Romanul lui Antony Burgess (1962) a fost ecranizat de Kubrick 9 ani mai tarziu. Scrierea lui Burgess si ecranizarea lui Kubrick reprezinta, luate chiar separat, capodopere. Primul lucru care te izbeste la lecturarea romanului este retorica sa proprie. Aici autorul englez se inscrie in linia destructiei limbajului standard, care incepe cu "Finnegan's Wake" de James Joyce. Poate subiectul extrem si intriga joaca un rol in alegerea retoricii si, in general, a limbajului extra-ordinar. Este interesant si ciudat in acelasi timp ca argoul huliganilor descrisi de Burgess simbolizeaza cel mai bine limitele si substanta unui univers nou, sau in orice caz neobisnuit.

Romanul are trei parti si il are ca personaj narator pe Alex, un adolescent de 15 ani, bataus, violator, sef de banda (era sa zic de cartier) si cel mai important, meloman (obsedat de opera lui Beethoven, pe care il numeste cu acea apropiere a emulatiei Ludwig van). Un machiavelism practic este doctrina pe care trebuie sa o practice Alex pentru a-si pastra sefia grupului. Si rolul de leader i se potriveste - pana la un punct. In film (care este mai concis) se observa cel mai bine momentul separatiei dintre Alex si grup: o soprana intoneaza o bucata din Simfonia a Noua si unul dintre baietasi o intrerupe. Alex il pocneste - fractura si conflictul porneste de la muzica. Muzica, mai precis adorarea ei, fiind exact ceea ce il diferentiaza pe Alex de restul grupului. Prima parte se termina cu omorul prin imprudenta al lui Alex, care, tradat de "prietenii" sai ajunge la inchisoare.

Filmul sintetizeaza mai bine (si simplifica) substanta partii a doua a romanului. Actiunea este mai succinta: Alex este selectat in spitalul de inginerie psihica, un fel de lagar de educare mentala. I se pun tot felul de filme in real-time (virtuale), in timp ce este drogat cu un medicament care ii trezeste teama si scarba de violenta. Astfel este re-educat (mantuit) si i se reduce pedeapsa. Simfonia a Noua apare intr-un film cu nazisti - si astfel Alex uraste muzica acum. I se castreaza, i se decupeaza psyche-ul.

In partea a treia, Alex este un mielusel. Si aici intervine paradoxul: anulandu-i-se instinctele de fiara, i se anuleaza si capacitatea de a se descurca in societate. Altfel (in film scena este geniala) este linsat de societatea batranilor pe care inainte i-ar fi dominat cu un scuipat: "razbunarea batranetii asupra tineretii." Cel mai frumos conflictul de generatie a fost evocat in expresia "o noapte a Sf. Bartolemeu spirituala", care ii apartine lui Cioran.

Aici switch-ul este inversat, batranii (sinistrii ca in Bosch sau in Sebastian Brant), il bat, cu un delay ingrozitor, sinistru pe Alex. Finalul cartii este interesant: fiind prins intr-un joc guvernamental, Alex este re-abilitat la violenta. Cu alte cuvinte, i se aplica (cu tot apelul pentru absurd care decurge din asta) tratamentul invers.

Burgess intoduce un personaj care ii seamana in carte, intr-un rol (aproape) periferic, la fel cum apare Tarantino in filmele sale. Procedeu post-modern, parodic si demitizant: pentru ca autorul este auto-ironic. Filmul are cateva scene tari: halucinatiile lui Alex de la lectura Bibliei. "Eram imbracat dupa moda romana" - atunci cand il biciuieste pe Isus. Sau, alta scena (care probeaza teoria lui Foucault despre infractionalitatea care se re-distribuie in politie -cazul Vidocq), cand cei doi fosti baietasi de cartier, acum curcani (ce decadere, nu?), il sparg pe Alex. Muzica psihedelica, experimentala este in ton cu ordalia personajului principal.

Coloana sonora a filmului este punctata de Simfonia a Noua la sintetizator, audiata in maniera haotica si psihotica a lui Alex. Piesa era pentru el un cod din care el extragea altceva: Oda bucuriei era o Oda a crimei universale si a terorii. Un fel de invitatie la crima - un ce subversiv actioneaza ca un principiu alchimic; opera de aur poate fi redusa la negritudine, deoarce este analogon-ul ei.

