* Sorin-Mihai Grad - Erori vs. Autori
* Horia Dulvac - Fratricid. Ceremonial sportiv, paradigma înlocuirii
* iQ666 - Două lozuri
* F.O.L - Relatări post-mortem
* Axel H. Lenn - O impostură pestilenţială
* Adrian Ioniţă - Inbaculus Generation?
* Diana Todea - Confesiune (broadcast arid) [II]
* Regulamentul Festivalului Concurs de Poezie "Costache Conachi"

egoZaur

Erori vs. Autori

de Sorin-Mihai Grad

Uneori puteţi citi în EgoPHobia şi texte mai slabe. Majoritatea sunt acceptate pentru că ni se par nouă bune, dar se întâmplă să-i comunicăm eronat câte unui autor că i-am acceptat un text şi nu mai dăm înapoi. A fost cazul de trei ori pînă acum, dar numele autorilor şi titlurile cu pricina rămân doar pentru noi. Nu e cea mai bună politică editorială, încercăm să evităm astfel de situaţii, dar mai apar şi ele. Sunt erorile noastre şi ni le asumăm, în speranţa că nu se vor mai repeta.

Din experienţele noastre cu diverse reviste, am concluzionat că dintre cele mai urâte lucruri care i se pot întâmpla unui autor e să nu i se comunice dacă i s-a acceptat sau nu textul spre publicare şi să i se comunice acceptarea, dar textul să nu mai apară în revistă. Cauze pot fi destule, de la simple omisiuni la schimbări de [politică de] redacţie, important e că, deşi aceste probleme pot fi rezolvate pozitiv destul de simplu, sunt cazuri în care autorul rămâne cu textul în sertar sau doar pe propriul calculator, până se decide să-l propună altundeva. Iar timpul trece...

Nu încerc să vă fac să credeţi că EgoPHobia îi tratează excelent pe cei care-i trimit texte şi doar EgoPHobia face acest lucru. Din diverse motive, şi la noi durează mult până se ia decizia finală în privinţa unui text sau a altuia, revista nu apare atât de regulat pe cât ne-am dori, autorii nu sunt remuneraţi pentru textele trimise nouă şi aşa mai departe. Dar literatura trăieşte prin cei care scriu şi ne strădium să nu uităm asta.

Fratricid. Ceremonial  sportiv, paradigma înlocuirii

de Horia Dulvac

       Unul din locusurile în care se varsă aproape fără măsură toate excesele lumii moderne îl reprezintă, fără îndoială, competiţia sportivă.
       Înainte de toate, acest gen de spectacol este o luptă: adică înfruntare îmbrăcată în ceremonial, care se finalizează cu schimbarea.
        Două lucruri esenţiale ascunde această bătălie: întâi, schemele competiţiei sunt date de paradigma înlocuirii. Apoi, nu există mize minore, mimetice, pe care să le cocoloşeşti aidoma biletului de intrare la spectacol, una din regulile elementare ale întrecerii fiind exploatarea cu maximă intensitate a capacităţilor şi a posibilităţilor pe care le oferă regulile (un soi de ritual întreţinut de ochiul public).
       Să privim o vreme un meci de tenis de câmp, sau de football – ceea ce îl diferenţiază grosier de spectacolul de teatru e temporalitatea la care spectatorul se simte părtaş: gradul de hazard în care pare că suntem aruncaţi şi care seamănă într-un fel cu propria noastră viaţă, cu prezentul intim căruia nu îi ştim urmarea, face ca spectacolul sportiv să semene mai degrabă cu o luptă adevărată, decât cu un scenariu de teatru.
       Apoi, merită observat că nu putem contempla multă vreme ca spectator neutru, fără să devenim după o vreme partizanii unei echipe sau ai alteia, ceea ce probează antrenarea unei cantităţi uriaşe de subiectivitate. Sfârşim prin „a ţine“ de regulă cu cel despre care credem că este mai slab, ceea ce poate fi corect explicat prin dimensiunea de sacrificialitate pe care o îmbracă, după cum se va vedea, spectacolul.
       Prezentul care guvernează arena sportivă e un gol acut: intensitatea trăirilor atinge aproape reflecţia metafizică. În sport, ca şi în viaţă, trecutul e dus, prezentul e ceea ce s-a consumat, înfăptuit, dar nu există nici o entitate capacitivă care să-l stocheze, să-l facă vizibil. Nici nu se dumireşte bine fotbalistul cu mingea la picior, că prezentul devine amintire şi adversarul îi ia balonul. Echipa care are avantajul numeric, simte deodată fragilitatea şi alteritatea faptului împlinit: dacă nu acţionează mai departe, ea pot fi oricând egalată.
       Prezentul devine inconsistent, căci nu oferă nici o garanţie, ameninţat de imprevizibilităţile ascunse în potenţialitatea viitorului. Este aproape o fatalitate  ca cel aflat în a «actualitate» (mă refer la cel ce deţine avantajul la puncte) să se comporte după un scenariu previzibil: asemeni lui Faust, el e marcat de alteritatea timpului, pe care ar vrea să îl încremenească în loc, căci ce gust mai are o victorie dacă ştii că ea e provizorie!            Ipotetic vorbind, pentru un meci fără sfârşit, scorul este  lipsit de «realitate», dată fiind inconsistenţa prezentului şi lipsa orizontului abrupt de timp conferit de finalul jocului şi care validează o situaţie de fapt: practic este câştigător cel ce fructifică doar un anumit prezent, cel de la final, restul situaţiilor contribuind doar la construirea unui mecanism al participării publice, la «suspens». Jucătorul trebuie să acţioneze imperios, ca şi omul în viaţă de zi cu zi. Ce temei poate pune jucătorul pe acest prezent inconsistent, decât ca rampă de lansare pentru o acţiune atacantă, viitoare? Dar nici viitorul nu are trup, nu poţi pune mâna pe el, fiind doar o speranţă. Aşadar, temporalitatea actului sportiv este strâns legată de acţiune, ceea ce face trăirea sportivă atât de intensă.
       Dar înainte de a vedea ce resorturi mobilizează în aşa măsură subiectivitatea individuală, astfel încât participarea noastră la  spectacolul sportiv să reverse un val de simpatie asupra celui slab,  să medităm o clipă asupra mizei întrecerii.
       Spuneam că nu există mize minore ale competiţiei, aşa cum nu există destine mai mari sau mai mici. Toate existenţele omului, în mediocritate, glorie sau mizerie, se consumă la înălţimea celor mai înalte cote ale unei bătălii pe viaţă şi pe moarte.
       Anatomia intimă a jocului sportiv este regula. Respectând interfeţele normei, jucătorul, care este omul pus în situaţia să acţioneze, trebuie să soluţioneze o problemă de înlocuire. Până la a vedea arhetipalitatea acestei lupte, care seamănă cu ceremonialul unui fratricid, să observăm că omul pus să «joace» într-o competiţie sportivă se vede actorul unei adevărate drame: este vorba de problematica lui «a acţiona» ca formulă disperată de supravieţuire. Jucătorul se deosebeşte de pustnicul care îşi resoarbe «actele» în propria contemplaţie. El este puternic angajat, actele lui se revarsă în afară şi se răsfrâng asupra semenului într-un mod aproape mortal.
       Fratricidul în sport are o ritualitate implicită, profund sublimată, dar nu mai puţin adevărată.
       Este vorba de o ritualitate transgresată în spectacolul arenei, în joc.
Rene Girard vorbeşte de «fraţi duşmani»: «Este dificil, dacă nu imposibil, să determinăm în ce măsură această luptă este simbolică, rituală şi în ce măsură ea se deschide spre un viitor nedeterminat, spre evenimente reale. Nu ştim, în alţi tremeni, dacă avem de-a face cu un adevărat conflict au cu un simulacru sacrificial, menit doar să îndepărteze prin efectele sale cathartice criza pe care o reprezintă într-un mod puţin cam direct». (Violenţa şi sacrul, ed. Nemira, Buc., 1995, pag. 72)
       Paradigma oricărei confruntări este înlocuirea. Ea este esenţa epicului, a oricărei poveşti care poate fi povestită, descrisă. Într-o întrecere sportivă, miza jocului este clară: înlocuieşti, respectând regulile, norma, sau vei fi înlocuit. (Finalele de campionate nu admit remize). Problematica alterităţii în arenele sportive nu a depăşit metafizica lui doi. Jocurile au în exclusivitate doi combatanţi, spre deosebire de situaţia ontologică reală când alteritatea îl aşează pe omul căzut în arena de luptă cu toţi multiplii lui, pentru că scopul se rezumă la a fi singur în faţa lui Dumnezeu (pustnicul realizează asta prin retractilitate) pentru o confruntare finală cu El. (Multiplii din cadrul aceleiaşi echipe acţionează ca părţi, adică echipa se comportă ca un organism articulat, diferenţiat). Dar oricum, fratricidul care alimentează simbolic confruntarea sportivă este o confruntare a unităţii aflate în dualitate: odată rezolvată această piedică de detaliu reprezentată de  «celălalt», care este fratele tău, nimic nu mai poate opri individualitatea să îşi perpetueze mecanismul până la victoria totală.

