* Dan Coman – Prezentare
* Dan Coman – Interviu
* Octavian Soviany – Teatrul de marionete şi abatorul
* Claudiu Komartin – Glasul de carne
* Voica Andrei – Caricatură
* Dan Coman – dicţionarul mara
* John Partene – Apropierea
* Marin Mălaicu-Hondrari – Jindul şi scârba
* Marin Mălaicu-Hondrari – Portretul altei doamne
* Marin Mălaicu-Hondrari – Immigrant song
* Claudiu Komartin – Mireasa insectei
* Claudiu Komartin – Un dans matinal
* Claudiu Komartin – Poem

DAN COMAN - PREZENTARE

Invitatul din acest număr al EgoPHobia este poetul bistriţean Dan Coman, autorul volumelor de versuri “anul cîrtiţei galbene” (Timpul, 2003; Vinea, 2004), “ghinga” (Vinea, 2005) şi “D Great Coman” (Vinea, 2007). Primul dintre ele i-a adus Premiul Naţional de Poezie „MihaiEminescu” – opera prima. Dan Coman trebuia sa apară mai demult în cadrul acestei secţiuni a e-revistei noastre, dar diverşi factori ne-au amânat planul până acum. El n-a venit singur, aducându-ne poeme şi de la trei dintre prietenii săi, împreună cu doi dintre ei, John Partene şi Marin Mălaicu-Hondrari debutând în 1995 în volumul colectiv „Camera”. Al treilea este redactorul nostru Claudiu Komartin, cel care semnează şi unul dintre articolele critice despre poezia lui Dan Coman, celălalt fiindu-ne pus la dispoziţie de Octavian Soviany. Interviul cu invitatul nostru a fost realizat cu sprijinul Clubului Literar (www.clubliterar.com) şi le mulţumim tuturor celor care au colaborat cu noi la realizarea acestuia.

[Dan Coman, Fiad 2004]

INTERVIU

1. Pentru Dan Coman am o întrebare dacă nu cumva e prea fătzos. Că fetele nu se dau la băieţii făţoşi ci numai la cei urâţi ca mine, la băieţii faţoşi se dau băieţii de regulă.
2. A doua mea întrebare e dacă am dreptate sau n-am. [DoDu]

sunt ,întradevăr, foarte frumos.  atît de frumos încît , vorba poetului, nu mai ştiu ce să fac cu mine…sute şi sute  de femei, mii şi mii de bărbaţi ţopăie zilnic prin aerul din jurul  corpului meu, aer tare şi lipicios ca o scîndură proaspătă,  şi cer voie şi cer dragoste. dar corpul meu nu-mi aparţine decît mie. aşa că le trag tuturor şuturi în fund.

3. A treia întrebare ar fi ce părere are el de Claudiu Komartin, unul din poeţii mei preferaţi şi despre Dan Sociu, preferatul nevestei.
[DoDu]

da, komartin şi sociu sunt şi preferaţii mei. alături de acosmei şi dună. şi  de rodica buzdugan.
 nevastă-mea îi preferă pe manasia şi leac.
fiică-mea, care acuşi împlineşte doi ani, o preferă pe Degeţica.

4. Pentru cine scrie, cui foloseşte, pe cine zideşte, are vreun rost, ce-şi doreşte, să ajungă unde, să realizeze ce, ar putea scrie pornind de la o (altă) imagine, prin ce se deosebeşte el de alţii, vrea să apară în manuale, ca Păunescu, de exemplu, e mântuit? [ddm]

scriu pentru glorie. pentru gloria din timpul vieţii. vreau să fiu cunoscut, vreau să fiu aclamat, vreau să fiu iubit. vreau în manuale. şi pentru că nu ştiu face altceva, pentru că poezia mi se pare cel mai uşor lucru de făcut, scriu poezie. numai ce-mi zvîrl gîndul la glorie că sunt ca şi mîntuit.

[Ioan Es. Pop, Dan Coman, Claudiu Komartin, Teodor Dună, George Coşbuc, Bistriţa 2005]

5. Când scriitorii români au tendinţa s-o ia spre Bucureşti sau măcar spre oraşele mari gen Cluj sau Iaşi, ce te ţine pe tine în Bistriţa? [anonim]

nu-mi place bistriţa. urăsc bistriţa. îmi vine să urlu la gîndul că trăiesc aici, în locul ăsta nenorocit. dar oriunde m-aş duce  tot  de bistriţa aş da.   căci bistriţa e înfiptă pînă-n măduvă în capui meu…nici o şansă să ies de aici, nici una

6. Dan, cînd te-ntorci către perete?...[Dan Sociu]

…supărarea tăt mă vede…

7. Aş fi interesat dacă Dan Coman pregăteşte un nou volum de poezie şi dacă are ceva proiecte literare. [anonim]

din decembrie,14,2006 am renunţat la scris.

