~ Ştefan Bolea - Burn Your TV [versiunea originală]
~ Ştefan Bolea - Burn Your TV [English version]

Burn Your TV
[versiunea originală]

de Ştefan Bolea

Phase one. Mă uit la Atonement, sunt într-o dispoziţie depresivă, uşor romanticidă, uşor schopenhaueriană şi deschid televizorul şi pe MGM este un fim în care o maimuţă se bate cu un extraterestru. Maimuţa câştigă. Phase two. Citesc Kierkegaard, sunt sub influenţa diatribelor sale, ascult Theatre of Tragedy şi deschid acelaşi televizor, unde este o reclamă la detergent. Cele două realităţi se bat cap în cap, se distrug reciproc, se fărâmiţează, se rup. Atât timp cât trăiesc în mintea mea, sunt imun la realitatea cotidiană, mă îmbăt cu un drog care anesteziază "adevărata" realitate, cea în care suntem angajaţi şi ne subvieţuim. Dacă m-aş uita direct pe MGM sau la reclama la detergent, nu aş resimţi şocul de a trece dintr-o lume în alta. Ar fi un somn perfect, în care nu aş reacţiona la extrema trivialitate din jur. So where do I live in? In two boats, in two worlds, apprentice at two masters.

Oricum acesta este doar un aspect: lupta dintre două forme de media, într-una din ele (cred că) deţin controlul, în alta sunt controlat. Se tot spune că televiziunea viitorului va fi cea în care îţi amenajezi un playlist (my choice: nba, snooker, cnn news, mezzo, mtv, filme, etc.) extins şi nu mai rămâi la latitudinea canalelor laim, care îţi deservesc filme imbecile şi ştiri anxiogene, ce depozitează gunoi în creierul tău. Am putea spune că este televiziunea prezentului, mai degrabă. E mai respectabil să-ţi ţii televizorul închis şi să adormi cu download-ul pornit, pentru că spectacolele de azi te antrenează pentru o formă a pierderii conştiinţei de sine, care este recreativă după munca abrutizantă în care suntem angajaţi. Soma peste tot, nu doar în medicamentele noastre, nu doar în ţigări, alcool şi mâncare - soma la muncă şi la tv: "All the advantages of Christianity and alcohol; none of their defects." Metafora anestezierii populaţiei este generalizată - absenţa conştiinţei merge mână în mână cu apatia, care la rându-i se manifestă printr-un minus de vitalitate, sentimente şi o tanatolatrie căruia îi corespunde numele modern  de "fericire". Fericire înseamnă deci apatie, indiferenţă, adiaforia, somn, dor de moarte: mă uit la televizor, în timp ce sunt trăit, sunt devorat de o gazdă, care îmi râneşte din creier în timp ce îmi oferă somn. S-a descoperit de mult că este un dualism între fericire şi libertate - s-a aflat, de asemnea, că mulţi preferă să fie sclavi.

Dacă am rezista în schimb? Dacă am alege solipsismul? Să ne creăm nu doar playlist-ul tv, să ne amenăjăm/ decupăm/ construim şi restul vieţii, nu doar modul în care ingerăm enterntainment-ul? Dacă ceilalţi ar fi fericiţi, noi am fim monştri. Ar creşte cangrena în corpul social, nu? Exişti doar dacă dovedeşti că eşti capabil să consumi. Exişti doar dacă te uiţi la ştirile de la ora 5. Exişti doar dacă ştii cine candidează la preşedinţie în Americă. După cum se vede, existenţa este o sumă de inutilităţi, pe care eşti obligat să le preiei.

Totuşi inventivitatea, creaţia şi forţa de expresie sporesc ca o consecinţă a acestei rezistenţe. Descoperirea "adevărului pentru care să trăim sau să murim" (Kierkegaard) nu se face en masse. Nu este difuzată de trustul Media Pro. Nu apare în Jurnalul naţional. Este consecinţa reflexiei, ce dovedeşte o viaţă conştientă. Dar nici unul dintre stăpânii lumii nu apreciază gândirea subiecţilor lor sau reflexivitatea. Este mai bine să fii o bestie care nu îşi face probleme, sau un dobitoc ce suspină la telenovele şi goleşte rafturile de la supermarket în ordinea reclamelor pe care le-a îngurgitat în pauza publicitară. If no one cares about you, why should you? Acesta ar trebui să fie moto-ul democraţiilor totalitare din toată lumea. Eşti liber să consumi şi să taci. Eşti liber să dormi până crapi. Dacă s-ar întoarce azi Diogene, ar fi arestat înainte să fie internat.

