~ Cosmin Perţa - Inima mea stă departe acum, într-o casă de jucărie
~ Claudiu Komartin - Poeţii
~ Emanuel Guralivu - mâna cum laudae: intrarea: (un cântec pentru Jim Morrison)
~ Emanuel Guralivu - andrei rubliov: motive:
~ Emanuel Guralivu - dintele rupt:
~ Adrian Ioniţă - Gândire de Putină (stinking thinking)
~ Alexandra Emilia Bucur - Defectele depresiilor
~ Alexandra Emilia Bucur - Păsările-tâmple
~ Marius Iulian Stancu - Trezire
~ Marius Iulian Stancu - Improvizaţie 1
~ Marius Iulian Stancu - Improvizaţie 2

Inima mea stă departe acum, într-o casă de jucărie

de Cosmin Perţa

I

Sunt departe, cu dragostea mea,
stăm închişi într-o casă de jucărie,
cu nişte bunici de jucărie şi ne rugăm.
Alteori, seara târziu, citim şi ne povestim unul altuia
întâmplări de şi mai departe
şi-o bunăstare şi-o voioşie ne cuprinde pe toţi
şi atunci ne îmbrăţişăm, ne sprijinim,
eu pe braţul ei moale şi cald,
ea pe pieptul meu ars şi ne spunem:
cât de frumos, cât de frumos este aici, în casa aceasta,
cu mobilele ei de jucărie, cu pereţii scunzi, de carton,
cu mâncărurile şi băuturile acestea de jucărie
ce necontenit se pregătesc pentru noi.
Cât de frumos, o, cât de frumos poate fi aici,
departe, foarte departe,
unde nici un zgomot, câtuşi de mic,
de nicăieri nu ajunge la noi.

II

Casa de jucărie este făcută aşa:
în faţă are o verandă portocalie
de măr, scorţişoară, turtă dulce şi altfel de-aluat,
apoi vine bucătăria de vară, făcută din cozonac,
urmează holul de napolitane, portocale şi jucării,
apoi sunt trei camere mici,
fiecare numai pentru copii:
în prima este un urs mare de pluş, vorbitor,
în a doua un trenuleţ a cărui cale ferată trece în dormitor,
iar în a treia, şi cea mai ascunsă din ele,
stă o pisică moale ce sparge în dinţi nişte coleoptere.

Seara, târziu, când te întorci obosită acasă,
uşa se dă la o parte numai de eşti voioasă
şi dacă intri, odată ce ai intrat,
camerele toate se multiplică şi se amestecă
şi ai în faţă un ditai palat
cu lighioane mărunte, chiar mici,
ce ţi se lipesc de şoşoni ca nişte arici,
cu uşi şi dulapuri de carton presat, colorat
şi pereţi numai buni de mâncat.

Apoi adormi şi-n somnu-ţi lin
vine un zmeu cherchelit uşurel de vin
ce se aşază obosit pe taburet
şi-ţi spune povestea mai departe încet.

III

Stăm cuminţi, şi eu şi dragostea mea
şi o aşteptăm pe Maria.
În zilele acestea, în care o aşteptăm, lumea e sărbătoare,
chiciura îmbracă totul cu-n veşmânt alb şi ţepos
şi când totul se scutură
cu un alb-alb nespus
noi stăm nemişcaţi
şi nici măcar o vorbuliţă nu spunem,
darămite să facem vreun gest
şi asta numai ca să n-o speriem pe Maria
şi, mai ales, pentru ca totul, când va veni,
să fie aici nemişcat.
úi e bine, e bine aşa, deşi
ne simţim pătrunşi de un frig grozav uneori.
Dar nu ne mişcăm
pentru că şi frigul acesta trebuie să rămână aici,
neschimbat.

IV

Stau şi pândesc orice mişcare
deşi aici nimic nu se poate-ntâmpla
lacu-ngheţat foşgăie pe dedesubt ca o mare
şi eu, încremenit în casa aceasta lângă inima ta.