Cadrele fixe ale lui Kubrick sugeaza o atmosfera de teatru. Si ceea ce mi se pare genial in film: atmosfera de regie, de sceneta sau de cabaret. De dedublare care apare chiar la inceput. Ne situam fie in Kleist, fie in Brecht, fie in Jim Morrison. Un fel de realitate a aparentei, care fascineaza. Iar charisma lui Alex este indenegabila: si filmul si cartea accentueaza asupra impresiei de basm (constient), pentru ca Alex, in ciuda atrocitatii sale, este povestitorul perfect. Este poate iluzia sau impresia pe care o lasa Raul absolut: rece, monstruos dar intim, uman, apropiat.

In profunzime si ca mesaj filmul este un precursor al lui Fight Club, despre care voi scrie intr-un numar viitor. Un fel de antetat al unei generatii, care refuza sa depuna armele. Extra-moralul si umanitatea raului pot fi asemanate cu "The Talented Mr. Ripley". intimitatea nebuniei revine in alta capodopera a lui Kubrick, "Shining". Geniul si manusa acceptata de Kubrick este in redarea limbajului argotic, care este masura si stigmatul universalui mintal propus.

@ Ştefan Bolea

"ploaia asta/ peste copiii murdari de la metrou/ te privesc cu ochi apoşi de câine bătut/ ei n-au înţeles niciodată nimic/ dacă moare tu moare şi eu dacă plouă tu plouă şi eu/ bebeluşi înveliţi în ziare/ sorbind aerul prea greu dintre sâni/ ţară de hoţi şi de curve/ ţară care ai spălat veceuri/ iubeşte-mă/ trupuri zvâcnind în gropile comune/ aici a căzut revoluţia roşie/ aici oamenii s-au prefăcut în noroi/ violence made silence [...]" (22 decembrie). Este o "fractură" din volumul de debut al Domnicăi Drumea - "Crize", apărut la editura Vinea, la sfârşitul anului trecut.

"Crizele" se dezvoltă anamorfotic, delirant prin (re)combinarea unor topoi caracteristici ultimului deceniu în peisajul mioritic: aurolacii, heroina, secţiile de dezintoxicare, avorturile şi clinica de ginecologie, metroul şi copiii străzii, conducătorii statului, "strip tease-ul electoral", străzile periferice ale Bucureştiului, căminele din Grozăveşti... Sunt aproximativ aceleaşi motive poetice comune tinerelor poete de azi, din care amintesc doar "Fisurile" Elenei Vlădăreanu (ed. Pontica, 2003) şi "Ecograffiti"-ul Ruxandrei Novac (ed. Vinea, 2003). Realitatea actuală pune nu numai degetul, ci de-a dreptul laba pe noi şi ne mânjeşte cu clişee ieftine, boli venerice, sărăcie, droguri... încă puţină autobiografie, iubiţii adunaţi "ca nişte chiştoace" şi "înşiraţi pe sfoară", amintirile despre "fetiţa din Berceni" şi păpuşa Kiki, despre "daddy" şi "vodca pe care-o vărsam în chiuvetă" şi cam asta s-ar părea că e poezia...

Dar toate elementele realităţii exterioare sunt piese ale unui puzzle aparent nedefinit, ale unui tablou fragmentat în care imaginile realului se amestecă şi uneori chiar se suprapun trăirilor, gândurilor, evenimentelor interioare. în aceasta constă poetica adoptată de Domnica Drumea. în altă ordine de idei, se încearcă asamblarea unei oglinzi sparte, "fracturate", care să poată capta reflecţia Vieţii şi a Morţii cât mai fidel cu putinţă; dar mai ales chipul Vieţii, rezistând subminărilor multiple şi perfide ale "doamnei cu cioara". Pentru că volumul Domnicăi, în ciuda "lacrimilor sfărâmicioase", a suferinţelor, a "cuţitelor înfipte între pulpe", a frigului si a isteriei, este mai ales o carte a speranţei şi a imposibilităţii de a renunţa: "Vine Ianuş şi-mi înfige un cuţit/ între pulpe/ până-n măduva tâmplei/ Se ridică apoi se spală pe mâini/ şi fuge//‚te aştept aici? " (Vine Ianuş şi-mi trage o palmă). Suferinţa naşte invariabil dorinţa de a o depăşi prin construirea universurilor compensative: "pleznesc muguri albi/ şi nimeni nu mai crede că o să te sinucizi vreodată" (el donează spermă). Durerea devine doar un fundal negru, opac, necesar proiectării - mai bine zis, scrijelirii - trăirilor, experienţelor în complexitatea lor. Nu este vorba despre o simplă "ploaie/ peste copiii murdari de la metrou", ci despre "ploaia asta", filtrată printr-o sensibilitate care încearcă să re-semantizeze ceea ce pare cu desăvârşire de-semantizat.

