~ Sorin-Mihai Grad - De unde până unde...
~ Axel H. Lenn - Duhoarea securistă a sutanelor
~ iQ666 - Mai departe
~ Ştefan Bolea - Nihilismul înarmat: Manifestul lui Pekka Eric Auvinen
~ Radu-Ilarion Munteanu - Proliferarea urii profesioniste
~ Adrian Ioniţă - Căderea în tâlc-reflexii la inceput de an-
~ Diana Todea - Pe drumuri [interogaţie]
~ Lucia Dărămuş - Interviu cu Ruxandra Cesereanu

egoZaur

De unde până unde...

de Sorin-Mihai Grad

Când am pornit EgoPHobia ne-am dorit să facem o e-revistă literară care să ne placă atât în calitate de cititori cât şi ca autori. Aşa că am încercat să combinăm ce ne-a plăcut pe la alţii şi să nu preluăm necorectat ce ne-a deranjat prin alte părţi. Unele dintre cele din urmă ne-au ieşit, altele nu. De exemplu n-am reuşit decât pentru scurte perioade să scoatem revista la 2 luni, cum ne-am propus iniţial, în schimb îi informăm pe toţi cei care ne propun texte spre publicare dacă ele vor apărea sau nu în EgoPHobia. Şi, da, recunosc, ne-am inspirat ici-colo de la Respiro, Sisif, Argos, Clouds, diverse jurnale ştiinţifice etc., dar n-am copiat formatul sau modul de lucru al nimănui şi nici nu se poate spune că EgoPHobia ar fi o clonă sau o combinaţie a unor reviste mai bătrâne decât ea.

Alte idei şi modificări au apărut pe parcurs, iar acum, după trei ani şi jumătate de la prima apariţie, EgoPHobia este o revistă individualizată în spaţiul literar românesc, n-o spunem sau simţim doar noi, cei care ne ocupăm de ea. E eterogenă, nu e neapărat o revistă scrisă de redactori şi colaboratori permanenţi, mai nimeresc prin ea, cu sau fără vina noastră, şi texte apărute prin alte locuri, dar... Aici completaţi voi, să nu ziceţi că mă laud. Şi cred că aţi găsi cu ce, de vreme ce am remarcat că unele din ideile noastre, nu neapărat total originale, au fost preluate de alte e-reviste literare, uneori chiar prea exagerat. Iniţial m-am gândit să le scriu celor în cauză că măcar alte fonturi puteau folosi, dar m-am abţinut, dând totuşi vina pe lipsa de timp. Apoi mi-am dat seama că ar fi fost o pierdere de vreme să mă mai gândesc la chestiuni de genul ăsta.

Sunt destui care n-au inventat nimic, dar au apropiat de perfectiune mult mai semnificativ unele lucruri sau domenii decât cei care le-au iniţiat. Nu există revista literară perfectă, dar ne dorim ca EgoPHobia să aibă o cât de mică influenţă asupra unor publicaţii care vor fi mai bune decât a fost ea vreodată. Cei cu care voiam să glumesc mai sus pot fi liniştiţi, nu-i paşte acest pericol. Poate că dacă-şi pun capetele la contribuţie şi-şi deschid mai bine ochii vor ajunge şi ei la forma care li se potriveşte şi vom ajunge să împrumutăm şi noi vreo idee de la ei, nu-i exclus. Până la urmă nu contează doar ambalajul, numai conceptul sau conţinutul singur, ci felul în care le îmbină cel care le oferă. Ai (văzut) o idee care ar face EgoPHobia mai bună, mai completă sau mai interesantă? Comunică-ne-o şi, dacă ni se potriveşte, o s-o amestecăm în ce e EgoPHobia.