8. Ce scriitori români a descoperit în 2006-7? De ce trebuie să fie neapărat galbenă cârtiţa? [Petre V.]

cîrtiţa galbenă e, da, o porcărie. un titlu nefericit. clar.

cel mai tare tip pe care l-am descoperit în 2007 e Cristian Chiriac. o să vedeţi voi de ce, în curînd

9. Te tentează şi proza sau ai fost şi vei rămâne doar poet? [Marius]

proza mi se pare mult mai dificilă decît poezia. şi mult mai importantă, cel puţin pt mine. am încercat mai demult, dar n-am reuşit să scriu nici două rînduri cît de cît…aşa că am găsit scuza cea mai des invocată : eu sunt poet, nu vreau să scriu nimic altceva. am spus-o şi mai sus : poezia e cel mai uşor de scris. trebuie doar găsită o mică şmecherie, o « reţetă »…şi cu un efort minim -gata , om( poet) te-ai făcut !

10. Ce face Dan Coman în fiecare zi, efectiv? Şi noapte?  [Adriana Georgescu]

fumează şi bea cafea

11. De ce Bistriţa? Ştim că ai fi putut alege şi alte oraşe, ţări...  [Adriana Georgescu]

12. Un mic secret, ceva personal care să placă unui ziar de scandal de ex... chiar nu?
[Adriana Georgescu]

[Dan Coman, poză compromiţătoare]

13. Cînd te-ai îndrăgostit ultima dată şi de ce? Sau de cine? [Albu Adriana]

ultima dată m-am îndrăgostit (lulea) acum trei luni- de femeia de serviciu de la liceul cu program sportiv, unde lucrez eu. are peste 45 dar e uluitoare ! dac-o să mai scriu vreodată, despre ea am să scriu !

14. Povesteşte-ne o întîmplare "faină"din ultima vreme.  [Albu Adriana]

Mara, fiică-mea ,cărînd din greu o antologie de poezie americană prin toată casa şi strigînd: tati-tati, pulele!( adica poeziile…)

15. Ce mai e în viaţa lui Coman, minus poezia şi familia, ceva care contează? Şi care nu contează?
[Albu Adriana]

după familie cel mai mult şi mai mult contează materia pe care o predau eu: educaţie antreprenorială.

16. Pe când o nouă carte? [Ştefan Brom]

sper să reuşesc să mă abţin, e şi aşa prea mult…

17. Ce muzici mai asculţi, Dane? [anonim]

cutiuţa muzicală, în special noi suntem taraful chiţ
plus, normal, cleopatra stratan. s-o vedeţi numai pe Mara cum dansează !

18. Ai visat vreodată poezii? [Ofelia]

nu

19. Te inspiră gagicile? [Ofelia]

mă inspiră corpurile, în general, fie că-i vorba de gagici sau masculi. pornografia corpurilor, zeama dintre ele, tremuriciul.

20. Ghinga reprezintă partea feminină a lui Dan Coman?
21. Este Ghinga un soi de conştiinţă a lui Dan Coman?
22. Nu e aşa că Dan Coman nu este narcisist în "Ghinga" (cum spune prietenul meu)?!
23. Nu-i aşa că, de fapt, prin Ghinga, Dan Coman a implantat camere de luat vederi în cele mai ascunse locuri ale minţii sale, ale spiritului său şi le-a proiectat pe pielea de Ghinga, pielea femeie a sa?
[Alina Livia Lazăr - pentru care Dan Coman e "Dănuţ"]

fiecare poate spune ce vrea. eu chiar nu ştiu ce-am vrut să fac( sau oricum, nu ceva atît de deştept şi sofisticat cum zici tu…şi cum zic alţii…). eu doar am scris despre viaţa mea alături de  femeia mea. atît.

24. Ce te face să te menţii în viaţa literară? [Mihnea]

repet: dorinţa mea nemăsurată de glorie.

# interviu realizat cu sprijinul Clubului Literar

Teatrul de marionete şi abatorul

de Octavian Soviany

Poemele lui Dan Coman par să aparţină, la prima vedere, unui spirit fantast, care are voluptăţile ludicului sau ale caricaturii subţiri şi ştie să îmbine, în câtimi inefabile, burlescul şi graţiosul, ipostaziindu-se, pe urmele lui Radu Stanca, într-un Corydon pe jumătate tragic, pe jumătate grotesc, ce îşi refuză însă tocmai pasiunea barocă a arătării, devenită aici, dimpotrivă, dezabuzare a mimului ce-şi repudiază condiţia: "tulbur peste măsură.nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste. / sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina. / ca să nu pleznesc de spaimă mă izbesc de o mie de ori de peretele camerei, / insă nu vă arăt.nu arăt nimic nimănui". Suspendarea spectacolului e provocată de o stare de greaţă, astfel încât autorul va cultiva o lirică a dezgustului (de lume, de sine şi celălalt), în care spectacolul sordid al cotidianului nu mai stârneşte, ca la poeţii din şcoala Fracturilor, revărsările de mânie, ci strâmbătura de scârbă ce declanşează gustul pentru caricatură, căci în lirica lui Dan Coman, el, cotidianul este spaţiul de manifestare al unei corporalităţi în exces, unde acţionează forţe gravitaţionale pline de stranietate care tind să anuleze graniţa dintre oameni şi lucruri, rezultatul acestui proces de osmoză fiind marionetele umanoide care au aerul unor personaje urmuziene: "sunt la bistriţa de treizeci de ani.nimic nu mi-a luminat trupul / aşa că acum cântăresc cu 8o de kilograme în plus: ca un porc / umbra mea scormoneşte prin mine şi mi se freacă de oase / (...) de treizeci de ani aici ca un lemn lăcuit; / frigul nu mă face să tremur puterea luminii e neînsemnată / (...) şi tot ca un lemn lăcuit ea izbindu-se noaptea de mine / speriindu-i cu exactitate pe vii".