Poezia Domnicăi Drumea te cuprinde prin grefele adânci în realitate în care fiecare îşi recunoaşte propriile imagini, propriile întâmplări, dar în acelaşi timp te şi desprinde, prin actul tău automat de a-ţi individualiza trăirile. Este, în mod evident, un suport pentru experienţele autonome. Are ceva din cea "utilitate" despre care vorbea Adrian Urmanov, cu diferenţa că nu conţine nimic publicitar.

Pe de altă parte, trebuie să remarcăm demersul autoarei în ceea ce priveşte maniera poetică adoptată: "nu mă întrerupe încercam să/ scriu o poezie fracturată/ bandajată atent despre cum ne trecem mâna/ prin părul cărunt îngrozitor de scurt cu/ gesturi de oameni ocupaţi ce naiba doar e/ epoca ticurilor nervoase a/ reţetelor vegetariene(...)/ în fundal blocuri de beton licărind în/ noapte" (şi din nou dimineaţa cu nesul ei sorbit în grabă). Nu se ştie dacă "poezia fracturată" e acelaşi lucru cu poezia fracturistă sau e doar derivată din aceasta, dar esenţială rămâne "bandajarea atentă", o posibilă aluzie la faptul că puzzle-ul de imagini nu este o îmbinare aleatorie, ci este susţinută, în substrat, de o conştiinţă care asamblează totul cu migală, pe baza unor legi proprii, subiective: "N-aş putea scrie despre/ motoare tranzistoare tomografii/ când afară plouă peste cartierul muncitoresc/ şi copilul desculţ molfăie o bucată de pâine/ n-aş putea scrie despre/ corpuri senzaţii sofisticate/ în timp ce tu cu un tricou jerpelit/ alergi pe străzi după bani/ (...)// n-aş putea scrie despre nimic/ când nimicul ne înghite pe fiecare/ aş putea în schimb să-mi aprind o ţigară/ şi să plec" (N-aş putea scrie despre nimic). Ar putea să plece, dar nu o face.

Poeziile Domnicăi Drumea au o tentă militantă, socială, paralelă laturii autobiografice (Vine Ianuş şi-mi trage o palmă). Poezia devine un instrument al luptei împotriva ororilor cotidiene, împotriva sărăciei şi suferinţelor, ironia şi bagatelizarea (ca procedee artistice predilecte) jucând un rol primordial în acest sens. întregul discurs poetic al Domnicăi este întreţesut cu firele mai subţiri sau mai groase ale ironiei demascatoare. Poezia sa se identifică unui univers compensativ în care ecourile lumii "din afară", deşi au puterea de a răzbate până în incinta interioară, nu o pot periclita: "în zorii aceştia lăptoşi/ departe de mine discursurile voastre de cauciuc/ duhoarea frecţiei zilnice (...)/ din ţarcul vostru pomădat cu grijă/ ne rânjiţi cu privirea voastră de colaborări fructuoase (...)/ în zorii aceştia ca laptele de la alimentară/ nu mă mai ameninţă nimic/ sunteţi departe de mine sunteţi doar un/ morman de/ leşuri fotogenice,/ tovarăşi" (Partidului).

Mai rămâne să identificăm relaţia de paratextualitate care se stabileşte între volum şi titlul său. Ce sunt oare aceste "crize", ce rol au ele? Evident, fiecare poezie din carte este una din multele "crize", accentuată sau atenuată în funcţie de circumstanţe. Termenul de "criză" în corelaţia cu isteria, nebunia care apare prin poezii mă duce cu gândul la Angela Marinescu. însă în cazul Domnicăi nu poate fi vorba despre crizele unei schizofrenice (deşi procesul de dedublare există, însă el este inerent, în fond, oricărei creaţii artistice - nu sunt eu), ci mai curând despre crizele unei tinere revoltate, oarecum teribiliste, care are conştiinţa că este văzută drept teribilistă şi scrie (ironic) despre acest lucru.