Duhoarea securistă a sutanelor

de Axel H. Lenn

            Verdictele de colaborare cu securitatea ale preoţilor cu funcţii cheie în biserica ortodoxă română au declanşat din partea acesteia două reacţii cuplate: (1) o reacţie de solidarizare a preoţimii în jurul poalelor noului patriarh, al cărui dosar a fost făcut dispărut în timpul răscoalei din 1989 - când se pregătea debarcarea lui Teoctist, însă, din cauza vârstei mult prea tinere a lui Ciobotea, s-a preferat păstrarea defunctului patriarh şi înscăunarea lui Daniel ca mitropolit al Moldovei, funcţie din care avea oricum să fie propulsat direct în scaunul patriarhal; şi (2) o reacţie de discreditare a Consiliului Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), pe un ton de o aroganţă iritată, ofensivă. Nu trebuie multă şcoală pentru a detecta substratul şi reflexele din spatele acestor reacţii, care reprezintă soluţiile disperate prin care nişte oameni cu mult prea multe potlogării prin dosare şi cutele rochiilor încearcă să rămână deasupra, cumva intangibili, sacrosancţi. Voi recurge la o singură generalizare generoasă în cadrul acestui text, din două motive: în primul rând, BOR ţine să demonstreze valabilitatea unei zicale străvechi binecunoscute (cine se aseamănă, se-adună); în al doilea rând, nu am văzut faţă bisericească să exprime o altfel de atitudine vis-a-vis de colaboraţionismul personal sau al altor colegi de breaslă. Dar, să vedem ce au găsit de exprimat turnătorii, potlogarii şi complicii acestora din cadrul sinodului BOR.
"Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în starea şi structura actuală, nu poate să evalueze în mod nepărtinitor şi nepartinic activitatea clericilor ortodocşi din timpul dictaturii comuniste" - după cum se poate remarca, poziţia oficială a BOR pe subiectul colaboraţionismului preoţilor începe sentenţios cu incriminarea şi decredibilizarea unei instituţii a statului care funcţionează în baza unui cadru legal bine delimitat şi, de ce să nu o spunem, în lipsa unor legi care să permită încadrarea penală a faptelor investigate şi lustraţia societăţii de căpuşele securisto-staliniste. CNSAS investighează activitatea foştilor agenţi şi colaboratori ai poliţiei politice, activitate care contravine oricărei morale, decenţe şi pretenţii de civilizaţie, aşa cum a fost consemnată şi arhivată de către securitate. Cu alte cuvinte, CNSAS este o instituţie care face lumină: ai semnat un act de colaborare ca să scapi de puşcărie este o treabă, deloc onorabilă dar scuzabilă; faptul că ai umflat dosarul cu turnătorii şi potlogării ca să ajungi pe culmi este o cu totul altă treabă. Din această primă frază a comunicatului BOR deducem cu uşurinţă că CNSAS depune o activitate părtinitoare şi, mai mult decât orice, partinică. Care ar fi cele două părţi? De o parte a baricadei s-ar situa, în mod clar, securiştii, iar în cea de a doua cei care au avut de suferit din cauza acestora. Din păcate, cea de a doua tabără este, în mare măsură, de mult timp în pământ, întrucât n-a reuşit să supravieţuiască lagărului comunist. A incrimina şi a denigra victimele comunismului nu reprezintă decât o măsură a abjectitudinii incalificabile a Excremenţelor care formează sinodul BOR.
            În altă ordine de idei, au existat cazuri de verdicte partinice ale CNSAS, rectificate ulterior. Nu toate, e adevărat. Cazurile anumitor figurine din partidul românica mahalagească sunt notorii. În privinţa clericilor colaboraţionişti însă, singura acţiune partinică a constat în tergiversarea jenantă a discutării dosarelor şi a emiterii verdictelor. În mod evident, această acţiune partinică nu a avut o cauză politică, ci una clericală, graţie tentaculelor întinse de BOR asupra lumii politice. În acest caz, se aplică de minune o altă zicală, "cine zice [i.e. acuză], ăla este [partinic]".
          "Din luările de poziţie ale unor membri ai Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), Sfântul Sinod constată comportamentul în vădită contradicţie cu legea şi principiile deontologice ale statutului de membru în Colegiu. De asemenea, Sfântul Sinod constată metoda defectuoasă de lucru a acestei instituţii privind activitatea unor clerici ortodocşi din perioada dictaturii comuniste. Potrivit legislaţiei în vigoare, deciziile luate de Colegiul CNSAS trebuie anunţate în scris persoanelor interesate, adică atât celui care a cerut verificarea, cât şi celui care a primit verdictul, şi nu făcute publice prin scurgere de informaţii către presă. În plus, unii ierarhi ortodocşi au fost ameninţaţi prin presă, înainte de a se pronunţa verdictul, într-un limbaj umilitor, în mod curios, similar cu cel al anchetatorilor de la securitatea de altădată. Până în prezent nu avem cunoştinţă de rezultatul vreunei anchete asupra acestor cazuri de indisciplină internă, nici de către CNSAS, nici de către Comisia parlamentară care se ocupă de controlul activităţii CNSAS, situaţie care pune sub semnul întrebării credibilitatea acestei instituţii". Denigrarea este sistematic extinsă şi la alte organisme ale statului de drept. În fond, existenţa BOR numără un şir spectaculos de incursiuni politice periculoase, care nu fac altceva decât să submineze principiile statului de drept în România. Voi menţiona numai teroarea legionară. Revenind la comunicat, este surprinzător aplombul lecţiilor de deontologie şi legalitate din partea unei entităţi care încearcă să eludeze legile ţării. Este jenant să apară în presă informaţii de interes general, cum ar fi dosarele clericilor poliţieneşti, mai ales când aceştia aparţin vârfului ierarhiei BOR. Desigur, nu am nici un dubiu că sacrosanctul sinod ar fi preferat muşamalizarea completă a porcăriilor din trecut. Faptul că unii clerici poliţieneşti s-au simţit umiliţi de un anume tip de limbaj mi se pare extrem de penibil. Cred că ar fi fost cazul să se simtă stânjeniţi pentru toţi anii de coprofagie stalinistă la care au consimţit fără a clipi - însă pentru acest lucru ar fi nevoie de bun simţ, noţiune după câte se vede extraterrestră în rândul clerului.
          "Biserica a fost, în timpul dictaturii comuniste, singura instituţie care nu s-a identificat cu ideologia ateistă de stat, ceea ce a determinat din partea regimului ateu folosirea prin intermediul fostei securităţi a unor mijloace de presiune inimaginabile, inclusiv forţarea la cooperare şi semnarea de angajamente. Întrucât nu ţine cont de contextul extrem de ostil în care Biserica a supravieţuit şi nu poate înţelege umilirea  şi şantajul la care au fost supuşi clericii ortodocşi în timpul dictaturii comuniste, Colegiul CNSAS, prin verdicte sale sumare, pripite şi tendenţioase, nu poate, în starea şi structura actuală, să evalueze în mod nepărtinitor, nepartinic şi obiectiv activitatea clericilor ortodocşi din timpul dictaturii comuniste". Desigur, BOR nu s-a identificat cu ideologia comunistă, nu. O ridica în slăvi, alături de iluştrii conducători, cu ocazia fiecărei slujbe. În cazul în care comunismul ar fi supravieţuit încă 100 de ani în România, am fi asistat foarte probabil la canonizarea soţilor Ceauşescu. Cazurile de şantaj, adică oameni care nu aveau încotro şi trebuiau să semneze colaborarea cu securitatea din motive de sănătate, viaţă etc sunt extrem de puţine; acestea nu constituie, cum lasă să se înţeleagă mizerabilul comunicat al BOR, majoritatea situaţiilor de popi poliţieneşti. Pe de altă parte, apetenţa pentru hainele de victimă manifestată nonşalant de sinodul BOR nu este numai deplasată, ci de-a dreptul infectă. Mai mult, nimeni nu te obliga să şi mănânci rahat, te puteai sustrage lejer. Există numeroase cazuri de oameni care au semnat actul de colaborare, au scris două note irelevente şi şi-au văzut de treabă. Pe când cei mai mulţi au umflat dosarele unor nevinovaţi în numele gloriei personale.

"Prin urmare, Comisia de istorici a Bisericii Ortodoxe Române - înfiinţată prin hotărârea luată în şedinţa Sfântului Sinod din luna februarie 2007, desfăşurată sub preşedinţia vrednicului de pomenire Părintele Patriarh Teoctist - va continua studiul privind persecutarea şi suferinţa Bisericii Ortodoxe Române în perioada dictaturii comuniste. Având în vedere perioada îndelungată a regimului comunist din România, Comisia va elucida toate aspectele legate de situaţia Bisericii Ortodoxe Române în anii comunismului". Comisia de istorici a fost înfiinţată pentru a studia în paralel cazurile de colaboraţionism în rândul clericilor. Deodată, remarcăm schimbarea macazului - sau demascarea adevăratelor intenţii ale comisiei de nefastă pomenire, anume "persecutarea şi suferinţa BOR". În timpul regimului comunist, BOR a suferit două transformări majore: (1) epurarea iniţială a clericilor filolegionari, şi (2) stalinizarea, adică transformarea bisericii într-o unealtă a regimului, care a nenorocit şi distrus un număr foarte mare de vieţi. Desigur, a existat rezistenţă din partea anumitor clerici şi, în mod inevitabil, rezistenţa a sfârşit în lagărele comuniste, nu în structurile de conducere ale BOR. Faptul că sinodul securistosmic de astăzi se ascunde după clericii epuraţi de regimul trecut, tocmai în vederea construirii bisericii ortodoxe comuniste din România (ţara care a avut primul şi singurul "rege democrat", i.e. comunist, al istoriei, Mihai I), reprezintă o nouă măsură a abjectitudinii acestuia.
"Evaluarea acestei perioade se va face potrivit propriilor criterii de analiză care vor face distincţie între situaţiile în care colaborarea cu securitatea a adus daune Bisericii sau unor terţe persoane şi cele în care colaborarea a fost o condiţie a supravieţuirii şi activităţii misionare-pastorale a comunităţilor bisericeşti. Rezultatele acestor cercetări vor fi aduse periodic la cunoştinţa credincioşilor şi a opiniei publice în special prin presa bisericească (postul de televiziune Trinitas TV, radiourile şi publicaţiile bisericeşti, internet, etc.), dar şi prin alte canale media, iar, la finalizare, vor fi publicate într-o lucrare la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, cu titlul "Supravieţuirea şi suferinţa Bisericii în timpul dictaturii comuniste". Această lucrare se justifică cu atât mai mult cu cât, potrivit literei şi spiritului Constituţiei României şi Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă si regimul general al cultelor, cultele sunt autonome faţă de stat şi au propriile instanţe de judecată morală şi canonică". După câte se vede din citatul anterior, rezultatele aşa-zisei cercetări sunt deja stabilite, trebuie doar fâsâite pe diverse canale mediatice - hai să facem o comisie extraordinară de anchetă "noi pentru noi şi numai pentru binele nostru" care să aşeze graţios cununa spinoasă de victimă pe căpăstroacele noastre de călăi! Iată cum gândesc menestrelii bisericoşi ai ceauşismului! Un aspect stupefiant al citatului anterior se referă la criteriile personale ale BOR, după care BOR se va judeca de una singură. Ce-ar fi, bunăoară, ca toţi hoţii şi criminalii să-şi organizeze un sindicat şi să se judece singuri, în context? BOR nu vrea să audă decât de acţiunile membrilor săi care au avut efecte în primul rând asupra BOR; repercursiunile asupra laicilor sunt pe planul trei. Au murit oameni? Au suferit oameni de foame şi de frig? Dacă această suferinţă a permis supravieţuirea bisericii, atunci a fost binevenită. Asta ne spune, de fapt, sinodul BOR.  Acesta reprezintă şi motivul pentru care BOR se sustrage investigaţiilor CNSAS şi respinge verdictele acestei instituţii a statului de drept, instituţie îndreptăţită să le emită. A invoca o lege pentru a te sustrage alteia constituie un giumbuşluc penibil. Ce-ar fi dacă BOR ar decide să se sustragă definitiv constituţiei şi să sisteze astfel sucţiunea pe care o exercită asupra ţâţelor leşuite ale bugetului de stat? Nimic mai simplu, ar sucomba în trei zile. Oricum, rolul secular de curvă politică (rol jucat de toate bisericile, nu numai de BOR) a devenit desuet - deh, a început să se lumineze prostimea - la noi mai puţin, însă în 10 ani şi prostimea noastră se va fi împuţinat drastic.
          "Aşa-numita deconspirare a clericilor colaboratori ai securităţii, prin verdicte de ordin moral, care seamănă cu asasinatele morale, se încadrează într-o campanie amplă şi pe termen lung de discreditare a Bisericii şi diminuarea rolului acesteia în societatea românească, inclusiv prin scoaterea icoanelor şi orelor de religie din şcolile publice, precum şi prin încercările de reducere a sprijinului Statului pentru activităţile Bisericii. În acest context, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adresează clerului şi credincioşilor îndemn la rugăciune, discernământ şi comuniune bisericească". După câte ştiu, imediat după răscoala din 1989, icoanele au luat locul tablourilor lui Ceauşescu, iar orele de religie au substituit orele de educaţie patriotică [i.e. comunistă], şi au rămas neclintite până astăzi. Apreciez utilitatea acestora, ca şi utilitatea sloganului "degeaba ştii să citeşti dacă n-ai citit biblia", afişat ostentativ prin marile intersecţii - până nu citeşti cu proprii ochi, e greu să-ţi imaginezi marea făcătura numită creştinism şi enormităţile vehiculate, de secole bune, sub pretext de spiritualitate. Dincolo de agonia repulsivă a creştinismului, nu există nici o acţiune de discreditare a bisericii, cu atât mai puţin din partea statului român, care o duce în spinare. Există numai o răuvoitoare acţiune de sustragere a clericilor din faţa mizerabilului trecut al acestora şi de denigrare pestilenţială a instituţiilor şi a legilor statului de drept - lucru pe care îl înţeleg parţial, aceşti oameni sunt instruiţi să nu dea socoteală nimănui, în fond lucrează pentru un personaj care nu există. Abite in malam crucem, Excremenţele voastre! 

