Kata Sutra

Kata, micuţa mea japoneză cu ochi sfioşi,
zburau fulgii din pernele cu care ne băteam
cum din găinile jumulite de bunica în ligheanul din curte,
apa roşie contrastând violent, gâtul lor golaş contrastând violent,
pisica grăbită să lingă sângele din praf,
toate acestea contrastând violent cu tine.
Kata, micuţa mea japoneză cu piele de vanilie,
studentele visătoare care făceau dragoste cu mine
în cămăruţa de la mansardă
erau după chipul şi asemănarea ta, Kata,
staţia lui 85 era plină ca şi anul în care s-ar fi născut copilul nostru.
Kata, micuţa mea japoneză cochetă,
pe 24 e ziua ta, nu-ţi face griji, eu voi uita,
oricum eşti ocupată cu soţul tău, colegul tău de îngropăciune.
nu-mi dau seama când v-aţi hotărât că viaţa ta are loc într-o cutiuţă de metal,
de ce, Kata, de ce?
pagină cu pagină îmi spun că n-are importanţă,
îmi spun că mantia mea de cuvinte e tot ce contează.
Kata, micuţa mea japoneză cu inima neagră,
m-am săturat să hrănesc cele zece pisici ale tale,
mieunatul lor mă scoate din minţi, le voi da drumul,
vor lua în stăpânire acoperişurile oraşului, vor sta la soare, vor face pui,
Kata, am făcut o bărcuţă din poemele peste care am sângerat
aşa cum ţi-am promis cândva, demult.
îţi voi îneca toţi pisoii, toţi pruncii, îi voi boteza extrem,
mă voi oglindi în ochii lor holbaţi,
toate astea pentru pielea ta întinsă ca o strună de arc,
pentru unghiile tale vopsite, pentru pulpele tale zgâriate.

întotdeauna alţii.
ultimii doi: Hara şi Kiri.

IMGB 2
"Welcome, my son, welcome to the machine"
(Pink Floyd)

o fabrică ruginită
stai pe un scăunel mucegăit
în faţa unei linii de producţie cu un şablon în mână
şi numeri şi decizi şi împarţi şi distrugi
aceasta-i bună se aprobă o trimitem
aceasta-i defectă e inacceptabilă incineraţi-o
ai capul îngust şi translucid
ce amuzant
pot sufla fumul de ţigară prin el oare te-ai supăra
oare m-ai trimite şi pe mine la incinerare
oricum n-aud nimic din ce spui
în stânga şi în dreapta ta ba chiar şi deasupra
stau sute de mii de oameni identici ţie
sunteţi rotiţele unei maşini însufleţite
aproape că o aud respirând
e un şuierat dureros de material
e o senzaţie chinuitoare de prezent perpetuu de nemurire statică
fiecare lucru neviu îmi pare îmbibat de un organic uleios
fabrica se mişcă într-un ritm propriu îşi schimbă neîncetat geografia
geamurile transpiră
nu mă mai pot mişca
de când m-am născut momentul ăsta m-a vânat.

Vânătorii

un cuplu aleargă printr-un oraş pustiu
din cauza efortului transpiră abundent
fata are o obsesie centrată pe sexul oral însă refuză să înghită
la capitolul feminitate nu stă prea bine face culturism
şi nici nu-şi îngrijeşte unghiile are numai jeg sub ele
printre preferinţele ei culinare se numără şi stridiile
pe care le soarbe zgomotos ori de câte ori are ocazia
şotron e jocul ei preferat
băiatul se opreşte din când în când şi o ia la palme
uneori doar uneori îi înfige câte un picior în burtă
susţine că e felul lui de a-şi arăta iubirea
sună cunoscut ?

citiţi un mic articol critic despre poeziile lui Eugen Suman scris de Oana Ninulescu.

Morbituary

I am a city of stone,
My blood is a river of sadness and solitude
Carrying all the nothings I hide inside
Into the rancid swamp called heart I'm said to possess,
Like a flower is nothing
While the factory of dust works ahead.

My brain is made of nitroglycerine
And my head of glass, so anyone can see
The lost soul haunting under my hair,
Yes... I love heavy metal,
Headbanging... unfelt desire,
So fragile... Did you get the metaphor?

My eyes have my mother's sadness buried into,
I feel them always so sick of view,
My hands still shiver, as of fear
Of the dark or of the fall,
My feet make cheap music when walking
While my heart... do I really have one?

My way was a burial into agony,
Senseless flight from life,
I was a sad jester with fake jokes,
I am a stiffy corpse still creeping ahead,
Cannot feel but pain, and whatever...
Ashes to ashes, dusk to dusk.

