~ Adrian Suciu - Jurnalul unui om normal [fragmente]
~ Augustin Cupşa - Între ferestre [partea I]
~ Victor Martin - Maşina viitorului
~ Ioan Suciu - Adulmecarea
~ Dan Pandici - Eu ca Rinichi

Jurnalul unui om normal
[fragmente]

de Adrian Suciu

E amuzant şi înduioşător să constaţi cît de tare îşi doresc oamenii să fie unici. Prin ceva. Prin orice. O dovadă cît de măruntă a irepetabilităţii. O dramă inedită. O boală rară. O întîmplare "de roman" rememorată pînă la tocirea completă. O dragoste nemaivăzută. O apariţie în Guiness Book. Orice. Numai să certifice o amprentă. Mîndria de-a avea trei sîni, o tumoră imensă, un cancer atipic ori de-a fi cea mai bătrînă mamă din lume.
O vînzoleală absolut inutilă. Nu e nimic irepetabil şi nimic inedit. Dramele noastre sînt invariabil înseriate. Orice imperiu ai cuceri, el se va risipi ori va fi cucerit de alţii. Se spune că amprentele digitale sînt unice. Fals. Statistic vorbind, în orice moment pot găsi, undeva în lume, pe cineva avînd amprente identice cu ale mele. Ar fi o întîlnire interesantă...
Aşadar, am încetat demult să-mi bat capul cu a fi unic. M-am obişnuit să constat că, definindu-mă în datele mele esenţiale şi în aşa-zisele mele particularităţi, fac parte dintr-o serie cu un număr nedeterminat de membri.
M-am adaptat la soarta mea de om obişnuit. Dacă cineva va fi vreodată interesat, va constata că, în perioada în care scriam aceaste rînduri, pe care le-au mai scris şi alţii, eram un funcţionar model. Fără nici o abatere. Fără nici o absenţă nemotivată. Încercînd permanent să-mi îndeplinesc cu bună-credinţă şi în limitele maxime ale competenţelor mele obligaţiile profesionale. Un contribuabil normal, un tată normal, un cetăţean.

...

Ca orice om normal, am o atracţie specifică cititorilor de tabloide pentru experienţele aparte. Am un amic care-a fost în trei războaie: în Yugoslavia, în Afganistan şi în Angola. Cu Vulturii deşertului, Scorpionii roşii, Ismenele verzi şi dracu' mai ştie cum le zice la toţi ăştia că eu n-am făcut armata şi nu deosebesc un plutonier de un sergent. Băiatul ăsta a fost în trei războaie ca să strîngă bani să-şi cumpere un apartament la bloc şi să-şi întemeieze o familie. Cînd a terminat de dus războaiele şi de adunat banii, femeia l-a părăsit pentru un om obişnuit, care nu făcuse războaie.
Orice om normal, atunci cînd stă de vorbă cu unul despre care ştie sigur că a omorît oameni, e furnicat de curiozitate. Oricît de rezonabil ai fi, tot nu te poţi abţine. Mai cu seamă cînd omul ţi-e amic şi vorbeşti cu el româneşte, la o bere rece. Trebuie să fie ceva cu totul ieşit din comun, spui, tu care n-ai tăiat vreodată gîtul unui pui şi te doboară mila cînd eviscerezi caraşii mutanţi pescuiţi prin lacurile de pe lîngă Bucureşti.
"Aiurea!", îţi răspunde amicul, verbalizînd cu o vervă în care tu recunoşti corectitudinea şi coerenţa alcoolului. "În esenţă, e doar un trosc, un bum sau un fîs. Asta dacă lucrurile se întîmplă repede, înainte ca trupul care va muri să aibă timp să mai fie penibil încă o dată. Trupului care ştie că va muri i se face frică, se cacă pe el, îi curg mucii şi-i înghite sughiţînd rugăminţi şi promisiuni. Toată această scenă inutilă trebuie evitată; perfect înseamnă rapiditate, eficienţă, discreţie desăvîrşită. Să nu auzi rugăminţi şi să nu vezi sînge. Să nu priveşti pe nimeni în ochi, privirile sînt de prea multe feluri, te derutetază. Să apeşi pe trăgaci. Trosc, bum, fîs. Nimic special." Atît zice amicul şi mai răstoarnă un pahar în sănătatea fostei viitoare neveste.

...