minDisecţii

Două lozuri

de iQ666

Ne-am trezit şi noi că internetul e un mediu excelent pentru răspândirea culturii. Oare cum am început? Cu o pagină de web cu poezii de Eminescu, ori cu o poveste cenzurată sau nereeditată, poate cu o poezie proprie sau o compunere cu pretenţii de eseu sau proză, un site despre un artist român sau pe care se anunţă programul unui teatru? Oare ştie cineva care a fost prima pagină de web în limba română cu conţinut cultural? E ca şi cu scrisoarea lui Neacşu sau Codicele de la Ieud, când facem noi istoria nu ne dăm seama şi nu ştim s-o păstrăm sigură şi completă. Anii trec, dar noi rămânem aceiaşi. E valabil şi aici. Şi de fapt la ce ne-ar folosi să ştim care a fost primul site cultural în limba noastră acum când contează doar viteza şi actualitatea?

Important este că s-a pornit pe acest drum. Cine au fost primii, ofertanţii sau consumatorii e mai puţin important? Cel mai probabil cererea a chemat oferta, care a venit cu ajutorul pasiunii. S-au mai făcut şi greşeli, materiale eronate, secrete sau ne-gratuite au fost oferite oricui prin intermediul internetului, unele au fost corectate, altele persistă şi s-au amplificat, dar s-a mers mai departe. Au apărut site-uri culturale din ce în ce mai complexe şi interesante. Dacă ne referim doar la literatură avem site-uri de şi pentru autori, site-uri ale editurilor, cenacluri online, liste de discuţii şi forumuri, site-uri ale unor publicaţii culturale care apar pe hârtie dar şi unele exclusiv online şi aşa mai departe. Ultima modă care bântuie acum lumea online e a blogurilor. Aşa că era inevitabil să apară şi unele bloguri cu specific cultural. Unele dintre ele chiar merită citite pentru că oferă conţinut original sau interesant sau adună materiale din mai multe surse şi scutesc utilizatorul de căutari. Dar nu toate şi nici măcar majoritatea.

În ultima vreme am citit în mai multe locuri chestii gen "cultura s-a mutat pe blog", de parcă până acum internetul era acultural. Au şi blogurile rolul lor în răspândirea diferitelor manifestări ale spiritului uman, dar nu doar ele au adus cultura pe internet. Pentru România blogurile sunt noi şi la modă, dar asta nu justifică ignorarea altor tipuri de site-uri. O fi interesant că scriitorul X. şi-a deschis un blog unde scrie din când în când, dar parcă e mai important să afli că există o editură care publică exclusiv online. Şi ar fi mai interesant dacă scriitorul şi-ar face un site de prezentare, în cadrul căruia să aibă şi un blog pe care să-l actualizeze cât de des crede de cuviinţă. Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt împotriva blogurilor, am şi eu unul, doar că nu înţeleg importanţa pe care le-o acordă unii. Să nu confundăm unealta cu scopul. Şi până la urmă mai important decât ambalajul e conţinutul.

Relatări post-mortem

de F.O.L.

       Din relatările unui terorist
       Numele meu este Hassan. M-am nascut arab şi am trăit 10  ani în America, iar în prezent trăiesc în România. America este acum Arabia.
       Am fost 5. Am fumat cannabis de la 4 ani. Am fumat toţi 5 până ne simţeam unul pe altul. Făceam parte dintr-un proiect de schimbare a percepţiei asupra firescului. Acum nu mai sunt singur, îi am pe toţi 5 în mine, după ce ne-am pierdut unu-ntr-altul.
       Colecţionez spirite umane, spre a le face sclavii mei. Dacă un om se lasă greu, îi dau ambrozie şi îi fur reacţiile psihomentale. Îmi pregătesc din timp planul de atac, purtând victima prin locuri în care să se piardă.
Ţelul meu este să devin zeu şi să stăpânesc lumea. Oamenii nu pot să facă faţă luminii ce intră şi iese din corpul meu.