Editura Vinea, Bucureşti, 2003

@ Oana Ninulescu

Semnalizăm prima traducere a unui titlu purtând semnătura Susan Strange. Retragerea Statului - difuziunea puterii în economia mondială este o carte eveniment, menită să acopere un important gol în bibliografia de specialitate accesibilă publicului român. Susan Strange este un nume greu al literaturii destinate relaţiilor internaţionale şi în special economiei politice. Formată la London School of Economics, a fost deopotrivă jurnalist şi cercetător, bucurându-se de recunoaştere internaţională în ambele ipostaze. A fost corespondent pentru The Economist şi The Observer, a desfăşurat cercetări în domeniul financiar internaţional sub egida Chatham House, a condus catedra de relaţii internaţionale la LES şi Warwick. Ca o recunoaştere a întregii sale activităţi, Asociaţia Americană de Studii Internaţionale îi acordă în 1995 titlul de preşedinte. Moare în 1998 la vârsta de 75 de ani, lăsând în urmă o bogată operă pusă sub semnul nonconformismului şi căutării din care trebuie amintite măcar State Rivale, Firme Rivale - competiţia pentru piaţa mondială ori State şi Pieţe - o introducere în economia politică internaţională.

Susan Strange caută un cadru teoretic pentru o lume în schimbare. Iconoclasmul său se manifestă în raport cu o linie de gândire fundamentată pe ficţiunea distincţiei funciare dintre ierarhia internă şi anarhia externă, pentru care natura ordinii mondiale rămâne în mod fundamental neschimbată, dimpotrivă, pentru a putea înţelege noul tip de lume trebuie părăsit nivelul statului şi coborît la nivelul pieţei şi al resorturilor sale. Patru aspecte descriu, în viziunea sa, această lume - la nivelul relaţiilor interstate politicile axate pe relaţii de putere şi prestigiu lasă locul celor axate pe raporturi de putere şi acces pe diferitele pieţe; la nivelul deciziei apare pe lângă constrâgerea regimului politic internaţional cea a regimului economic; concomitent, la nivelul statului, instituţiile politice pierd din putere în favoarea pieţelor, pentru ca , în final să asistăm, în cadrul unei economii transnaţionale, la un proces de difuziune a autorităţii care anulează distincţia clasică dintre dimensiunea internă şi cea externă a puterii.

Ideea centrală din Retragerea Statului..., carte scrisă în 1996, este omniprezenţa fenomenului politic internaţional, începând cu nivelul simplului individ şi ajungând la cel al guvernelor, firmelor transnaţionale, organizaţiilor internaţionale şi chiar al reţelelor crimei organizate. Totul porneşte de le ipoteza că graniţele teritoriale alestatelor nu mai coincid cu extinderea sau cu limitele autorităţii politice exercitate asupra economiei şi societăţii.

Doi factori neglijaţi sunt răspunzători de răsturnarea echilibrului de putere stat/piaţă: tehnologia cu ritmul său fără precedent de schimbare din ultimele două decenii şi problemele ce ţin de finanţarea acestui ritm. Urmând definiţia lui Easton, Susan Strange priveşte politica sub aspectul distribuţiei între grupuri şi indivizi a patru valori de bază - bogăţie, securitate, justiţie şi libertate - problema autorităţii căutând răspunsul la întrebarea "cine ia ce?". Trei avantaje decurg, în viziunea autoarei, din această alegere: ea permite depăşirea liniei stabilite artificial de analizele realiste, între politica internă şi cea internaţională, face posibilă integrarea în acelaşi cadru conceptual a sistemului politic al statelor şi a celui economic al pieţelor şi, nu în ultimul rând, facilitează înţălegerea şi proiectarea la nivelul sistemului internaţional a interacţiunilor şi relaţiilor de putere stabilite între actorii statali şi cei non statali, indiferent de natura lor. Metoda, aşa cum se afirmă, ar putea fi numită funcţionalistă; ea porneşte de la diferitele funcţii ale autorităţii întro economie politică şi întreabă cine sunt sau ce exercită acele funcţii şi cu ce efect. Ambiţia recunoscută este de a ni se explica, pe baza exemplelor, cum şi de ce statul şi-a pierdut autoritatea asupra oamenilor şi activităţilor din interiorul graniţelor teritoriale, în timp ce actorii de tip nonstatal influenţează din ce în ce mai mult aceşti oameni şi aceste activităţi. Structura cărţii se adaptează, în mod fericit şi riguros, intenţiei de a stabili un nou model explicativ şi de a-l susţine cu fapte empirice, prima parte fiind destinată elaborării cadrului conceptual, a doua testării sale iar a treia, concluziilor. întregul demers este susţinut de o bibliografie bogată şi relevantă care sprijină atât efortul conceptual cât şi aplicarea acestuia faptelor realităţii.

