~ Adrian Suciu - Jurnalul unui om normal [fragmente]
~ Augustin Cupşa - Între ferestre [partea I]
~ Victor Martin - Maşina viitorului
~ Ioan Suciu -�Adulmecarea
~ Dan Pandici - Eu ca Rinichi

Jurnalul unui om normal
[fragmente]

de Adrian Suciu

E amuzant şi �nduioşător să constaţi c�t de tare �şi doresc oamenii să fie unici. Prin ceva. Prin orice. O dovadă c�t de măruntă a irepetabilităţii. O dramă inedită. O boală rară. O �nt�mplare "de roman" rememorată p�nă la tocirea completă. O dragoste nemaivăzută. O apariţie �n Guiness Book. Orice. Numai să certifice o amprentă. M�ndria de-a avea trei s�ni, o tumoră imensă, un cancer atipic ori de-a fi cea mai bătr�nă mamă din lume.
O v�nzoleală absolut inutilă. Nu e nimic irepetabil şi nimic inedit. Dramele noastre s�nt invariabil �nseriate. Orice imperiu ai cuceri, el se va risipi ori va fi cucerit de alţii. Se spune că amprentele digitale s�nt unice. Fals. Statistic vorbind, �n orice moment pot găsi, undeva �n lume, pe cineva av�nd amprente identice cu ale mele. Ar fi o �nt�lnire interesantă...
Aşadar, am �ncetat demult să-mi bat capul cu a fi unic. M-am obişnuit să constat că, definindu-mă �n datele mele esenţiale şi �n aşa-zisele mele particularităţi, fac parte dintr-o serie cu un număr nedeterminat de membri.
M-am adaptat la soarta mea de om obişnuit. Dacă cineva va fi vreodată interesat, va constata că, �n perioada �n care scriam aceaste r�nduri, pe care le-au mai scris şi alţii, eram un funcţionar model. Fără nici o abatere. Fără nici o absenţă nemotivată. �ncerc�nd permanent să-mi �ndeplinesc cu bună-credinţă şi �n limitele maxime ale competenţelor mele obligaţiile profesionale. Un contribuabil normal, un tată normal, un cetăţean.

...

Ca orice om normal, am o atracţie specifică cititorilor de tabloide pentru experienţele aparte. Am un amic care-a fost �n trei războaie: �n Yugoslavia, �n Afganistan şi �n Angola. Cu Vulturii deşertului, Scorpionii roşii, Ismenele verzi şi dracu' mai ştie cum le zice la toţi ăştia că eu n-am făcut armata şi nu deosebesc un plutonier de un sergent. Băiatul ăsta a fost �n trei războaie ca să str�ngă bani să-şi cumpere un apartament la bloc şi să-şi �ntemeieze o familie. C�nd a terminat de dus războaiele şi de adunat banii, femeia l-a părăsit pentru un om obişnuit, care nu făcuse războaie.
Orice om normal, atunci c�nd stă de vorbă cu unul despre care ştie sigur că a omor�t oameni, e furnicat de curiozitate. Oric�t de rezonabil ai fi, tot nu te poţi abţine. Mai cu seamă c�nd omul ţi-e amic şi vorbeşti cu el rom�neşte, la o bere rece. Trebuie să fie ceva cu totul ieşit din comun, spui, tu care n-ai tăiat vreodată g�tul unui pui şi te doboară mila c�nd eviscerezi caraşii mutanţi pescuiţi prin lacurile de pe l�ngă Bucureşti.
"Aiurea!", �ţi răspunde amicul, verbaliz�nd cu o vervă �n care tu recunoşti corectitudinea şi coerenţa alcoolului. "�n esenţă, e doar un trosc, un bum sau un f�s. Asta dacă lucrurile se �nt�mplă repede, �nainte ca trupul care va muri să aibă timp să mai fie penibil �ncă o dată. Trupului care ştie că va muri i se face frică, se cacă pe el, �i curg mucii şi-i �nghite sughiţ�nd rugăminţi şi promisiuni. Toată această scenă inutilă trebuie evitată; perfect �nseamnă rapiditate, eficienţă, discreţie desăv�rşită. Să nu auzi rugăminţi şi să nu vezi s�nge. Să nu priveşti pe nimeni �n ochi, privirile s�nt de prea multe feluri, te derutetază. Să apeşi pe trăgaci. Trosc, bum, f�s. Nimic special." At�t zice amicul şi mai răstoarnă un pahar �n sănătatea fostei viitoare neveste.

...

Am fost şi eu �nsurat: dragoste, nuntă, sex (nu neapărat �n ordinea asta), tot tac�mul. Am stat cu nevastă-mea vreun an de zile. Mi-e tare greu acum să �nţeleg cine a fost sadicul care a inventat instrumentul de tortură căruia-i zice "pat conjugal". E �ngrozitor să dormi cu cineva �n acelaşi pat. Trupurile asudă, put, sforăie şi fac p�rţuri. Cel mai tare m-am chinuit cu p�rţurile. �n fiecare noapte, din dragoste curată, mă abţineam de la p�rţuri, �n fiecare dimineaţă explodam �n baie, �ntr-o simfonie incredibil de sonoră, parcă ieşind la lumină din coşmarul unei iminente �ncurcături de maţe. Ajunsesem să visez că fac p�rţ, mă trezeam de zece ori pe noapte, disperat, balonat şi mai trăgeam c�te unul discret, verific�nd, dincolo de orice �ndoială, că nevastă-mea doarme tun.
După vreun an de căsnicie, �mi dădusem peste cap digestia şi �mi stricasem somnul definitiv. Ajunsesem să am cearcăne de intelectual şi să mă suspecteze vecinii de ciroză pe fond alcoolic deşi eu beau mai rar dec�t majoritatea predicatorilor neo-protestanţi. �i-atunci am pus piciorul �n prag şi-am avut o discuţie cu nevastă-mea. I-am spus clar că vreau să dormim separat. Au urmat vreo trei săptăm�ni de scandaluri pe motiv de "nu mă mai iubeşti", "ai pe alta", "toţi s�nteţi nişte porci", p�nă mi-am făcut bagajele şi m-am mutat.
Dacă o fi să mă �nsor iarăşi, o să găsesc o femeie care să nu aibă nimic �mpotriva dormitoarelor separate. �i, de c�te ori aud sintagma "pat conjugal", mă balonez instantaneu, cred că deja e o problemă psihică.

...

Am iubit-o pe bunica. Eram student -am uitat să vă spun că am făcut studii superioare, da' se vede, bănuiesc, după cum pun virgulele- şi mă duceam la bunici cu voluptatea rădăcinilor care se tot smulg şi nu se mai termină. Ajung la ei, �ntr-o vară, �n livada de la capătul traseului de autobuz linie judeţeană. Bătr�nu' stătea ţanţoş �n faţa casei şi hrănea o cloşcă cu o droaie de pui. Pupături, poveşti. Buna unde e? �n spate, adună f�nul. Pun m�nă pe o greblă şi mă grăbesc să o ajut. Alte pupături, alte poveşti. Mă g�ndeam: oamenii ăştia au trăit �mpreună cincizeci de ani. Au crescut cinci copii şi treisprezece nepoţi şi-au făcut două r�nduri de case. �i totuşi, bunica pare supărată. Bună, e vreun bai? Da, am un năcaz, ţie-ţi pot spune, că tu ai şcoală multă şi pricepi. Se uită la mine cu o privire galbenă şi-şi ignoră suveran condiţia de absolventă de două clase primare. �mi oferă o replică �n care am regăsit, ulterior, sintetizată, toată literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, a Angelei Marinescu şi Ruxandrei Cesereanu la un loc. Ba chiar şi-un pic de Marta Petreu. Zice: N-am somn, mă scol noaptea şi nu mai pot durmi. �ed �n pat, mă uit la bună-tu şi-aşe-mi pare că-i un străin!

...

Discuţia despre doamnele scriitoare �mi aduce aminte de un amic din studenţie, poet respectabil, cu plachetă scoasă la editură de relevanţă naţională şi cu cronici prin revistele culturale. Cum nu trăieşte din poezie, că nu dă nimeni (doi) bani pe marfa asta, omu' e ziarist la singura gazetă dintr-un orăşel de munte. �l ştie de ziarist şi de poet toată lumea: notaru', popa, acordeonistu', junele sufletiste, notabilităţile, golanul Ilie care fumează chiştoacele aruncate de alţii şamd. Mă văd cu el vara trecută, la un şpriţ de vară (ştiu reţeta de la un securist de treabă). Povestim. Depănăm amintiri din studenţie. Vorbim� de Ruxandra Cesereanu şi de Marta Petreu. (De Angela Marinescu nu, că n-o ştim şi nici de Hortensia Papadat-Bengescu, că de morţi numai de bine). �i-mi povesteşte o istorie din orăşelul lui. Ca �n orice orăşel de munte, cea mai frumoasă casă din centru este a biznismenului local, genul patron de hotdogărie care a făcut avere din monopolul asupra operaţiunilor comerciale cu puf de pinguin pe teritoriul Rom�niei. Domnul miliardar mai este, aşa cum e obiceiul, posesor de nevastă grasă, coafată amplu, stilul ţărancă emancipată, cu multe ghiuluri şi patroană de farmacie cu vad. Primeşte amicul meu un telefon de la domnul cu pricina �ntr-o dimineaţă. Bine�nţeles că a fost� siderat, el neav�nd nimic de-a face cu domnul şi nepricep�ndu-se la puful de pinguin. Ajunge la vila centrală, pătrunde emoţionat �năuntru, domnul miliardar �l invită să ia loc şi-i debitează un set de delicateţuri provinciale,� cu fursecuri şi apă minerală. -Am auzit că matale eşti scriitor şi te pricepi la cărţi, zice ăla. -Păi... -Lasă că mi-a zis nevastă-mea că scrii, că a citit la gazetă. -Da, da'... -Dom'le, te pricepi ori nu te pricepi la cărţi??? Amicul renunţă să mai relativizeze lucrurile, aşa cum prost l-a �nvăţat frecventarea marii literaturi şi a unui şir �ntreg de filosofi şi moralişti şi se dă pe brazdă. -Da, mă pricep la cărţi! -Bine? -Cel mai bine din oraş! -Dom'le, eşti mare, a avut dreptate nevastă-mea! Fii atent aici, că e o afacere. Nevastă-mea mă tot bate la cap că să ne facem bibliotecă. Eu pierd vremea şi nici nu ştiu ce să cumpăr. Vasile!!! Fii atent, Vasile e şoferul meu, �l ai la dispoziţie cu tot cu maşină. Aici ai zece mii de Euro să-mi cumperi cărţi de ei şi aici ai o mie de Euro pentru efortul tău. Ai o săptăm�nă la dispoziţie să-mi faci cea mai tare bibliotecă din oraş! -Mai tare dec�t aia municipală?, �ncearcă amicul fără succes un spirit de glumă. -Dacă-ţi mai trebuie bani, vii şi-mi spui. Da? -Da! - Spor la treabă.
Aşa şi-a plătit amicul meu ratele din literatură.