minDisecţii

Mai departe

de iQ666

Cred că-i o adevărată artă să ştii când să pleci de undeva de unde nu-i neapărat nevoie sau să renunţi la ceva care încă poate continua. Artiştii care o performează nu au poate faimă ca artişti, dar cu siguranţă n-au probleme în a-şi valorifica talentul aferent. Sună sinistru începutul acesta de articol şi deja văd prieteni&duşmani tresărind, renunţă iQ la EgoPHobia? Mai ales după ce-a scris acu' două numere. Recunosc, în exclusivitate pentru voi, că am gânduri de genul ăsta. Problema cea mai mare e timpul. Mi-e tot mai greu să-mi aloc timp pentru scris, o puteţi remarca şi prin alte părţi pe unde mai trimit sau public texte. Tot mai des îmi vine să admit că a fost o perioadă frumoasă cât am scris şi publicat sub acest pseudonim bizar, iQ666, dar că sfârşitul ei e aproape. Deocamdată nu ştiu ce voi face, cât îl mai las pe iQ să supravieţuiască la limita minimă. Mai am pentru el idei nevalorificate, deloc sau pe deplin, şi ştiu că a abandona acum nu s-ar potrivi cu imaginea pe care o am despre iQ. Deci nu sunt un artist, case closed. Mi-ar plăcea să pot picta, cânta sau sculpta, dar nu m-ar deranja deloc să posed talentul de a şti când e cazul să las ce fac pentru altceva mai potrivit. Am dubiosul obicei de a încerca să termin ce încep chiar dacă nu mai are sens nici măcar pentru mine. Aş vrea să ştiu acum ce se va-ntâmpla cu iQ mai departe, dacă voi mai găsi resurse pentru el sau voi renunţa într-o zi la el fără a-i mai oferi vreo şansă. De-ar fi să fie a doua variantă l-aş îngropa acum, să nu mă mai irosesc în agonia lui.

Ce-au de-a face lamentaţiile şi gândurile mele cu tine, cititorule de revistă culturală? Deschide un ziar. Câţi dintre cei care apar pe-acolo nu au talentul pe care mi-l doresc? Unii dintre aceştia devin doar ridicoli, alţii din păcate influenţează unora sau chiar tuturor existenţele.
Nu mă refer aici doar la politicieni. Un exemplu clasic e în cinematografie, unde din banii pentru realizarea unor noi filme, puţini cum sunt, destui se scurg spre regizori care au avut destule şanse să spună ce-au de spus, dar cel puţin de la o vreme n-o mai fac convingător. Altul e în literatură, unde reviste cu trecut respectabil, dar necitite acum de nimeni sunt finanţate să continue-n aceleaşi formule falimentare, în loc să se caute soluţii pentru a le aduce necesarele schimbări pentru ancorarea-n realitatea actuală. Poate că nu te-aş plictisi dacă aş mai continua, dar ştii cum e cu inspiraţia şi transpiraţia, uneori se mai compensează, măcar parţial.

Nihilismul înarmat:
Manifestul lui Pekka Eric Auvinen

de Ştefan Bolea

[traducere din engleză de Aida Mihai]

Pe 7 noiembrie 2007, Pekka Eric Auvinen a mitraliat 8 persoane la liceul Jokela în Finlanda. După această acţiune, autorul masacrului s-a alăturat şi el celor 8, împuşcându-se în cap. În toată lumea cazul a cunoscut amploare media, informaţii despre autorul crimelor putând fi găsite pe mai multe bloguri. Diferenţa principală dintre Eric şi ceilalţi criminali în masă constă în faptul că ucigaşul finlandez pare a fi inspirat de principiile călăuzitoare ale practicii nihilismului, care trimite la doctrina rusească originară din secolul al XIX-lea, în care nihilismul şi terorismul  se îngemănau.  Eric a câştigat atenţia şi faima după care a tânjit - i-am văzut "Manifestul" pe câteva forumuri dar întotdeauna reacţia generală era: "nu vrem să îl citim - ar trebui să îl ignorăm - este nebun.". Ignoranţa dă naştere numai fricii şi repetiţiei. Dacă am ignora Mein Kampf, Manifestul lui Marx, Biblia Satanică şi aşa mai departe, am fi nevoiţi să le retrăim în lumea noastră. Dimpotrivă, ar trebui să le studiem pentru a înţelege natura răului şi pentru a ne asigura că ele nu au un rol activ în viaţa noastră de zi cu zi. Dacă cuvintele lui Eric ar fi cenzurate şi trecute sub tăcere, s-ar ivi alţi câţiva "Erici", zguduind temeliile societăţii noastre, pentru că sistemul care l-a creat pe ucigaşul Jokela nu se va schimba, producând alte simulacre ale răului absolut.

Aşadar haideţi să îl ascultăm - să încercăm să îl înţelegem - să îl analizăm până când devine ceea ce este de fapt, nu o vedetă, nu "tricoul lunii" aşa cum spunea un personaj din  Se7en,  ci un tânăr inteligent şi idealist, probabil deprimat şi naiv, ale cărui acţiuni şi libertate l-au transformat într-un monstru, şi a cărui hotărâre l-a transformat pe el şi pe colegii săi în victime.