V

Nu e nimic aici, în casa aceasta
care să-mi tulbure gândurile,
doar sobele acestea mici-mici din teracotă portocalie
mai zumzăie câteodată încet
ca un tremur de-aripă de bondar sau rădaşcă,
doar pânzele acestea foarte mici de păianjen
crescute în noi
se mai scutură uneori la sughiţul Mariei.

În rest, nimic-nimic nu se mişcă,
totul pare-năuntru ca şi afară,-ngheţat.
Sângele curge tot mai încet prin vene acum
şi nu e de mirare că seara, parcă de fericire,
ne pomenim luaţi aşa, de un leşinat.
Dar ne trezim în aceeaşi linişte ca înainte
şi ochii noştri măsoară totul, în orice colţ,
mişcând încet în orbite, şi, cu toate acestea
de multe ori nici nu vedem cum în cameră,
deodată, o zână de aer, miros de migdale şi puf
se strecoară înspre camera cu jucării,
acolo unde totul se mişcă de-a valma
cu toată liniştea noastră
fie că-i noapte sau zi.

VI

Te aştept, te aştept Maria, aici,
în casa aceasta de dulciuri şi jucării
unde toate lucrurile sunt foarte mici
şi plâng în lipsa paşilor tăi mici de copii.

Poeţii

de Claudiu Komartin

erau mulţi şi gălăgioşi şi plini de ei
iar gara micuţă pur şi simplu nu putea să-i încapă la ora aia,
la orice oră, pe toţi.

erau deştepţi şi spirituali (fiecare dintre ei un mare poet),
dar puţeau a băutură şi-a tutun mucezit
şi începuseră să-i pipăie pe trecătorii
care se nimeriseră în înghesuiala dementă.

erau nişte rozătoare lacome
care se credeau nemuritoare.
nu-i interesa decât ce spuneau ei, fiecare vorbind în legea lui
sporovăind fără măsură
de parcă lumea ar fi început şi s-ar fi sfârşit cu ei.

dacă i-ai fi lăsat de capul lor
ar fi distrus totul.
pădurile ar fi dispărut şi ei ar fi continuat să strige
să li se mai aducă hârtie
depozitele de băutură s-ar fi golit şi toate mările lumii
ar fi secat imediat
fiindcă nimic nu părea să le poată stinge setea.

după ce-au coborât din tren,
le-a luat multă vreme să se dezmeticească, dar
până la urmă cei 53 de poeţi au pornit spre hotel.

ce puteam să fac cu oamenii ăştia?
să merg la un meci de rugby?
să-i îngrămădesc pe un pod şi să-i conving să se-arunce?

erau mulţi şi foarte siguri pe ei
deşi nici un singur vers de-al lor
nu îmi putea întoarce inima de-acolo
de unde toată urâţenia lumii din care veneau
mi-a aruncat-o demult

ca pe o batistă în care un tuberculos a flegmat
un cheag lipicios de sânge
pentru ultima oară.

mâna cum laudae: intrarea:
(un cântec pentru Jim Morrison)

de Emanuel Guralivu

nu râvnisem acest pahar. mi l-ai întins totuşi să beau. mâna mea a
început să zgârăie uşile. să smulgă clanţele. să mă tragă în toate
încăperile lumii.

mâna mea a sfărâmat uşa de la camera părinţilor. am intrat şi ea a
scris pe pereţi tot felul de cuvinte. apoi am dat buzna în camera
fraţilor mei. vroiam să-i încui în dulap. au ţipat când le-am smuls
pleoapele.

mâna mea m-a tras în camera iubitei. absenţa ei îşi făcea unghiile
cu ojă neagră. am siluit-o. peste nouă luni îmi va naşte un fiu.
numele lui îmi va fi arătat în vis. am lins pereţii cu limba.

mi se făcuse greaţă. uşa băii a venit ca o mântuire dorită. aici am
vărsat de la gura mea tot întunericul lumii. hârtia igienică mi-a
apărut ca o femeie părăsită şi stearpă. mi s-a făcut milă de ea. am
binecuvântat-o să aibă mulţi copii şi multă fericire.

mâna mea m-a tras spre debaraua cu murături şi zacuscă. aici
dragostea era ultimul şi singurul adevăr. tot ce ştiu e că în mintea
mea o strigam ca pe o târfă.