...

Balansoarul sc�lciat din colţul �ncăperii. Perfect inutil. Ocupă mai mult de un metru pătrat din suprafaţa construită a locuinţei. Asta �nseamnă, la cotaţiile imobiliare din Bucureşti, vreo 2000 de Euro. Două mii de Euro mă costă privilegiul de-a ţine �n casă un obiect pe care-l privesc fără să-l văd de şapte ani, �n fiecare zi şi nu mi-a dat niciodată prin minte că aş putea să-l arunc. Lucruri. Multe lucruri. C�nd se rupe o cămaşă ori un pantalon, le punem de-o parte. S�nt bune la livadă. Ori la pescuit. Ori de dat la săraci. Uităm de ele ani de zile prin dulapuri. Multe cutii de carton prin diverse locuri. Mă ridic. Iau una. O deschid. �năuntru s�nt şaptesprezece carcase goale de casete audio, trei cascase de CD-uri, două ceasuri de m�nă defecte, două pixuri uzate, patru �ncărcătoare de telefoane mobile, o telecomandă spartă, un lănţişor cu medalion fără nici o valoare. Mi-e lene să mai deschid o altă cutie, mi-e frică să mă g�ndesc ce e �n cămară. De jur �mprejurul meu - lucruri. Oric�t aş �ncerca să fiu �ngăduitor, constat că majoritatea nu-mi s�nt de nici un folos. Brelocul de la S�ngeorz Băi. Premergătorul copilului. Pietricele� colorate şi scoici de pe plajă. Un căluţ de lemn. Cărţi pe care nu le citeşte nimeni niciodată.
Cred că dacă am decide toţi, �n aceeaşi zi, să aruncăm lucrurile inutile din vieţile noastre, serviciile de salubritate ar fi complet depăşite.
Oricum, cele mai mari depozite de amintiri s�nt gropile de gunoi ale oraşelor.

...

E cu neputinţă pentru un om obişnuit să lase vreo umbră, să c�ştige măcar acea nemurire provizorie pe care o dă prezenţa statornică �n memoria unui grup. De regulă, cei ca noi pot c�ştiga un oarecare drept la prezenţă �n memoria colectivă doar av�nd şansa de a se afla, la momentul potrivit, �n preajma celor care fac istoria.
Mă fascinează un pasaj absolut neimportant din Jurnalul lui Delacroix. "20 martie. �nmorm�ntarea bietei doamne Delaborde. O mulţime de oameni pe care nu-i mai văzusem de multă vreme. (...) E un timp minunat: mugurii tineri �nverzesc sub soarele de primăvară, �n mijlocul morţii şi al bătr�neţii". Această din urmă frază, cu mugurii tineri �n mijlocul bătr�neţii şi cum �nverzesc ei, se află a fi de o banalitate �nfiorătoare. Dar cea de dinainte mă fascinează. �tim că, �n 20 martie 1823, Delacroix a fost la �nmorm�ntarea doamnei Delaborde.� �i nu ne putem �mpiedica să ne �ntrebăm cine a fost doamna. Toţi cei care au cunoscut-o s�nt oale şi ulcele, vreun anonim se lăfăie deja �n fostul ei morm�nt, dar doamna Delaborde se �ncapaţ�nează să fie prezentă. Vă propun să vă opriţi o clipă din lectură şi să-i aduceţi omagiul dumneavoastră pentru reuşită.
Aşadar, e bine să fii �ntotdeauna prudent �n relaţiile cu ceilalţi: nu ştii niciodată �n jurnalul cui şi �n ce ipostază te vei arăta posterităţii.
Cum şansele ca cineva din anturajul meu să mă scrie �n vreo carte care să fie citită peste o mie de ani s�nt destul de reduse, mă consolez cu ideea că, fără să particip, pot fi măcar contemporan cu evenimente de anvergură. Aştept�nd să fiu martor la sf�rşitul lumii, deocamdată cea mai mare m�ndrie e că �n zilele mele a avut loc integrarea euroatlantică a Rom�niei (s-ar putea să se scrie cu liniuţă: euro-atlantică). Am un moment de iritare g�ndindu-mă că voi fi suspectat de nesinceritate dar �mi asum riscul. E greu de găsit, de-a lungul vieţii mele un moment istoric mai important (�ncă nu mă născusem c�nd americanii punea piciorul pe lună) dec�t 1 ianuarie 2007. Să-mi aduceţi aminte, mai �ncolo, să vă povestesc o �nt�mplare adevărată din ziua respectivă!
Aşadar, după o zbuciumată istorie milenară, poporul la s�nul căruia mă hrănesc păşeşte �ntr-o epocă de pace, stabilitate şi properitate. Mai mult, o face cu demnitate. Rom�nul a intrat �n Europa păstr�ndu-şi �ntru totul specificul şi tradiţiile.

...

Printre multe alte lucruri, rom�nul e cunoscut ca fiind un mare iubitor de ieşiri "la iarbă verde". Fenomenul ieşitului "la iarbă verde" e at�t de specific rom�nesc �nc�t un sociolog ar găsi oric�nd material de studiu pentru o lucrare de doctorat magna cum laudae.
�n fiecare zi de odihnă, din toate oraşele Rom�niei, �ncep�nd cu ora şase dimineaţa, inexorabil ca deriva continentelor, inevitabil ca extincţia speciilor, implacabil ca expansiunea universului, un şir nesf�rşit de vehicule se scurge �n afară prin toate ieşiri, precum zerul prin toate găurile strecurătorii şi colonizează efemer marginea fiecărui drum pe care se poate intra cu maşina şi care trece printr-un codru, printr-o pădure, printr-o pădurice, printr-un cr�ng, printr-o poiană ori pe l�ngă o baltă.
Prin locurile menţionate se revarsă apoi o armată de rom�ni veseli, la fel de specilizaţi precum furnicile din muşuroi. �n vreme ce domni �n chiloţi, şosete supraelastice şi pantofi �mpletiţi prind să bată mingea cu membrii cei mai tineri ai familiilor, gospodine coafate scot din portbagaje mai �nt�i gătarele. (Acestea s�nt de foarte multe tipuri, de la cele improvizate din grătarele frigiderelor vechi, trec�nd prin cele manufacturate din fier-beton de şase şi discurile de tractor adaptate sf�r�itului slăninii autohtone şi cartofilor de import, p�nă la dispozitive sofisticate semăn�nd cu instrumentele medievale de tortură). Toţi membrii familiilor care nu bat mingea s�nt implicaţi apoi, după un ritual ancestral, �n pornirea şi �ntreţinerea focului, prepararea diverselor sortimente de carne, tăiatul cepei, curăţatul usturoiului, aranjatul mesei c�mpeneşti, desfăcutul PET-urilor cu bere, suc şi apă, făcutul pozelor de piedică �n calea uitării şamd.
Toată această activitate este dublată de creşterea progresivă a volumului muzicilor care se revarsă din fiecare maşină, după algoritmul unei concurenţe generalizate la capătul căreia c�ştigă invariabil posesorii auto cu staţiile audio cele mai performante, �n admiraţia destul de resemnată a restului lumii. (Acest fenomen -iarăşi specific rom�nesc- a dat naştere şi unei specii endemice: proprietarul de sistem audio mai scump dec�t maşina pe care e montat).
�n fine, �n timp ce nenumăratele brelocuri at�rnate de oglinzile retrovizoare ale milioanelor de maşini urlătoare se scutură �n vibraţia boxelor (se ştie că aceste brelocuri poartă noroc - potrivit statisticilor Ministerului de Interne, nu se cunoaşte nici un un caz de accident mortal �n care brelocurile să fi fost vătămate) oamenii se aşează la masă mulţumiţi. Devorează merindea arsă şi afumată la eşapament (�ntruc�t rom�nii vor să răm�nă �n contact cu civilizaţia şi nu se depărtează prea tare de şoseaua de-a lungul căreia �şi �ntind arsenalul). Deseori, se-mbată. Uneori, se ceartă şi se bat, dar fără ură. Apoi se duc acasă, odihniţi şi cu mintea limpezită de comuniunea cu natura.
Ulterior, sub lumina nesănătos de palidă a lunii, �n acordurile nestereofonizate ale unor păsărele ameţite, călătorul imprudent va găsi următoarele: un număr incalculabil de PET-uri goale, pungi de toate felurile foşnind �n adierea v�ntului, mormane de mucuri de ţigări din studiul cărora se pot deduce, după urmele de ruj şi muştar, sexul, starea socială şi anduranţa fumătorilor, ambalaje de toate soiurile şi formele, h�rtii felurite, borcane goale, pempărşi doldora de conţinut, cutii de tablă pe care le ling nişte c�ini demni de pana lui Dante, jucării desperecheate, farfurii de plastic, tac�muri, tampoane de uz feminin �nroşite �ncerc�nd să se asorteze cu frunzele de rostopască, cioburi, coji diverse,� caserole, baloane sparte, prezervative uzate, rahaţi proaspeţi, publicaţii de mare sau mic tiraj, r�ul, ramul.
Cer scuze cititorului pentru oprirea intempestivă a enumerării, lista e nesf�rşită, s-o mai completeze şi dumnealui conform observaţiilor personale, eu n-am destulă pastă-n pix.

...

