Întotdeauna este greu sa pornesti o revoluţie. O piatră cade şi piatra este acompaniata de o avalanşă. Avalanşa se autoanulează intr-un nimic ameţitor. O piatră, un puhoi, apoi nimic. Scopurile finale - le indepărtez acum de mine. Consecinţele - nu îmi mai antrenează temerile. Să spui tot, chiar şi gândul care te pierde. Gândul străin, de care ţi-e teamă. Acea ştampilă a finitudinii, simbol al nimicniciei (reprezentat atât de bine de monstrul pe care l-a urzit Shelley - Ozymandias) - rădăcină a angoaselor noastre, nu inseamnă acum nimic. Teama de ridicol este numai laşitate. .

De aceea: nimicesc tot, în măsura în care înfiinţez totul. Este greu să porneşti o revoluţie, când îi ai în vedere pe ceilalţi oameni. Pentru cine sau din ce cauză sunt întrebările care te năpădesc cu o frecvenţă sporită. Cauza: o prea mare lipsă de sens şi o prea intensă irosire. Inadecvare, alienare, fuga de sine, tot tacâmul. Ceilalţi oameni - o expresie care invocă vidul. Deja celălalt introduce separaţia şi aici om este rostit pe acelaşi ton pe care este intonat monstrum. Suflete de servitor care trimit la servitorul perfect, pe care îl regăsim la Strindberg. Noul om era diagnosticat şi structurat: putere puţină, voinţă de putere imensă. Resentimentele lăbărţează un ego deja umflat. Suflete mici care încap bine într-o ceaşcă de tinichea. Ceilalţi sau pur şi simplu oamenii au instilat cel mai bine diferenţa. Te-au născut. Contra-exemplul lor primează. Ca un urangutan care muşcă dintr-o cruce..

Pentru cine - pentru cei puţini. Pentru cei care şi-au trăit deja moartea. Pentru cei cu două inimi. Pentru cei care şi-au întâlnit demonul, seara, pe o alee dezafectată. Pentru cei care au constiinţa faptului că sunt dezmosteniţi. Pentru cei care îşi reproşează fiecare ştirbire adusă simţului estetic universal ca un deficit personal. Pentru cei care sunt furioşi - este destulă ordine şi destul caracter în furia lor..

Cauzele şi scopurile sunt de fapt legate, destinaţia şi originea au multe în comun. Un fel de trăire a injustiţiei alimentează o mentalitate nihilistă de genul "fight fire with fire". Şi în fiece declaraţie este un ce de histrion, care nu face altceva decât să se dezvinovăţească. Şi să predice rechizitorii inutile - cine va judeca totul? Fiecare pentru sine însuşi - sinele din fiecare pentru fiecare. În esenţă, un fel de Dumnezeu ascuns sălăşluieşte în sufletul sufletului nostru. El este malefic dacă noi suntem malefici - şi invers. .

Dar poţi să te delimitezi de Răul omniprezent, altfel decât prin rău? Şi acest rău trebuie înţeles altfel decât în context moral. Sfera lui este foarte largă: prostia, ipocrizia, inconsecvenţa şi lipsa de continuitate, delăsarea, sinuciderile mentale, despiritualizarea, inaniţia mentala. Toate ar fi bune dacă am refuza pactizarea cu acest asiduu şi perpetuu inamic, dar persoanele care sunt posedate se ascund prea uşor printre noi. Dacă le-am decupa aura de minciuna, scheletul lor s-ar fărâmiţa ca un pui rotisat. .

Am trasat aceste linii, ca să fie clar pe cine înjur şi pe cine cultiv. Trăim cu toţii într-o ţară de rahat, care ne condamnă la moartea prin înfometare. Ca să facă mai uşor de îndurat chinul şi neîmplinirea, mult-iubitul stat român ne gâdila urechile cu mici slagăre, ca-n 1984 de Orwell. Emisiuni de televizor servesc drept narcotice. Nu mai trebuie să citeşti, când s-au facut filme şi după Homer. Chiar, urmează Luceafărul, cu Brad Pitt în rolul lui Cătălin. Iar sistemul nostru educational mă încântă: ne-am născut într-o cultură a copy/paste-ului în anotimpul Clonei. Dacă reproduci, eşti scutit să mai produci. Deci fă-ţi sufletul copie xerox, şi ia-ţi examenele cu brio. Iar profesorii... parcă şi-au trait toţi viaţa înainte de 1989. Acum nu au chef decât să mai roadă un os - până vine cineva şi strigă: Sezonul a trecut! Împăratul este gol! Şi parcă sămanţa aservirii a fost implantata în noi, în toţi tinerii care aveau ceva pedigree de şoim al patriei înainte de revoluţie. O generaţie cu faţa plecată parcă succede alteia, care a avut faţa băgată în cur. Un fel de iertare şi un spirit de conciliere ne uneşte cu toţi cei care înainte ne-au scuipat în faţă. Şi politicienii... de la toate persoanele publice pe care le-am cunoscut am învăţat un singur lucru: ipocrizia este infernală, dacă o spui pe tonul cel mai sincer. O sinceră ipocrizie care regulează societatea noastră

- Votaţi-mă! Va fi mai bine cu mine! Întâi vă concediez şi apoi vă măresc salariile!.

Nici nu trebuie să-mi caut prea mult inamicii. Mai multe sper de la cei care îmi seamănă. De la cei care îmi împărtăşesc obsesiile şi idealurile. O piatră a căzut....

@ Ştefan Bolea