Oamenii retardaţi şi abrutizaţi, labili psihic, se reproduc mai mult şi mai repede decât cei inteligenţi şi echilibraţi. Legile protejează majoritatea retardată care selecţionează liderii societăţii.

Avem de-a face cu acelaşi principiu sociologic prezentat în videoclipul Evolution al trupei Korn - nu ştiu dacă este recunoscut din punct de vedere ştiinţific, dar am văzut cu toţii la ştiri că oamenii săraci, needucaţi, se reproduc cu o viteză mai mare din motive diferite: lipsa măsurilor contraceptive, crezurile religioase, şi aşa mai departe. Teama generată de posibilitatea scăderii coeficientului de inteligenţă (IQ) general este întemeiată - la urma urmelor suntem acaparaţi şi nivelaţi de un dictat economic şi după aceea suntem controlaţi de o societate a spectacolului, în care canalele de televiziune ne "spală  creierele" şi ne adorm în timp ce noi suntem încă lucizi. Nu ştiu dacă aceasta este numai abrutizare, dar cu siguranţă este apatie, lipsa angajamentelor şi absenţa activităţii cerebrale. Pentru a merge mai departe, Eric descoperă două modalităţi radicale de a ieşi din "idioţenia" copleşitoare care ne caracterizează societatea actuală: dictatura şi moartea generală.

Pentru această problemă mai există şi o altă soluţie: oamenii abrutizaţi să fie sclavi, iar cei inteligenţi să fie liberi. [.]
Desigur există şi o soluţie finală: moartea întregii rase umane.

Prima soluţie poate explica de ce masacrul a avut loc pe data de 7 noiembrie, la cea de-a 90-a aniversare de la revoluţia bolşevică - cu menţiunea că revoluţia roşie nu a avut ca rezultat o dictatură a inteligenţei; ba din contră, elitele erau în mod constant descurajate, ucise sau întemniţate. Ne putem gândi la romanul  lui Aldous Huxley, Brave New World, în care existau autobuze speciale pentru indivizii intelectuali superiori Alpha şi altele pentru muncitorii needucaţi şi neinteligenţi Gamma. Cel de-a doua soluţie, propusă de Philip Mainländer în secolul al XIX-lea, nu este nouă în istoria filosofiei - este o consecinţă a pesimismului Schopenhauerian care imaginează moartea superioară durerii/ vieţii.

Democraţie.crezi că democraţie înseamnă libertate şi justiţie? Te înşeli.
Democraţia este o dictatură a majorităţii morale., iar majoritatea este manipulată şi condusă de mafia statului.

Aici Eric îmi aminteşte de diagnosticul lui Nietzsche asupra societăţii secolului al XIX-lea, expusă în "Dincolo de Bine şi de Rău": "astfel, democratizarea Europei se îndreaptă către crearea  unui  nou tip de individ, dispus sclaviei.". De fapt el îşi urmăreşte ideea
primară cum că democraţia este un tip de dictatură a majorităţii "idioate" care este manipulată fără milă de un mic procent de Illuminaţi.

Îmi vei spune probabil că sunt "alienat", "nebun", "psihopat", "criminal" sau tâmpenii de genul ăsta. Nu, adevărul este că eu sunt numai un animal, un om, un individ, un dizident.

Nu a greşit aici - reacţia imediată şi pe termen lung cu privire la cazul lui constă în clasificarea sa în categoria celor afectaţi psihic. Este un clişeu trivial să punem semnul de egalitate între criminalitate şi psihopatie, deşi această echivalenţă nu are nici o justificare legală. Am putea spune că este o reacţie a societăţii, căreia nu îi pasă de intenţiile unui criminal şi care vrea să-l şteargă din memoria sa colectivă. Societatea are nevoie de siguranţă, pace, confort şi consideră că oricine îi deranjează liniştea trebuie expulzat din ea. Eric însuşi  se numeşte selecţioner natural (eu, ca şi selecţioner natural, îi voi elimina pe toţi cei pe care îi consider nepotriviţi, o ruşine pentru rasa umană şi rataţi în selecţia naturală) - este evident că societatea ca întreg, care poate fi mediocră sau poate avea un nivel ridicat, poate fi rea şi impersonală, indiferentă şi apatică, este adevăratul "selecţioner artificial" care se asigură că Eric şi alţi nihilişti vor deveni numai o statistică şi nimic altceva şi că vor fi şterşi din istorie şi - mai direct - că genele lor vor fi anulate.

Nu am în intenţie să îl transform pe Eric într-un martir sau erou şi nu vreau să insinuez că a avut dreptate în vreun fel. Încerc să argumentez că este explicabil şi de înţeles în condiţiile nihilismului contemporan. El a fost, desigur, responsabil pentru acţiunile sale şi unii dintre voi pot crede că preţul pe care l-a plătit - moartea - este superficial. Partea avansată a acestui argument ar implica faptul că aceeaşi societate care nu l-a înţeles şi a încercat să îl ignore ("Nu vreau să ştiu nimic despre asta! Este nebun! Este un monstru! Să-l uităm!") va fi forţată să înfrunte câţiva "Erici" care îşi vor scrie cu sânge Manifestul, pentru că gloanţele şi bombele sunt o formă de exprimare atunci când toată lumea este indiferentă şi imună la diferitele puncte de vedere. Teza mea este că trebuie să blamăm societatea care crede că conformismul atrage după sine siguranţa, iar ignoranţa este beatitudine ori de câte ori un membru al societăţii găseşte confort în izolare, auto mutilare, violenţă şi (auto)distrugere.

pricinaşul de serviciu

Proliferarea urii profesioniste

de Radu-Ilarion Munteanu

Aseară*) un post TV a difuzat un film încadrat de comentatori drept docuficţiune. Adică un film de ficţiune, realizat cu mijloacele şi având aparenţa documentarului.

Prinşi în vârtejul convenţiei şi al subiectului filmului, nici unul dintre comentatori n-a avut timp să se refere la gen ca atare. Căci ar fi trebuit să descopere că genul a fost inventat spontan, e drept nu pentru film, ci pentru radio, de geniul tânărului, în 1938, Orson Welles, care a aruncat în cea mai cumplită panică jumătate de Americă, cu celebra dramatizare radiofonică după la fel de celebrul roman SF al lui H.G. Wells.

E drept că nu atât mediul narativ, emisiune de radio, la zi în 1938, respectiv film, difuzabil fie în săli de proiecţie, fie şi la televiziune, la zi în 2008, deosebeşte, adică discriminează (sic!) cele două producţii, cât caracterul politic şi propagandistic explicit, dacă nu chiar ostentativ al celei actuale.

Sigur, nici farsa lui Orson Welles nu era, în 1938, cu desăvârşire inocentă politic, orice operă având ca subiect un război intercivilizaţional, sau chiar interspecii, funcţionând atunci automat ca metaforă antinazistă.

Înainte de a nota reacţia negativă, oarecum surprinzătoare, a doamnei Hillary Clinton, aflată în plină bătălie pentru obţinerea investiturii partidului democrat pentru prezidenţiale, gândul lăsat liber îmi aduce în prim plan un dialog cu un fost coleg de institut, cu exact 30 de ani în urmă. Se difuza la televiziunea, atunci unică şi de stat, un serial american, Washington, în spatele uşilor închise, ficţiune politică centrată pe administraţia Nixon. Îl întreb oarecum timid: Nu vi se pare că serialul e făcut cu rea credinţă? Omul izbucni: Nu, moncher! Nu e făcut cu rea credinţă. E făcut cu ură. E făcut de... şi aici reflectă o clipă, apoi împuşcă o sintagmă explozivă: e făcut de professional Nixon haters.