Am constatat că e tare peste m�nă să fii romantic �n Rom�nia. Aş putea relata o suită �ntreagă de experienţe care să-mi �ntărească afirmaţia dar voi avea decenţa de a ma limita la una singură, relativ nevinovată şi, cred eu, �mi veţi da dreptate.
Aşadar: Bucureşti, Calea Magheru, zi frumoasă de primăvară. Pentru neiniţiaţi, Calea Magheru, �ntre Universitate şi Romană, este, de mai bine de două sute de ani, buricul Bucureştilor. Actualmente, artera e considerată una dintre cele mai scumpe şi exclusiviste zone comerciale din Europa, magazinele de firmă şi fiţe -�mi cer scuze pentru problemele insurmontabile pe care le produc unui eventual traducător al acestor r�nduri prin folosirea termenului de mai sus- se �nghesuie unele �n altele, bogăţia se etalează cu nonşalanţă, oamenii s�nt frumoşi, eleganţi, ireali.
Aşadar: Bucureşti, Calea Magheru, zi frumoasă de primăvară. �ntr-o conjunctură asupra căreia, din discreţie, nu voi insista, am �nt�lnire cu o jună fabuloasă al cărei interes faţă de ne�nsemnata mea persoană �mi răm�ne inexplicabil. Mă prezint la locul stabilit cu un sfert de oră �n avans, spălat, parfumat şi �mbujorat. Fumez şapte ţigări. Ea apare, naturală ca respiraţia şi zice, la fel de natural: Hai să ne plimbăm! Iată-mă �n �nsăşi chintesenţa romantismului: plimbare, femeie frumoasă şi cu intenţii clare, primăvară clocotitoare, soare bl�nd şi păsărele. Cititorul ar avea destule motive să mă bănuiască de o stare de spirit �ntru totul plăcută.
Facem zece paşi purtaţi de entuziasm dinspre Universitate către Romană. Schimbăm nişte vorbe. Pentru un observator atent, �mi trădez timiditatea bine stăp�nită măcar prin privirea lăsată �n jos. Privire care se agaţă, intempestiv şi accidental, de o flegmă proaspătă, hidrodinamică, cu vagi urme de tutun. De la care zboară instantaneu �nspre o altă flegmă, mult mai delicată, stingherită de etalarea publică a nudităţii. �amd. De la Universitate la Romană, pe cine nu mă crede �l rog să verifice, trotuarul e un covor nesf�rşit de scuipaţi. S�nt de toate felurile: sănătoşi, fragili, proaspeţi, fosilizaţi, �n culori felurite, de la verdele pal la rozul infinitezimal, �n straturi succesive, palimpsestice. Dacă nu eşti orb, n-ai cum să scapi de ei! Rog cititorul romantic, atunci c�nd se plimbă prin zonă, să privească strict �n ochii partenerei. Altminteri va păţi ca mine şi se-alege praful de tot romantismul! Dacă la Romană, după o conversaţie uşoară şi-o cafea tare, distinsa va avea iniţiativa nefericită de-a �ncerca să te sărute pe gură (c�h!), �ţi vei aduce aminte subit că ai o urgenţă teribilă, o problemă de a cărei rezolvare �ţi at�rnă destinul, o vei lăsa pe preopinentă nedumerită şi frustrată şi vei da bir cu fugiţii!
N-ai avut parte de o �nt�lnire romantică dar măcar ai �nţeles de ce dau faliment fabricile autohtone de batiste...

...

Dragă cititorule, �ţi mulţumesc pentru că mi-ai adus aminte de �nt�mplarea cu integrarea europeană a Rom�niei. Pe 1 ianuarie 2007, mă plimbam prin Cişmigiu. La un moment dat, remarc un domn �n v�rstă, ponosit dar simpatic la faţă, genul de bunicuţ cumsecade. Purta sub braţ un radio Gloria ponosit, ştie multă lume cum arată obiectele alea, ele s�nt un adevărat brand al unei epoci apuse şi bunicuţii cumsecade urmăresc meciurile la ele, prin parcuri. Mergea ascult�nd concentrat la aparat. Nu s�nt microbist, dar bătrinelul mi-a fost instantaneu simpatic şi am grăbit pasul �n ideea că intru �n vorbă cu el, de obicei afli tot felul de lucruri de la oamenii ăştia. Dar, după ce m-am apropiat mai tare, am renunţat la conversaţie. Domnul �n chestiune asculta, la radio, �n direct, discursurile politicienilor de la Bruxelles, cu ocazia semnării tratatului de aderare a Rom�niei la Uniunea Europeană. �i mie nu-mi place să discut politică nici măcar cu bătr�neii cumsecade, prefer să-mi găsesc alte ocupaţii...

#
Romanul "Jurnalul unui om normal" apare �n foileton �ncep�nd cu 14.03.2008 �n Ziarul de duminică

Între ferestre
[partea I]