       Din relatările unei psiholoage
       Am terminat Facultatea de Psihologie, iar în prezent predau la şcoală.
       Astăzi mă duc la căsuţa cu pitici, să subjug memorii. Voi face o incantaţie de posedare, apoi voi servi subiectul cu vin fiert. Fumez cu victima un joint, după care îi studiez reacţiile psihice. Va fi uşor. Ajunge doar să-i preiau călătoria şi vocea interioară. Îl voi pierde ca să adaug o memorie în plus colecţiei mele. Mâine voi simula ritualul mătrăgunei.

[© F. O. L.]

       Din relatările unui psihiatru
       Trăiesc într-o lume bolnavă, în care nu-mi doresc contribuţia. Studiez bolnavul să văd ce drum de victimizare îşi alege. Privind în urmă, observăm că toţi oamenii cu tendiţe profetice s-au victimizat singuri. Toate practicile, urmărind dorinţa de dezumanizare, demonstrează neacceptarea condiţiei umane.

       Din relatările unui regizor
       Ideea religioasă s-a născut din angoasă. A venit odată cu uciderea animalului. Dorinţa de nu a deveni victima unui animal a născut o entitate colectivă numită "stăpânul animalelor". Omul ucidea animalul, îl mânca, iar resturile le aducea ofrandă stăpânului animalelor, spre a nu deveni un vânat. Astfel, a luat fiinţă inconştientul, care a făcut posibilă dezvoltarea condiţională, creându-se o memorie selectivă. Mai târziu, omul a observat ciclicitatea Lunii. În această perioadă, Stăpânul Animalelor a devenit o zeitate feminină, dându-i posibilitatea omului de a da formă credinţei. S-a născut astfel conştiinţa propriei creativităţi. Descoperirea solară a dezvoltat conceptul de renaştere. Au început astfel primele practici de experimentare a morţii. Practicile constante au indus reguli, selecţia luând forme sociale. A urmat o perioadă crucială odată cu studiul Pământului. Au apărut primele jertfe umane, creând astfel o ierarhie în comunicarea cu zeităţile.
       Condiţia de degradare fizică a culminat cu practici de ignorare a efemerităţii, luând naştere şi conceptul Buddha. Introspecţia interioară a lui Buddha, urmărind ciclicităţile la care e supus umanul, printr-o continuă reeditare a memoriei, a avut un scop egoist, de supremaţie asupra vieţii. Un om, care în cele din urmă îşi acceptă condiţia de mentor, o face în urma unei beţii de divinizare. Nevoia de interacţiune cu divinitatea a dat naştere şi conceptului Iisus. Acceptare totală a unei forţe divine, dar interpretată prin idei umane, face imposibilă judecata proprilor acţiuni. Victimizarea socială la care a fost supus Iisus se datorează în mare parte tendiţelor sinucigaşe pe care le avea. Acceptarea unui D-zeu sub formă umană a întărit tendiţele dictatoriale.

       Din relatările unui matematician
       Percepţia asupra realităţii depinde în totalitate de mijloacele de care dispunem. O adevărată provocare este să demonstrezi că o concluzie nu are soluţii, decât să rezolvi o problemă cu un rezultat final.

       Din relatările unui fizician
       Conceptul de infinit este o tangentă la o sferă de dimensiunea unui atom. Dacă privim în interiorul sferei, găsim o reprezentare conformă asupra spaţiului şi timpului în care variaţiile depăşesc viteza luminii.
      
       Din relatările unui filozof
       Viaţa are sens atât timp cât există moarte.

       Din relatările unui preot
       Adevărul e că am întâlnit oameni care se comportă de parcă D-zeu le-ar datora ceva, pe când e tocmai invers, Lui îi datorăm totul. De D-zeu să te fereşti, nu să-L cauţi. Te caută El când te aştepţi mai puţin. Oamenii interacţionează între ei prin simpla prezenţă şi visurile pe care le au. Drumul spre eliberarea spirituală este unul violent, în care excesele sunt pedepsite.