Another Me

I'm my own poet,
I'm my sole shadow,
I'm my only crime,
I'm haunting my way,
I'm killing my soul,
I'm denying myself.

My lost tomb is blue,
I'm stepping into
Each second comes through.
I won't attend my funeral,
Nor deny it lingering outside,
I won't change the waves
Leading my agonic dream,
I may feed my saucer
From my frozen liver.

I'm considering me killed myself.

I live as a paper's dream,
Preparing a poemless volume,
Tryin' to deny each hero
May turn my book from insanity...
So sick of me!!!
The memories are dry
As an empty cloud
Seen by the darkest sunshine ever tasted
By my stonehead and the red tulip nearby.

I'm so tired I can't even hate myself...

There is a God I don't have the talent to forget,
Too dreams to lie,
I wish I had a green dog
And I remained blue-eyed and white-haired
Like while my oldest me once
Upon a time.
There was a story noone ever told,
Not even knew, that's its secret,
So there is no trace to follow,
No grace to charm other's words
And what's beyond.

The God I started to doodle about,
Was it happy when burying me into this cavernish coffin

Called me?
I cried for my first grave,
But in vain... as always.
I'm the worst joke he ever played anyone,
One can hear only one laughter: mine,
When reminding it;
Haunted by its angels
I need a place to play my loneliness
Outside any shadow,
So I yell:
Here I am and I can't lose my mind!

@ Sorin-Mihai Grad

Iată cum moartea

Iată cum moartea vine pâş-pâş; cum se leagănă ca o mare lighioană verzuie
şi urletul ei traversează camerele lunecoase ale mustrării.

Tatăl meu a început bine. Avea tot atâtea piei cât un ornitofag.
Memoria lui era întotdeauna exactă şi seara, cartierul de vite îl adula rezemat de un felinar.
Aşa au început mulţi. Aşa vieţile noastre mici şi schimonosite ca la un bâlci de ţară erau expresive; erau trainice şi dureroase ca un cal de prăsilă.

înima tatălui meu, mireasă tânără ascunsă cu de-a sila în moara dezafectată din piaţă.

L-am uitat preţ de câteva zile. Sângele lui în câteva sticluţe de cristal, învălmăşit prin pletele unsuroase ale marinarilor tineri, uscat într-un colţ al vechii mele mansarde din Gheorgheni - nu-mi mai spunea nimic.
şi zău, l-am uitat atât de bine încât de abia acum carnea mea moale şi albăstruie prinde tărie.

Atunci a început schisma; naşterea câinelui şchiop - mustrarea prelungă a tatălui.
Acolo, unghiile lui scorojite şi negre ca o mierlă în mai au început să scormonească pământul călduţ şi uleios; cu fiecare falangă mai aproape de mine; cu fiecare rând de piele mai aproape de Ea.

Aş vrea să ştiu cu exactitate în care moment al acelei zile s-au oprit avioanele-n cer şi gurile lor reci de metal s-au priceput să urle cu forţă în jos; să se scălâmbăie ca o focă rănită, să pufăie ca o pisică violetă.
Mâinile îi încolţiseră aproape în pământul călduţ şi uleios, iar privit de deasupra restul corpului îi părea inutil.

Atunci am înţeles viermele gros de madagascar, viermele alb european, viermele maroniu australian, viermele viermilor şi alţi viermi.
Le-am priceput tristeţea plimbării singuratice prin pământul sticlos şi crăpat, bunătatea gurii căscate a foame, liniştea pântecului viu.

Iată cum moartea vine pâş-pâş. Tatăl meu a început bine:
avea un costum de rezervă şi bani la ciorap. Cunoştea scurtăturile Clujului şi mai ales scrupulele lui. Mergea legănat şi privea fix. Am putea spune că de acolo a început totul.

Petale de carne printre petale de flori.

Ca un şurub, creierul mic şi mutant se înfiletează în măduvă.
Prinde floare de mucigai şi supurează. Ca o bormaşină Bosch pătrunde în ţeastă
şi el, creierul, tronează acolo. îşi construieşte împeriul după toate normele arhitectonice şi sociale până când sceptrul îi cade, mâna se prinde neputincioasă de falcă şi trage
şi trage
până când falca se desprinde şi o altă falcă mult mai fidelă îi ia locul.
Până când gura cu falcă nouă nu mai foloseşte doar la mâncat, iar el, creierul mic şi impertinent se retrage din nou în măduvă şi începe o altă construcţie
parcă mai voalată şi mai găurită.