Caricaturile lui Dan Coman se întemeiează pe trucarea proporţiilor, în virtutea unui regim al amplificărilor şi al minimalizărilor, al exaltării şi al banalizării care sfârşeşte prin a genera monştri mai puţin benigni decât par la prima vedere, inseraţi în paginile unui aparent roman de amor: "sunt la bistriţa şi aici în fiecare dimineaţă un soare nou / se desprinde din tavan şi după ce loveşte scurt aerul încăperii / scârţâie ore în şir printre pereţi / şi ghinga aplecându-se cât să nu depăşească statura unei pisici şi / plimbându-se aşa aplecată toată dimineaţa / mustind între braţele ei trupul mea pocneşte iute din capete". Căci, cu facies-ul său de Pinocchio sinistru, ghinga, protagonista acestui love story în cheie parodică şi absurdă este o figurare o morţii, iar erotikonul lui Dan Coman e în realitate o abil disimulată carte a agoniei, consemnând, în spiritul apocalipticului bacovian, thanatizarea progresivă a fibrei umane: "dă-i înainte şi dă-i înainte şi pe la miezul nopţii / doar capul ieşindu-mi la suprafaţă / şi alături de câţiva căţei negri / schelălăind la fiecare scurtă lovitură a acestui soare de iarnă / în toţi aceşti ani ghinga mi-a pus ordine în mişcări; un bărbat impecabil / fluturând la intrarea în bistriţa ca un steag negru".

Obiectivat, ca la Bacovia, thanatosul ia aici forma pestilenţialităţii colcăitoare, devine o duhoare porcină, care metastaziază insinuându-se în profunzimile ţesutului viu. Se ajunge astfel la o lirică a carnalităţii agonice şi a a sfârşitului continuu văzut aici în aspectele sale abjecte, de vreme ce moartea deconcertează tocmai prin obscenitatea ei paroxistică: "aici de treizeci de ani soarele înţepenit deasupra mea şi trupul meu mirosind deja puternic a friptură de porc / şi ghinga purtându-mă-n braţe şi pălind la fiecare pas / şi dându-şi capul pe spate... / (...) atârnând ca un mare covor de lână în afara ferestrei / trupul meu se aeriseşte în numai câteva ore şi / în numai câteva ore lumea mirosind deja puternic a porc". Din acest moment, poemele din ghinga îşi pierd aerul de balet graţios, iar teatrul de marionete al lui Dan Coman îşi dă la lumină faţa adevărată, dovedindu-se în realitate un abator uriaş, un depozit de cărnuri umane contaminate cu germenii morţii, în timp ce actul erotic se integrează în scenariul unei apocalipse sanguinare: "înfăşurată în celulita de gală ghinga vine în urma mea şi / bucată cu bucată îşi adună umbra într-o cămaşă de noapte, / din două-trei mişcări curăţă fiecare / de resturile de carne care atârnă din ea. când oboseşte / gura i se deschide numai atât cât să crape aerul / şi să se simtă mirosul".

Ca şi la Teodor Dună, graţia şi ingenuitatea, aerul de feerie grotescă reprezintă în aceste poeme doar stratul de suprafaţă, care are rolul unui rezonator, destinat să amplifice neliniştile ce colcăie în subteranele textului, căci Dan Coman e (ca majoritatea colegilor săi de promoţie) un homo apocalipticus, un poet cu fibră bacoviană care denunţă obscenitatea unei lumi prin excelenţă desacralizate. Dar dacă alţi reprezentanţi ai noului val descoperă obscenitatea în tabloul mizerabilist al socialului sau în actul erotic, poetul cârtiţei galbene e oripilat de abjecţia morţii, care, pierzându-şi orice dimensiune metafizică, a devenit porcină şi trivială. Aici trebuie căutată probabil partea de originalitate a acestei poezii, care îl singularizează oarecum pe Dan Coman în raport cu colegii săi de promoţie.

[desen de Voica Andrei]

Glasul de carne

de Claudiu Komartin

O spaimă uneori discretă, alteori scrâşnită şi răvăşitoare este motorul poeziei lui Dan Coman, iar primul său volum, Anul cârtiţei galbene (Timpul, 2003; Vinea, 2004) impune la capătul unei experienţe poetice liminare o conştiinţă acută, a cărei continuă rostogolire în propriul infern casnic convinge, uimeşte şi emoţionează.