O impostură pestilenţială

de Axel H. Lenn

De când mă ştiu, aud diverse basme despre importanţa bisericii şi, mai ales, despre rolul acesteia de gardian al tradiţiilor şi campion al moralităţii. Tradiţiile neamului, în marea lor majoritate, nu au nici un fel de legătură cu creştinismul, darămite cu biserica, iar explicaţia este una simplă: creştinismul este mult mai tânăr comparativ cu tradiţiile neamului. Singura tradiţie proprie bisericii ortodoxe se referă la sfidarea, ocolirea sau desconsiderarea legilor statului de drept, la manipulare şi impostură. Despre partea cu moralitatea, cel de-al doilea presupus atribut al instituţiei în cauză, nu cred că mai trebuie adăugat nimic. În ultimii ani, biserica ortodoxă română a comis o serie penibilă de gesturi care, pe lângă atingerea adusă obrazului public, reprezintă mai mult un şut în propriul posterior. Unele şuturi pot aduce uneori servicii celui care le primeşte, nu şi dacă acesta se găseşte pe marginea gropii.
Noua lege a cultelor (nr. 489/2006) este, după toate barometrele occidentale, mai mult decât mediocră. Nu au fost tocmai puţine părerile potrivit căror este cea mai proastă lege a cultelor din câte s-au pomenit pe faţa pământului. Şi acest lucru nu ar trebui să mire pe nimeni, de fapt ne situăm aproape mereu între campionii topurilor negative. Aberaţiile legii amintite mai sus depăşesc orice limită a bunului simţ şi, cu toate acestea, a fost promulgată la sfârşitul anului trecut de către preşedintele ţării, după o trecere fulgurantă prin parlament. Mi se pare inutil să atrag atenţia asupra faptului că, mai mult decât sigur, biserica nu a fost străină de conceperea acestei legi.
Între monstruoasele inadvertenţe cu bunul simţ şi civilizaţia, trebuie menţionată, în primul rând, condiţia abia tolerată a cultelor minoritare, în majoritate creştine, aflate, ca s-o spunem direct, la mila guvernului, care le poate desfiinţa după bunul plac. Nu e prea greu de ghicit unde anume bate, pe termen lung, această perspectivă: un singur cult, evident care anume, şi o puzderie de asociaţii religioase fără drepturi semnificative. În ce anume constă diferenţa? Ei bine, diferenţa se referă la banii contribuabililor. Deşi aceeaşi lege stabileşte caracterul neutru al statului faţă de orice formă sau convingere religioasă sau atee, precizând faptul că în România nu există religie de stat, articolele următoare conţin precizări şi portiţe mai mult decât generoase, în deserviciul principiului echidistanţei. Cultele trebuie să se întreţină singure; dar, aflăm că statul salarizează personalul clerical în funcţie de numărul de cetăţeni români afiliaţi cultului în cauză, unde mai pui posibilitatea unor facilităţi fiscale, a suportării cheltuielilor pentru reparaţii şi construcţii noi. Evident, aceste posibilităţi cresc direct proporţional cu numărul de credincioşi. Mai mult, statul construieşte şi repară, deşi, în mod cât se poate de clar, clădirile în cauză nu îi aparţin; acestea ar trebui să aparţină comunităţilor laice, nu instituţiilor bisericeşti. Concluzionând, statul ne angajează să ducem în continuare în spinare biserica ortodoxă în principal, despre restul rămâne de văzut. Reacţia capilor ortodocşi la aceste precizări? O indignare profundă – însă nu faţă de prevederile discriminatorii pentru restul cultelor, ci faţă de nerecunoaşterea ortodoxiei ca religie de stat.
Mai mult ca sigur, în agonica ei disperare de cauză, ortodoxia română şi-a imaginat probabil că prevederile financiare reprezintă paşi importanţi înainte. Nici vorbă de aşa ceva. În schimb, au încolţit sâmburii discordiei şi biserica ortodoxă a început să crape. Dezmembrarea în unităţi administrative din ce în ce mai mici are la bază lupta pentru atragerea mai multor bani publici; ochiul dracului face minuni, după câte se vede – cine ştie, poate vom avea şi câte un patriarh pentru fiecare provincie.
În mod normal, cultele, de orice formă şi culoare, ar trebui decuplate de la bugetul public şi lăsate să se descurce singure din punct de vedere financiar, fără salarii, cotizaţii sau facilităţi fiscale din partea statului. Singura justificare pentru aceste atenţii se regăseşte în aceeaşi lege 489/2006: chipurile cultele ar furniza servicii publice şi chiar sociale (apreciez lipsa formulei servicii spirituale). Justificarea în cauză este mai mult decât penibilă, din moment ce un cult nu este o instituţie a statului şi nu este legat de alte instituţii ale acestuia. Mai trebuie precizat că serviciile menţionate nu sunt indispensabile (recte putem trăi foarte bine şi fără aşa ceva) şi oricum, pentru exercitarea lor, beneficiarul plăteşte bani cât se poate de negri. Aşadar, grija statului pentru siguranţa financiară a cultelor, a bisericii ortodoxe în principal, este oricum sine materia. Cât priveşte sistemul de pensii, clerul ar trebui să respecte legile laice şi cotizaţiile de rigoare, asemenea oricărui muritor. Mai devreme sau mai târziu, tot aici se va ajunge, civilizaţia adie fix în această direcţie.
Legea 489/2006 conţine încă o bombă medievală, un atentat veritabil împotriva libertăţii de exprimare. „În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase“. Citatul anterior constituie un piron gros, bătut straşnic în sicriul bisericii. Orice analiză pertinentă, logică sau istorică a elucubraţiilor şi a inconsecvenţelor componentelor Noului Testament, cum ar fi genealogia pretins regală a lui Cristos, confabulaţiile legate de masacrarea a mii de copii, evident fără corespondent real, mirobolantele fapte ale mântuitorului sau celebra stea de Crăciun cu o mişcare astrală care sfidează toate legile fizicii şi ale bunului simţ, este interzisă. Prin lege. Citatul dinainte conţine, din păcate, şi o portiţă destul de periculoasă: cultul iudaic îl consideră pe Cristos un profet fals, o aberaţie pe care nu s-au sfiit s-o elimine fizic; cu alte cuvinte, cultul iudaic a instigat şi aranjat uciderea lui Cristos. Pe scurt, aceasta este esenţa antisemitismului secular al bisericilor creştine, iar cei care defăimează şi potenţial instigă, pot dispărea urgent, prin hotărâre de guvern. Nu cred că mai trebuie amintit sprijinul Vaticanului pentru nazişti, nici sprijinul ortodoxiei române pentru mişcarea legionară. A se înţelege că există antecedente şi, în timp ce alţii au grijă să prevină repetarea lor, noi nu facem altceva decât să le deschidem portiţe noi.
Conform aceleiaşi legi anterior menţionate şi prevederilor constituţionale, o persoană nu poate fi constrânsă să adere la anumite practici religioase. Este un lucru cât se poate de civilizat. În mod paradoxal însă, statul român a susţinut demersurile ortodoxiei de introducere a obligativităţii cursurilor de religie în şcoli şi refuzul de a elimina simbolurile religioase din spaţiile publice, care pot constitui forme de agresiune şi constrângere. Dacă ţii morţiş să lingi icoane şi să baţi mătănii, te duci la biserică, este foarte simplu. Să ne aşteptăm, în viitorul apropiat, la obligativitatea prezenţei la slujbe, Tatăl nostru de 7 ori pe zi, Slavă ţie Isuse în discoteci şi baruri, pupat icoanele din autobuze şi de la serviciu? Abuzul iconolatric duce invariabil la suprasaturaţie şi la desacralizare.