Petale de carne printre petale de flori.

Am căzut ca o muscă roşie, ca o muscă de oţet în plasa lui de argint.
Ca un ţânţar în degetarul de aur cu sânge,
ca o viespe în degetarul de fier cu lapte.

Iertarea nu vine decât rar şi toate nopţile dinaintea ei par pierdute. Gleznele lui diforme pătrund aerul ca un glonte; îl foarfecă şi-l despică până la rădăcina cuiului.

Iertarea nu vine oricând şi când vine, puţini îngenunchează şi-I cer iertare
în numele tatălui.
Aşa a făcut şi el:
adidaşii storşi de drum, tricoul lacoste, carnea pe coaste, coasta pe inimă.
Aici a început cuţitul drept al fierei să taie.
Acolo am ajuns şi noi
şi am plecat.

Cuibul de cuc nu are pui. Mama lor e plecată la veneţia şi-n urma ei au rămas pene şi solzi. Cu solzii vom face o praştie, cu penele un aeroplan, şi el va zbura şi praştia va trage. Uneori vomăm înainte de moarte.

Tatăl meu a mişcat din degetul drept. Puterea lui mişca din sânul drept.
Puterea mea rămâne intactă.

Pavăza mea, liniştea lui;
în stânga lui cerul,
în stânga mea, Ea.

Poem

Poate ca m-as simti mult mai bine daca mi-as smulge un umar
si cu partea carnoasa si zdrentuita te-as izbi in crestet,
pe tine cea care seara isi aranjeaza costumul la dunga pe marginea patului
si-si bea tacticos ginul inainte de a adormi adanc. Cu tendoanele si cu rotula
te-as izbi, acolo in crestet unde viata ti se pare un film de prost gust
cu Steven Segal, si nu doar asa dintr-o furie oarba ci cu placerea inchipuita a
testei tale crapand, cu toate umorile tale lichefiindu-se si supurand,
scurgandu-se jos catre glezne, in pamantul negru si impaciuitor.
Acolo poate fi casa noastra cu lambriuri si candelabre venetiene,
cu tine usor intoarsa pe-o parte in patul cu baldachin
si cu mine veghiind.
doar noi doi intr-o placuta si voluptoasa camera a sangelui.
doar asa spinarea ta alba si tare se va intinde de-a dreptul pe canapea, pe cearsaful usor umezit.
le vei putea povesti prietenilor tai din barul reumatic din care-ti scoti seara fetitele
cu palme dupa ceafa ce si cum este desfatarea adevarata si nu ce ne da noua noaptea la televizor.
linistea vine seara de seara si se aseaza ca o lumina alba cremoasa in palme.
pantecele mi se umfla de fum. urmaresc bulgarele de pamant rostogolindu-se prin camera si gangania aceea mica rotindu-se de jur imprejur. cat am sa reusesc sa-mi reazam matele de tendonul fibros al nucului
ma-nclin la traista-nflorata si goala a bunicii
si la catelul meu vechi
fac o eschiva
si tac cand lovesc.

Path in Two

A path has been so many ways
Up on hills and down on valleys
Depressed at crossroads and confused at forks
My path is knowing but the traveler spent

There are so many paths in all directions
Some are wise and some are blind
Sometimes they cross or follow from behind
But seldom do they overlap and the traveler rejoice

The rule is that the traveler always walks alone
And dreams of merging paths or at least a crossroad
But these do often not occur
And when they do, they never seem to last

Most surprising the travelers are optimists for they keep on walking
Not knowing where they go
Or when or whether their paths will overlap
As sad, alone, optimists we keep on wondering.

Depressive Chain

I am together and wait into my cell
The day I'll see the light again
The moment I'll loose my chains
The day I'll fall into my grave

Today I've lost my shadow
It ran into the light
Together with my soul it fled
Now on a beautiful tree it's sealed

Sister will you grab my hand
Reach inside into the cell
Stick your hand within the bars
Stay with me lost, watch the rusty stars

The stench of urine on the wall
The taste of putrefaction on the floor
The rot and darkness I am in
Makes me sick up to my blood and veins

I'm feeling dizzy and I want to fall
I've walked this room for much to more
I know it all, it's every scar;
And I'm all alone, alone by far...