S-a scris mult şi, aproape întotdeauna, foarte exact despre debutul lui Coman. Carte pentru care poetul bistriţean, care debutase în anii '90 într-un volum colectiv alături de trei prieteni (Camera, Editura Euphorion, 1995), a primit în 2004 Premiul naţional „Mihai Eminescu” şi Premiul USR pentru debut.

La ceea ce au scris deja Al. Cistelecan, Bogdan-Alexandru Stănescu, Alex. Matei sau Mircea A. Diaconu, ar mai fi poate de adăugat că poezia lui Coman va continua să producă noi compozite monstruoase până la epuizarea tuturor valenţelor ei auto-destructive, a tuturor resurselor de rafinament imagistic, fiindcă cea mai mare calitate a acestui poet constă în mozaicarea unui univers fals feeric, populat cu animale fantastice şi personaje stranii, a căror gesticulaţie e cea a unor fiinţe suferinde, rătăcite în bolgiile angoasei şi ale atrocităţii. Însă această gesticulaţie uneori artificioasă şi exagerată în barochismul ei poate releva o teroare viscerală în spatele histrionismului (adesea în tuşe prea groase), cu acumulări neverosimile de amănunte şi semnificaţii disimulate cu ironie, puneri în abis uimitoare (fiecare bucăţică a puzzle-ului din Anul cârtiţei galbene cuprinzând şi susţinând într-însa întregul), peste care se aruncă găleţi de vopseluri scumpe, nesfârşite cortine şi falduri, în încercarea de a ascunde terifianta dramă a trupului în rut („cîrtiţa galbenă se mişcă în cercuri / lasă în urmă mirosurile sale de femelă / cumplită vreme aceasta a împreunării”) şi a unui ţipăt de-abia reţinut în retorte ce stau să se spargă de atâta tensiune şi febricitate tot mai greu ţinută în frâu.

Punerile în scenă minuţioase şi exaltate dau măsura unui imaginar fără limite, subiectul poetic nu îşi poate concepe şi trăi până la capăt drama în afara unor „montări” spectaculoase, cu aerul unui Puck trecut prin Grodek („pe câmpul prielnic s-au aşezat cuminţi oştirile şi cântă şi beau / şi teodora duce dintr-o parte într-alta ligheanul cu apă fierbinte / în care pluteşte atent capul tânăr al împăratului”, în plimbarea).

Către implozie gonesc toate cele imaginate de Dan Coman, narcisismul său insuportabil, capriciile de copil teribil şi răsfăţat, dar şi frica, hohotul, pasiunea carnală: „sînt la casa mea. boala aeriseşte încăperile. / e bine aşa. e atît de bine. / la 27 de ani bărbatul acesta tînăr se răsuceşte ca un cuţit tînăr în mine / şi direct în faţa mea se face ţăndări”. O frumuseţe convulsivă, descinzând din „nebunii ani” ai Parisului suprarealist („câte un peşte sălbatic trecea în răstimpuri şi-şi lăsa icrele pe cer / în vreme ce eu încercam să-mi sărut cu patimă ochii”), dar şi din expresionismul şocant al „Călăreţului albastru”, locul de întâlnire al lui Gellu Naum cu Georg Trakl, al lui René Char cu Edvard Munch, al lui Hyeronimus Bosch cu Arcimboldo.

Am putea cita de oriunde versuri excelente, care îţi taie efectiv respiraţia, senzaţie pe care, s-o spunem deschis, nu o avem decât în faţa poeţilor cu adevărat puternici şi originali: „sunt în delir. atât de frumos încât nu mai ştiu ce să fac cu mine. / iată: se apropie ora prânzului şi eu chicotesc încă / lipindu-mi genunchii de gură. / de o lună încheiată sunt cel mai frumos bărbat. / de o lună încheiată în baia ei din solothurn / franziska baumann se priveşte din profil / şi atunci un superb căluţ de mare îi trece prin cearcăne / şi atunci un superb căluţ de uscat nechează pentru admiraţia mea” (de o lună încheiată visând la franziska baumann).

Iar dacă poezia lui Coman va continua să uimească şi să strălucească, aceasta nu se datorează schimbărilor de macaz, căutării unei formule noi prin care să se prezinte mereu altfel, ca în cazul Angelei Marinescu, de a cărei rostire precisă, aspră, tăioasă, Dan Coman se arată în destule rânduri legat, pentru ca brusc să răstoarne această aparentă înrudire cu poeta Fugi-lor postmoderne, revenind la un soi de neo-expresionism coborâtor din Ion Mureşan (mai exact din cel de-al doilea volum de poezie al acestuia, Poemul care nu poate fi înţeles): „prietenii mei speriaţi urlă printr-o gură de bivol în gura mea / şi gura mi se umflă ca o măciucă. / de-aş vorbi acum le-aş sparge tuturor buzele”, filtrat printr-o impresionantă experienţă surrealistă („noaptea ni se strecoară fluturi sub unghii / şi noi cu feţele lipite de aceste acvarii / îi privim cum se zbat neputincioşi pînă ce se fac pulbere”) cu unele influenţe, ceva mai îndepărtate, din Mazilescu.

