lume. Doar noi doi. O să mergem la Amsterdam. Mă rog, �n Spania, Italia undeva unde e cald tot timpul. M-am săturat de iernile din Rom�nia şi de oameni morocănoşi. Eu mi-aş deschide o firmă mică de design, doar aşa, la mişto, ca să nu mă plictisesc, iar tu ai sta la plajă toată ziua...
CLAUDIA
N-aş putea să stau la plajă toată ziua... Am probleme cu pielea. Mi-e frică de cancer...
ANDI (care apare �n faţa unui ghişeu)
Buna ziua, aş dori să fac un depozit �n valută. Ce dob�ndă �mi oferiţi? 8%? Cam puţin. Am 500 de ţechini. �i puteţi schimba �n dubloni? Care e cursul?
Claudia şi Alecu se uită la el.
ANDI
Despre ce vorbeaţi?
ALECU
Despre ce-o să facem cu banii...
ANDI
Chiar, ce-o să faceţi cu banii?
CLAUDIA
Mi-ar plăcea să deschid un restaurant. Sau o pensiune. Sau... nu ştiu... (�ntristată) Nu m-am g�ndit niciodată cum ar fi să am mulţi bani...
ALECU
Tocmai �i spuneam Claudiei...
ANDI (sec)
Ce?
ALECU
Ce aş face cu banii... Mi-aş lua un Harley şi aş face turul lumii. (străfulgerat) Aştia nu au net aici?
ANDI
Cred ca da, la calculatorul directorului. Ar trebui să verifici oricum şi programul ăla. Puneţi mănuşile.
ALECU (trăg�ndu-şi nişte mănuşi chirurgicale)
Merge... Am simulat acasă...
Alecu se ridică şi se duce la calculatorul din �ncăperea din st�nga.
ANDI (uit�ndu-se la ceas)
Nu mai e mult... Cum eşti?
CLAUDIA
Mi-e frică. Mi-e foarte frică.
ANDI
E normal să-ţi fie. Şi mie �mi e. Ştii ce fac c�nd �mi este frică? Mă g�ndesc la cuv�ntul care denumeşte ceea ce mă �nspăim�ntă şi �i schimb terminaţia. �i adaug un �ilă. Nimic din ceea ce se termină �n ilă nu poate fi �nspăim�ntător. �nchisorilă. Ciumilă.
CLAUDIA
Ce prostuţ eşti...
ANDI
O să fie bine...
ALECU (ţip�nd)
Bă, eşti nebun? ăsta are şi messenger aici. Foarte tare. Stau cu Fane la b�rfe... Bou' e tot la servici. O arde pe Quake.
ANDI
Sper că nu-i spui unde eşti...
ALECU
Hai, frate...
CLAUDIA
Ce-o să se �nt�mple cu noi? Adică, dacă totul iese bine... Plecăm din ţara asta, călătorim un timp..., tu o să-ţi scrii cartea la ultimul laptop Mac şi apoi?
ANDI (ridic�nd din umeri)
Ne căsătorim, facem copii şi trăim fericiţi �mpreună p�nă la sf�rşitul zilelor. Dacă nu te plictiseşti de mine şi de depresiile mele. Dacă mă mai apucă una, mai spargem o bancă...
CLAUDIA
Andi, vorbesc serios... Nu te face că nu �nţelegi... Tu crezi că mai mergem �n aceeaşi direcţie?
ANDI
Eu da. Vrei să-mi spui ceva?
CLAUDIA
Andi...
ALECU (venind)
Auziţi ce banc tare mi-a spus Fane. Un porc se uită la o priză şi spune: "Să-mi bag pula, p'ăsta l-au zidit!" Ha ha, foarte tare. ăăă... Deranjez?
CLAUDIA
Nu, deloc. Unde-i toaleta?
ANDI
�n spate.
Claudia se ridică. Alecu se aşează �n locul ei.
ALECU
Nu mi-ai spus niciodată despre ce e cartea ta. Nici Claudia nu ştie prea bine...
ANDI
Am o superstiţie că dacă povestesc despre ce e vorba, nu mai pot să scriu. E ca şi cum mi-aş povesti-o mie şi-mi pierd interesul faţă de text ca să-l mai continui. Am nevoie să mă surprindă pe mine primul... Nu ştiu daca ai �nţeles, e...
ALECU
Ok, ok... (Pauza)
Nici prin cap nu mi-ar fi trecut acum 5 ani, c�nd lucram la revista aia de trei lei, că o să ajungem să facem asta.
ANDI
N-ai avut nicodată fantasme de genul ăsta? Nu vorbeai c�nd erai mic ce ai face dacă ai avea un milion de dolari?