Am fost şi eu însurat: dragoste, nuntă, sex (nu neapărat în ordinea asta), tot tacîmul. Am stat cu nevastă-mea vreun an de zile. Mi-e tare greu acum să înţeleg cine a fost sadicul care a inventat instrumentul de tortură căruia-i zice "pat conjugal". E îngrozitor să dormi cu cineva în acelaşi pat. Trupurile asudă, put, sforăie şi fac pîrţuri. Cel mai tare m-am chinuit cu pîrţurile. În fiecare noapte, din dragoste curată, mă abţineam de la pîrţuri, în fiecare dimineaţă explodam în baie, într-o simfonie incredibil de sonoră, parcă ieşind la lumină din coşmarul unei iminente încurcături de maţe. Ajunsesem să visez că fac pîrţ, mă trezeam de zece ori pe noapte, disperat, balonat şi mai trăgeam cîte unul discret, verificînd, dincolo de orice îndoială, că nevastă-mea doarme tun.
După vreun an de căsnicie, îmi dădusem peste cap digestia şi îmi stricasem somnul definitiv. Ajunsesem să am cearcăne de intelectual şi să mă suspecteze vecinii de ciroză pe fond alcoolic deşi eu beau mai rar decît majoritatea predicatorilor neo-protestanţi. Şi-atunci am pus piciorul în prag şi-am avut o discuţie cu nevastă-mea. I-am spus clar că vreau să dormim separat. Au urmat vreo trei săptămîni de scandaluri pe motiv de "nu mă mai iubeşti", "ai pe alta", "toţi sînteţi nişte porci", pînă mi-am făcut bagajele şi m-am mutat.
Dacă o fi să mă însor iarăşi, o să găsesc o femeie care să nu aibă nimic împotriva dormitoarelor separate. Şi, de cîte ori aud sintagma "pat conjugal", mă balonez instantaneu, cred că deja e o problemă psihică.

...

Am iubit-o pe bunica. Eram student -am uitat să vă spun că am făcut studii superioare, da' se vede, bănuiesc, după cum pun virgulele- şi mă duceam la bunici cu voluptatea rădăcinilor care se tot smulg şi nu se mai termină. Ajung la ei, într-o vară, în livada de la capătul traseului de autobuz linie judeţeană. Bătrînu' stătea ţanţoş în faţa casei şi hrănea o cloşcă cu o droaie de pui. Pupături, poveşti. Buna unde e? În spate, adună fînul. Pun mînă pe o greblă şi mă grăbesc să o ajut. Alte pupături, alte poveşti. Mă gîndeam: oamenii ăştia au trăit împreună cincizeci de ani. Au crescut cinci copii şi treisprezece nepoţi şi-au făcut două rînduri de case. Şi totuşi, bunica pare supărată. Bună, e vreun bai? Da, am un năcaz, ţie-ţi pot spune, că tu ai şcoală multă şi pricepi. Se uită la mine cu o privire galbenă şi-şi ignoră suveran condiţia de absolventă de două clase primare. Îmi oferă o replică în care am regăsit, ulterior, sintetizată, toată literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, a Angelei Marinescu şi Ruxandrei Cesereanu la un loc. Ba chiar şi-un pic de Marta Petreu. Zice: N-am somn, mă scol noaptea şi nu mai pot durmi. Şed în pat, mă uit la bună-tu şi-aşe-mi pare că-i un străin!

...