în capătul holului mâna mea m-a aşezat în faţa oglinzii. eram alb.
din fiecare por al pielii sângele curgea grăbit. cu geamantanele
crăpate zbârcite. mâna mea a vrut să deschidă şi această uşă. ea
rosti apostolic şi definitiv: eu sunt singurătatea ta şi cu singurătatea
vine şi moartea.

mâna mea nu s-a dat bătută. începu să sfâşie oglinda. o carne tot
mai absentă un întuneric tot mai consistent erau arătate mulţimii
entuziasmate.

mâna mea mă muşcă de gât. mă părăsi odată cu sângele. o pagină
albă impenetrabilă inexpresivă şi tăcerea ca un cântec de leagăn.
nici un lătrat de câine.

andrei rubliov: motive:

de Emanuel Guralivu

duminici roase de molii. le îmbraci
până-ţi intră sub piele. eşti şifonierul în
care noaptea îţi poartă hainele
de peste zi. urlă soarelui că e mormânt
şi-nchide apoi fereastra

dintele rupt:

de Emanuel Guralivu

nimic nu prevestea dintele
rupt şi singurătatea cleioasă a
privitului pe fereastră în weekendul ce
tocmai a trecut. nu ştiu de ce dar
m-am gândit la moarte. trupul meu poate
alerga 30 de km în 2 h. lumina e mai
plină de surprize decât întunericul. moartea va
veni într-o zi însorită când
aşteptarea ta cucereşte alte
teritorii. dintele rupt pe care îl ţii
în mână examinându-l ca şi cum
ar fi o piesă de puzzle dintr-un tablou al
sfârşitului. tu unde eşti acum? somnul îţi
întoarce uşile pe dos iar dincolo de ele nu
e nimic.

Gândire de Putină (stinking thinking)

de Adrian Ioniţă

În Piaţa Traian,

Lică avea un verişor,

stătea peste drum de clopotul lui Soso,

ne-am dus la el împreună şi

am văzut pentru prima dată o femeie;

era diferită,

s-a apropiat de mine, m-a mirosit, m-a mângâiat uşor pe obraz, apoi

a întrebat, "unde aţi găsit îngeraşul acesta?" şi

s-a aruncat în pat lângă Bebe,

au băut tescovină şi s-au futut în faţa mea lasciv,

căutând reacţii şi umbre pe faţa mea purie.

Deasupra patului, ţiganca cu pipă

era pătată de căcat de muşte, camera se lăţea ameninţător,

Bebe băga pâna la os,

în timp ce femeia începuse să grohăie,

nu ştiam ce să fac, pumnii mi s-au albit în strânsoare,

am sărit peste ei cu furie

şi perdeaua de la ferestră a tresărit usor.



"hai să mergem"



mi-a spus Lică, în bucătărie

erau mititei şi muştar verde, pâine neagră şi sticle de bere

blondă, era 1 mai, era sărbătoare, am mâncat,

am fugit în piaţă

şi ne-am aruncat în genunchi printre oamenii din înghesuială,

monede argintii de un leu cădeau sub tejghele,

le strângeam febril,

în timp ce beţivii şi soldaţii veniţi în permisie

ne călcau pe mâini cu bocancii.

14 lei a fost prima mea leafă, aveam ochi buni şi

mâna subţire, Lică a strâns opt, mă simţeam mândru

şi victorios, ne-am cumpărat cornete de seminţe,

înşurubate în discursurile lui Dej,

25 de bani unul mare, le vindea o babă lângă Shari Neni,

dovleac portocaliu, miros cald de prăjeli,

se spărgeau între dinţi.

insecte sărate.