ALECU
Un milion de coco? At�t crezi că s�nt acolo?
ANDI
Nu, mă, vorbeam aşa.
ALECU
Mi-aduc aminte c�nd eram mic, după ce am văzut Superman, m-am �ntors acasă şi am tăiat o bluză roşie de-a maică-mii pe care am scris S cu o carioca. Şi mă aruncam de pe un fotoliu pe celălalt cu pumnul �nainte. Uite-aşa.
Alecu se ridică şi �ncepe să ţopăie, parodiindu-l pe Superman. La a treia ţopăitură, din buzunar �i cade un pistol care ajunge l�ngă Andi. Andi ridică pistolul.
ANDI
Ce-i ăsta?
ALECU
Un... pistol.
ANDI
Spune-mi că e de jucărie. Te rog, spune-mi asta.
ALECU
Nu... E adevărat.
ANDI (tot mai surescitat şi nervos)
Ce cretin! Bă, tu ai văzut prea multe filme americane... Cine te crezi? Al Pacino? Nu cumva ai şi o mască de-aia de terorist.
ALECU
... Am
ANDI (�n picioare, cu pistolul �n m�nă)
O doamne, ce superidiot! Păi tu ştii, băi, că dacă ne prind, dobitocu' păm�ntului, că ne �ncadrează la jaf armat? Că nu mai ţine deloc povestea cu "Am vrut să scriu un articol despre cum se poate jefui o bancă?" Pizda mă'tii de imbecil.
ALECU
Mi-era frică...
CLAUDIA (care apare brusc)
Everybody' out! This is a robbery!
Vede pistolul.
CLAUDIA (isterică, autoaliment�ndu-se)
Ce-i asta? Andi, termină! Lasă arma! Nu crede ce ţi-a spus... Prostule, cum ai putut să faci asta?
ANDI
Poftim?
CLAUDIA
A fost o greşeală, dragul meu. Devenisei at�t de... ursuz... de... dificil... Credeam că �ntre noi totul s-a dus... şi Alecu a fost l�ngă mine... Aveam nevoie să fiu dorită din nou.
Andi se lasă �n jos cu un aer terminat. Pune pistolul pe podea. Alecu se apropie şi-l ia.
ALECU
�mi pare rău.
ANDI
Dute-n pizda mă-tii!
ALECU
Te-ai comportat supernasol cu ea.
ANDI
Dute-n pizda mă-tii!
Claudia se apropie de Andi.
ANDI (extrem de calm)
Nu mă atinge...
CLAUDIA
Andi!
ALECU
Lasă-l! Nu te merită!
CLAUDIA
Nu ştii despre ce vorbeşti.
ALECU
Ba ştiu.
CLAUDIA
Nu ştii nimic. Eşti un prost.
ANDI (mohor�t şi calm)
E 12. Hai să luăm parola. Şi lasă dracului pistolul ălă de cowboy, că n-avem nevoie de aşa ceva.
Alecu lasă pistolu jos şi se duce la calculator. Claudia vrea să se apropie de Andi, dar acesta �i face semn să stea la distanţă. Alecu vine cu o h�rtiuţă, i-o �ntinde lui Andi, �n timp ce Claudia se duce �n debara şi vine cu două genţi mari, apoi se duce şi ea �n spate. Cei trei apar cu genţile pline.
ALECU (exaltat)
S�ntem bogaţi, frate... bogaţi.
ANDI
Mda.
ALECU
Hai s-o tăiem de aici.
ANDI (ia pistolul)
Nu plecăm nicăieri. Nu acum.
ALECU
Stai măi, băiatule... �mi pare rău pentru faza cu Claudia, s-a �nt�mplat, a fost un accident.
ANDI
Adică nu o iubeşti?
ALECU
E doar o prietenă, Andi... Ţin la ea...� Şi la tine... Ţi-am zis, a fost o �nt�mplare, jur...
CLAUDIA
Eşti un porc şi un fătălău...
ANDI
Aşa deci... Ia să vedem... O să jucăm un joc. Cine iubeşte pe cine aici. �nchideţi ochii şi nu-i deschideţi p�nă nu zic eu...
ALECU
Băi, nu fă vreo prostie. E doar o femeie, ce draku...
ANDI
�nchide ochii sau �ţi zbor creierii ăia de art-director. Să vezi ce-o să te refacă la morgă �n Fotoshop.
Alecu �nchide ochii.
ANDI (către Claudia)
Acum tu! Hai, fără schelălăituri...
Claudia �nchide ochii şi �n acelaşi moment se stinge lumina, apoi se aude o bubuitură. C�nd se aprinde, după un minut, Andi zace mort pe scenă, singur.
SF�RŞIT
|
~> alte recomandări