O altă gafă monumentală a bisericii ortodoxe române este legată de catedrala mântuirii neamului. Dincolo de titulatura abuziv-discriminatorie, pe principiul că minorităţile religioase nu intră în discuţie, celebra catedrală urma să fie finalizată din acelaşi buget public la care cotizează şi românii neortodocşi, necreştini şi liber-cugetători. Ce nu s-a prea şoptit la televizor sau prin presa scrisă a fost amploarea supraceauşistă a efortului financiar. Amplasamentul iniţial al clădirii se afla în vecinătatea casei poporului şi, conform tradiţiei, biserica trebuie să depăşească în înălţime toate construcţiile din jur - pentru o vizibilitate aparte, desigur. Mai trebuie amintite ctitoriile fără noimă, în mare parte începute şi neterminate, peste care dai la fiecare două intersecţii în fiecare colţişor de ţară? În 1989, eram 23 de milioane de români; astăzi abia 20 de milioane, cu diaspore şi căpşunari. Practic, în timp ce numărul de locuitori este în scădere continuă de la un an la altul, numărul de biserici, finisate sau nu, trebuie să se fi triplat faţă de 1989. Asta înseamnă de cel puţin zece ori mai mulţi popi, adică o înzecire a numărului de salarii plătite din buzunarul tuturor. Dacă pentru aceste fonduri nu s-ar fi găsit altă destinaţie, cred că puteam închide ochii la o asemenea risipă; însă este mai mult decât evidentă criza sistemului sanitar, numărul mult prea mic al unităţilor de îngrijire medicală (ceea ce înseamnă un număr redus de personal medical comparativ cu numărul pacienţilor) şi dotarea relativ primitivă a majorităţii unităţilor existente. Cam în aceleaşi culori se zbate şi sistemul educaţional din România. În schimb, noi construim biserici. De ce s-a ajuns la o atare situaţie? Nu suntem o naţie de orbi, aşa încât rezultă că aspectele cu adevărat importante, cum ar fi sănătatea şi educaţia, nu preocupă statul român, biserica ortodoxă română nici atât.
Dacă ar fi să judecăm matematic ieşirile la rampă şi propunerile făcute de figurile pururi îndoliate ale reprezentanţilor bisericii sau de organizaţiile pretins neguvernamentale şi în esenţă profund extremiste, afiliate ortodoxiei şi susţinute de aceasta, cum ar fi Noua Dreaptă, rezultatele ar fi de-a dreptul catastrofale. Pentru a da un exemplu, interzicerea avorturilor sau a prezervativelor nu ar semnifica decât două lucruri: creşterea numărului de decese prin complicaţii septice sau accidente hemoragice în urma avorturilor provocate şi o explozie terifiantă a numărului de copii nedoriţi şi abandonaţi care vor cădea nu în spinarea bisericii, ci a statului, cu şanse foarte mari să devenim, în treizeci de ani, o naţie predominant florală. Despre bolile cu transmitere sexuala ce să mai spunem, deţinem oricum pe locul I în Europa la numărul de copii cu sifilis, hepatitele cronice sunt în floare, asemeni unei creşteri alarmante a transmiterii HIV în rândul heterosexualilor. Poziţia aberantă faţă de legiferarea prostituţiei este binecunoscută. La fel şi campania mizerabilă de condamnare şi protest violent faţă de persoanele LGBT – între rânduri fie consemnat, aplicarea doleanţelor bisericeşti şi neonaziste pe marginea acestui subiect s-ar solda cu înmulţirea cazurilor de suicid, atât. Feţele îndoliate umblă încă din uşă în uşă cu un chestionar care, odată completat, primeşti asigurări că ghearele bisericii nu vor atenta la buzunarul tău cu anumite ocazii (nuntă, botez sau înmormântare). Mira-m-aş! Chestionarul adună informaţii despre cunoştinţe singure, care se prostituează, care consumă droguri, care sunt atee, sataniste sau care întreţin relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex – cu alte cuvinte, informaţii de natură privată. Dacă sunteţi pe punctul de a vă schimba domiciliul, pregătiţi-vă, veţi da sigur ochii cu un popă şi chestionarul menţionat. Slavă cerului că lumea este suficient de educată şi închide uşa în nasul unor apucături atât de dezgustătoare. Evident, biserica nu ştie matematică: minorităţile religioase în curs de lărgire (prin atragerea de bisericoşi din rândul ortodocşilor) plus cele sexuale plus femeile care avortează (circa 2,5 milioane de avorturi anual) plus narcomani plus fanii muzicilor neortodoxe plus populaţia discotecilor şi a barurilor plus utilizatorii de prezervative plus rudele sinucigaşilor, neprimiţi în biserică şi ale căror nume nu pot fi pomenite sau trecute pe monumentele funerare plus persoanele ofensate în multe alte chipuri de către biserica ortodoxă nu reprezintă o cantitate neglijabilă; când această sumă de oameni va refuza să mai accepte cotizaţiile oficiale şi neoficiale către biserică, feţele îndoliate se vor trezi realmente în aer.
Când în sfârşit s-au făcut auzite şi la noi primele cereri pentru demascarea colaborării feţelor bisericeşti cu regimul comunist şi fosta securitate, când un istoric preocupat de subiect a îndrăznit să afirme că biserica a fost, oficial, cel puţin o instituţie de propagandă şi glorificare a capilor şi a acţiunilor unui regim ilegitim şi criminal (comunismul), urletele martirizate ale bisericii s-au făcut auzite peste mări şi ţări, băgând la înaintare moralitatea ireproşabilă de care a dat şi dă dovadă. O veritabilă culme a tupeului, din moment ce în fruntea acesteia se află un personaj cu un trecut extrem de tulbure şi roşu, personaj care a ridicat în slăvi în faţa altarului nu o dată, ci de mii de ori, partidul, armata, miliţia, securitatea şi genialii conducători! De, aşa cerea protocolul bisericesc, trebuia să se roage cineva şi pentru ei. Un personaj care a mers dincolo de orice limite, blagoslovind uciderea martirilor timişoreni! Un personaj care, din postura de cap al bisericii, ar fi fost în stare să scoată pe gură porcării infinit mai mari în cazul eşecului răscoalei din 1989! Pusă la colţ de informaţiile spectaculoase care au ieşit la suprafaţă în fostele ţări comuniste din vecinătate, referitoare la imoralitatea crasă a bisericilor, cu toate urletele martirizate de care acestea s-au arătat capabile, ortodoxia română anunţă timid înfiinţarea unei comisii bisericeşti pentru lămurirea colaborării unor preoţi cu fostul regim dictatorial din România. Este incredibilă tentativa de minimalizare a unei evidenţe clare - practic a unei certitudini, având în vedere dezvăluirile din ţările vecine: imoralitatea pestilenţială a bisericilor, recte slujirea credincioasă a regimurilor comuniste, a reprezentat politica oficială a acestora, şi nu o mână de cazuri izolate despre care nu a ştiut nimeni absolut nimic. Turnătorii ordinare, prezenţa preoţilor în comitetele de confiscare a bunurilor familiilor de chiaburi şi burghezo-moşieri, mărturii mincinoase soldate cu puşcărie politică în cazul multor nefericiţi, pentru convingerile politice sau religioase, confiscarea de către biserica ortodoxă a clădirilor şi a bunurilor aparţinând altor culte sau confesiuni creştine şi, mai grav decât orice, faptul că nici unul din cei trei patriarhi roşii ai României, în toată perioada comunistă, nu a intervenit pentru oprirea crimelor umane şi culturale, deşi aveau puterea şi trecerea să facă acest lucru. A nu se înţelege că biserica ortodoxă nu a făcut nimic în timpul comunismului, ar fi fost mare lucru! Nu a făcut nimic bun, nici măcar pentru preoţii ortodocşi trimişi în temniţă deoarece nu conveneau noilor cerinţe politice, în schimb a făcut extrem de mult rău.
Asistarea la crime, la nedreptăţi, refuzul de a interveni pentru oprirea acestora şi acţiunile de propagandă, susţinere şi glorificare a unor asemenea manifestări fac din biserică nici mai mult, nici mai puţin decât un complice de mare importanţă, un pilon al comunismului românesc. Condamnarea oficială a comunismului include, prin extensie, şi biserica, în baza referinţelor celebrului raport Tismăneanu. Ar fi păcat ca lucrurile să se oprească aici, ca o comisie bisericească să absolve mizeriile din trecut. Faptele în cauză ar trebui condamnate nu numai moral, ci şi penal.
 Însă mi-e teamă că statul nu beneficiază de alte reflexe decât cele consacrate, prin care continuă să favorizeze şi să protejeze interesele ortodoxiei autohtone speculând diverse scăpări legislative. Un enunţ de genul celui de mai sus, care se referă la caracterul puşcăriabil al multora dintre păcatele bisericii, poate trece cu uşurinţă drept o ofensă publică adusă simbolurilor religioase – conform principiului că vorbindu-i de rău pe slujitorii creştinismului, nu faci altceva decât să denigrezi şi crucile după care se pitesc. Şi, uite-aşa, ne-am putea întoarce în Evul Mediu, unde era la modă să taci din gură, să iei de bun tot ce-ţi spune biserica, să întorci la infinit toate bucile din dotare şi, la nevoie, chiar să te faci preş. Până pe lumea de apoi, acolo om vedea noi ce şi cum…