Discuţia despre doamnele scriitoare îmi aduce aminte de un amic din studenţie, poet respectabil, cu plachetă scoasă la editură de relevanţă naţională şi cu cronici prin revistele culturale. Cum nu trăieşte din poezie, că nu dă nimeni (doi) bani pe marfa asta, omu' e ziarist la singura gazetă dintr-un orăşel de munte. Îl ştie de ziarist şi de poet toată lumea: notaru', popa, acordeonistu', junele sufletiste, notabilităţile, golanul Ilie care fumează chiştoacele aruncate de alţii şamd. Mă văd cu el vara trecută, la un şpriţ de vară (ştiu reţeta de la un securist de treabă). Povestim. Depănăm amintiri din studenţie. Vorbim  de Ruxandra Cesereanu şi de Marta Petreu. (De Angela Marinescu nu, că n-o ştim şi nici de Hortensia Papadat-Bengescu, că de morţi numai de bine). Şi-mi povesteşte o istorie din orăşelul lui. Ca în orice orăşel de munte, cea mai frumoasă casă din centru este a biznismenului local, genul patron de hotdogărie care a făcut avere din monopolul asupra operaţiunilor comerciale cu puf de pinguin pe teritoriul României. Domnul miliardar mai este, aşa cum e obiceiul, posesor de nevastă grasă, coafată amplu, stilul ţărancă emancipată, cu multe ghiuluri şi patroană de farmacie cu vad. Primeşte amicul meu un telefon de la domnul cu pricina într-o dimineaţă. Bineînţeles că a fost  siderat, el neavînd nimic de-a face cu domnul şi nepricepîndu-se la puful de pinguin. Ajunge la vila centrală, pătrunde emoţionat înăuntru, domnul miliardar îl invită să ia loc şi-i debitează un set de delicateţuri provinciale,  cu fursecuri şi apă minerală. -Am auzit că matale eşti scriitor şi te pricepi la cărţi, zice ăla. -Păi... -Lasă că mi-a zis nevastă-mea că scrii, că a citit la gazetă. -Da, da'... -Dom'le, te pricepi ori nu te pricepi la cărţi??? Amicul renunţă să mai relativizeze lucrurile, aşa cum prost l-a învăţat frecventarea marii literaturi şi a unui şir întreg de filosofi şi moralişti şi se dă pe brazdă. -Da, mă pricep la cărţi! -Bine? -Cel mai bine din oraş! -Dom'le, eşti mare, a avut dreptate nevastă-mea! Fii atent aici, că e o afacere. Nevastă-mea mă tot bate la cap că să ne facem bibliotecă. Eu pierd vremea şi nici nu ştiu ce să cumpăr. Vasile!!! Fii atent, Vasile e şoferul meu, îl ai la dispoziţie cu tot cu maşină. Aici ai zece mii de Euro să-mi cumperi cărţi de ei şi aici ai o mie de Euro pentru efortul tău. Ai o săptămînă la dispoziţie să-mi faci cea mai tare bibliotecă din oraş! -Mai tare decît aia municipală?, încearcă amicul fără succes un spirit de glumă. -Dacă-ţi mai trebuie bani, vii şi-mi spui. Da? -Da! - Spor la treabă.
Aşa şi-a plătit amicul meu ratele din literatură.

...

Balansoarul scîlciat din colţul încăperii. Perfect inutil. Ocupă mai mult de un metru pătrat din suprafaţa construită a locuinţei. Asta înseamnă, la cotaţiile imobiliare din Bucureşti, vreo 2000 de Euro. Două mii de Euro mă costă privilegiul de-a ţine în casă un obiect pe care-l privesc fără să-l văd de şapte ani, în fiecare zi şi nu mi-a dat niciodată prin minte că aş putea să-l arunc. Lucruri. Multe lucruri. Cînd se rupe o cămaşă ori un pantalon, le punem de-o parte. Sînt bune la livadă. Ori la pescuit. Ori de dat la săraci. Uităm de ele ani de zile prin dulapuri. Multe cutii de carton prin diverse locuri. Mă ridic. Iau una. O deschid. Înăuntru sînt şaptesprezece carcase goale de casete audio, trei cascase de CD-uri, două ceasuri de mînă defecte, două pixuri uzate, patru încărcătoare de telefoane mobile, o telecomandă spartă, un lănţişor cu medalion fără nici o valoare. Mi-e lene să mai deschid o altă cutie, mi-e frică să mă gîndesc ce e în cămară. De jur împrejurul meu - lucruri. Oricît aş încerca să fiu îngăduitor, constat că majoritatea nu-mi sînt de nici un folos. Brelocul de la Sîngeorz Băi. Premergătorul copilului. Pietricele  colorate şi scoici de pe plajă. Un căluţ de lemn. Cărţi pe care nu le citeşte nimeni niciodată.
Cred că dacă am decide toţi, în aceeaşi zi, să aruncăm lucrurile inutile din vieţile noastre, serviciile de salubritate ar fi complet depăşite.
Oricum, cele mai mari depozite de amintiri sînt gropile de gunoi ale oraşelor.

...