Abia acum constat, graţie sitului imdb.com, cât de uluitoare a fost promptitudinea cu care televiziunea română complice preluase serialul, într-o vreme când filmele de cinema ajungeau la Bucureşti cu o întârziere de cel puţin 4-5 ani faţă de data premierei. Producătorii rămâneau, însă, copíi de cor bisericesc faţă de generaţia actuală de professional Bush jr. haters, professional republican haters şi în general professional american haters. Ca să nu ne extindem la nivel globalizant, căci professional western haters, ruşii treziţi de Putin sau musulmani, iese în afara subiectului strict al acestui articol. Doamne feri ca printr-o mutaţie perversă, o singură specie din flora bacteriană intestinală simbiotică să înnebunească şi să devină virulentă!

Văzând docuficţiunea difuzată aseară (încă nu i-am reţinut pe producători) nu poţi să nu te gândeşti, reflex, la pletora de produse de gen, care invadează agresiv spaţiul public, începând cu filmele lui Michael Moore şi continuând cu insinuările franceze cum că americanii înşişi şi-ar fi înscenat 11.09. Asta în vreme ce fatwa atârna încă, damoclesian, deasupra capului lui Salman Rushdie**), cât Theo van Gogh a putut fi asasinat bestial şi mai ales cât timp abia alaltăieri Soljeniţîn nu-şi putea publica Arhipelagul Gulag decât în occident.

Îmi rămâne în minte o replică a lui Mircea Geoană, unul din comentatorii invitaţi în studio, care şi-a regăsit spontan limbajul subtil, inteligent şi nuanţat al diplomatului de carieră. Răspunzând la întrebarea gazdei TV de ce la Chicago?, fostul ambasador în State a făcut legături poate surprinzătoare, dar relevante: deoarece Chicago e un nucleu protestatar, de acolo a pornit în primăvara lui '68 mişcarea studenţească ce avea să se manifeste în Franţa lui de Gaulle şi chiar în primăvara de la Praga (ultima parte ar fi de discutat), acolo e unul din polii partidului democrat, acolo e centrul cel mai vocal şi cel mai agresiv antirepublican. Voilá de vezi...

Ascultând lanţul de conexiuni sugerat de d-l Geoană am avut două reflexe separate de zecimi de secundă: primo, în decurs de mai bine de o generaţie nu m-am întâlnit decât cu expresii ale urii profesioniste ţintite către dreapta şi, pe cale de consecinţă, devin curios dacă cititorii ar putea furniza contraexemple convingătoare, valabile; secundo, spuneam că abia regăsirea limbajului calitativ al d-lui Geoană, comparativ cu cel folosit ca lider al unui partid care şi-a asumat abia sub conducerea domniei sale culoarea naturală, roşie, ne determină să ne întărim convingerea că haina partinică îi şade fie strâmt, fie prea larg, oricum nepotrivit. Astfel că lanţul de conexiuni la cald sună a porumbel scăpat pe gură.

Nota bene:
* 27.01.2008;
** Bile albe editurii ieşene Polirom, care a îndrăznit să publice, măcar acum, versiunea românească a celebrelor Versete satanice, pentru care regimul ayatollahilor a emis, cu aproape un sfert de veac în urmă, fatwa, sentinţa de condamnare la moarte la purtător, asupra lui Salman Rushdie, el însuşi musulman.

28.01.2008
http://rim.tmp.ro
www.liternet.ro
rimunteanu@liternet.ro

Căderea în tâlc
-reflexii la inceput de an-

de Adrian Ioniţă

Ucăi Maria Iov Broussard

Ce este responsabilitatea? Întreb, pentru că sună atât de ameninţător. Ziduri groase clădite pe fundaţii imaginare. Eu nu o judec în termeni de fandoseală burgheză, reverenţe cu batiste şi danteluţe, ca pe vremea Regelui Soare, nici pe după bara unui bar:on/bar:man. E pur şi simplu încercarea de a defini ideea de păcat. L-am inventat. Pentru că aveam nevoie de echilibru. Altfel, virtutea şi păcatul nu s-ar fi deosebit prin nimic. Opoziţii ce sublimează aspecte diferite ale aceluiaşi proces, şi dacă mă gândesc bine, în ultimă instanţă, se rezumă la satisfacţie. Satisfacţia de a avea dreptate, de a învinge. În faţa ei, stau pandant durerea şi umilinţa înfrângerii. Ce urmează, decât încurajarea acelui moment special în aburii imaginaţiei noastre, celebrarea sa ?

Am putea să trăim fără păcate? Greu de zis. Umanitatea pare ancorată puternic în propriile ei plase. Nu mai putem scăpa de ele pentru că au devenit legi. Le extindem cu telescopul sau le reducem la nivel cuantic . Manifestările păcatelor capitale nasc nu numai o criză de identitate (oare cine sunt, de ce nu mă recunosc?) dar şi o criză de personalitate. Pentru că legile sunt adoptate. Ele au fost făcute de alţii şi au fost extinse. Iar atunci când nu ştiu cine le-a făcut, pentru că unele legi au ruginit, şi sunt vestigii ale unei lumi ideale, într-o lume în care nu mai au nici un sens, atunci le arunc în abstract, sau mă angajez în speculaţii şi interpretări de natură morală sau etică. Ne pierdem în detalii, asta este. Lumea nu mai are timp pentru ele, a devenit grăbită, are respiraţia tăiată, aşteaptă ceva spectacular, acum, şi cât mai repede.

( I ask if I will be able to prove myself, and deliver, a part of my Self which responds to that imaginary expectation.)

O aşteptare pe care am inventat-o eu însumi. Interferenţele sunt supărătoare. Pentru că fiecare construieşte o lume în jurul său, se scaldă în ea şi în confortul pe care îl oferă, şi este revoltat că până şi acolo, în cea mai mare intimitate a sa, ar putea să vină cineva care să invoce violarea unei legi ce nu are nici o revelanţă cu realitatea sa interioară. Aşa se naşte ideea de păcat. Cum sortăm aceste idei? Singurul criteriu valabil, lucrează după principiul ce ordonează plăcerea, satisfacţia, neplăcerea, insatisfacţia. Iubirea şi ura sunt simple reacţii. Viciile sunt organice. Sublimarea lor la nivel psihic este perversiune pură.

[© Adrian Ioniţă]

Încerc să mă distanţez cât pot de negativ. Ca un făcut, cu cât mă simt mai aproape de alb, cu atât mă murdăresc mai repede şi devin vulnerabil. Atunci recunosc plăcerea de a fi ceea ce nu sunt. De a mă expune sub forme care nu îmi aparţin. Să mă autodegradez. Este (de)căderea mea în mocirla altora. Acceptanţa inacceptabilului este un joc care testează limitele celui care este atât de solitar, încât se bucură până şi la vederea călăului său; naşte un pact ascuns şi un simţământ de camaraderie bizară. Nimic nu poate fi mai periculos. Pentru că se acceptă inacceptabilul pe un criteriu de umanitate. Deloc raţional. Simplă cădere în umilinţă. Un paradox în care luciditatea nu urmăreşte mintea, ci inima.

Imacularea este un produs generic născut la confluenţa procesului nostru de purificare. Se (re)câştigă printr-un efort constant de umilinţă, aşteptat de cei care trăiesc şi se hrănesc din profanare, pentru a fi întinată, expusă şi terfelită. Există totuşi oameni printre noi, care  au reuşit să îmbălsămeze inocenţa. Ei sunt rari şi intangibili, protejaţi de forţe divine sau necunoscute. Cum au reuşit?  Prin acceptanţă. Răul este acceptat ca o parte a Binelui şi invers. Egoul uman, are faţa lui Ianus, una generatoare de vicii, şi alta generatoare de progres. Unicitatea fiinţei umane este conturată  de o reflexie caleidoscopică  în care nu mai pot fi citite sursele ce o generează. Pentru că ele sunt absorbite de un filtru special legat în fir direct de conştienţă şi rezultatul se coagulează ca o secreţie mistică a spiritului uman.