Conştient de manierismul său funciar, fără a schimba nimic în retorică sau în tematică de la un poem la altul (până la impresia înşelătoare a rutinării şi a unui mecanism perfect uns care, de la un moment dat încolo funcţionează perfect, impresionant, şi în gol), poetul construieşte această carte ca pe jurnalul unui an decisiv din viaţa sa, jurnal himeric şi vizionar ce recomandă o voce nouă şi inconfundabilă în literatura noastră de început de secol.

dicţionarul mara

de Dan Coman

gondont-gondont

gondont-gondont: de aproape un an corpul meu n-a mai zăcut în cafea
ci crescînd cu peste trei centimetri s-a iuţit şi
a început să se foiască neîncetat în jurul acestei fetiţe.

gondont-gondont: de aproape un an fumez şi mă hrănesc şi dorm
scurt şi cu rapiditate precum marele şobolan.

iată-mă tolănit în fotoliu: o jucărie imensă şi moale
peste care rareori îmi trec mîinile.

gondont-gondont: nici o mişcare în capul meu căci
de-acum capul meu stă la îndemîna acestei fetiţe durdulii
îmbrăcată într-o rochiţă de vară.

gondont-gondont zice ea dimineaţa şi
capul meu începe să lumineze în şase culori
şi începe să cînte şi începe să se rostogolească mecanic
la picioruşele ei.

gondont-gondont zice ea seara şi capul meu
imită perfect sunetele unui cocoş şi sunetele unei pisici
şi tristeţea unei vaci enorme.

gondont-gondont zice ea exact la două minute gondont-gondont
şi-mi tot îndeasă capul într-o cutiuţă roşie.

iar noaptea cînd în sfîrşit soţia mea îmi îngrijeşte
părţile mai casnice ale corpului
toată noaptea ca un cuc de ceas sare capul meu de pe pernă
şi chiar de nu mai e demult nimeni treaz
capul meu tot sună şi tot mişcă şi
gondont-gondont
pînă la urmă tot va face el pe cineva să rîdă în hohote

nopţile mici

în ultimul timp n-am mai prins decît nopţile mici
alea care nu acoperă mai mult de doi-trei oameni şi
care nu au nici răcoare nici întuneric
mai degrabă un soi de sfărşeală

în astfel de nopţi somnul e o mare, o foarte mare măgărie
căci într-un astfel de somn apare oboseala şi
dintr-o musculiţă albastră se transformă într-un cîine mort
pe care oricît l-ai împinge nu se mai clinteşte din mijlocul frunţii

şi noi, noi de mai bine de un an n-am mai prins decît astfel de nopţi
nopţi mici care abia-abia ne mai acoperă
de n-ar fi strigătele marei cred că am înnebuni

strigătele marei sunt doisprezece la număr într-o noapte ca asta
strigăte dintr-alea care nu fac zgomot nu zornăie nu ţiuie-n gol
căci strigătele marei nu vin din spaimă nici din nesomn
mai degrabă dintr-un respect înnăscut pentru cafea

nişte bucăţi de aer foarte proaspăt şi impecabil presat

şi noi, noi de mai bine de un an de doisprezece ori pe noapte
sărim în picioare şi atît cît ţine strigătul acesta fără zgomot
fără zgomot tragem un fox nebun în jurul pătuţului.

[Dan Coman, Botoşani 2006]

noile dimineţi

de cîteva ori pe săptămînă sunt nişte dimineţi noi
dimineţi care seamănă bine de tot cu oricare altele
doar că nu depăşesc un metru înălţime

un fel de jucării educative pentru copiii de pînă la un an

aici nu mai încape cafeaua
tutunul nu mai iese din gură iar
dragostea noastră stă ca o vacă-ntre noi
şi ne umple de păr

pe aici se plimbă mara
şi pe aici plimbă ea tot soiul de corpuleţe
pentru care aerul e doar o jucărie de băgat iute-iute în nas

acestea sunt dimineţile noi
şi de-a lungul lor se rostogolesc păsările nuk
şi de-a latul lor ticăie neîncetat soarele chicco