de Augustin Cupşa

����������� Albina �şi ţinea corpul str�ns �n praf şi �ntre cele două geamuri părea exact ca �ntr-un insectar doar că nu avea un ac care să o ţină fixată acolo pentru totdeauna dar asta n-ar fi putut s-o ştie. Poate că se mai mişca, s-ar fi putut mişca, lui Stelian nu i s-ar fi părut at�t de ciudat deşi vara trecuse demult şi doar curentul subţire dintre crăpături �i ridica� aripile şi el văzu destul de repede asta. Nimic nu s-a schimbat, se g�ndi cu ceva, �n fundul g�tului care ar fi vrut să fie cam amar dar se miră şi el că de data asta nu reuşi să mai simtă ceva. Doar rupse cu degetul mare o pojghiţă din vopseaua crăpată de pe marginea ferestrei, �şi desprinse fruntea de pe geam şi se �ndepărtă cu paşi rari printre şirurile de bănci.
�n clasă era linişte, doar scurte ştersături pe foaie care �ndepărtau nervos ceea ce nu trebuia să fie acolo, capetele plecate cu privirile mai mult blocate �n h�rtia care răm�nea �nfricoşător de albă şi toţi copiii parcă ştiau că ar trebui să treacă foarte mult timp pentru ca formulele, formula aia salvatoare să apară pe foaie.
Capul ei stătea şi el acolo, aproape pierdut printre celălalte ca un măr �ntr-o grămadă revărsata pe o măsuţă de ciment din piaţă dacă părul ei blond-pai nu ar fi scos-o cu m�ini inivizibile dintre ele. Era ca un reflector care se urmărea peste tot, arunc�ndu-şi lumina invers, peste el, lumin�ndu-se oriunde ar fi �ncercat să se ascundă. �i Stelian �ncerca să şi-o ascundă, evit�nd să se uite �n banca aia de pe r�ndul de la perete sau �nchiz�nd ochii repede dacă i se �nt�mpla ca privirea să �i alunece, fără să vrea, asupra ei deşi ştia deja că asta e chiar mai rău pentru că Irina, Irina aia pe care nu o mai văzuse de at�ţia ani, stătea chiar �n spatele pleoapelor lui la fel de nevinovată, la fel de nepăsătoare ca şi atunci, parcă ar fi spus - eu nu sunt aici dar tu poţi să faci ce vrei.
�n drum spre şcoală, simţise c�te un nod �n g�t la fiecare hurducătură a maşinii si chiar de asta nu mai putuse să spună printre dinţi - ce de căcat e ţara asta, expresie care �i devenise deja un tic şi pentru care puţinii cunoscuţi pe care �i mai avea �n oraş şi care lucrau mărunt la o bancă sau la vreun spital, �l priveau dezaprobator. �i tipul ăla care se făcuse chirurg şi făcea mare caz că umbla toată ziua cu bisturiul prin burta oamenilor de la nouă la trei, chiar i-o spusese �ncurajat de alcoolul din berea fără alcool care deja ajungea să �l �mbete, atunci c�nd se uitau la meci. Dar Grig n-ar fi spus asta chiar dacă ar fi trebuit să trăiască iarăşi �n oraşul ăsta, dacă ar fi rămas profesor de rom�nă sau de filosofie şi ar fi ajuns să umble pe trei cărări - beat, serile una după alta. Grig ar fi m�r�it ceva ur�t de sub paltonul lui vechi sau ar fi scuipat pur şi simplu fără să se sinchisească unde se va lipi saliva lui, şi-ar fi aprins o ţigară şi sigur de tot l-ar fi compătimit dar numai �n g�nd şi nu i-ar fi spus-o. ����������
Aproape pufni c�nd �l văzu, �n cap, pe Grig sprijinindu-se �ntr-un cot fum�nd şi se hotăr� să �i mai lase pe copii �ncă cinci minute, să se mai lase pe el cinci minute p�nă c�nd să deschidă gura şi să le spună ceva, privi neatent exerciţiul de pe tablă pe care �l dictase la fel de neatent la �nceputul orei şi creta care lăsase urme groase pe puterile lui x şi pe linia de sus a egalului şi făcu din nou drumul, pe parchetul care sc�rţ�ia anemic, către fereastră. Din nou, ceaţa dincolo de geam care făcea siluetele de pe stradă ireale, din nou albina care zăcea acolo ţin�nd �n corpul ei tărcat toată vara care trecuse, din nou el şi figura lui, răsfr�ntă �n cele două geamuri, �l �ncurcară.
Jos, doi băieţi, care probabil chiuleau, treceau, cu m�inile �n buzunare, strada, mişc�ndu-se ciudat prin ceaţa tăcută. Ajunseră l�ngă poarta bisericii apoi dispărură. Cel �nalt şi slab ar fi putut fi Grig, sub şapca aia, ceaţa �l lăsa să creadă, dacă vroia, că era figura lui, că ar mai fi putut să �l vadă odată dar celălalt nu putea să fie el din simplu motiv că el nu chiulea. El lipsea deşi era �ntotdeauna prezent �n clasă, printre ceilalţi. Lipsise de c�nd �ncepuse să vadă matematica, să o �ntrezărească mai �nt�i, să �l prindă �n jocul ei mai apoi şi să �l ducă tot şi tot mai departe. Lipsise aşa, nevinovat p�nă �n clasa a şaptea tot mai mult, p�nă c�nd ceilalţi nici măcar nu �l mai observau, absorbit de foaia poroasă caietului de matematică, de culegerile cu pagini �ndoite, cu tot mai multe �nsemnări pe margini cu roşu, cu negru, lipsise at�t de mult că nici n-ar fi trebuit să se mire că Irina nici nu �l băgase �n seamă şi poate nici nu citise bileţel ăla stupid pe care tot Grig �l �nvăţase cum să-l scrie.
Se g�ndi cum ar fi arătat Irina acum, aproape sigur nu ar mai fi semănat cu fetiţa asta blondă care stătea aplecată asupra caietului �n a doua bancă de pe r�ndul de la perete, poate ar fi făcut fundul mare şi toracele prea lat pe care s�nii i s-ar fi zbătut neputincios de mici, poate fumul ţigărilor i-ar fi lăsat cute la marginea obrajilor şi poate nici părul ei gălbui nu i-ar mai fi spus nimic. Dar Stelian nu credea nimic şi nici nu vroia să creadă. �şi mai privi odată chipul răsfr�nt �n fereastră şi se �ntoarse către copii.
Băiatul din prima bancă �l privea neajutorat, printre firele de păr care �i alunecau peste frunte, acoperindu-i ochii mici dar privirile lui trecură prin noul profesor ca printr-un geam şi se pierdură �n ceaţa de afară.
Stelian uitase c�t e ceasul şi uitase că exerciţiul de tablă şi copiii din clasă aşteptau de prea mult timp o indicaţie de la el.Continua să se vadă acolo, printre ei, �n clasa a şasea, ascuns �n penultima bancă, �n faţa lui Grig care �şi �mpingea picioarele lunguieţe pe sub scaunul lui. El �şi făcea �nfrigurat exerciţiile şi le-a făcut ordonat doi ani de zile ca un borfaş care �şi pregăteşte marea lovitură şi pentru el au fost exact doi ani de zile p�nă c�nd a dat marea lovitură şi ceilalţi şi-au �ntors privirile mirate către el atunci c�nd diriginta i-a anunţat, mirată şi ea, că Stelian, tocmai Stelian, băiatul ăla slab, căruia tunsoarea inegală �i făcea colţuri �n cap, pe care nu �l remarcase nimeni, cu excepţia lui Grig, pentru altceva p�nă atunci, prin clasă sau prin şcoală, se calificase la faza pe ţară.
Doar el nu simţise nimic atunci, nimic nefiresc, parcă ar fi aşteptat de mult asta ca pe un r�u pe care �l simţea noaptea curg�nd �n jurul lui c�nd privea luminile maşinilor pe tavan, să �l ia şi să �l ducă �ncetişor c�t mai departe de aici. N-a fost greu. Putea să spună asta oric�nd şi oricui şi nimeni nu l-ar fi crezut şi fostul lui coleg, ăla care se făcuse chirurg ar fi pufnit enervant şi enervat că prea �şi dă aere şi că să spui că n-a fost greu să mergi la at�tea naţionale de matematică şi să iei argintul la Yokohama �ntr-a unşpea e un fason de prost gust. E o trufie, cuvintele ăstea �l făcură să pufnească şi brusc se simţi mai animat.
La Yokohama era un septembrie friguros şi firmele luminoase care clipeau şi ele reci noaptea de pe toţi zg�r�ie-norii �i bateau �n geamul căminului c�nd trăgea din sticla cu votcă. Era �ntr-a unşpea şi era deja mare sau măcar aşa i se părea atunci şi primele fire din barbă şi mustaţa care i se ivea neconvigător de sub nas �l făcea mai sigur pe el şi odată c�nd străbătea cu metroul burta oraşului agitat, printre feţele toate-la-fel, cu ochii mijiţi oblic care �l priveau dar nu se uitau de fapt la el şi de fapt la nimeni, se simţi tras �n figura t�nără a lui Lennon sau Mc Carthy, se simţi t�năr şi un pic faimos şi �şi aminti de r�ul acela care �i promisese că �l va duce departe.
Atunci se plimba mult pe străzi, aiurea fără perspectivă şi fără să se simtă pierdut �n furnicarul de oameni identici cum ar fi trebuit să se simtă orice băiat la optşpe ani ne�mpliniţi plecat pentru prima dată, din oraşul lui, de la mama-şi-tata.
Atunci se simţea ca John Lennon, deşi nu purta ochelari şi nici părul lung, se simţea Harisson sau Billy Corgan, era chiar şi Courtney Love, era orice deşi nici atunci nu vroia să fie ceva anume. �n cele zece zile nu lucrase nimic, nu se uitase pe nici o schemă, nici o problemă, dispreţuitor parcă faţă de integralele pe care pentru prima dată le văzu şi el ca şi Grig - nişte şerpişori. Trufia, iarăşi �i veni să r�dă, �l costase �nsă şi ultima problemă rămăsese mută pe foaie, �n dimineaţa aia c�nd ar fi trebuit să se concentreze, să dea totul, să facă totul ca să �ntindă m�na şi să ia medalia de aur. Dar nu o luase, luase doar argintul deşi asta era mult.
Nu mai văzuse oraşul ăla, nici măcar �n vis, p�nă acum şi se miră că simte deodată mirosul aburilor care ieşeau din dughenele cu m�ncare pe l�ngă care trecea ameţit de băutură şi anesteziat de frig. Miuki. Simţi şi mirosul lăptos a lui Miuki, o văzu acolo, �n patul de bordel, goală şi neinteresantă, văzu şi yenii pe care �i aruncase pe geam ca să aibă ceva gol şi neinteresant şi cuvintele ei goale şi fără �nţeles care ar fi putut să �nsemne dragoste. Dragoste de pus �ntre haine ca levănţica. Dragoste pe care să adormi liniştit după ce o cumperi.
Răzvan se ascundea după părul lui lung, după şuviţele care �i cădeau peste frunte, şuviţe pe care diriginta Tătaru �i spusese de at�tea ori să le taie, ba chiar �l ameninţase că o să o facă ea dacă el nu binevoieşte să se tundă dar ştia că ăsta e singurul lucru care �l poate ascunde �n prima bancă. Exerciţiul de pe tablă i se părea imposibil, privi printre gene la noul lor profesor de matematică, prea t�năr ca să le fie profesor de matematică, care apăruse neaşteptat pe uşa clasei azi dimineaţă şi� totul i se parea imposibil, atat de imposibil dar continua să se agaţe de paiul care �i spunea că n-o să-l scoată tocmai pe el la tablă.
Dar Stelian nu �i văzu privirea piezişă şi �n timp ce Răzvan constată cu bucurie că a trecut deja jumătate din oră şi �ncă mai spera că exerciţiul de pe tablă nu se poate pur şi simplu rezolva, el se g�ndi mai departe la femeile lui cumpărate, la emoţii cumpărate, unde şi c�ţi bani dăduse. Era proasta aia cam grăsuţă care �şi revărsa grăsimea de pe burtă peste elasticul str�ns de la chiloţi, proasta aia pe care nici nu mai ştia cum o cheamă, care se culcase cu mai toţi din liceu iar el o scosese prin oraş două săptăm�ni la r�nd c�nd tot ce trebuia era să o facă şi să primească aceleaşi gemete ne�nsufleţite cu care se aleseseră toţi �nainte şi după el. Luiza? Luana? Prostii. Nu-şi mai amintea. Trecu la facultate şi �nşiră c�teva g�sculiţe din cămin, de pe la Chimie, de la ASE, �nşiră femeile obosite de pe �tefan Furtună, �mb�csite de fum de ţigară, cu s�nii lăsaţi şi sigur cu unu, doi copii acasă pe care sau el sau Grig le lua primul. Iza care şi-a rătăcit trei luni ciorapii subţiri şi gablonţurile prin garsoniera lui din anul �nt�i, care umbla goală fără să-i pese de vecinii de vis a vis care o puteau vedea oric�nd şi care i-ar fi rupt inima sau el ei dacă măcar unul ar fi avut una �ntreag. Carla din Bologna. Silvia. Giana, din ultimele zile de doctorat, căreia nu �i lăsase nici măcar un cuv�nt pe vreo foaie sau vreun mesaj pe mobil atunci c�nd dintr-o dată se hotăr�se să �şi str�ngă tot, să dea naibii tot şi să vină acasă. Poate se mai g�ndea la el.
Stelian s-ar fi scufundat cu totul, g�ndindu-se �n urmă, dacă fata aia micuţă cu părul blond din banca a doua, care �i amintea at�t de mult de Irina, nu ar fi ridicat capul şi dacă privirile lor nu s-ar fi �nt�lnit pentru o secundă.
Atunci Stelian opri totul, nu pentru ea, nu pentru Irina, ci pentru teama care ar fi putut pune stăp�nire pe el acum ca şi atunci c�nd trecea pe l�nga banca ei. Opri tot ce �i aducea �n cap şi �n nări - oraşe, olimpiade, premii, femei. �l trimise şi pe Grig acolo unde reuşea de mai mult timp să �i �nchidă pe toţi şi �şi drese glasul.
Stelian se �ndepărtă �ncet p�nă �n ultima bancă acolo unde acum nu stătea nimeni. Se aşeză un pic stingher, sprijinit incomod �ntr-un cot şi vocea lui sună slab �n clasa mare. �l ridică pe Răzvan şi-l trimise la tablă, �l puse să treacă un x �n partea cealaltă, apoi să scoată altul �n faţa parantezei scăz�nd puterea necunoscutei şi băiatul se simţi mai liniştit ghidat de vocea aceea care suna fără apăsare.
Stelian dădea indicaţiile din ultima bancă, muta x-uri, trăgea fracţii, punea egal absorbit şi el �n acea linişte pe care numai rezolvarea unei ecuaţii i-o dădea atunci c�nd şi el era un puşti de clasa a şasea, exact �n �ncăperea asta.
Primise dis de dimineaţă, un catalog de la director �n cancelarie, apoi altul, cataloage care i se păruseră abstracte şi neimportante, cataloage, pe care le aruncase distrat pe catedra a trei clase p�nă acum, �ntrerup�nd cu un sunet sec, larma copiilor care �ncă se mai h�rjoneau printre bănci după ce recreaţia se terminase. Mai greu fusese să �l asculte pe director, să �i simtă m�na aspră care i-o str�ngea pe a lui, ba chiar �i bătuse apăsat umărul de parcă ar fi vrut să se sprijine �n el, cuvintele lui entuziaste şi privirea caldă pe care şi-o revărsase din spatele ochelarilor cu lentile groase, gălbui, asupra lui �n timpul discursului improvizat, de bun venit, cu at�t mai mult cu c�t ştia că primirea lui �n vechea lui şcoală se datora, de fapt, telefoanelor şi insistenţelor mamei lui care se hotărăse să facă ceva cu el, după două luni �n care Stelian, de c�nd se �ntoarsese acasă, dormitase pe canapeaua din sufragerie �n faţa televizorului care spunea aceleaşi şi aceleaşi t�mpenii indiferent ce canal alegea, fără chef să facă ceva sau bătuse noaptea străzile goale.
E doar un exerciţiu, un pic de gimnastică mintală, doamnă, �i spusese directorul mamei sale �ngrijorată de toată situaţia, o slujbă temporară pentru ca Stelian să se pună din nou pe linia de plutire, p�nă �şi reface bateriile ca să se �ntoarcă la doctorat. Noi toţi suntem alături de el, erau ultimele cuvintele pe care le auzise �nainte să pună prudent, receptorul �n furcă pentru ca maică-să să nu �şi dea seama că �i asculta de la telefonul din bucătărie.