De ce avem probleme?  Pentru că Contextul a fost abandonat. Imaginar trăim percepţia că există un soare ce va lumina acea parte a existenţei noastre responsabilă cu fericirea interioară. Ori lucrurile se desfăşoară într-un context  a cărui ţesătură se comportă ca un filtru cu ochiuri egale, ca un soare atât de distant, încât orice energie  aruncată de el este egală. Diferenţele pot fi realizate numai de morfologia noastră interioară. Ea oferă contingenţelor din această relaţie cu universul o geografie în trepte, care generează în existenţa noastră umbre şi lumini, arşiţă şi gheaţă. Cum putem să recâştigăm Contextul? Doar prin acută (auto)observanţă. Sentimentul de vină apare atunci când suntem miopi, iar cel de aroganţă este vădit un caz de prezbitism mental. Simplitatea e cheie. Apoi, sunt mici trucuri ce sparg oglinzile anamorfotice care fac din noi învingători sau învinşi şi ne modifică imaginar existenţa. Unul dintre ele, pe cât de simplu, pe atât de perplex, este acela de a ne mişca. Prin mişcare, contrastele se oferă asociaţiilor, creează geografii şi unghiuri noi.  Iluzia se datorează unei decentralizări a locusului.  Durerea şi bucuria nu se desfăşoară pe o hartă. Ea are loc într-un singur punct. Această  confuzie duce la o risipire şi un consum energetic mental inutil.

Aici ne aflăm în tâlc.

Este unul dintre misterele vieţii prin care trădăm legile interioare doar pentru a fi în ton. Un râs de complezenţă. Care ne costă, pentru că umbra  pe care o aruncăm nu ne reprezintă şi suntem judecaţi in absentia. Momente ce se sfârşesc de obicei cu invocări de principii şi reordonări ale regulilor. Şi totul se reia de la început. Nimeni nu câştigă nimic, deşi trăim într-o lume de învingători şi învinşi. Este doar o iluzie în care ne diluăm inconştient. Dumnezeu lucrează după legile lui, iar noi după legi inventate în numele Său.

Lumile reale, lumile virtuale

Pe drumuri
[interogaţie]

de Diana Todea

Cerşetoria emană miros de contemporaneitate. De veridicitate. Apăsând butonul de întoarcere în timp observ că cerşetorii rămân pretutindeni aceiaşi. Luaţi orice societate, orice epocă istorică şi veţi afla numitorul comun-plimbăreţii.
În continuă cercetare de alte ţinuturi, ca în poveştile cu prinţi şi voinici curajoşi, cerşetorii sunt modelul societăţii contemporane. În orice ipostază, de clown, de beţiv, de cerşetor, de cântăreţ, de artist, de ipocrit. Cu multe măşti şi izolaţi de mecanismul real al societăţii, aceşti offsideri sunt de cele mai multe ori pionii unui joc de şah autentic. Nu vedem ce este în spatele lui, nu auzim cortinele care coboară sau nu vedem ochii din pereţi, dar simţim o mişcare. Mişcarea underground a cerşetorilor este plină de sevă şi constituie, probabil, cel mai important aspect al evoluţiei sociale.
Se spune că o societate civilizată sau super-civilizată are un număr covârşitor de cerşetori. Inadaptaţii mediului, cei care au ieşit să se plimbe din casă şi nu s-au mai întors niciodată. Cei care au fugit de ei înşişi, de adevărata faţă tristă a realităţii, de alţii, de ne-oameni, de bestii sau de zgomot. Cele o mie de oi răspândite în şapte zări care nu s-au mai revăzut niciodată. Critic, îi privim pe stradă cum poartă înfăţişarea noastră, a celor ce trec grăbiţi pe stradă, obligaţi să se caute în buzunar pentru un act de milă. Să fie oare ziua de azi mai benevolă sau mai ipocrită decât în alte epoci? Ne cere oare un act de reflexivitate, de mântuire sau de milă? Ne cere să fim mai duri cu noi înşine, mai buni sau mai toleranţi? Câte mesaje sunt codificate în imaginile triste şi prezente în orice ţară, continent, într-o schimbare mereu caleidoscopică şi universală?
Avem nevoie de şocuri, de electricitate, de scene gotice reale pentru a ne integra mai departe în sistemul grotesc al sclaviei pentru şi întru sistem. Replica este în faţa noastră, oglinda unui drum şerpuitor, unde cei aflaţi pe o parte sau alta sunt alienaţii-noi alegem să mergem drept înainte ca nişte catâri legaţi la ochi, ca nişte bestii fără putere de gândire sau fără sentimente. Mergem mai departe, fără să ne intereseze, fără să gândim că cei de acolo nu sunt doar o imagine zilnică, mereu înşelătoare sau veşnic terifiantă. Exemplul zace pe drumuri. Adevărul îl culegem de pe drumuri. Oare frumuseţea este tot acolo?

Am urechi "polifonice" şi sunt "multilingvă"
Interviu cu Ruxandra Cesereanu

de Lucia Dărămuş

Lucia Dărămuş: Dragă Ruxandra Cesereanu, dialogul nostru fiind pe internet, voi încerca să suplinesc privirea printr-o voce caldă, astfel că prima parte a dialogului va conţine întrebări mai generale, mai lejere. Când aţi debutat şi ce linii urmăreşte scriitura dumneavoastră?

            Ruxandra Cesereanu: Am debutat de când lumea (adică de prea mult timp, ca să şi recunosc acest lucru). În ce priveşte scriitura mea, cred că e arborescentă şi jungloidă, aşa că să o descurce cine poate, dar nu neapărat eu. Sunt şi o grămadă de răspântii, unde nici eu nu ştiu exact pe ce cale am luat-o sau am de gând să o iau...

L.D.: Care ar fi masca identitară a poeziei - feminină, masculină sau forma perfectă ar trebui să se regăsească în poetica hermafrodită?

R.C.:  Ştiu şi eu? La începuturi, voiam să scriu o poezie masculină, să fiu poet şi nu poetă. Dar timpul mi-a dovedit că e foarte bine că sunt femeie şi că scriu ca o femeie. Ca o femeie tare, nădăjduiesc eu. Hermafroditismul scriiturii nu mă prea ispiteşte, mai degrabă... androginismul scriiturii. Nu am o poetică explicită: dar cred că poetul autentic trebuie să fie o "bestie" faţă de sine însuşi în primul rând (acest lucru este valabil şi pentru prozator, deşi aici mai contează şi altceva, anume vocaţia "arhitectonică"...) şi să aibă curajul să meargă până la capăt.

L.D.: Percepţia imediatului, a realului constituie una din obsesiile poeticii Ruxandrei Cesereanu sau vă urmăreşte oniricu?Putem ocoli, cât de cât, prin intermediul literaturii, formele Prostiei care, că vrem sau nu vrem, ne dă târcoale din când în când ca fiinţe bipede?

R.C.: Scriu şi despre realitate, şi despre inconştiente (întrucât există mai multe tipuri). Metafora mea preferată, cunoscută deja, este aceea a "submarinului scufundat şi inundat", cu care plonjez în locurile pe unde scotocesc: în creier, în trup, în suflet, în inimă, în piele etc. Şi apoi ies la suprafaţă şi istorisesc (în versuri ori proză) ce am găsit prin străfunduri...

L.D.: Scrieţi poezie, eseistică, proză. Câte voci are scriitoarea Ruxandra Cesereanu sau, altfel spus, cum auziţi lumea ca apoi să o redaţi în scris?