E cu neputinţă pentru un om obişnuit să lase vreo umbră, să cîştige măcar acea nemurire provizorie pe care o dă prezenţa statornică în memoria unui grup. De regulă, cei ca noi pot cîştiga un oarecare drept la prezenţă în memoria colectivă doar avînd şansa de a se afla, la momentul potrivit, în preajma celor care fac istoria.
Mă fascinează un pasaj absolut neimportant din Jurnalul lui Delacroix. "20 martie. Înmormîntarea bietei doamne Delaborde. O mulţime de oameni pe care nu-i mai văzusem de multă vreme. (...) E un timp minunat: mugurii tineri înverzesc sub soarele de primăvară, în mijlocul morţii şi al bătrîneţii". Această din urmă frază, cu mugurii tineri în mijlocul bătrîneţii şi cum înverzesc ei, se află a fi de o banalitate înfiorătoare. Dar cea de dinainte mă fascinează. Ştim că, în 20 martie 1823, Delacroix a fost la înmormîntarea doamnei Delaborde.  Şi nu ne putem împiedica să ne întrebăm cine a fost doamna. Toţi cei care au cunoscut-o sînt oale şi ulcele, vreun anonim se lăfăie deja în fostul ei mormînt, dar doamna Delaborde se încapaţînează să fie prezentă. Vă propun să vă opriţi o clipă din lectură şi să-i aduceţi omagiul dumneavoastră pentru reuşită.
Aşadar, e bine să fii întotdeauna prudent în relaţiile cu ceilalţi: nu ştii niciodată în jurnalul cui şi în ce ipostază te vei arăta posterităţii.
Cum şansele ca cineva din anturajul meu să mă scrie în vreo carte care să fie citită peste o mie de ani sînt destul de reduse, mă consolez cu ideea că, fără să particip, pot fi măcar contemporan cu evenimente de anvergură. Aşteptînd să fiu martor la sfîrşitul lumii, deocamdată cea mai mare mîndrie e că în zilele mele a avut loc integrarea euroatlantică a României (s-ar putea să se scrie cu liniuţă: euro-atlantică). Am un moment de iritare gîndindu-mă că voi fi suspectat de nesinceritate dar îmi asum riscul. E greu de găsit, de-a lungul vieţii mele un moment istoric mai important (încă nu mă născusem cînd americanii punea piciorul pe lună) decît 1 ianuarie 2007. Să-mi aduceţi aminte, mai încolo, să vă povestesc o întîmplare adevărată din ziua respectivă!
Aşadar, după o zbuciumată istorie milenară, poporul la sînul căruia mă hrănesc păşeşte într-o epocă de pace, stabilitate şi properitate. Mai mult, o face cu demnitate. Românul a intrat în Europa păstrîndu-şi întru totul specificul şi tradiţiile.

...