Maşina viitorului

de Victor Martin

Printre limuzinele de lux, colorate ireal, drăcovenia cenuşie părea rămasă de la expoziţia anterioară, de artă modernă. Semăna mult cu un cazan cu aburi, av�nd �nşurubat, la un capăt, un v�rf de torpilă.
- Priviţi, cu atenţie, această maşină! spuse prezentatorul, un japonez mic şi �ndesat, văz�nd că privirile vizitatorilor, sătule de at�ta splendoare automobilistică, se �ndreaptă, din ce �n ce mai des, spre oribilitatea lui. Seamănă cu un reactor pentru că aşa a conceput-o inventatorul; �n design, gustul este, uneori, după ureche. Nu ştiu cum g�ndiţi dumneavoastră, dar eu consider că, deoarece corpul omului conţine foarte multă apă, o maşină a viitorului, �n slujba lui, nu poate fi concepută dec�t de un specialist �n hidro-amelioraţii genetice, cum este acesta.
�ndreptă v�rful arătătorului spre afişul lipit pe una din portierele laterale ale cazanului; ascuns �n spatele unei feţe stafidite, le z�mbea un bărbos.
- Aveţi �n faţă prototipul, continuă prezentatorul, dar acesta nu e �ntru totul original. S-a mai �ncercat realizarea unei astfel de maşini. Priviţi schema de pe acest papirus! Nu trebuie să r�deţi; �n trecut, oamenii aveau un limbaj mult mai metaforic dec�t al nostru. Priviţi tuburile courot, bibic şi tubul sarma! Priviţi sensul tubului bibic şi capul evaziv pentru eventuale evantaie! Capul acoperă acest mic şiştoc, producător a 24 de sc�ntei etrusce, la nivelul celor 4 găurele. Totul dă �n aceste sc�ntei saxobale, la o presiune indusă. Priviţi aceste aripioare de bătut v�ntul!.At�t c�t puteau să se exprime de plastic, ei, anticii, au numit acest obiect: "maşina de bătut v�ntul". Uronitratul folosit drept combustibil ne duce cu g�ndul la procesul de fotosinteză şi la aplecarea omului primitiv spre natură.
Revenind la exponat, citesc �n ochii dumneavoastră un interes deosebit. Nu vă uitaţi că, din faţă, seamănă cu un mic vapor, iar din spate cu o motocicletă cu ataş şi invers! Asta e fantezia creatorului, ca şi dreptul lui de a o intitula "maşina cu două feţe".
E un mijloc de transport foarte economic, ieftin şi ecologic. Are sistem de propulsie cu arc şi �naintează �n salturi de c�te 10 metri. Pedala comprimă arcul şi vehiculul porneşte la comanda "hai!". �n orice moment, calculatorul� poate să transforme maşina �n utilaj de �ntins şosele. Are accesorii utile pentru protejarea nervilor. Printre ele, se numără m�na metalică foarte uşoară şi taceofonul, producător de linişte. Omului �i place atunci c�nd este linişte; atunci el poate să-şi spună părerea, dar, din păcate, �n jur nu mai e nimeni. Din această cauză, maşina este reglată să-l asculte pe om.
Pornind de la principiul, potrivit căruia poliţistele nu pot răm�ne virgine� dec�t dacă ştiu să se apere, proiectantul a considerat că maşina trebuie să se apere singură pentru a răm�ne intactă. A asigurat-o cu sistem de siguranţă. A asigurat-o şi cu o scară cu burghie, pentru eventualitatea �n care s-ar defecta �n aer, răm�n�nd suspendată acolo, unde nu e nimeni. Nu se ştie ce şansă are vehiculul de a se defecta pentru că, deşi testele au fost terminate, nu s-a v�ndut �ncă nici un exemplar.
Tipul familial, pentru că oriunde trebuie să existe şi ceva familial, are o cutie de scrisori detaşabilă. E foarte uşor să trimiţi sau să primeşti scrisorile făcute ghemotoc, �n bile de mărimea unui ou de g�scă, catapultate şi rostogolite electro-magnetic; nu se udă. Sensibilitatea maşinii face ca membrii familiei să se poarte frumos unii cu alţii.
Ca orice autovehicul cunoscut, şi acesta merge pe uscat, pe apă şi �n aer; depăşeşte obstacolele, trec�nd pe l�ngă ele, ca orice obiect �nzestrat cu raţiune. Priviţi complexitatea acestui autobac şi stingătorul de incendii! Stingătorul e cuplat cu ceasul de protecţie, care măsoară şi valoarea despăgubirii, �n caz de accident.
Maşina face, spre deosebire de limuzinele uzuale, tot felul de discriminări. De exemplu, pentru vegetarieni există e linie de legătură cu o grădină ambulantă, iar pentru carnivori o legătură cu o crescătorie de porci.
Alte accesorii utile: antena anti-şoc măsoară şocul, picioroangele şi tălpicile detaşabile vă fac să vă simţiţi mai detaşaţi. Muşamalizatorul muşamalizează. Acest mecanism al �nţelegerii economiei de piaţă pe secţiuni s-a introdus pentru oamenii de afaceri. Ei vor �nţelege, aici, că, pentru a se extinde o piaţă, trebuie să se facă mici demolări.
Deoarece s-a constatat că informatorii serviciilor de informaţii depăşesc numeric populaţia ţării, li se va permite şi lor să posede o maşină ca aceasta, de mare viitor. Nici copiii supradotaţi nu mai trebuie să� meargă la şcoli speciale pentru a fi recuperaţi; maşina viitorului �i rezolvă şi pe ei, fabric�ndu-le ce trecut vor, şi le construieşte un viitor sigur.
Constructorul maşinii nu a făcut greşeala Puterii, aceea de a confunda masificarea maselor cu masivizarea lor. Aşa cum ţara noastră, frumoasă şi bogată, dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit imaginată, tot aşa, viitorul nu poate să existe fără această maşină. Dacă nu ar fi existat, tot ar fi imaginat-o cineva p�nă la urmă.
Pentru a nu crede că mai mult spunem ce se face, dec�t facem ce se spune, vă anunţ: peste doar c�teva zile, acest original mijloc de transport va intra �n producţie de serie. Vi-l recomand cu căldură!
Discursul de prezentare avu un succes nebun. Bogătaşii snobi şi proaspeţii �mbogăţiţi se şi repeziseră cu �ntrebările asupra micului japonez. La celelalte standuri, prezentatorii se uitau unii la alţii, nedumeriţi, ridic�nd din umeri.
Prezentatorul cazanului-torpilă nu minţea; peste două zile �ncepură v�nzările. Tot mai mulţi oameni aveau posibilitatea să constate, cu uimire, că maşina �i transportă, fără posibilitate de �ntoarcere, �n viitor, acolo unde durere nu e, foamete nu e, nimic rău nu e, aşa cum scria �n prospect.
Dacă �i �ntrebi, cu toţii spun că vor să răm�nă aici, să construiască reforma economică, alături de un guvern leşinat. Mint cu toţii că nu vor să ajungă acolo. �n realitate, �şi v�nd casele, vechile automobile sau micile bucăţi de păm�nt, pe care le posedă, pentru a putea achiziţiona teribila drăcovenie. �n acest fel, călătorind cu toţii �n timp, pentru că o maşină a viitorului nu poate fi altceva dec�t o maşină a timpului, oamenii� au reuşit să aducă ţara, �mpinsă de un regim totalitar cu 200 de ani �napoi, �n prezent. �l putem vedea cu toţii.�

Adulmecarea

de Ioan Suciu

� Pe �nserat c�nd toată suflarea casei miroasea a tăm�ioasă, Serafim se retrăgeacu un butoi de vin �n turnul dinspre sud a imobilului, unde-şi curăţa urechea st�ngă cu un beţigaş� asistat de o căţe1uşă negricioasă, cu bretele verzi; ore-n şir� sorbea cu �nghiţituri rare din butoi direct de la cep cu privirea pierdută şi c-un ciorap căzut, regret�nd după arşiţa verii trecute şi după nevastă-sa cu care bătea cuie, cu corpul bine protejat de un halat cu motive heraldice reprezent�nd lupte contra longobarzilor. După un timp oarecare apărea o b�tr�nic� divorţată şi sco�f�lcită care făcea focul �n marea tera�cotă din incintă arunc�nd �năuntru lemne, c�rpe, cărăbuşi, sandale sau elefanţi din plastilină, mă rog, tot ce-i cădea �n m�nă, �ntr-o zi pun�nd ghiara chiar pe Serafim dar nereuşind să-1 mişte din loc sau să-l scoată c�t de c�t din papuci. Peste toate turna gaz din abundenţă şi dădea foc cu o brichetă, pro�voc�nd o explozie de bucurie lăuntrică, �nsoţită de un hăhăit deşănţat. Apoi se aşeza şi ea �ntr-un colţ scărmăn�nd c�te-un iepuraş de pluş sau scufund�ndu-se apatică �n vreun joc pe telefonul mobil. Serafim molfăia agitat c�te-un cartof copt privind nedumerit mişc�rile din cameră, unde pe uşa din st�nga apărea la interval de o jumătate de or� un moş du�c�nd �n m�na st�ngă o pisică de Angora, iar �n dreapta un lighean care nu era �ntotdeauna roşu dar zdrăngănea ca un tramvai rusesc.
Odată pe săptăm�nă� urca pe scara de incendiu a casei sale p�nă la acoperiş, de unde� lansa peste grădinile �nvecinate un imens năvod cu care era imposibil să nu prindă c�ţiva sticleţi şi guguştiuci (pentru ouă) sau chiar vreun poştaş rătăcit. (Pe care-l elibera dacă acesta semna o h�rtie angajament că �i va relata toate mişcările suspecte ale soţiei �lui.)
Nu se putea abţine să nu� iasă serile pe terasa casei sale şi să se-nverzească de ciudă că nu era mai gras sau mai apetisant �n raport cu portăreasa imobilului care juca baschet pe c�mpii noaptea �ntre unu şi trei negri musculoşi, urmărindu-i atent pe toţi pe un ecran de video telefon, după care se ducea printre tufişuri şi le lua mingea, pe care o tăia cu o lamă �n bucăţele mici pe care le ascundea �n scorburi secrete de copaci; dar astea nu �nsemnau nimic pe l�ngă elanurile de contrabasist bătr�n şi elegiac cu plete �nnodate �n coamă la spate speriind fetele care treceau dimineaţa spre şcoala de muzică, cu c�te un bau sau cu vreun c�rnat fumeg�nd luat chiar atunci de pe grătar. Se strecura �n v�rful picioarelor de colo colo prin podul vechii clădiri administrative a parohiei bisericii din apropiere şi atingea cu şuviţele mai răzleţe clopotul de rezervă, făc�ndu-l să scoată sunete at�t de păcătoase �nc�t �l podidea� pl�nsul şi dorul de Săftica - o brunetă focoasă pe care o str�ngea de pe stradă �n vinerea mare şi-i făcea clătite cu m�na lui, frăm�nt�ndu-i fundul de lemn� cu care venea chiar ea� pun�nd doar puţin ulei şi ardei iute de grădină ...
�n vederea atenuării reproşurilor (mai vechi) ale nevesti-si de ignorant al problemelor agrare, cum avea puţin timp liber se �mbrăca �n costum de oltean, cu iţari şi pălărie neagră tip castron, apăr�nd pe străzile din partea de nord a oraşului - spre aeroport - ţin�nd pe umăr o coardă de lemn curbată de care avea at�rnate, �ntr-o parte şi alta două coşuri uriaşe din răchită, �n care ţinea tot felul de bunătăţi �nghesuite una l�ngă alta , acoperite cu frunze răcoroase de ferigă: ţ�ri afumaţi, caş proaspăt, icre negre, scrumbii, ceapă, ridichi, jambon, lăm�i, roşcove, ouă de raţă pe varză, etc, ameţind trecătorii cu lozinci despre creşterea nevăstuicilor fornăite pe nas ...
Spre seară se-ntorcea acasă tiptil şi se ��nălţa pe v�rful picioarelor d�nd ocol pe l�ngă ziduri, cu g�tul �ntins spre ferestre să vadă ce-i �năuntru, dacă zvonurile despre performanţele sale agricole se răsp�ndiseră prin oraş... Se strecura pe furiş �n apartamentul conjugal �narmat cu o cameră video , conserve de carne de vită şi de porc pentru o lună şi ness la pacheţele. Se ascundea cu temeritate sub patul din dormitor, unde la cel mai mic zgomot scotea steaguri albe să ceară pace pe care le ţinea cu m�ini tremur�nde �n dreptul nasului şi �ncepea să �mproaşte cu cele mai veninoase invective av�nd grijă să ţină buzele str�nse pentru a nu lăsa urme de salivă �n jur. �nsă nevastă-sa nu era niciodată� acolo, ci doar o studentă ( pe care o ţinea �n gazdă) cu doi colegi de-ai ei arabi....
Serafim putea fi văzut deseori �n Piaţa Victoriei cultiv�nd napi, m�nc�nd sarmale sau băt�nd covoare. Nu făcea el toate astea �nt�mplător tocmai acolo, dar era un loc de care se �ndrăgostise, �i plăcea cum miroase şi se afla chiar l�ngă muzeul Antipa. �ntr-o zi, printr-un tunel neaşteptat ieşi un prim-ministru nervos dar palid la faţă care se urcă pe o motocicletă vorbind la telefonul mobil ca la maică-sa acasă şi care trec�nd pe l�ngă Serafim �i aruncă un damf de benzină �n nas. Cu toate astea, Serafim nu dădu atenţie provocării, văz�ndu-şi liniştit de parcela lui, concentr�ndu-se cu şi mai mare �nverşunare spre calitatatea producţiei, �mbunătăţirea mediului �nconjurător şi creşterea nivelului de trai. Din mica lui gospodărie livra cu mare viteză porci graşi şi frumoşi către abatorul propriu, dar c�nd trecea pe acolo �n inspecţie avea �ntotdeuna emoţii, din cauza măcelarului care nu �nţelegea nimic şi vroia mereu să pună m�na pe el. Serafim nu avea nici curajul să-l concedieze de frica legislaţiei şi a codului muncii, precum şi de a ministrului de resort. �n orice caz, după multe eforturi dar şi cu multe� pauze de masă, reuşi să creeze o punte de legătură �ntre el şi măcelar,� ţin�nd �n dreptul pieptului� �n poziţie orizontală o bară de striptease primită cadou de la proprietarului barului de noapte deschis l�ngă abator, care iubea pe toată lumea cu suspine şi priviri languroase aruncate printre degetele răşchirate de la m�na st�ngă.
Cu toate eforturile sale de exerciţii de casă (statul �n cap de dimineaţă, etc .) �l obseda Pandele , şeful său de la serviciu, c�nd �n baie, c�nd sub scară, c�nd �n bucătărie, cu sau fără nevastă-sa pe care o lua de g�t şi-i spunea să meargă �mpreună la o bere şi să le dea pe toate dracului! Ceea ce era de neconceput dar el nu se lăsa! Se �nverzea, se legăna şi se concentra uit�ndu-se prin vizorul uşii - dinspre exterior spre interior - de afară �năuntru şi văzu tot adevărul gol-goluţ, şeful sărind sprinten pe fereastră şi nevastă-sa făc�nd duş candidă, cu o expresie irezistibilă de nevinovăţie pe faţă (şi chiar şi pe spate, p�nă spre ceafă); mai avea el şi alte vedenii dar nu-ndrăznea să recunoască nimic, nici c�nd, mai t�rziu, la sediul firmei unde soaţa sa venea tam-nesam, �ntr-o după amiază de toamnă, nevastă-sa �l apucă de guler şi-i spuse de la obraz: "Mai termină cu ocheadele astea� idioate" ea ieşind din biroul şefului mirosind a levănţică iar el răm�n�nd ne�nduplecat �n mijlocul culoarului de se loveau lumea de el şi se pansau �n diferite colţuri ale clădirii.

Av�nd oroare de mijloacele de transport �n comun, se ducea la serviciu cu o locomotivă cu aburi de pe vremea bunicului, pe care o conducea personal� �n cele mai neaşteptate colţuri şi fundături ale oraşului cu chiuituri specifice căilor ferate. Deseori, din cauza cărbunelui de proastă calitate, scotea fum pe nas şi pe urechi astfel �nc�t vecinii �l foloseau (contra cost) la afumarea slăninii sau la combaterea manei viţei de vie. De cum ajungea la serviciu, �şi comprima cazanul locomotivei - cu ajutorul unor eforturi speciale de concentrare - transform�ndu-l �n samovar pe care şi-l punea pe birou unde r�m�nea sub presiune p�nă la plecare. Lucra �ntr-o frumoasă clădire cu� intrarea străjuită de nişte feroci lei de piatră , animale pe care Serafim le introducea �ntotdeauna �năuntru la terminarea programului şi le �nchidea �ntr-o cuşcă specială cu cifru.
C�nd ieşea �n curtea interioară a firmei, �şi lua c�teva măsuri de precauţie, plasă pe cap contra ţ�nţarilor, costum de pionier pentru trecerea maşinii de pompieri, portavoce, p�slari şi pepeni muraţi pentru toamnă şi-şi mai lua la revedere de la colegi de parcă-ar fi plecat �n Congo cu barca; dar şi aşa tot pleca undeva, �n fundul curţii fiind o gură de canal prin care cădea de fiecare dată trezindu-se �n pivniţă peste şeful Pandele care bea vin cu secretara şi se chinuia să-i v�re nişte hamsii pe g�t cu un cleşte de spart nuci, dar ea r�dea aşa de tare că se strica şi vechea maşină de scris pe care stătea cu fundul de-i intrau literele direct �n memorie şi concepea continuu scrisori de atenţionare către clienţii din străinătate, cu care şi intra �n contact prin Internet trimiţ�ndu-le poze de la mare �n pielea aproape goală juc�ndu-se cu nişte negrişori cărora le plăcea s-o stropescă cu cerneală de caracatiţă.
�n pauza legală de masă Serafim se ducea �n sala armelor pentru a se defula şi pentru a-şi satisface unele cerinţe psihice stringente.Undeva �n st�nga era un tun ridicol din bronz foarte greu de manevrat, pe care-l scăpa mereu din m�ini şi declanşa foc imediat după ce ghiuleaua se scurgea cu zgomot pe parchetul lucios, astfel �nc�t efectul asupra ţintei (tabloul şefului Pandele) era egal cu zero,� ba chiar chipul� păr�nd să-i r�dă-n nas, cu faţa lui rotundă ca de lună plină, cu sandalele lui - vara şi p�slarii lui - iarna, cu murăturile lui din vastele pivniţe, cu ticurile lui nervoase şi amantele din cămară, ca să nu mai vorbim de liota de yesmani sc�rboşi care-l ţineau de pantaloni să nu cadă c�nd se ducea �n pod după dulceaţă de mandarine; aşa că Serafim luă imediat un pistol haiducesc dintr-o panoplie, măsură paşii şi ţinti cu ură, se g�ndi că ar fi fost camaradereşte să-i fi dat şi lui un pistol că aşa e-n orice duel, dar bărbatul din tablou n-ar fi putut să-l folosească- oricum era treaba lui, �şi potrivi bine degetul pe trăgaci, �n sală intră tocmai atunci omul de serviciu cu un pămătuf de şters praful, un individ care turna totul şefului, �şi puse pistolul la t�mplă făc�nd şugubeţ "poc"din gură, dar omul �şi făcea treaba cu spatele spre el, fără un bunăziua sau măcar vreo tuse semnificativă, puse tunul la locul său �n colţ, stinse lumina şi ieşi �n v�rful picioarelor cu o figură de lup şmecher şi mulţumit, de parcă n-ar fi fost nimeni �n sală. Serafim� se g�ndi că pentru a-l pune la punct cel mai bine e să nu-l bage �n seamă.