acestea sunt dimineţile noi

la un metru deasupra lor
trupurile noastre mari plutesc deja cu burţile-n sus

luna

mara avea optsprezece săptămîni cînd hop
luna la noi în apartament.
e o lună frumoasă, am spus atunci
ferindu-ne puţin capetele.
e o lună frumoasă.
mara tocmai eructase şi aerul acela călduţ
a împins luna chiar deasupra crinei
făcînd-o să roşească uşor.
e o lună frumoasă.
şi de la optsprezece pînă la douăzeci şi două
noapte de noapte toţi trei cu ochii întredeschişi
urmărind-o cum îşi caută colţul cum ia zugrăveala
cum se tot înghesuie pe după dulap.
e o lună frumoasă, eram gata să ne şoptim.
e o lună frumoasă, a zis crina în a douăzeci şi treia săptămînă
dar trebuie să mai acoperim din ea
pentru o vreme cel puţin.
şi imediat şi-a ascuns în bluză obrajii îmbujoraţi.
e o lună frumoasă, am zis eu şi am luat o pătură
şi am început s-o acopăr
şi am acoperit şi am tot acoperit
şi cînd am dat gata trei sferturi
luna tremura sub pătuţul marei
iar aburii ieşeau din ea ca dintr-un cal transpirat

cerul

primele trei săptămîni sunt cele mai grele. atunci
la nici 40 cm de podele stă cerul
şi tu dedesubtul lui dînd din tot corpul în gol
ca un viţel doar pe jumătate ieşit
lungindu-te pe burtă şi încercînd să înaintezi pe sub cerul acesta
bîjbîind după femeia ta
după corpul cald dinspre care se tot aude capătul laptelui

primele trei săptămîni sunt cele mai grele

atunci la fiecare mişcare ridici puţin cerul cu spatele

parcă ai sălta de pe un umăr pe altul
un porc mort de o sută optzeci de kile

[Dan Coman, Bistriţa 2006]

poem de dragoste

peste zi
peste zi e cum nu se poate mai bine

numai noaptea
numai noaptea cînd mara a adormit în sfîrşit

atunci ne strecurăm iute sub plapumă
şi fără zgomot ne izbim unul de altul
ca două pulpe de pui

Apropierea

de John Partene

,...aceasta e camera dragostei
trebuie să intri
sătul şi cu ultimul nasture încheiat
aici ochiul e proaspăt închis
iar mintea niciodată destulă
aici nu e nevoie de gură şi nici de cuvinte
poţi orişicînd să faci bube
sau să te trezeşti
cu cea mai netedă piele potrivit călcată
sau aşa deodată să nu mai conteze

aceasta e camera dragostei
şi uneori noaptea bălteşte aici...,

,... e între mine
şi mine cel care noapte de noapte
îşi ia inima în braţe
şi o ciupeşte să rămînă trează

aşa aud aşa ca printr-o uşă capitonată
frumoasele nopţii femeile minţii
sosesc întotdeauna la timp
vin întotdeauna flămînde
cu laptele fluturând

doar cu puţin mai mare
cu foarte puţin mai străvezie
aşa ar trebui orice noapte să fie

între mine şi inima mea
spaima că va veni dimineaţa
ca un zid nesigur
de catifea împietrită

îmi iau inima din braţe o aşez pe podea
şi ca pe un scaun comod
mă aşez pentru toată ziua
pe ea...,

,... iată că pînă şi-n orele mişcătoare
se poate trăi
numai că ceva mai puţin
ceva mai lent
pentru că de azi dimineaţă
trudesc la cărnurile ei atent

de fiecare dată la această oră
văd ca printr-o femeie
cum alta asemenea ei
iese puţin dezamăgită din baie
pentru că şi trupul ei se înmoaie şi curge

dar tristeţea o însoţeşte doar pînă la pat
unde eu o aştept îmbrăcat în bărbat ...,

,... l-am strigat toata noaptea
după numele lung
privirile mi s-au învolburat
ademenitor si definitiv
ca un desen pe care nimeni
nu l-a animat

toată noaptea l-am vegheat
nici o muscă nu a reuşit
să-i soarbă mirosul
dar uneori o lumină-i ieşea prin urechi
ca o fetiţă grăbită

a fost noaptea mea cea mai mare
cu mîinile legate
pregăteam din el
pacheţele dulci cu mîncare

a fost noaptea mea cea mai multă
cu trei mese stropite cu vinuri albastre
si vorbe colorate
ca mărgelele vechi

mărgele care aduc dimineaţa
şi o împreunează cu faţa ...,

,... tocmai astăzi nu mi se-ntîmplă nimic
în plămîni acelaşi aer stătut
în inimă camere goale

mă ridic să provoc

fac de toate
fac giumbuşlucuri fac tumbe
şi chiar mă distrez
împărţindu-mi trupul
în mai multe umbre

pînă la urmă reuşesc să respir
şi într-o secundă
un aer care a stat ani lungi în alţii
mă inundă ...,

,... la amiază desigur odihna

cînd ridurile ţîşnesc pe la ceafă
vin mâinile ei
şi cu mişcări de balenă uscată
îmi afundă ochii în odaia luminoasă

lumina de aici e o noapte doar cu puţin mai mică
o membrană usturătoare

visez la somnul care să-mi odihnească toţi dinţii
somnul acela ştii tu în care
femeia se strecoară nepăsătoare
în ureche, se plimbă prin creier
şi se îneacă în inimă

noaptea cu mâinile pe genunchii tăi
când tu nu eşti acasă
cu fruntea dreaptă
şi ceafa ondulată ca tabla roşie
de pe acoperişurile caselor

pe aici peste genunchii tăi
trece drumul cărnii şi drumul cărnii aduce
o femeie cu mult mai dibace
pe care o loveşte de dopul de ceară

ceea ce nu încape într-o noapte
aşteaptă afară...,

[Marin Mălaicu-Hondrari, John Partene, Dan Coman]