Printre multe alte lucruri, românul e cunoscut ca fiind un mare iubitor de ieşiri "la iarbă verde". Fenomenul ieşitului "la iarbă verde" e atît de specific românesc încît un sociolog ar găsi oricînd material de studiu pentru o lucrare de doctorat magna cum laudae.
În fiecare zi de odihnă, din toate oraşele României, începînd cu ora şase dimineaţa, inexorabil ca deriva continentelor, inevitabil ca extincţia speciilor, implacabil ca expansiunea universului, un şir nesfîrşit de vehicule se scurge în afară prin toate ieşiri, precum zerul prin toate găurile strecurătorii şi colonizează efemer marginea fiecărui drum pe care se poate intra cu maşina şi care trece printr-un codru, printr-o pădure, printr-o pădurice, printr-un crîng, printr-o poiană ori pe lîngă o baltă.
Prin locurile menţionate se revarsă apoi o armată de români veseli, la fel de specilizaţi precum furnicile din muşuroi. În vreme ce domni în chiloţi, şosete supraelastice şi pantofi împletiţi prind să bată mingea cu membrii cei mai tineri ai familiilor, gospodine coafate scot din portbagaje mai întîi gătarele. (Acestea sînt de foarte multe tipuri, de la cele improvizate din grătarele frigiderelor vechi, trecînd prin cele manufacturate din fier-beton de şase şi discurile de tractor adaptate sfîrîitului slăninii autohtone şi cartofilor de import, pînă la dispozitive sofisticate semănînd cu instrumentele medievale de tortură). Toţi membrii familiilor care nu bat mingea sînt implicaţi apoi, după un ritual ancestral, în pornirea şi întreţinerea focului, prepararea diverselor sortimente de carne, tăiatul cepei, curăţatul usturoiului, aranjatul mesei cîmpeneşti, desfăcutul PET-urilor cu bere, suc şi apă, făcutul pozelor de piedică în calea uitării şamd.
Toată această activitate este dublată de creşterea progresivă a volumului muzicilor care se revarsă din fiecare maşină, după algoritmul unei concurenţe generalizate la capătul căreia cîştigă invariabil posesorii auto cu staţiile audio cele mai performante, în admiraţia destul de resemnată a restului lumii. (Acest fenomen -iarăşi specific românesc- a dat naştere şi unei specii endemice: proprietarul de sistem audio mai scump decît maşina pe care e montat).
În fine, în timp ce nenumăratele brelocuri atîrnate de oglinzile retrovizoare ale milioanelor de maşini urlătoare se scutură în vibraţia boxelor (se ştie că aceste brelocuri poartă noroc - potrivit statisticilor Ministerului de Interne, nu se cunoaşte nici un un caz de accident mortal în care brelocurile să fi fost vătămate) oamenii se aşează la masă mulţumiţi. Devorează merindea arsă şi afumată la eşapament (întrucît românii vor să rămînă în contact cu civilizaţia şi nu se depărtează prea tare de şoseaua de-a lungul căreia îşi întind arsenalul). Deseori, se-mbată. Uneori, se ceartă şi se bat, dar fără ură. Apoi se duc acasă, odihniţi şi cu mintea limpezită de comuniunea cu natura.
Ulterior, sub lumina nesănătos de palidă a lunii, în acordurile nestereofonizate ale unor păsărele ameţite, călătorul imprudent va găsi următoarele: un număr incalculabil de PET-uri goale, pungi de toate felurile foşnind în adierea vîntului, mormane de mucuri de ţigări din studiul cărora se pot deduce, după urmele de ruj şi muştar, sexul, starea socială şi anduranţa fumătorilor, ambalaje de toate soiurile şi formele, hîrtii felurite, borcane goale, pempărşi doldora de conţinut, cutii de tablă pe care le ling nişte cîini demni de pana lui Dante, jucării desperecheate, farfurii de plastic, tacîmuri, tampoane de uz feminin înroşite încercînd să se asorteze cu frunzele de rostopască, cioburi, coji diverse,  caserole, baloane sparte, prezervative uzate, rahaţi proaspeţi, publicaţii de mare sau mic tiraj, rîul, ramul.
Cer scuze cititorului pentru oprirea intempestivă a enumerării, lista e nesfîrşită, s-o mai completeze şi dumnealui conform observaţiilor personale, eu n-am destulă pastă-n pix.

...

Am constatat că e tare peste mînă să fii romantic în România. Aş putea relata o suită întreagă de experienţe care să-mi întărească afirmaţia dar voi avea decenţa de a ma limita la una singură, relativ nevinovată şi, cred eu, îmi veţi da dreptate.
Aşadar: Bucureşti, Calea Magheru, zi frumoasă de primăvară. Pentru neiniţiaţi, Calea Magheru, între Universitate şi Romană, este, de mai bine de două sute de ani, buricul Bucureştilor. Actualmente, artera e considerată una dintre cele mai scumpe şi exclusiviste zone comerciale din Europa, magazinele de firmă şi fiţe -îmi cer scuze pentru problemele insurmontabile pe care le produc unui eventual traducător al acestor rînduri prin folosirea termenului de mai sus- se înghesuie unele în altele, bogăţia se etalează cu nonşalanţă, oamenii sînt frumoşi, eleganţi, ireali.
Aşadar: Bucureşti, Calea Magheru, zi frumoasă de primăvară. Într-o conjunctură asupra căreia, din discreţie, nu voi insista, am întîlnire cu o jună fabuloasă al cărei interes faţă de neînsemnata mea persoană îmi rămîne inexplicabil. Mă prezint la locul stabilit cu un sfert de oră în avans, spălat, parfumat şi îmbujorat. Fumez şapte ţigări. Ea apare, naturală ca respiraţia şi zice, la fel de natural: Hai să ne plimbăm! Iată-mă în însăşi chintesenţa romantismului: plimbare, femeie frumoasă şi cu intenţii clare, primăvară clocotitoare, soare blînd şi păsărele. Cititorul ar avea destule motive să mă bănuiască de o stare de spirit întru totul plăcută.
Facem zece paşi purtaţi de entuziasm dinspre Universitate către Romană. Schimbăm nişte vorbe. Pentru un observator atent, îmi trădez timiditatea bine stăpînită măcar prin privirea lăsată în jos. Privire care se agaţă, intempestiv şi accidental, de o flegmă proaspătă, hidrodinamică, cu vagi urme de tutun. De la care zboară instantaneu înspre o altă flegmă, mult mai delicată, stingherită de etalarea publică a nudităţii. Şamd. De la Universitate la Romană, pe cine nu mă crede îl rog să verifice, trotuarul e un covor nesfîrşit de scuipaţi. Sînt de toate felurile: sănătoşi, fragili, proaspeţi, fosilizaţi, în culori felurite, de la verdele pal la rozul infinitezimal, în straturi succesive, palimpsestice. Dacă nu eşti orb, n-ai cum să scapi de ei! Rog cititorul romantic, atunci cînd se plimbă prin zonă, să privească strict în ochii partenerei. Altminteri va păţi ca mine şi se-alege praful de tot romantismul! Dacă la Romană, după o conversaţie uşoară şi-o cafea tare, distinsa va avea iniţiativa nefericită de-a încerca să te sărute pe gură (cîh!), îţi vei aduce aminte subit că ai o urgenţă teribilă, o problemă de a cărei rezolvare îţi atîrnă destinul, o vei lăsa pe preopinentă nedumerită şi frustrată şi vei da bir cu fugiţii!
N-ai avut parte de o întîlnire romantică dar măcar ai înţeles de ce dau faliment fabricile autohtone de batiste...