Retragerea Statului... este un titlu obligatoriu pentru toţi cei care încearcă să înţeleagă lumea realţiilor internaţionale aşa cum se conturează ea pentru următorii ani.

Editura Trei, Bucureşti, 2002

@ Mircea Marin

Aveţi vreo reacţie când auziţi sau citiţi cuvintele "black" şi "metal" alăturate? Unii îşi amintesc la bisericile norvegiene de lemn incendiate la începutul deceniului trecut de către membrii unor trupe a căror muzică se încadrează în poate cel mai extrem segment al muzicilor care s-au dezvoltat din rock. Alţii s-or gândi la satanişti şi poate că mai sunt şi persoane care-şi zgândăre intrigaţi perdelele de uitare de peste tabelul lui Mendeleev. Agathodaimon e o trupă germană de black-metal. Nu sunt satanişti, nu au transformat nici o biserică în scrum, nu cântă machiaţi, nu omoară animale spre a-şi stropi fanii cu sângele lor. Tatuajele, pletele şi piercing-urile nu mai sperie pe nimeni în ziua de azi, aşa că nu văd de ce-aţi abandona lectura acestui text acum, când aţi aflat despre cine e vorba. Pe site-ul lor oficial www.agathodaimon.de se găseşte o prezentare detaliată a originii şi sensului numelui trupei, iar legături între ele şi poezia românească se pot face. Dar tot nu am ajuns la ce vreau să vă spun aici.

O definiţie a black-metal-ului aflată pe unul dintre site-urile care-i sunt dedicate pe internet conţine şi următoarele "Black metal is dark and fast music using melodic development to express its themes. Of all the metals, this is the most communicative with the modern listener, expressing nihilism and a heroic anti-social assertion of the self", dar eticheta de "muzică satanistă" nu i-a dispărut. Chiar şi unii rockeri preferă să ignore "traforajul presărat cu urlete", altă ştampilă aplicată acestei muzici. Agathodaimon cântă altceva, fără a se îndepărta de black-metal. Ascultându-le producţiile sonore s-ar putea să rămâneţi foarte surprinşi, şi pentru că e posibil să daţi peste poate prima (şi cea mai bună) baladă black-metal, "Body of Clay", dar mai ales pentru că multe dintre textele cântecelor de pe primele două produse discografice ale lor sunt în română. Trupa germană cu versuri în româneşte? O fi ceva legat de vampiri? Sau de ce spunea un fan al trupei pe un forum, "Romanian... is the most evil, yet cool sounding language I've ever heard"? S-ar lega cumva, mai ales că vocalistul, care era creditat şi cu majoritatea versurilor, semna Vlad Dracul.

El e elementul cheie al poveştii. Plecase din România pe vremea comunismului şi a intrat in Agathodaimon la puţină vreme după înfiinţarea trupei, în 1995, marcându-i profund direcţia. Titluri ca "Sfinţit cu roua Suferinţii" sau "Tristeţea vehementă" aparţin primei perioade a existenţei Agathodaimon şi i se datorează. Pentru primul cântec a apelat la versuri din Macedonski şi Minulescu, pentru al doilea doar la scrieri ale ultimului, alături de care a mai croşetat cu cuvintele sale. "Near Dark" şi "Banner of Blasphemy" care au urmat sunt de fapt traduceri din acelaşi Minulescu.

Pentru "Glasul artei viitoare" n-a mai fost nevoie de traducere, sună foarte bine şi exotic în limba originală. Eminescu apare şi el, ascultaţi "When She Was Mute" şi "Ne cheamă pământul" şi vă veţi convinge. Sunt şi alte cântece cu texte româneşti, "Noaptea nefiinţei" sau "Neovampirism" în care Vlad a amestecat versuri ale unor poeţi cu propriile sale creaţii. Pe lângă munca din trupă, Vlad a mai produs două discuri care au apărut sub semnătura RA (numele său real fiind Andrei Rusu), pe unul dintre ele, "Geniu pustiu", aparând şi alte cântece pe versuri eminesciene, ca "Până nu pier" sau "La Steaua".