R.C.: Am urechi "polifonice" şi sunt "multilingvă": glumesc, fireşte, dar vorbesc şi serios. Vocile mele nu se suprapun, ci sunt distincte. Şi mi-ar plăcea să fie acceptate toate, fără să fiu parţializată, fărâmiţată... Nu văd nimic rău în a scrie bifurcat, ca să zic aşa, pe mai multe direcţii, pe mai mulţi versanţi... Sper că sunt un schior adecvat, indiferent de pantă...

L.D.: Sunteţi o personalitate multiplă?

R.C.: În acest punct ar fi amuzant, poate, să improvizaţi o comisie alcătuită dintr-un doftor (psihiatru), un cosmetician, un actor, un regizor şi un bucătar (pot, la fel de bine, fi puşi şi la feminin), care să mă judece, analizeze. Glumesc, desigur.

L.D.: Care ar fi biblioteca obligatorie a unui scriitor, ce ar trebui să deţină el, cum arată cărţile citite de dumneavoastră?

R.C.:  Am zis-o şi o tot zic: pe insula mea grecească (unde sper să mă retrag cândva) aş lua vreo sută de cărţi, jumătate de poezie, jumătate de proză. În mod obligatoriu, pentru că sunt maniacă, se ştie deja, aş avea alături de mine Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov. Pe lângă poezie şi proză, ar fi şi câteva cărţi sfinte în biblioteca din insula cu pricina.

L.D.: Sunteţi fericită? E o întrebare extrem de banală pentru unii, dar eu cred cel mai mult în ea. De ce?

R.C.: Sunt fericită îndeajuns, dar fericirea este un cuvânt prea greu pentru lumea noastră. Aş zice mai degrabă că sunt bucuroasă de viaţă şi am poftă de viaţă. Ceea ce nu înseamnă că nu am etapele mele pigmentate cu nevroze, obsesii şi alte trebuşoare lăuntrice.

L.D.: Gândindu-mă la Femeia-Cruciat, cum arată povestea femeii în viziunea scriitoarei de acum? E aceeaşi "femeie scrib" transformată în "femeia cruciat" de Magister?

R.C.:  Da, există în continuare o femeie-scrib (care e mai ales prozatoarea din mine), dar mai importantă decât aceasta este femeia-cruciat (care nu e o feministă), a cărei questa lăuntrică încă mă marchează (indiferent că este vorba despre poetă sau prozatoare). O femeie nu poate înceta să fie femeie-cruciat, probabil că ar trebui să rămână toată viaţa aşa ceva.

L.D.: În Oceanul Schizoidian am descoperit forţa distrugător-creatoare a Medeei antice. Câte paliere imaginative are cartea, personal, văzând în ea poetul nenăscut, poetul care înoată în apele abisale, poetul schizoid, poetul lovit de fragilitate, poetul îngeroi, poetul lovit de debilitatea vieţii... Scufundat în aceste existenţe, cât din experienţa incipientă a morţii putem uita?

R.C.: Oceanul Schizoidian este cartea nevrozei multiple, dar şi a catharsisului, a vindecării. Există acolo multă moarte şi suferinţă psihică, există o traumă ramificată. Dar, slavă domnului, există şi mângâiere, există, totuşi, ieşirea din subterană. Mă flataţi teribil atunci când vorbiţi de o ipostază de Medee a vocii poetice. Sper să fi tămăduit, însă, Medeea din mine.

L.D.: În Kore-Persefona mă regăsesc, poate, cel mai mult. Aici şi dincolo, ruptă şi unitară, îngereasă şi demon. Poezia dumneavoastră face lungi incursiuni culturale. Mie îmi sunt extrem de dragi, însă credeţi că poemul cu rezonanţă culturală este înţeles? Vor înţelege cititorii de ce aţi ales eriniile, de ce gorgonele, ce-i cu zbuciumul Medeei, al Korei?

R.C.: Kore-Persefona este, la rându-i, parţial, o carte a nevrozelor şi a vindecării, în acelaşi timp. De aici metafora femeii care trăieşte o parte din viaţă la suprafaţa pământului, iar altă parte, în infern. Şi nu e doar metafora femeii, ea fiind valabilă şi pentru bărbaţi, şi pentru orice făptură omenească, indiferent de sex. Fireşte, este riscant să utilizezi chestiuni prea livreşti şi culte în poezie (dar Ezra Pound a făcut-o, totuşi, cu succes). Îmi asum acest risc: poezia are oricum astăzi, în general, puţini cititori. Kore-Persefona este o carte pentru gurmeţi, să zicem.

L.D.: De unde atât delir? El poate fi real, dar şi jucat. În cazul unui scriitor, atunci când şi-l varsă pe hârtie, ar fi bine să fie asumat. Există însă pericolul de a nu fi înţeles. Vi s-a întâmplat vreodată să cădeţi în propriile dumneavoastră versuri, adică să fiţi luată drept rătăcită de cei care v-au citit, desigur neînţelegându-vă?

R.C.:  "Delirul" trebuie pus între ghilimele: realitatea lui este una lăuntrică, nu una exterioară. Conţinutul "delirului" îl leagă pe poet, în special, de cele mai adânci substanţe şi straturi psihice şi sufleteşti ale sale. Este ceva incantatoriu să reuşeşti să îţi aduci delirul dinăuntru până la suprafaţă. Este ca un exorcism. Este o muncă teribilă, nu o joacă. Eu sunt cu adevărat impresionată de poeţii care fac aşa ceva.

L.D.: Ernesto Sábato, în Eseuri, spunea: "literatura ar trebui învăţată invers, începând cu creatorii vremii noastre, pentru ca mai târziu elevul să ajungă să fie pasionat de cele scrise de Homer sau Cervantes despre iubire şi moarte, nefericire şi speranţă, singurătate şi eroism". Cum vede scriitorul, dar în primul rând profesorul de la Litere această problemă? De unde ar trebui să se înceapă studiul?

R.C.: Ipoteza celebrului scriitor argentinian este inedită şi îşi are logica ei: de ce nu? De la Jack Kerouac (Pe drum) la Odiseea lui Homer, de la Rushdie (un mare povestitor) la Cervantes (cel mai mare povestitor, poate), de la Prânzul dezgolit al lui Burroughs la Satyriconul lui Petronius. Cred că se poate învăţa şi aşa, chiar dacă este un drum invers. M-ar ispiti un asemenea demers.

L.D.: Să vorbim în continuare despre imaginea Tatălui. Ce rol a jucat Tatăl, tatăl dumneavoastră, posibilul tată, tatăl Oedip în devenirea Femeii, indiferent de ipostazele ei? Să fi uitat vreun tată?

R.C.: Tatăl meu a fost un excelent sfătuitor şi călăuzitor. Nu am avut niciun complex oedipian (sau vreun complex al Electrei). El mi-a dat să citesc poezie foarte bună (şi proză) şi m-a sfătuit să merg până la capăt cu tăria mea. A fost esenţial. A şi crezut de la început în poezia mea. Figura mamei a fost la fel de importantă în viaţa mea, chiar dacă nu la nivel de călăuzire spirituală, ci într-un sens mai concret, să spunem.

L.D.: Retrăiţi fragmente din imaginarul tatălui? Sunteţi o scriitoare cu extrem de multe paliere atât livreşti, cât şi creative, de aceea vă şi întreb în ce măsură teoria freudiană cu privire la figura paternă, în viziunea căreia agape nu e altceva decât eros, se regăseşte în imaginarul dumneavoastră, eventual al nostru, dacă e să proiectăm asupra teoriei caracterul valabilităţii absolute, deşi eu nu cred în ...