...

Dragă cititorule, îţi mulţumesc pentru că mi-ai adus aminte de întîmplarea cu integrarea europeană a României. Pe 1 ianuarie 2007, mă plimbam prin Cişmigiu. La un moment dat, remarc un domn în vîrstă, ponosit dar simpatic la faţă, genul de bunicuţ cumsecade. Purta sub braţ un radio Gloria ponosit, ştie multă lume cum arată obiectele alea, ele sînt un adevărat brand al unei epoci apuse şi bunicuţii cumsecade urmăresc meciurile la ele, prin parcuri. Mergea ascultînd concentrat la aparat. Nu sînt microbist, dar bătrinelul mi-a fost instantaneu simpatic şi am grăbit pasul în ideea că intru în vorbă cu el, de obicei afli tot felul de lucruri de la oamenii ăştia. Dar, după ce m-am apropiat mai tare, am renunţat la conversaţie. Domnul în chestiune asculta, la radio, în direct, discursurile politicienilor de la Bruxelles, cu ocazia semnării tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană. Şi mie nu-mi place să discut politică nici măcar cu bătrîneii cumsecade, prefer să-mi găsesc alte ocupaţii...

#
Romanul "Jurnalul unui om normal" apare în foileton începând cu 14.03.2008 în Ziarul de duminică

Între ferestre
[partea I]