Inbaculus Generation?

de Adrian Ioniţă

note pe marginea generaţiei 2000

[©2000 Dumitru Gorzo]

- G2000 este un fenomen tranzitoriu care nu face nici un efort suplimentar pentru a-şi prelungi momentul.
Am notat acest lucru fără nici o introducere sau masaje suplimentare şi am să las ideile la vale să îşi găsească singure albia pînă mă-ncălzesc.

- Lipsa ei de emfază lasă percepţia unui superficialism, de multe ori a unui amatorism. Producţia ei este tot atît de spontană ca aceea a ciupercilor după ploaie, oferită în felul acesta culturii "în larg", care o consumă ca pe o materie primă. Apelul la marile modele este ca şi inexistent, căci ele sînt considerate sisteme voluntare şi manipulative, alcătuiri predictive cu miros tămîios de manuale şcolare sau ghiduri pedagogice de lectură. Acest fapt este privit uneori ca o impostură de generaţiile trecute, care cred în back-up-ul unui exerciţiu cu modele culturale verificate de critică sau public.

- G2000 a fost pusă prematur pe un second burner şi i s-a pus un death wish de expirare post-partum. Criticile n-au întîrziat să vină şi a produs un adevarat craze în lumea poeziei româneşti. Marin Mincu, arhitectul acestei alcătuiri a devenit peste noapte un guru în divizia tineret – speranţă a poeziei româneşti, şi multe dintre atacuri s-au îndreptat evident asupra sa. Primul exerciţiu al lecţiei pe care o primim de la învăţătorii noştri este aplicată asupra lor. Ca să ne convingem că pot să absoarbă deplin repercursiunile ei, le spargem parbrizul după ce ne-au cărat la gară! Au fost anumiţi poeţi care au spus că nici măcar nu au vrut să fie băgaţi în antologia sa, alţii care au declarat că nu îi interesează nici un fel de grupism sau afiliere.

- G2000 a adus un moment de şoc binevenit, a reaprins ambiţii, a pus poezia românească în stare de alertă. Adevăratul beneficiu însă este faptul că ne-a atras atenţia că exerciţiul poetic românesc trebuia scuturat de praf. Ei bine G2000-iştii au bătut covoarele cu parul şi au readus în plin plan cruzimea unei realităţi interioare care te face să simţi în mod brutal linşajul emoţional şi trauma psihologică pe care a produs-o în România trecerea prin noroiul schimbării.

And now what?

Ce o să facem, o să asteptăm încă 5 ani, cum propune Mincu, sau alţi 60 de ani, (ar vrea Urmanov)  ca să vedem dacă G2000  este o iluzie sau e pe bune?  Eu zic, Hell no! Poezia românească nu este tramvaiul 6, pe primele scaune femei alăptînd, mame cu copii în braţe, gravide sau bătrîni. Ea este (I wish!) un rollercoaster şi regulile sînt aceleaşi pentru fiecare, de orice sex, culoare sau vîrsta. Bătrînii supăraţi şi isterizaţi pe noua generaţie, mai bine stau acasă pentru că încurcă circulaţia, iar cei care vor să stea în faţă, să iasă din rînd şi, vorba poetului, să obosească stînd, pentru că acest moment este al tuturor.

Sub comunism,  împărţirea pe generaţii a fost făcută în funcţie de vîrsta biologică. Partidul avea tot interesul ca, pe dinafară, cultura să arate ca un proces continuu şi linear, fără sinuozităţi de ordin politic, filosofic sau estetic. Astăzi se continuă această inerţie în mod ne-necesar. Fluxul generaţional este un blend  care trebuie urmărit ca un tot, cînd îl pui pe un butcher block şi îl tai în bucăţi, nu faci decit să zombifici prin excludere şi ignorare un proces care încă este activ. Cei care au tot interesul să înţeleagă acest lucru sînt în primul rînd tinerii, dacă au cel puţin spiritul de conservare de a vedea că aşa cum îşi aştern, aşa vor dormi. 