Beneath

Somewhere in the night
I see myself
Standing on a hill
Watching the skies cry

In a second, and a lifetime
The clouds open
Making way for the stars
Letting them join, in one

Descending and falling
Gently touching the ground
Into the darkness of the graveyard
And calling for my hand, for me

Where life is forgotten
Where nothing is everything
Where no one makes the distance
And where God makes no difference

In the place where love is pure
And never forgotten
Where hate is lost
Buried, beneath the stones

This is where she's waiting
For the making of a dream
To hold me at her breast
And ask for forgiveness

Kiss me on the place
Where the tears fall
And let your life drip into mine
Into the ground and the stars

Let me fall asleep
Let me carry on my cross
To fade in the night
To be one, with life itself

To watch the world
From a white cloud
To sit and drown
In your love, my love.

Dragoste deasupra oraşului

M-aşteaptă un înger în spatele irisului
stă la umbra unui copac.
Plantaţi un ochi în pământul din palmă
să văd.
Nu este ploaie
cad în afara noastră lacrimile lui de bucurie,
prea strâmt formatul A4 pentru îngerul meu.
îmi răspunzi
deşi folosesc numele tău din viaţa trecută,
scrie următorul poem în corpul meu de cuvinte
dezbrăcaţi de trupuri facem dragoste
am obosit să ne meargă pământul pe tălpi
scurtăm distanţele rostogolindu-ne prin inimă
mutăm marginea departe de somn
sub cerul cel nou îngerul inventează zborul ţinându-ne de mână.

Domesticire de valuri

Fiecare an(otimp) schimbă interiorul secundei.
înotând în sine simbolul are revelaţia mării.
Doar privind aproape de ţărm hrăneşti balaurul cu secunde.
Sfântul anihilează silabe rostite de nefiinţe
doar astfel pescarii se spală cu ochii,
pasărea zboară în interiorul aripei către cerul de deasupra mea
apele dintre noi îşi schimbă identitatea până la suprapunere.

Secunda îşi abandonează trupul de carne
îşi spală picioarele în ape curgând de la stânga la dreapta
şi stă de vorbă cu vii.
Secundele mărginesc apele
să nu se reverse înăuntrul pescarilor,
a obosit Calea Lactee să meargă spre est
pescarii aduc făptura aceasta sub picioare de sunt.
Urmele apostolilor lăsate pe ape direcţionează geometria spre ţărm
peştii gâdilă talpa unui cerc prea leneş să se viseze în rostogolire,
când apele din poem ating nivelul mediu pescarii încetează plânsul cu lacrimi.
Povestea este o cădere în interiorul cuvântului.

Secvenţă exterioară ceasului

Cuvintele scrise opresc căprioarele prizoniere aceleiaşi vârste.
Mut centrul de greutate în afara paginii,
renunţ la biografia oaselor
pentru o întâlnire de care mă separă doar imaginaţia.
Am decupat o bucată din cerul din imediata apropiere
şi l-am numit înger,
dezbrăcat de acţiunile viitoare
îi găsesc începuturi nediferenţiate după sex.
Acest înger a scuipat în glezna mea
un sâmbure din roadele văzduhului,
înfloresc porumbei ai păcii,
în alergarea spre păsările dalbe
cercul se sprijină pe propriul centru.
Dacă am mângâia lumina pe creştet
zâmbetele îngerilor ne-ar săruta degetele

M-am născut nenăscut vreau să mă nasc
deschid uşa spre înăuntru,
personaje de basm eliberează infinitul prizonier unui gard de nuiele.
Dacă acest poem l-aş dezbrăca de cuvinte
ar ramâne cer neatins de dimineţi
l-ar putea citi doar eroii din-naintea mea
cu o stare de agregare superioară.
nu mă numi poet doar mut centrul de greutate în afara paginii.
Cu mâna dreaptă mă desenează un sfânt.

Desculţ dau ocol lumii în propria chilie
primul merg pe pod mâine îl construiesc pentru tine
Memoria a întins braţul până la gheară nu a fost lăsată să se hrănească cu carne
a renunţat la biografia oaselor nu poate fi scrisă pe prima zapadă.

Plimbare prin grădina celor vii. Vechiul, Noul, Acelaşi Diavol

Azi, într’o noapte înfricoşător de banală,
plimbare la periferia poluatului oraş.
Dar dintre ticsite case, goale şi gri,
aceleaşi urlete de dosare arse.
Pe câmpul fumegând de lângă podul cu găuri,
mirosul tălpilor civilizaţiei:
vechile eşecuri.

Perpetuarea dorinţei si lătratul câinilor pustii
din nou, cei vii, aceiaşi demoni în cutia toracică
reies din scârba cu care ne paştem conştiinţa.

Ieri şi azi, aceeaşi noapte înfricoşătoare
cu vechii şi noii ei demoni pătaţi
de cafea si ţigări de duzină
umple periferia poluatului oraş
iar casele gri ne scuipă cu scârba lor.