Nu multă lume ascultă black-metal, iar dintre cei care-o fac sunt destui care nu apreciază Agathodaimon, aşa că se poate obiecta că de fapt poezia românească nu a primit decât o infimă propagandă prin muzica acestei trupe. Aşa o fi, nu contest, însă condiţiile în care s-a lucrat au fost chiar speciale. După o vizită acasă Vlad nu s-a putut întoarce în Germania din cauza autorităţlor, aşa că practic muzica de pe primele două albume Agathodaimon a fost compusă în majoritate prin corespondenţă, muzicienii venind la Bucureşti pentru a înregistra "Higher Art of Rebellion" în 1999. Din cauza distanţei Vlad a renunţat la colaborarea cu trupa germană înaintea apariţiei celui de-al treilea disc al ei, pe care versurile nu mai au legătură cu poezia românească. Că totuşi a reuşit să facă pe cineva să o aprecieze o dovedeşte cântecul "Solitude" de pe cel mai recent material discografic Agathodaimon. Deşi Vlad nu mai e în trupă de peste doi ani, Eminescu e încă prezent în versurile Agathodaimon. Celor nu mulţi care ascultă muzica acestor oameni li se oferă şi o alternativă mai culturală la clasicele produse de export a imaginii ţării noastre pe care prefer să nu le mai amintesc.

Discografie Agathodaimon
   "Carpe Noctem" (demo) - 1996
   "Near Dark" (demo) - 1997
   "Blacken The Angel" (Nuclear Blast) - 1998
   "Higher Art Of Rebellion" (Nuclear Blast) - 1999
   "Chapter III" (Nuclear Blast) - 2001
   "Serpent's Embrace" (Nuclear Blast) - 2004

Discografie RA
   "Geniu Pustiu" (Bestial Records) - 1999
   "Sinnocence" (Tribal Production) - 2000

@ Sorin-Mihai Grad

Kata Sutra nu poate suna decât provocator, aproape instigator... Este vorba de titlul unui poem de Eugen Suman, o încercare de parodiere, cu mijloace moderne, a lucrării lui Patanjali. Pentru că textul lui Suman nu este în nici un caz tabloul complet al unei desăvârşite ars amandi, ci o lamentaţie la limita dintre parodie, tragic şi ridicol, un cântec trubaduresc în amintirea Katei, "micuţa mea japoneză cu ochi sfioşi". încadrarea în aceste limite, pendularea continuă de la una la alta, se reflectă în construcţia inegală a textelor, în distribuirea neconcordantă a "substanţei" poetice de-a lungul parcursului liric. Pentru că dincolo de stângăciile şi prozaicitatea unor construcţii de tipul "nu-mi dau seama când v-aţi hotărât că viaţa ta are loc într-o cutiuţă de metal,/ de ce, Kata, de ce?", Eugen Suman reuşeşte să surpindă nişte cioburi de imagini care ţi se lipesc de retină: "Kata, (…)/ m-am săturat să hrănesc cele zece pisici ale tale,/ mieunatul lor mă scoate din minţi, le voi da drumul/ vor lua în stăpânire acoperişurile oraşului, vor sta la soare, vor face pui (…)/ îţi voi îneca toţi pisoii, toţi pruncii, (…)/mă voi oglindi în ochii lor holbaţi". Este o dragoste cu semn schimbat, o dragoste hrănindu-se din suferinţă, asemenea "pisicii grăbite să lingă sângele din praf".

IMGB 2 este etichetat de versurile formaţiei Pink Floyd: "Welcome my son, welcome to the machine". Aici ironia este vizibilă, este în-scrisă în text, conştiinţa auctorială există şi se preface că priveşte totul cu un ochi neutru, pare că înregistrează imaginile cu miniuţiozitate, dar sfârşeşte prin a-şi demasca "în public" intenţiile ascunse, gândurile, (pre)judecăţile: "în stânga şi în dreapta ta ba chiar şi deasupra/ stau sute de mii de oameni identici ţie/ sunteţi rotiţele unei maşini însufleţite/ aproape că o aud respirând". în IMGB 2, poeticitatea e aproape suprimată pentru a face loc unei ironii "date pe faţă", care convinge numai atunci când persistă în substrat, când evită stridenţa, când nu încearcă să transmită un mesaj unic, ci lasă loc plurivocităţii. Eugen Suman intuieşte că în acest procedeu poetic (adică în ironie) ar putea consta forţa textului său, dar nu conştientizează încă felul în care trebuie să o mânuiască. Ironia autentică acţionează doar indirect, mediat, labirintic...

@ Oana Ninulescu

poeziile lui Eugen Suman din acest număr pot fi citite la secţiunea poezie.