Istoria se repetă în mod miraculos. Dacă citim istoria avangardei, putem rămîne înmărmuriţi de luciditatea şi clarviziunea celor care la vremea lor au fost blamaţi pentru lipsa de conectare la bateria grea a culturii. Din mesajul lor nu răzbate dorinţa de a demonstra că l-au citit pe Homer în original, ci mai degrabă faptul că nu l-au citit deloc, şi nici nu se simt vinovaţi pentru asta. Timpul în care cultura se autodevora sub diferite forme este passé. Ochii sînt îndreptaţi spre o realitate străină lor şi mult mai apropiată de viaţa cotidiană în formele ei nedisimulate. Este ceea ce îi dă prospeţime. Bibliotecile, arhivele, galeriile, muzeele, au devenit cimitire. Studiul a devenit eliberat de torturi obligatorii.  Well, nici măcar asta nu este o noutate, G2000 ne provoacă să ne uităm la ele cu ochii noştrii. Nu cu ochii celui care bănuieşti că se uită la tine, nu cu ochiul celui care moare de frică pentru ce ar putea vedea alţii în sufletul său, ci cu ochiul nud de ardezie, candid în faţa memoriei neinvitate, descărnat de repetabil şi proiecţii artificiale.
Spontaneitatea nu constituie o definiţie din poezie, dar suprimarea ei poate fi suspectă. Există motive raţionale care pot altera orice moment de spontaneitate. Este crudă, fugitivă, fragmentară. Prelucrarea trăirilor nu ne face mai falşi sau mai şovăielnici, dar ne distanţeaza de realitate. Este acest argument suficient ca să ne împartă în generaţii? O prostie, nu ştiu cum a lucrat persuasiunea în sala oglinzilor, dar a produs un moment de “inattentional blindness”. 

Ceea ce cred mai degrabă este că G2000 este un scapegoat, o demonstraţie în plus, la timpul potrivit, că ne integrăm în ceea ce credem că înseamnă integrare şi schimbare. Libertatea şi democraţia - o doamne, mă aud pronunţînd şi aceste cuvinte! - au fost importate prin DSL, atît că la delivery a ajuns libertinajul, prostituţia, violenţa, pornografia, fascismul şi anarhia. La ce ne puteam aştepta?  Rupturismul e vechi de cînd lumea, noi l-am trăit încă din perioada în care vers-libriştii cerşeau atenţie. De fapt, G2000-iştii sînt mai puţin înclinaţi spre clivaj şi fisurare comparativ cu generaţiile precedente, aş zice chiar mai blînzi şi în anumite instanţe cad într-un cliché de self-pitiness încărcat de childhood trauma.  Cred că aici trebuie analizată contribuţia lor. Împotriva cui se revoltă ei? Împotriva  generatiei '80 sau '90 ? Dacă generaţia precedentă ar fi fost poticnită într-un vers victorian sau într-un metru obosit aş mai înţelege. Dar nu este aşa.

Furia  umedă a generaţiilor trecute stătea sub un capac care putea fi răsturnat doar prin colectivism şi activism. Ea a luat astăzi forma unei violenţe uscate, a unei abstinenţe politice şi a pus focusul pe o politică de life-style şi izolaţionism. Care este ideologia politică şi interesul social ce a dus la modelarea valorilor sale estetice? Hai să o spunem pe şleau: nimic mai comfortabil într-o societate preocupată de stabilitate decît să ai o generaţie al cărei rol în deseori brutala şi violentă aspiraţie de nation-building sau identitate este auto-reprimat. G2000 este primul semn de privatizare a poeziei româneşti, o ieşire din cor, în care fiecare este pentru el şi împotriva tuturor. Asta desigur că naşte un resentiment de perfidă trădare pentru cei care au rămas în urmă şi şi-au acordat vocea în colectiv. În acelaşi timp, reflectă şi presiunea asupra celui ce se desprinde, violenţa limbajului, vulgaritatea, obscenul sînt semne clare de insecuritate, iar izolarea o formă de a scăpa de orice responsabilitate colectivă. Oare de ce şi-ar asuma vreo responsabilitate, cînd deciziile sînt luate de alţii?

Pînă şi celui care consumă această producţie i s-a dat cu flitul. De la rolul de martor interactiv cu care se obişnuise un timp, el a fost pus în poziţia de a urmări poezia ca pe un spaţiu ermetic în care se denudează o experienţa personală. Acest exerciţiu nu este nou, adevărul însă, cel puţin din reacţiile pe care le-a provocat,  este acela că bomba pe care a aruncat-o Mincu asupra noastră este  nerve breaking, şi i-a trezit  pe mulţi din zona de comfort rînced în care se obişnuiseră.

Perioada post-revoluţionară a fost o perioadă de abuz mediatic fără precedent în istoria culturală românească, comparabilă în mod ironic doar cu inginerizarea culturii naţionale sub comunism. G2000 a fost subiectul acestui bombardament din momentul în care a deschis ochii. Ea pune în criză un status quo, din care unii au ieşit cu creierul spălat de cultura pomo-gliteratii a societaţii de consum, linsă pîna la strălucire ca singura sare de stînă din jur. Ce era lăsat înapoi era prea puţin pentru a stîrni regrete, ce stătea în faţă, prea nebulos pentru a naşte speranţe. Clasic, naşterea unei generaţii era precedată de răgete, astăzi ea este anunţată cu un rîgîit.

Simple as that.

Mincu crede că i-a făcut o mare favoare lui Komartin pentru că nu l-a inclus în antologie. Eu cred că ne-a facut tuturor o mare favoare. Antologiile de poezie pot fi sarcofage de sticlă făcute pentru un spirit curios, chiriaşii lor fluturi minunaţi răstigniţi pentru frumuseţea lor, sau pot fi, după căderea anilor, borne ale memoriei cu care reconstituim manufactura gîndului poetic. Doar timpul ne va spune dacă “Generatia 2000” a fost un risc asumat responsabil să scoată utilitar beneficiile acestui moment sau a produs o fractură în plus într-o cultura aflată în stare acută de auto-definire.

Proximitatea desigur nu este o garanţie a înţelegerii. În cazul de faţă, e mai important să stai la suficientă distanţă de fenomen ca să-l vezi şi de la cap în jos. The botom line, nu înainte de a încheia aceste rînduri, este că G2000 a plecat de la ideea că intrarea în operă se face direct, fără menuete şi intrarea în artă prin ieşirea din ea. Asta lasă nerezolvat un paradox pentru oricine este preocupat de logica lucrurilor: cum propui o generaţie pe fundalul tulburător de cinic al rezistenţei pe care ea o are împotriva elitismului?