�n zilele ceţoase se refugia ��n ghereta portarului de unde monitoriza orice mişcare din imobil cu ajutorul unui c�ine mic şi lunguieţ, pe care-l hrănea numai cu castraveţi muraţi şi ţelină, �n zilele de post d�ndu-i pe la nas şi cu oţet...
Din gheretă executa ieşiri bruşte de control pe timpul nopţii, acţiuni pur voluntare, spre binele firmei şi neretribuite, �n timpul cărora se av�nta pe scările interioare ale clădirii de la etaj p�nă la parter aplecat �n faţă cu ochii verzi şi remuşcări� intermitente blagoslovind fiecare bucăţică feminină surprinsă �n drum cu cireşe la urechi şi z�mbete lascive, ciupindu-le de obrăjori şi călc�ndu-şi pe inimă cu un picior contorsionat, necalm�ndu-se dec�t lungit pe burtă �n pivniţă� ţin�nd �n gură un capăt de furtun melancolic din care absorbea vin de smochine verzi din rezerva şefului .
�n �ncăperea� de sediu al şefului� se complăcea �n diferite jocuri, călărind cai verzi pe pereţi şi complăc�ndu-se cu animalele mitologice de pe basorelieful de deasupra şemineului din �ncăpere, cu care� se �nţelegea bine, le tăia unghiile, le ducea la teatru sau la aeroport să vadă avioanele. Unele păreau a fi nişte femei cu coadă de maimuţă, alţii nişte centauri dezamăgiţi cu solzi sau dragoni cu pene, - deodată printre nimfele care se h�rjoneau acolo i se păru că o vede pe nevastă-sa ceea ce era insuportabil �n acel loc, şi căut�nd să uite se cufundă cu pasiune �n� arhive roase de şoareci perverşi şi documente �necăcioase.
Intrarea �n cabinetul şefului său �n timpul acestor incursiuni� nu şi-o făcea aşa, oricum, ci numai �nsoţit de patru fanfare simfonice paramilitare, trei elefanţi ceramici purt�nd pantaloni bufanţi şi lavaliere roşii, cocoţaţi pe platforme cu rotiţe el st�nd la un� pian �ncruntat cu o� halebardă cenuşie şi mutră de cetaceu nervos dar şi cu roviniete albastre ataşate la �ntreg atelajul care �nainta pe parchet �nsoţit de un scr�şnet prelung ca de utilaj comunist neuns şi ruginit, asta vinerea pentru că marţea intra pe furiş pe gemuleţul de la bucătărie c�nd secretara şugubeaţă făcea gogoşi cu sm�nt�nă pentru şeful �n bucătăria din colţul biroului lui dar el �şi ţinea răsuflarea şi-o ciupea ca să spunem aşa delicat devreme dar hotăr�t şi brutal, m�nat� de o serie de refulări ţinute �n el de peste week-end şi nu numai...
Dar asta p�nă-n ziua �n care Pandele �şi uitase binoclul şi ciorapii de schi �n cabinet şi �ntorc�ndu-se brusc �l� surprinse pe Serafim cu buzele ţuguiate spre secretară, timid şi cu m�inile la spate, ea reacţion�nd prin bezele suave lansate� �n toate direcţiile, inclusiv spre animalele ciudate din preajmă care păreau că se dedau cu desfătare la jocurile lor peste măsură de deşănţate....

�Atunci �eful urlă ca din gură de şarpe de cauciuc cu dispozitiv sonor de alarmă, speriindu-i groaznic şi făc�ndu-i să bată �n retragere cu spatele �nainte pe nişte cai �nnaripaţi şi� puse după ei o armată de detectivi şi o duzină de camere de luat vederi, p�nă c�nd Serafim se pierdu �n agricultură cu mişcări dezordonate şi imposibil de urmărit şi de �nţeles iar secretara se mărită de trei ori şi divorţă �n secret ascunz�ndu-se la copiii ei prin munţi.

