Cam de pe vremea când l-am cunoscut pe Sorin Grad, proiectam o revistă împreună cu el. Ar fi ieşit atunci o revistă necrolatră, pătrunşi fiind amândoi de sentimentul nihilist al inconsistenţei universale. Nu mai avem acum nervi amândoi să psalmodiem moartea ca nişte semi-ciobani mioritici apostaţi. Egophobos ar fi un om caracterizat prin teama de sine însuşi. Aţi avut vreodată această senzaţie de extremă angoasă când vă priviţi în oglindă, de exemplu? Este o angoasa de un alt plan de existenţa mediană: ea vine din ecuatorii şi polii fiinţei, de care vorbeşte, printre alţii, Shestoff. Poate această teamă de mine însumi (de eu ca mine însumi, de eu ca sine) este un antrenament pentru adevăratul armagheddon mental dintre eu, demoni şi lume. Poate este canalul energetic, prin care Dumnezeu îţi induce adevărata trăire.
Poate că este un nimic, dar nimicul este la fel de esenţial ca fiinţa, ne învaţă Heidegger. Pentru că este indeterminat - este substanţa lipsei de substanţă. Ungrund, Urgrund, Abgrund.
Nicht dieser Töne - să-l plagiez puţin şi pe Beethoven, care l-a plagiat pe Schiller. De ce atât nihilism totuşi?
Consider că nihilismul ar fi practic din două motive. Unu: este o atitudine care valorifică revolta.
Şi multe lucruri din această lume, în care am avut beneficiul/supliciul/deliciul/maleficiul de a fi aruncaţi,
sunt menite a ne trezi suspiciunea, dezgustul, indignarea, revolta. Nebunia de a replica, violent dacă trebuie.
|
Prin orice mijloc - ca un soldat care nu se predă, nici chiar atunci când armata proprie l-a rejectat şi inamicul e pretutindeni, chiar şi în Suflet. De ce? Un asemenea soldat nu-şi pune întrebări. Este obligat să reacţioneze - cine îl obligă? Conştiinţa? (diese Verhängnis?) Destrudo? Un fel de onoare fără ţel? Sau un principiu nihilist supraistoric? Un alt fel de deus absconditus?
Doi: nihilismul este antrenamentul şi arma pentru transmutarea în opusul lui. Nimicul este Celălalt nume al Fiinţei. (Aceasta este ipoteza mea, pe care vreau, prin intermediul vostru, s-o testez.) Anti-metafizica există pentru metafizică, egofobia pentru egofilie.
Când priveşti în oglindă, priveşti de fapt abisul. Multe din contra-sensurile nietzscheene s-ar fi evitat, dacă am fi înţeles că abis, Dumnezeu, supraom, maimuţă sunt metonimii pentru eu.
Eul este preliminar şi definitiv. Dacă am ales acum angoasa pentru a mă raporta el, este pentru că orice anxietate are un caracter extrem. Aproape că putem uita de canoanele pozitiv/negativ, când vorbim despre un sentiment revelator, prin care Adevărul se impune.
Astfel, ego-ul este accentuat în egophobie. Aş vrea ca acest proiect să slujească la manifestarea unor personalităţi, la revelarea unor alte euri. Fie că ei se folosesc de fricile lor pentru a transcede, fie că şi le exorcizează prin artă, le urez un bun venit !
@
|