Lumile reale, lumile virtuale

Confesiune (broadcast arid) [II]

de Diana Todea

Nu cred în nulităţi. Puteţi să mă convingeţi până diseară că există. Nu cred în aşa ceva.
Nu cred că a fost vreodată un timp al păcii. Ştiu că există un timp al bombelor. Bomba atomică renaşte glorioasă, asemeni unui zeu ameninţându-ne viaţa.
Poate că zeii din Olimp aveau un plan pentru noi, o vieţuire paradisiacă împlinită la capătul unui şir lung de pericole. Bomba atomică nu este un astfel de zeu. Ea este timidă, nesigură, laşă - atacă pe neaşteptate. Nu te aşteaptă să respiri. Diferenţa între ce vroiau zeii din Olimp şi ce vrea bomba atomică e clară. (?) Nu cred în zei. Nu...nu...nu...
Nu cred în dragoste la prima vedere. Am citit ceva de Shakespeare pe tema asta. Julieta şi Romeo mi se par nişte amintiri fugitive ale unui alt timp. Există atracţie spontană, care determină pe cineva să se îndrăgostească. Ai înţeles ceva? Mai este o şansă să îţi găseşti o casă la ţară şi o soţie model.

Nu cred în filmele de groază. Nu cred în mersul la pescuit, alături de prietenii din copilărie... nu aveai aşa ceva, nu? Asta e umila societate în care trăim. Gravă, apatică, ursuză, rea şi pişcătoare. Ca un ţânţar imens care te atacă atunci când dormi mai bine.
Pocneşte-l, ce stai! Dacă urăşti nu trebuie să te ascunzi. Este o intenţie bine gândită a ţânţarului să nu te lase să respiri. Să te ia din pat dis-de-dimineaţă şi să te trimită la serviciu, la şcoală, la antrenamente. Să te pună la cozi infernale pentru pâine, zahăr, ciorapi şi alte mărunţişuri. Să râdă de tine cum te înroşeşti când ceri o carte despre nimic, şi totuşi ţi se dă ceva. Ciudat! Parcă în filmele de groază era întotdeauna o scenă în care cineva ţipa disperat şi la sfârşit criminalul era prins. Suspans. Ţânţarului nu-i pasă. Te vrea viu. Nu disperat. Nu plin de euforia filmării. Nu vesel sau depresiv. Te vrea lângă el. Marele ţânţar a câştigat! Yesssss.

Nu cred în miliardari. Nu cred în sistemul cubanez. În trenuri de mare viteză. În cibernetică. În templele budiste.

Poate aş crede în excursii gratuite la mare. În roller coaster -uri (alea care te plimbă până te ameţesc). În vise fără sfârşit şi anemie prelungită. În anestezii spontane şi alergături după colţuri. În motociclete. În ziduri chinezeşti, în pauze de masă cu firmituri la gură. Aş crede mai degrabă în piese de teatru. În actori. În acrobaţi, demenţi, cerşetori, drogaţi şi prostituate. Cuiva îi este frică de ei. Ţânţarului. Te-a pişcat de prea multe ori, devine enervant, cauţi o soluţie, vrei să-l omori. Greşeală! Te-a prins din nou. Te văd stând la cozi pentru bilete de cinema. Vrei să aştepţi finalul. Ca mai apoi să ieşi râzând prosteşte povestind grăbit despre un nou film, să mânânci la McDonald’s şi să îţi cumperi o nouă pereche de jeanşi. E adevărat, nu?

Din toate acestea trag o concluzie. Mai puţine chips-uri şi mai multă apă minerală. Urmuz, unde eşti? La un moment dat am tras cortina, dar nu s-a auzit. La revedere........... (cam scurt, nu? Da, şi mie mi s-a părut. Ce bullshit! Data viitoare să nu mă mai inviţi la cinema.)
Asta e: S-A TERMINAT! AFARĂ!  Mai sunt alţii care aşteaptă. Ce te uiţi aşa???!!!

MINISTERUL CULTURII ŞI CULTELOR       
CONSILIUL JUDEŢULUI GALAŢI
DIRECŢIA PENTRU CULTURĂ,CULTE ŞI CENTRUL  CULTURAL
PATRIMONIU CULTURAL NAŢIONAL “DUNĂREA DE JOS’’ GALAŢI

PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TECUCI                              
MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
CASA DE CULTURĂ IAŞI

REGULAMENTUL

Festivalului concurs de poezie

“Costache  Conachi”’
ediţia a XV-a

În zilele de 25 - 26 mai 2007, Casa de Cultură a municipiului Tecuci organizează cea de a XV-a ediţie a Festivalului concurs de poezie „Costache Conachi’’.
Concurenţii : la această manifestare culturală pot participa tineri creatori de poezie în vârstă de până la 35 de ani, care nu au publicat în volum. Concurenţii vor trimite un număr de zece poezii,în câte cinci exemplare, care vor purta fiecare, acelaşi moto de identificare. Într-un alt plic închis, pe care va fi înscris moto-ul de la poezii, participanţii vor introduce o fişă cu câteva date personale : numele şi prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, ocupaţia, studiile, distincţii literare, telefon, etc.
Plicurile cu fişa personală se vor deschide după jurizarea poeziilor şi stabilirea premiilor.
Lucrările vor fi expediate până la data de 9 mai, 2007  - data poştei -  pe următoarea adresă :
Casa de Cultură a municipiului Tecuci,
Str. 1 Decembrie 1918, nr. 62, cod 805300, jud. Galaţi,
cu menţiunea “Pentru concursul naţional de poezie „C. Conachi”

Relaţii la tel. 0236/820 449; 0723/289 695

Jurizarea : lucrările vor fi apreciate de un juriu, constituit din personalităţi ale criticii literare romaneşti şi ale vieţii culturale locale, care va desemna laureaţii festivalului.

Premiile : concurenţii stabiliţi câştigători vor fi invitaţi la Tecuci, în zilele  de 25-26 mai 2007, la manifestările organizate cu prilejul Festivalului Naţional de poezie “Costache Conachi”.
Organizatorii  vor  acorda  următoarele  premii  în  numerar :

Marele premiu 5.000.000 lei
Premiul I 4.000.000 lei
Premiul II 3.000.000 lei
Premiul III 2.500.000 lei

Alte premii vor mai fi oferite  de către unele edituri sau reviste literare.
Juriul îşi rezervă dreptul de a redistribui, în mod excepţional, anumite premii.
Cazarea, transportul şi masa (diurna) vor fi suportate de către  organizatori.
Laureaţii vor fi prezenţi personal la Tecuci, pentru a primi premiile stabilite de juriu şi pentru a participa la manifestările organizate cu prilejul Festivalului concurs de poezie “Costache Conachi”.

                   Director,

                   Viorel Burlacu