Eu ca Rinichi

de Dan Pandici

Eu sunt rinichiul lui Sergiu. Mai bine spus, acum sunt rinichiul lui Sergiu. Am fost al lui Traian. Nu vă g�ndiţi că e vorba de �mpăratul Romei, care �mpreună cu �nvinsul său dac, străbunul nostru Decebal, au jucat rolul de părinţi ai poporului rom�n, adică au făcut etnogeneza din care ne tragem cu toţii, cum ne �nvaţă �n manualele de istorie. Nu sunt aşa de stafidit şi ramolit. �i nici nu sunt nemuritor, at�ta vreme c�t şi purtătorul meu, omul sau organismul uman, cum doriţi s-o luaţi, nu este. El este aşa doar �n filmele contemporane proaste şi �n anumite legende antice, prin devenire. Cu alte cuvinte, �n ficţiuni, baliverne, după părerea mea mai frustă şi directă. Dar să revin la apartenenţa mea. E un Traian mult mai t�nar, de 43 ani, de meserie şofer pe maşina guvernamentală, locuitor al nou vopsitului cartier-dormitor bucureştean, Berceni.
Nu era rău să-l servesc pe Traian. Ce-i drept, nici ideal. P�nă la urmă, orice job, c�t de plăcut ar fi, av�nd inoculată clar ideea de datorie, sarcină, obligaţie, presupune o anumita doză de neplăcere, de monotonie, pe termen lung, iar �n cele mai rele cazuri, chiar de mult comentatul şi dezbătutul stress. Oricum �l aveam partener �n activităţile mele curente si pe geamanul meu, �ncerc�nd să ne �mpărţim şi să ne achităm de sarcini c�t mai bine cu putinţă pentru Traian, �nvelişul nostru cu suflet, să zic asa. Părerea mea, de profesionist, este ca ne faceam bine treaba la locul de muncă, adicătelea �n aparatul excretor, caci acolo ne aveam "birourile". Eficienţă şi calitate, astea erau motto-urile noastre, doar n-o să ne cereţi simţ artistic c�nd rolul nostru este cu totul altul şi mult mai pragmatic �n interiorul organismelor voastre, care �n legătură cu prestaţia noastră profesională, pot face, crea multe minunăţii sau dimpotrivă. Ei? Păi vedeţi? Să ne fie clar, şi pentru cei puţini, cred, care nu ştiu exact cu ce ne ocupăm, declar pe propria răspundere: rolul meu principal este excreţia, ca să folosim un termen academic consacrat, desi as prefera o exprimare mai populară, pe �nţelesul tuturor, desertare sau depunere, na!, realizată prin filtrarea s�ngelui, combustibilul cel mai de preţ al lui Traian, dar şi al lui Sergiu, şi al tuturor semenilor lor! Adică �i ajut să elimine prin urină, deja �i simt mirosul parc�, spun�ndu-vă astea, substanţe inutile (sunt cu grămada!) şi nocive (şi astea-s destule!), produse de inşii �nşişi (ha, ce-mi place cum sună asta!) sau luate de-aiurea.��
Pe parcurs, o să vă mai spun c�te ceva despre ce fac, ca şi activităţi secundare. Dar toate la timpul lor.
Aşadar, Traian, nu ne dădea mari bătăi de cap. Nu prea făcea excese, bea rar �n weekend c�te-o bere la un meci de fotbal sau c�nd �i făcea careva vreo vizită, de fumat, o făcea regulat dar �n proporţii suportabile plăm�nilor, cu care ţineam legatură destul de str�ns, iar despre femei, ce pot să vă zic, dacă tot am ajuns să trec �n revistă cele mari trei vicii ale omului modern, se cam plictisise de nevastă-sa cu care trăia la greu şi la bine, �n ordinea asta (pentru corectitudine), de vreo 20 ani. Ies din categoria viciilor şi va mai relatez că acesta avea şi un băiat de 19 ani, �n clasa a XII-a B la un liceu de mate-fizică, care făcea prostioare inerente v�rstei, dar nu chiar aşa de mari c�t să ajungă şi la urechea insensibilă a lui Traian, �n acest sens mama sa şi aceeaşi soţie a rom�nului cu nume de roman, acţion�nd ca un tampon, un filtru dens despărţitor, ceea ce convenea de minune tustreilor. Serios, vă zic.���
�mi place denumirea care mi-au dat-o latinii, c�nd m-au descoperit "ştiinţific", şi anume ren, care �n limba �n care vă scriu acum mai �nseamnă şi animalul acela nordic, rudă cu cerbul... Nu ştiu să vă spun dacă asta �nseamnă ceva, dacă există vreun simbolism �n legătura cu asta. �i las pe alţii să dezvolte atari paralele sau meridiane �ntre mine şi confraţii mei şi renii pădurilor nordice �nzăpezite... Brr, deja mi s-a făcut frig. De obicei, c�nd li se �nt�mplă asta subiecţilor, �n speţă oamenilor ce ne poartă �ntr-�nşii, �ncep să facă drumuri dese la toaletă, picur�ndu-se economic ca să aibă suficient şi la următoarea tură... Am un singur sfat pentru aceştia: păziţi-vă mijlocul, adică exact zona �n care �mi desfăşor activitatea profesională.
Pot spune că am un dinte (auzi ce anomalie din partea unui rinichi?) �mpotriva recentei descoperiri a rinichilor artificiali, care epurează s�ngele de deşeurile sale, zice-se chiar mai bine dec�t cei originali, de la Mama Natură. Ce blasfemie! C�tă ingratitudine! Păi să nu le doreşti chisturi, pietre-cataroaie şi cancer la rinichi alora de produc şi v�ntură asemenea aberaţii medicale ? Mai bine propria extincţie �n corpul unui astfel de nenorocit, care pătimeşte şi el prin dureri renale, dec�t dispariţia lentă dar sigură a noastră şi a utilităţii noastre, ca organe principale ancestrale...����
Dar hai mai bine să vă povestesc cum am ajuns �n fosele lombare ale lui Sergiu din cele ale lui Traian, unde repet, mi-era bine, asistat fiind şi de geamănul meu natural.
Traian este un om. Ca orice om, are şi el slăbiciuni. Vicii nu prea, doar aţi văzut, dar slăbiciuni da. Una din acestea este pasiunea pentru produsele electronice de ultimă generaţie, şi �n special pentru televizoarele color cu diagonală mare şi ecran plat, cum a văzut el �n zeci de reclame la TV. Probabil obsesia asta i se trage şi de la faptul că pe vremea "epocii de aur" nu avea dec�t un televizor alb-negru Diamant cu un program TVR de 2 ore pe zi şi bulgari văzuti printre mii de paraziţi, urc�nd şi cobor�nd din tubul catodic, cu antena mutată şi răs-mutată �n variate poziţii. Adică frustrări.
Doar cu salariul lui şi ajutorul ce-l primea soţia de la stat, ca pensionată medical temporar, de vreo 3 ani, fără vreun orizont palpabil de re-angajare, nu se punea problema de un astfel de lux �n apartamentul său de bloc. Ideea unui credit de la bancă nu-l �nc�nta, deoarece simplul g�nd că din salariul lui modest ar trebui să plătească şi rata lunară pentru c�ţiva ani buni �l făcea să scr�şnească din dinţi şi să şuiere o �njurătură pitorească, de viaţă. Zi de zi se muncea cu g�ndul ce anume biznis, ce inginerie financiară să facă pentru a realiza un caştig care să-i permită materializarea visului său de om matur, cu familie, aflat �ntre două v�rste, anume undeva pe la mijlocul vieţii, �n modul optimist de a vedea durata ei...
P�nă c�nd află din gura cuiva că există legal comerţ cu organe şi pe sume bunicele te poti dispensa de c�te ceva din tine, �n timpul vieţii, dar şi după ce se stinge lumina. A doua variantă nu-l mulţumea, aşa că �n prima variantă, se g�ndea ce anume organ să comercializeze pentru a răm�ne �n viaţă, ca să se bucure de o ditamai plasmă �n sufrageria sa, zap�nd telecomanda pe zeci de canale. Oare ce organ nu-i afecta grav sănătatea lipsind şi se putea disponibiliza �n condiţii bune, �n acelaşi timp păstr�nd un exemplar ca suvenir şi cu utilitate sine qua non?
Vă daţi seama, desigur, s-a g�ndit la mine nenorocitu'... Să nu-nţelegeţi că-l boscorodesc şi-l blestem acum, dar nu pot să vă zic că mi-a picat chiar bine, după prestarea unor servicii, din partea mea, �n mod aproape ireproşabil de peste 40 ani, să se dispenseze de mine, fără prea mari regrete, pentru satisfacerea unei plăceri at�t de deşarte, �n opinia mea...Mda. �n fine.
După ce s-a interesat de formalităţile ce trebuiau �ntreprinse pentru a mă comercializa, �n condiţii legale, la preţul pieţei de profil "renal", ca să mă exprim aşa, abia apoi şi-a informat soţia, care deşi s-a opus la �nceput, destul de vehement, �n ideea că-şi poate periclita sănătatea, baz�ndu-se pe un singur rinichi, �n loc de doi, cum a avut at�ţia ani, a renunţat pe parcurs, văz�nd �nverşunarea şi �ncăpăţ�narea acestuia �n a-şi materializa visul său de om aflat �n plină criză psihologică a mijlocului vieţii. Bine�nţeles că s-a găsit repede un pacient care să aibă nevoie şi să-şi permită luxul acestui transplant renal.��
Sar nişte etape ca să vă spun că după o operaţie de c�teva ore la un spital cu un bun renume �n breaslă, fără complicaţii pentru mine şi Traian, eram tocmai bun, pus bine la gheaţă, pentru beneficiarul Sergiu, un t�năr de 33 ani, cu stare materiala bună dar cu sănătatea aproape de nivelul mării.
Un cunoscut medic chirurg m-a plasat �n abdomenul acestuia din urmă şi m-a ataşat la artera care aduce s�nge oxigenat, la vena care �l transportă cu dioxid de carbon şi la uretera (o prietena mai veche...� a mea) care transportă ce produc la vezica cea urinară.�
Acest Sergiu, alt nume de rezonanţă romanică!, era un mare crai, un pasionat de viaţă intensă, care nu se dădea �n lături de la c�te o orgie bahică sau de alt gen...
Lucra ca agent de v�nzări la o firmă de telefonie mobilă, cu succese profesionale, era remunerat pe măsură ce-şi �ndeplinea obiectivele lunare, carevasăzică avea un salariu plus bonusuri care �i dădeau senzaţia că viaţa merită trăită. Carpe diem, pour les connaisseurs. Burlac, nu chiar convins, dar care n-a prea dezvoltat relaţii durabile, parte din vina lui, parte din vina ne�nţelegerii partenerei. Zice-se, nu-i �nţelegea fierberea lăuntrică ce-l �mpingea c�teodată, la băutură, la extremisme care nu cadrau cu imaginea destul de bună care o avea la serviciu sau la volan c�nd mergea pe teren. Parcă se transforma din momentul �n care ieşea pe uşa firmei şi urca �n maşină spre a demara �n trombă spre casă sau vreun prieten sau vreo prietenă...
Fuma mai des dec�t vechea mea gazda, Traian, era mai cafengiu, dimineaţa la mahmureală şi desigur bea mai des şi mai spirtos dec�t acesta. Dacă ar fi fost vorba de bere, n-aveam nimic de comentat, aceasta chiar e indicată �n anumite doze de către doctori pentru anumite afecţiuni ale mele, cum ar fi formarea pietrelor. Aciditatea asigurată de orz şi hamei erodează "roca cea calcaroasă" şi-mi redă fineţea şi vigoarea de altădată. Deci "trăiască berea", cum c�ntă unii. Credeţi-mă, şi nu glumesc, chiar şi mie �mi plăcea aroma berii, atunci c�nd Traian mai �ngurgita o "orzoaică", cum spunea el, rareori �n faţa TV-ului sau la terasă cu un vecin. Dar Sergiului �i plăcea tare malţul american, scoţian sau irlandez, după posibilităţi şi ocazii, cu vechime onorabilă de pe la 1700.
Moderaţia latinului din Berceni nu coincidea cu situaţia lui Sergiu, care, tipic lui �n adolescenţă, �n iesirile de 1-2 Mai la mare, la Costineşti, striga c�t �l ţineau plăm�nii, cu care am o relaţie profesională şi nu numai, bună, vă repet, "Fără dopuri!". Era vorba de cele de sticlă, care trebuiau toate aruncate din momentul deschiderii acestora. Nu mai conta pentru el şi starea �n care se afla, faptul că poate conţinutul sticlei nu se termina şi putea să ofere senzaţii dionisiace şi a doua zi, băutorului. Nu, ele trebuiau aruncate toate odată �n cele mai depărtate direcţii.
Cred că v-aţi cam făcut o idee despre stilul său de viaţă, dezordonat �n timpul liber, neafect�nd decisiv prestaţia sa profesională, firea sa colerică şi agitată ajut�ndu-l chiar �n tehnicile sale de abordare şi "agăţare" a potenţialilor clienţi, dar cu efecte latent-nocive pe termen mediu şi lung asupra sănătăţii sale, astfel că nivelul crescut de lichide şi toxine acumulate �n organism, �mpreună cu o medicamentaţie haotică, au condus inevitabil la o insuficienţă renală cronică...Adică i-a afectat iremediabil pe confraţii mei care şi-au pierdut capacitatea de filtrare a surplusului lichid şi toxic din sange. Ea a avut o evoluţie lentă, prezent�nd puţine semne şi simptome �n faza de debut, acesta nefiind conştient de existenţa ei dec�t c�nd era prea t�rziu pentru starea deplorabilă a macro-boabelor de fasole. Da, tot la rinichi mă refer, e un joc al meu de cuvinte, măcar pretenţia că am haz răm�n�ndu-mi nealterată, �n ciuda peregrinării la care am fost supus, şi ca mine at�ţia alţi rinichi "sănătoşi" folosiţi ca moneda de schimb sau donaţi �n mod generos...�ntre rude.
�ntorc�ndu-mă la problema noii mele "gazde", c�nd funcţia renală a fost mult redusă sub valorile normale, Sergiu şi familia sa, cu care păstra o relaţie destul de apropiată, �n ciuda vieţii sale agitate, s-au g�ndit serios să str�ngă r�ndurile şi să facă tot ce este omeneşte posibil pentru supravieţuirea acestuia. Inclusiv cumpărarea unui "ren" sănătos şi apelarea la unii din cei mai reputaţi doctori �n domeniu.����
Cam aici se unesc destinele complet separate iniţial, ale celor doi eroi ai micii "epopei" transpusă �n aceste pagini, la �nceput albe-albe şi avide de o poveste cu sf�rşit. Fericit sau nu, e la alegerea mea. Dar poate fi foarte bine şi neutru-gri-sur-cenuşiu, admitand ca negrul ar fi varianta "bestial-grotescă".
S-au �nt�lnit astfel, la nivel epidermic, existenţial, nevoia mercantilă a lui Traian pentru o plasmă �n sufragerie cu nevoia urgentă a lui Sergiu pentru un organ sănătos, care să-i asigure supravieţuirea anatomică şi pe cale de consecinţă, satisfacerea �n continuare a unor minime plăceri de t�năr capabil, cu o promiţătoare perspectivă �n faţă.�
Iată-mă-s acum, oof, făc�nd munca a doi foşti rinichi decimaţi de nesăbuinţa posesorului lor, filtr�nd din greu ce am zis deja ca avem noi, din concepere şi din sarcini de serviciu, de filtrat. Dacă aş fi fost mai curajos şi �nzestrat cu minte, aş fi militat pentru renegocierea contractului colectiv de muncă şi stabilirea unor termeni contractuali care să ţină cont şi de părerea şi simţămintele noastre. �nsă nu prea e după cum bat eu c�mpii acum, cred eu că ţine de voinţa cuiva mai de sus. �i nu mă refer la om, păcătos �ncă din grădina lui Eden, de care am auzit şi eu, c-ar fi mai paradisiacă dec�t chiar veşnicul t�năr Cişmigiu... P�nă la urmă, a fost "făcut" �n săptăm�na aceea din Geneză că inima e pentru pomparea s�ngelui, simţire, dragoste, creierul şi sinapsele sale pentru raţiune şi intelect, organele genitale pentru reproducerea speciei şi pentru plăcerile deşarte şi "păcătoase" ale unor depravaţi, iar eu şi fratele meu cu acelaşi nume, rinichiul, pentru o excreţie corectă şi sănătoasă şi pentru filtrarea apei �n exces şi a substanţelor toxice din organism, pare-se o activitate secundară, accesorie, colaterală �n comparaţie cu adevăratele activităţi anatomice enumerate mai sus...Trist, dar adevărat. Demult n-am mai fost aşa de conştient şi de lucid privind propriile-mi limite şi mărginiri impuse �ncă dinainte de a le realiza la maturitate...
Totuşi, n-o să cad �n capcana tristeţii şi a melancoliei, �ntruc�t chiar şi eu, din poziţia mea aparent umilă, am o importanţă vitală, necesară, prin serviciile pe care le asigur �n mod curent, transferat, detaşat sau nu, la locul de muncă, pentru bunul mers al treburilor �n această uzină, care este corpul uman. Un exemplu grăitor �n acest sens, e povestea tocmai enunţată, cazul "Sergiu". Păi, putea el să mai spere la o viaţă mai �ngrijită, dar totuşi viaţa, fiinţare, existenţa, mişcare �n cele din urma, �ntru ceva sau �nspre cineva, dacă nu eram eu acolo să-mi fac treaba care o ştiu at�t de bine? Ia fiţi sinceri o clipă. Ajutaţi-mă să v-ajut...nerecunoscătorilor.���������