Jindul şi scârba

de Marin Mălaicu-Hondrari

dacă e frig, mie îmi este cel mai frig.
când e cald, mie îmi este cel mai cald.
locul acesta cine l-a ales?

la zece minute de mers e raiul.
faţa ta e cernită
mâinile mele tremură.
de câte ori vine lepra, sapă gropile comune
le îndeasă cu ce urăsc ei şi iubim noi
până se şterg diferenţele.

solzii lacului nu ştiu nimic de grijile noastre.
noaptea alegem vocile care vin din metale,
sapă în lemn,
ies din ce ne spune focul.
în jurul vorbelor noastre
coboară o casă plină de fum.
nu aşteptăm pe nimeni să vină.
sunt ani de când ar fi trebuit să murim.
ca un copac smuls mă prăbuşesc in apă
şi trecutul cade peste mine
ca un copac stufos tăiat în apă.

dimineaţa nimic nu mai seamănă cu ce ştim noi.
soarele e gras, roşu, cancerigen
şi are faţă de maimuţă.
creierul coboară în stomac,
sufletul în chiloţi.
peştele cu buze lascive de femeie
puiază în Marea Moarte.
precum fătul în burta mamei,
nebunia dă la soroc semne în cap
şi în plămâni.

Portretul altei doamne

de Marin Mălaicu-Hondrari

o văd la ea acasă.
aceeaşi privire fastă înălţată peste bariera evantaiului,
numai umerii par spălaţi într-un hârdău cu apă stătută.
vorbea atât de încet încât
abia o auzeam din cauza ploii

„sunt o curvă bătrână, dragul meu
şi am ajuns ca la-nceput:
o mare masturbatoare.
şi-mi place să beau. asta este.
băutura mă încântă.
vinul îmi dă mărinimie.
duc paharul la gură cum aş duce
crucifixul la buze.
mă îndop cu bere şi rachiu de anason,
băuturi triviale, e drept,
dar ce vrei,

suntem ai pământului şi ai întunericului. din stirpea şobolanilor cârtiţelor vampirilor. locuim odăiţe magherniţe gropniţe. viermuim. frigul şi umezeala nu ne dăunează, asta da. bodogănim prin liniştea lutului. ne închinăm la scursori şi alb ne-a mai rămas numai părul bărbatului ce zicea la răstimpuri : eu sunt tatăl vostru şi am venit să vă arăt un petic de cer.

desigur,
sunt cazne cumplite
cum ar fi să supravieţuieşti unei beţii cu lichior
dar trupul duce şi greul acesta.

să mergem la măsuţă.
am preparat cele mai negre cafele.
de acum - gata , nu voi avea nimic mai bun de oferit”

bem din ceşti a căror toartă micuţă ne obligă la o delicateţe a gesturilor care merge de minune cu sporovăiala ei molcomă

„şi nu ştiu cum se face că e mereu dimineaţă
o dimineaţă întunecată, rece
cu ceaţa ridicându-se de pe lac alene
ori neverosimil de repede, aspirată de un plămân uriaş
cu cafeaua răcindu-se dinaintea mea
şi cu nevoia de băutură.
masturbarea vine mai târziu.
partea proastă e că rezist tot mai greu frigului,
dar nici nu pot suporta pledul acesta care pare de carne.”

odată cu tăcerea ei se lasă şi soarele în Păcurariul Vechi.
acolo iubita mea trebuie că încă mă aşteaptă.

„acum du-te.
se întunecă.
nimic din ce-aş mai spune acum n-ai înţelege.
ori ai înţelege, dar în felul tău
care e al morţii.”

Immigrant song

de Marin Mălaicu-Hondrari

unu

intru în Spania cu părul şi barba scurtate:
imaginea fetiş a occidentului.
am venit pentru a mă dedica soarelui
şi sudului,
luminii mistice a Andaluciei.

de cu seară, cu mult înaintea lunii,
scânteiază reclamele,
idolatria comerţului incendiază cerul.
aici luna luminează prin o mie de văluri,
dar, la miezul nopţii, dacă te abandonezi unui instict
ce nu aparţine Orientului nici Occidentului
ci Ubicuităţii,
poţi vedea copacul plin de păsări adormite
(puţină umilinţă şi ştiinţa razei
de a străbate frunzişul)

mă voi converti într-un poet în costum?
voi accepta moneda calpă,
recunoştinţa burlescă a Perturbatorului?

iată-mă,
un muribund asistând siderat
la căpătâiul acru al celor trei culturi cordobese muribunde.
îmi spăl faţa cu apa calcaroasă şi cu fiecare dimineaţă
îngroş albul feţei de paiaţă.

mă doare capul.
mă dor dinţii.
mă dor vintrele.
mint,
iar când nu mint, răstălmăcesc.