***

mă simţeam diminuat, intractabil,

pentru mine conta

alianţa cu o lume necunoscută, mai mult decât

identificarea cu cea în care trăiam.

©1973 Adrian Ioniţă

***

L-am împuşcat cu sentimentul că îi fac o favoare,

că îl scot din mizeria propriei sale poveri,

apoi am simţit deodată, că lumea devine strâmtă,

că existenţa mea s-a subţiat,

ceva debilitant şi paradoxal mă incapacitează,

o slăbiciune care te face să te simţi precar,

eventual,

devenea din ce în ce mai clar că trebuie să fac ceva,

că pierd autonomie,

martori invizibili, un moment fără recurs, pe care îl simţeam

neterminat,

să merg până la capăt, să termin această scenă?

îmi pregăteam involuntar apărarea,

un discurs lung şi patetic despre condiţia umană,

şi alianţa mea mistică cu Universul Moral,

martorii dădeau din cap a aprobare,

o tăietură de lamă a împărţit încăperea în forţe egal justificate,

binele si răul sunt noţiuni abstracte, nu sunt pregătit emoţional

pentru remuşcări.

***

demonic

ai dus o viaţă lipsită de improvizaţii, cu schimbări impreceptibile,

supa se servea nesărată şi singura băutură în casă era vişinata.

la unsprezece ani, mi-ai făcut cadou Cartea Ateistului

pe care o răsfoiam pentru poze,

altfel ce pot să

spun?

***

momentul a sosit inevitabil,

l-am simţit în aer, o dezintegrare în stagii,

în care orice subterfugii cereau un preţ, în care devenise fantomabil

că te aşteptai să fiu ca tine, să îţi absorb neputinţa şi vinovăţia,

un martiraj pe care n-am vrut să îl accept

şi atunci,

ai devenit un monstru, ai scos cureaua, ai dat cu sete şi sălbăticie

până când

catarama a început să sfâşie bucăţi de carne din mine,

în timp ce

te priveam cu o curiozitate tăcută, încercând să ghicesc

cine sunt pentru tine, pe cine ucid

demonii tăi,

dădeai în carne din carnea ta, vedeam

disperarea din ochii tăi şi strângeam

din dinţi întrerupt de urletul

de pasăre rănită al mamei,

când

ai aruncat cureaua,

ţi-ai şters borboanele de sudoare şi ai ieşit din cameră.

A fost ziua transferului inexorabil de autoritate,

ordinea în care se umplea farfuria de supa la masă

s-a schimbat,

şi modul nostru primitiv de a supravieţui a suferit o

transmutare eliberatoare,

de parcă am fi ieşit dintr-o iarnă lungă.

Defectele depresiilor

de Alexandra Emilia Bucur

Câinii noştri trebuie scoşi pe fereastră la plimbare, nu mai ştiu de lesă,
Umbra stăpânilor staţionează în ziduri, fără întuneric nu mai ştiu de supunere,
În camera asta nu mai e loc de mobile şi tapiţerii, să respirăm acelaşi aer înghiţit, apoi iar expirat, reciclare terestră,
Sunt multe membre printre care ne pierdem gândurile şi multe perne şi tălpi tulbură somnul,
Se simte lipsa spaţierii corespunzătoare a aripilor,
Noaptea se restrânge la un punct proiectat în colţul geamului, ca un fluture de noapte, zbenguindu-se
Patrupedele refuză să iasă pe fereastră, se hârjonesc cu timpul, trăgându-se de cozi,
Ierarhia asta iar s-a încurcat pe trepte, unii fugind înaintea superiorilor, în gloată,
Orologiul bate din picior prevestitor premeditând întoarcerea cataclismelor,
Dacă toată suflarea din jurul oamenilor se coagulează în camera asta pentru închiriere, Ravagiile capătă tuşă de ciclic.
Le putem evacua aducând excavatoare să le silească să plece odată cu pământul,
Nu calcă pe mlaştinile râncede, doar pe parchetul de vişin selectat cu grijă,
Patrupedele ştiu deci ce-i macru.