încet, întors pe cealaltă parte,
praful negru l’am aşteptat
să’mi ardă plămânii
odată pentru’ntotdeauna.

Muzică de cameră

În încăpere, parcă de eter,
Zac flori cu nemaiîntalnite
Parfumuri ale morţilor
încă nemorţi,
Acei nebuni bolnavi, alţi-Eu,
Căutând porţi prin care să respire.

O muzică ciudată
Umple acel infinit vacuum
în frenetica aşteptare
A unei clipe ce a trecut
şi încontinuu
Va să treacă, pe langă mine
şi-acei muribunzi alţi-Eu.

Mă înclin
La magica atingere a
Liniştii incăperii-mormânt
şi neîncetat aştept,
Aştept nemurirea clipei
Ce va fi venit, deja,
Pentru acei morţi alţi-Eu.

@ Alex. Sigartău

Hard, with white-clean teeth
Detailed wisdom, impact of the mind
On it's own spirit of rebellion...
Silence is enough.

Seen your picture, painted in blue and grey
Start again, and faint for a moment
Just the same fear, same taste of today
Slow motion towards a shadowy atonement.

And again, on waves of desolation
A myriad of lost dreams, in slow rotation
The silhouette of future proof, future isolation
I see through it, the wake of souls, silent ovation.

one by one they fall;
i'm so used to this,
something is scratching
making a noise, of
pure forgiveness;
cry of night-born babies
eyes on the burning floor
thoughts will be
with you, between cold walls,
until
there is
no illusion

i meditate... i try
at least, the last pill,
(your forgiveness),
piercing through worlds of
dream and long ago.

internal darkness, it screams
i place my head
on rain-wet ground

and hope this could last
forever...

Prefaţă

rîncedul cuvînt îşi sfîrşise limitele
un beţiv a zis că s-au întors norii
capul - dungă a unei păsări - se lungeşte în ziua apei negre
(toţi oamenii s-au înţeles să cunoască cenuşiul)
inima călăuzeşte o singură vorbire (ca o dungă de pasăre pe cerul oglindit în apa neagră de ziua ei)
oracolul locuieşte frigul în toate himerele
între colţurile acestor imagini
nu mă opri vîrstei, numelor
aşa cum ostriile întunecă în rînduri, grilaje;
domneşte un chiparos în apus
unde am îngropat trupul galben
pe care îl ţinusem în palmă şi îl hrănisem cu mătasea soarelui în pamîntul (de ceară acum) tăiat de umbră
i-am îngropat trupul, dealul nu a plîns şi-a cumpărat
frumuseţea ca o sclavă neagră (deşi desprinderea s-a numit dinainte)
"dacă noaptea suspină vasul trandafiriu şi spart de unde şi prima lecţie de citire; umezeala scărilor degete desprinse"
e vorba viei ce dansează foc şi a vinului ce stapîneşte
somnul ochilor alergînd pamînt peste moarte

cuţitul scrijelind

cuţitul scrijelind în pamînt un cerc precum o burtă ce naşte florile de prun Shi Tao
şi chibriturile gîndurilor incendiind ceruri
la asfinţitul culorii
gonind lava ce pătrunde inima ca pe o apă
sunt copacul strivit de fulger şi despicat, în mine
ochiul nebun eliberează această carne şi acest
sînge îmbrăcîndu-mă în alb visez mînăstiri
subterane mai trează şi mai lucie ca apa iubind lumini
mîncînd irişi în casa plină cu soare
inventez enigma omului îmbătrînit de zăpada acestei secunde
cer şi iarbă în foc mi-a cuprins gîtul ca într-o îmbrăţişare
iar unghia semilună pe care o roade noaptea e mineralul
de sub şi în mine

sunt atît de aproape de mine încă tu vei vedea
briza de aer molcom şi ud,
din dantelele acestei nopţi, sonetele ce s-au născut
fier alunecând cântecul valurilor
te cunosc mai bine decât sunt
un adânc tânjeşte distilând liniştea
o agonie aminteşte fapte de sanctuar
gustând din această legătură cred că laptele
este adăpostul gazului şi pământului surpat
dintr-o dată ştiind că în apropierea surorii cu două păpuşi în mână
cu frunţile murdare de rimel albastru şi ochii sparşi înăuntru,
anotimpurile se ghemuiesc în cuiburile ce părăsesc timpul, lăsând liniştea
ca un catarg despărţind cerul,

@ Alexandra Vatamanu