Nu neg că ignoranţa/ inconştienţa/ somnul are capitalul lui de beatitudine sau că în doze mici uitarea este utilă, dar cine descoperă abnegaţia rezistenţei nu mai îndură asemenea nimicuri. Ca să-l parodiez pe Kierkegaard, orice datorie absolută este o datorie faţă de mine însumi. Poţi observa empiric că tu eşti cea mai importantă persoană din viaţa ta: dacă dispare actorul, este scos din funcţiune şi regizorul. Atunci, dacă societatea, statul sau ceilalţi te doresc o vită fără vitalitate sau conştiinţă, o fiinţă fără ego sau spirit, un nobody without a face, ai două opţiuni: fericirea sau libertatea. Ce alegi? Calea către tine însuţi sau calea către nivelare, conservare şi subzistenţă? Vei escalada piscurile sau vrei, mai degrabă, să fii înhumat de viu în textura zidurilor?
Mai importantă decât calea urmată este conştiinţa faptului că există o alegere. "Anything is possible. Just try it for a week."

Burn Your TV
[English version]

by Ştefan Bolea
[translated by Aida Mihai]

Phase one. Watching the Atonement, being in a depressive, gently dreamy and Schopenhauerian mood, I turn on the  TV and on MGM a movie is on with a monkey fighting  an allien. The monkey wins. Phase two. I'm  reading Kierkegaard, being influenced by his diatribes, I'm listening Theatre of Tragedy and turning on the same Tv, where a detergent advertisement is on. The two realities are not matching, are mutually destroying themselves, crumbling themselves, broking themselves. As long as I live inside my head, I am a daily reality immune person, I get drunk with a "real" reality anaesthetising drug, to which we are hired and  addicted one another. If I would watch straight on MGM or another detergent advertisement, I wouldn't suffer so much as a sequel of passing one world to another. It would be a perfect sleep and I wouldn't have any reaction to the extreme obscenity around. So where do I live in? In two boats, in two worlds, apprentice at two masters.

However, this is only one of the aspects: the fight between two mass media appearances, one of them is controlled by me ( I guess) and the other controls me. It is said that the television of the future will allow you to arrange an extended playlist (my choice: nba, snooker, cnn news, mezzo, mtv, filme, etc.) and you are not dependent anymore by the laim channels' presentations of idiotic movies  and anxious news which stores your brain with scum. Actually, we could say it's the television of the present. Because the nowadays shows train you to some sort of loosing self-awareness figure, which is entertaining after the brutalising work to which we are engaged, and it becomes more respectable to keep your Tv off and to fall asleep with your download on. Soma is everywhere, not only in our medicines, cigarettes, alcohol and food- but soma is at work and on Tv. "All the advantages of Christianity and alcohol; none of their defects". The metaphore of population anaesthetisation is generalised- the lack of awareness goes hand in hand with apathy, which manifests itself by a deficit of vitality, feelings and a Thanatoslatreia (of Greek origin word, meaning worshiping death, to have a cult for death) equivalent with the modern name for "happiness". So happiness means apathy, indifference, adiaphorous, slumber, deathsickness: I watch Tv while I'm lived, devoured by a host who cleans my brain while offering my sleep. Long ago it was discoverd that there is a dualism between happiness and freedom- it was also discovered that a lot of people prefer being slaves.

What if we would resist in return? What if we would choose solipsism? What if we would create not only our playlist but also arrange/ cut/ build the rest of our life, not only in the way that we ingurgitate the entertainment? If the others would be happy, we would be monsters. The canker of the social environment would aggravate, wouldn't it? You exist if only succedd  in proving you're a consumer. You exist if only watch the 5 o'clock news. You exist if only have knowledge of who candidates for the USA's presidency. As it can be noticed, the human living is an amount of futilities which you are forced to assume.

Though, as a consequence of this resistance, the imaginativeness, creation and strenght of expression are more powerfull. The discovery of " the truth we live for or die for" (Kierkegaard) is not en masse phenomenon. It's not broadcasted by the Media Pro Trust. It's not published in Jurnalul national. It is the consequence of reflection which proves an aware living. But reflection or the subjects' muse is not appreciated by none of the world's masters. It is better to be a beast who doesn't care, or an idiot who sobs when watching soap operas and empties supermarket's stands in the same succession he ingurgitated the adevertisements during the break. If no one cares about you, why should you? This should be all totarian democracies' motto of the entire world. You are free to consume and free to shut up. You are free to sleep until you die. If Diogene returned nowadays, he would be arrested before hospitalised.

I do not deny that ignorance/ unconsciousness/ sleep have their asset of bliss, nor that small dosage of forgetfulness is helpful, but who discovers the resistance's self- denial doesn't bear such noughts. To parody Kierkegaard, I would say that any absolute duty is a personal one. You can empirically notice that you are the most important person of your life: if the actor disappears, the producer is out of function too. Happiness or freedom are the two possibilities you have if the state or the others wants you to be a deprived of vitality or awareness brute, a self-estimelessness person, a nobody without a face. What do you choose? The inward journey or the standardisation, conservation and subsistence one? Will you choose to climb the edges or rather to be beared alive inside the walls?
More important than the taken journey is the awareness of a choice.
"Anything is possible. Just try it for a week."