Păsările-tâmple

de Alexandra Emilia Bucur

Să tacă păsările-gând din tâmple,
Să nu se mai zbată pielea şi timpul să urle a linişte când vagoanele orelor huruie asimetric....
În vacarmul sunet-culoare, doar spaţiul îşi rezervă dreptul de a se extinde în orice direcţie râvneşte,
Tentaculele lui pot acapara şi spectatori cu mări în palme,
Dar şi obiecte cu nisip la încheieturi, cu oase-tuburi prin care îşi naşte vântul copiii după domolirea ploii
úi refluxul mai poartă doar schelete din vâslele pescarilor.
Doar când nivelul agitaţiei interioare este peste limite,
Când norii se crapă precum oglinzile la temperaturi subterane, în magmă,
Pământul îşi extirpă rodul şi îi aruncă libertatea să umble pe străzi desculţă, printre cuiele porţilor
úi cu un braţ agăţat de zidurile bisericilor să caute linişte
Măcar ca pomană, dacă nu ca zămislire.
Prin plasma întunericului câteodată apuci umbrele de coate şi le strângi pulsul între degete,
Îţi înfăşori palma cu sunete şi cu umbre,
Ele nu au existenţă proprie aşa că timpul nici nu le ia în seamă....
În noaptea asta prea adâncă, ca o fântână, ne dizolvăm paşii, călcând în prăpăstii
úi numărând contururile umane ce cad printre crengile arborilor, în zăpadă...

Trezire

de Marius Iulian Stancu

"Copiii voştri vor rătăci prin pustie" - Numeri 14,33

mă mai trezesc din când în când în pustie
rătăcesc pe aici câteva minute
câteva zile
aici femeile au mâini de nisip au sâni de nisip
şi tot ce cu nisip un meşter poate modela
pentru câteva minute pentru câteva zile prind viaţă
apoi se întorc în nisip

în pustiu doar pustia durează

mă mai trezesc din când în când în pustie
rătăcesc pe aici câteva minute
câteva zile
aici orice vis orice dorinţă e precum un castel de nisip
şi tot ce pe nisip un om poate spera e deşertăciune

în pustiu nu e decât un singur lucru
eu şi nisipul.

Improvizaţie 1

de Marius Iulian Stancu

femeia îşi asortează baticul cu cerul
se gândeşte la cum era copil şi eu nu o priveam
precis mă vede ca pe-un canibal
pe tema mea nu se câştigă însă Oscaruri
în mintea mea e rai e purgatoriu şi e iad
mă face să mă simt precum şarpele înălţat pe stâlp
îmi caută semnele cuielor şi îşi pune mâna în coasta mea
sunt eu aş vrea să pot să-i strig sunt eu
nu sunt ce am ajuns nu sunt ce par
eşti os din oasele mele şi carne din carnea mea
între noi s-au pus atâtea zile atâtea luni atâţia ani
ne-am prăfuit amandoi în raftul unui anticar.

Improvizaţie 2

de Marius Iulian Stancu

mi se pare mie sau noaptea asta e la fel ca toate celelalte
o lună abstractă pune tot ce-i contur într-o altă lumină
deodată copacii încep să pâlpâie şi mi-e teamă
de bezna în care-i poate arunca prima adiere de vânt
e o noapte care cu siguranţă nu are nimic special
minutele orele anii şi viaţa trec la fel în trei ore
soarele ne va arăta iarăşi cum e de fapt totul
copacii vor mai rămâne pentru mult timp la locul lor
minutele orele anii şi viaţa vor trece la fel
lumea îşi va juca în fiecare zi piesa de două ori
fiecare cu versiunea ei
poate voi reuşi în noaptea asta să nu mai adorm
aşa am să încep să visez ziua şi toate trezirile
îmi vor fi la apus.