R.C.: Nu prea pot să retrăiesc fragmente din imaginarul tatălui, pentru că imaginarul meu este mult mai violent şi pătimaş decât al lui. Tatăl meu este un individ senin şi clasic, care mocneşte doar pe dinăuntru.

L.D.:  Ştiinţa a evoluat. Pentru continuitate nu mai e nevoie de cele două figuri (paternă, maternă), pentru că avem clonarea, e drept că  în forma ei incipientă, pusă în discuţie din punct de vedere etic, dar o avem. Mai e valabilă simbolistica tatălui ca recunoaştere a unităţii dintre sexualitate şi spiritualitate? Asistăm la o nouă punere în paradigmă a valorilor cultural-ştiinţifice?

R.C.: Este o întrebare mult prea complicată şi îmbârligată, la care ar trebui să vă răspundă, poate, psihanaliştii. Sau specialiştii în clone. Eu nu sunt nici una, nici alta.

L.D.: Tatăl divin (?). Ce rol joacă în cultură această sintagmă, de vreme ce religia mozaică e fundamentată pe altă relaţie decât cea paternă, pentru că lui Moise i se spune : "eu sunt cel ce sunt, ehyeh hasher, ehyeh". În cazul facerii elementul patern este suprimat, introducându-se verbul - bara -, mai apoi făcându-şi apariţia tatăl. Aşadar, un paradox. Yahve nu este tatăl, dar Yahve este tatăl. Din perspectiva diferitelor niveluri de realitate cum este percepută cultural imaginea tatălui? În cărţile dumneavoastră despre comunism, aţi analizat această matrice psihologic-religioasă ca o constantă a netrădării?

R.C.: Din nou îmi puneţi o întrebare îmbârligată. Şi, din nou, răspunsul meu este foarte simplu: Dumnezeu (indiferent cum este el proiectat de unii ori alţii şi indiferent de puzderia de nume avute) este esenţial în viaţa noastră, a tuturor. Dar el nu trebuie impus cu forţa şi nici prin manipulare.

L.D.: Undeva, nu ştiu unde, există o moarte - a Tatălui - care restructurează întreaga fiinţă. Cum se reflectă aceasta în imaginarul mental ca prim impuls pentru creaţie?

R.C.: Nu prea ştiu ce să vă răspund. Întrebarea este cam înspăimântătoare.

L.D.: În ce măsură tema tatălui, dar şi cea a morţii, pentru că prin asumarea morţii tatălui există continuitatea, vă bântuie creaţia?

R.C.:În măsura în care figura tatălui a fost esenţial-formatoare pentru mine, desigur că el există mai cu seamă în poezia mea. Dar între figura tatălui şi moarte nu este vreo relaţie. Cu moartea îmi am bătăliile individuale şi neîndurătoare. Şi nu împart tema morţii cu nimeni şi nimic: trebuie să o soluţionez singură.

L.D.: Este la nivelul devenirii... Cum arată figura tatălui în "Oceanul Schizoidian", "Kore-Persefona", "Femeia Cruciat", "Submarinul iertat"?

R.C.: În poezia mea există tatăl-dumnezeu şi tatăl de carne, zămislitorul. Mai există tatăl-călăuză şi tatăl dement. Cred că sunt destule ipostaze, ajung pentru o viaţă întreagă...

L.D.: Arheologia tatălui s-ar putea defalca în frate, iubit, idol etc. în vreuna din cărţile dumneavoastră?

R.C.: În literatura mea, figura iubitului este foarte distinctă de cea a tatălui (nu au nimic în comun, nu seamănă deloc). La fel figura fratelui. Iar idoli nu am.

L.D.: Aţi vorbit în scrierile dumneavoastră în special despre Femeie. Dacă ar fi să vă răsturnaţi identitatea, privindu-vă prin toate cioburile de oglinzi posibil masculine, cum ar arăta figura tatălui într-un poem semnat Ruxandra Cesereanu?

R.C.: Voi traduce pentru mine însămi întrebarea dumneavoastră. Cred că ceea ce doriţi să aflaţi de la mine este cum aş fi eu ca bărbat într-un poem semnat R.C. Ei bine, cred că aş fi un bărbat destul de ispititor, psihic vorbind, poate chiar un seducător...

L.D.: Cartea Nebulon reprezintă o serie de poveşti fantastice, suprarealiste, extrem de proaspete, cu inflexiuni culturale, uneori e crepusculară, alteori luminoasă. E adâncă şi înaltă, greu de definit. Cum s-a născut?

R.C.: Nebulon s-a născut din plăcerea mea de a rosti poveşti şi de a asculta poveşti (doar prin poveşti viaţa mai poate fi aromită, mângâiată şi hârjonită). Este o carte hrănită din arta povestirii, la care am ucenicit îndeajuns. Şi, în ultima parte, s-a născut din obsesia pentru chestiunea Graalului.

L.D.: Ştiu că aţi călătorit mult (cu mintea şi la modul faptic), aţi întâlnit oameni interesanţi, ei înşişi, dacă nu scriitori, atunci romane vii. Aveţi o vocaţie a călătoriei? De ce călătoriţi; din plăcere, să căutaţi ceva, să vă descoperiţi, să descoperiţi, să evitaţi viaţa, s-o întâlniţi; de ce?

R.C.: Călătoresc ca să ajung la mine însămi şi altfel decât prin cărţi. Există şi alte căi de a te scoborî în lăuntru (decât prin erudiţie şi lectură), iar una din aceste căi e alcătuită din călătorii.

L.D.: Care vă e cea mai dragă destinaţie?

R.C.: Grecia, respectiv insulele greceşti. Dar cred că m-aş sălăşlui pe orice fel de insulă din spaţiul mediteraneean (de pildă, aş dori foarte mult să ajung pe insulele Eoliene, din nordul Siciliei). Cândva, la senectute, sper să chiar locuiesc definitiv într-un asemenea loc.

L.D.: Îmi povestiţi, vă rog, cum l-aţi cunoscut pe Ernesto Sábato şi ce impresie v-a lăsat?

R.C.: În 2005, la Buenos Aires aflându-mă, am ajuns, datorită simpatiei vicepreşedintei Fundaţiei Sabato, la celebrul scriitor acasă, împreună cu Corin Braga. Până acum, probabil că a fost întâlnirea vieţii mele: am întâlnit un Sabato bătrân, dar ghiduş, în faţa căruia (el nevorbind, ci ascultând) nu mi-a rămas decât să rostesc un soi de delir omagial.

L.D.: Aş vrea să revin la Nebulon. Basmele suprarealiste din carte le percep şi ca pe un drum nesfârşit, parcurs cu mintea prin sferele sufletului, prin cele ale minţii, călătorii culturale în care-i regăsiţi  pe Boris Vian, Henry Miller, vrăjitoare, Ieronim, Salvador Dalí etc. Cum i-aţi întâlnit pe aceştia pentru prima dată?

R.C.: Nebulon este o carte livrescă, dar este, mai ales, o carte despre plăcerea narativă. Toate personajele celebre ori mai puţin celebre din cartea mea sunt nişte actanţi epici şi nişte fantezişti spectaculoşi, care încearcă să facă lumea mai bună prin şi cu poveşti. Eu nu am fost decât manipulatoarea inspirată, sper, a acestor poveşti şi a personajelor cu pricina.

L.D.: Ultima întrebare, şi cea mai frumoasă sau, poate, bizară, dar eu o pun. Ce jocuri jucaţi în copilărie; erau clasice, inventate?

R.C.: Jucam de toate: de-a v-aţi ascunselea; prinsa sau mâţa; regină, regină, câţi paşi îmi dai; un, doi, trei, la perete; omul negru; partizani; laptenis; ping-pong (nu mi le amintesc pe toate). Dar m-aş mai tot juca şi acum...