între Puente Romano şi Puente San Rafael
apa Guadalquivir e mai tulburătoare ca oricând,
valurile-i mâloase se întrec în delir
cu valul de praf, cu valul de căldură, cu valul de iluzii.
stau pe coama unui val de iluzii.
merg pe catalige pe creştetul diform al esoterismului.
degetele mi s-au încurcat
în pieptul păros al nopţii fără sfârşit,
noapte libidinoasă a ecourilor craniene:
mirosul de brad cu mirosul de portocal,
câmp înzăpezit cu migdal,
viermele de zmeură s-a cuibărit în măsline
şi mirosul de măsline s-a cuibărit în aşternutul meu.

doi

străzi refăcând memoria Cordobei,
străzi înguste ca o privire piezişă,
memorie împăiată la repezeală.
priviri pe jumătate ascunse în dosul evantaielor parfumate.
tango şi flamenco strecurând nostalgie în ochi şi auz îmbătrânite
şi toate în numele timpului - această obsesie a trupului.

am văzut un om gata să vorbească singur,
femei cu buzele calde precum sângele taurului
şi cu privirile la fel de abătute.

în acest patio , plin de turişti conformi Uniunii
şi obedienţei ghidului,
mă aşez să ascult povestea fântânii.
pare că a biruit discursul didactic, declicul aparatelor foto,
bâzâitul aparatelor de filmat, obsesia telefonului mobil.
inventatorul agendei şi-a trimis până aici reprezentanţii.
fumez.
când nu mai ştiu ce să fac,fumez.
susurul fântânii s-a ridicat la ceruri.
stau cu genunchii la gură.
e 9 şi 20. deci e 10 şi 20.

(după mai bine de 400 de zile petrecute printre străini
el s-a întors acasă fără maşină şi cu bani puţini)

cineva a scăpat un mănunchi de chei pe pietrele romane.
aici, unde este atâta frumuseţe
încape şi suferinţa mea multă.
(de ce aş întârzia o oră mai mult
cu gândul la ea?
în acel gang m-aş fi putut alătura lui Nerval
ori lui Celan la mijlocul podului)

ieri m-au trădat mâinile,
astăzi mă trădează plămânii.
mintea vicleană şi sufletul hrăpăreţ
s-au cununat în numele Numărătorului de Trestii.
cântăreaţă oarbă, cântăreaţă de noapte,
zornăie-ţi bănuţii de aramă
iată, noi ne ducem cântând încetişor.

Mireasa insectei

de Claudiu Komartin

insecta visează insecta e fericită
se agită prin somn
şi îşi mângâie cu febrilitate
toracele chitinos

din culcuşul îmbietor
mireasa îi zâmbeşte
electrizându-i elitrele

nimic nu mai stă acum
între mine şi tine
dragostea mea
rosteşte în somn delicata
insectă

cu gândul
la căsuţa roşie
şi la părul însângerat al miresei
de la marginea preeriei

Un dans matinal

de Claudiu Komartin

Deşteptat dintr-o dată de o mireasmă
pentru care, către amiază, îţi vei aminti să-l lauzi
pe bătrânelul Filip, grădinarul cel migălos
cu surâsul larg şi mâini delicate.
 
Ştii încotro să te-ndrepţi - în zori, cei dintâi treziţi
urmăresc cu blândeţe procesiunile vietăţilor mici.
 
De-a lungul aleilor ce coboară în pantă dinspre colină,
găseşti vlăstari tineri, înălţându-se iute
în pulberea verii.
Mai încolo, cimişirul îşi reia cântecul
întrerupt de cu seara, împins de o iubire ascunsă.
 
Ştii încotro să te-ndrepţi - pisicile se dezmorţesc după somn
printre flori, prin unghere,
se hârjonesc,
adulmecă-n aer,
mustăţile zbârnâie:
natura comunică prin curioase vibraţii.
 
Se deschide o poartă: cu mers potrivit, o tânără
păşeşte în stradă. O priveşti încântat de la geam,
iar ea îţi zâmbeşte. Dispare într-o arcadă,
apoi se arată din nou.
 
Un dans matinal. Un capriciu. O joacă.
 
I-ai pune pe frunte frunze de laur.
Foarte încet, prin părul fetei trece o boare de vânt,
ca peste o plajă presărată cu solzi fini de aur.

Poem

de Claudiu Komartin

nu vreau să mă gândesc la oameni
iubirea lor e un fluture negru
cu aripile întinse
care se aşază pe fruntea unui gimnast paralizat

stă zile întregi acolo
îl priveşte în ochi cu tandreţe
îşi înfige trompa în ţesuturile cele mai moi
se amuză ca un copil

îşi înfige trompa şi râde
îşi înfige trompa şi râde

în soarele năucitor.