de Augustin Cupşa

            Albina îşi ţinea corpul strâns în praf şi între cele două geamuri părea exact ca într-un insectar doar că nu avea un ac care să o ţină fixată acolo pentru totdeauna dar asta n-ar fi putut s-o ştie. Poate că se mai mişca, s-ar fi putut mişca, lui Stelian nu i s-ar fi părut atât de ciudat deşi vara trecuse demult şi doar curentul subţire dintre crăpături îi ridica  aripile şi el văzu destul de repede asta. Nimic nu s-a schimbat, se gândi cu ceva, în fundul gâtului care ar fi vrut să fie cam amar dar se miră şi el că de data asta nu reuşi să mai simtă ceva. Doar rupse cu degetul mare o pojghiţă din vopseaua crăpată de pe marginea ferestrei, îşi desprinse fruntea de pe geam şi se îndepărtă cu paşi rari printre şirurile de bănci.
În clasă era linişte, doar scurte ştersături pe foaie care îndepărtau nervos ceea ce nu trebuia să fie acolo, capetele plecate cu privirile mai mult blocate în hârtia care rămânea înfricoşător de albă şi toţi copiii parcă ştiau că ar trebui să treacă foarte mult timp pentru ca formulele, formula aia salvatoare să apară pe foaie.
Capul ei stătea şi el acolo, aproape pierdut printre celălalte ca un măr într-o grămadă revărsata pe o măsuţă de ciment din piaţă dacă părul ei blond-pai nu ar fi scos-o cu mâini inivizibile dintre ele. Era ca un reflector care se urmărea peste tot, aruncându-şi lumina invers, peste el, luminându-se oriunde ar fi încercat să se ascundă. Şi Stelian încerca să şi-o ascundă, evitând să se uite în banca aia de pe rândul de la perete sau închizând ochii repede dacă i se întâmpla ca privirea să îi alunece, fără să vrea, asupra ei deşi ştia deja că asta e chiar mai rău pentru că Irina, Irina aia pe care nu o mai văzuse de atâţia ani, stătea chiar în spatele pleoapelor lui la fel de nevinovată, la fel de nepăsătoare ca şi atunci, parcă ar fi spus - eu nu sunt aici dar tu poţi să faci ce vrei.
În drum spre şcoală, simţise câte un nod în gât la fiecare hurducătură a maşinii si chiar de asta nu mai putuse să spună printre dinţi - ce de căcat e ţara asta, expresie care îi devenise deja un tic şi pentru care puţinii cunoscuţi pe care îi mai avea în oraş şi care lucrau mărunt la o bancă sau la vreun spital, îl priveau dezaprobator. Şi tipul ăla care se făcuse chirurg şi făcea mare caz că umbla toată ziua cu bisturiul prin burta oamenilor de la nouă la trei, chiar i-o spusese încurajat de alcoolul din berea fără alcool care deja ajungea să îl îmbete, atunci când se uitau la meci. Dar Grig n-ar fi spus asta chiar dacă ar fi trebuit să trăiască iarăşi în oraşul ăsta, dacă ar fi rămas profesor de română sau de filosofie şi ar fi ajuns să umble pe trei cărări - beat, serile una după alta. Grig ar fi mârâit ceva urât de sub paltonul lui vechi sau ar fi scuipat pur şi simplu fără să se sinchisească unde se va lipi saliva lui, şi-ar fi aprins o ţigară şi sigur de tot l-ar fi compătimit dar numai în gând şi nu i-ar fi spus-o.           
Aproape pufni când îl văzu, în cap, pe Grig sprijinindu-se într-un cot fumând şi se hotărî să îi mai lase pe copii încă cinci minute, să se mai lase pe el cinci minute până când să deschidă gura şi să le spună ceva, privi neatent exerciţiul de pe tablă pe care îl dictase la fel de neatent la începutul orei şi creta care lăsase urme groase pe puterile lui x şi pe linia de sus a egalului şi făcu din nou drumul, pe parchetul care scârţâia anemic, către fereastră. Din nou, ceaţa dincolo de geam care făcea siluetele de pe stradă ireale, din nou albina care zăcea acolo ţinând în corpul ei tărcat toată vara care trecuse, din nou el şi figura lui, răsfrântă în cele două geamuri, îl încurcară.
Jos, doi băieţi, care probabil chiuleau, treceau, cu mâinile în buzunare, strada, mişcându-se ciudat prin ceaţa tăcută. Ajunseră lângă poarta bisericii apoi dispărură. Cel înalt şi slab ar fi putut fi Grig, sub şapca aia, ceaţa îl lăsa să creadă, dacă vroia, că era figura lui, că ar mai fi putut să îl vadă odată dar celălalt nu putea să fie el din simplu motiv că el nu chiulea. El lipsea deşi era întotdeauna prezent în clasă, printre ceilalţi. Lipsise de când începuse să vadă matematica, să o întrezărească mai întâi, să îl prindă în jocul ei mai apoi şi să îl ducă tot şi tot mai departe. Lipsise aşa, nevinovat până în clasa a şaptea tot mai mult, până când ceilalţi nici măcar nu îl mai observau, absorbit de foaia poroasă caietului de matematică, de culegerile cu pagini îndoite, cu tot mai multe însemnări pe margini cu roşu, cu negru, lipsise atât de mult că nici n-ar fi trebuit să se mire că Irina nici nu îl băgase în seamă şi poate nici nu citise bileţel ăla stupid pe care tot Grig îl învăţase cum să-l scrie.
Se gândi cum ar fi arătat Irina acum, aproape sigur nu ar mai fi semănat cu fetiţa asta blondă care stătea aplecată asupra caietului în a doua bancă de pe rândul de la perete, poate ar fi făcut fundul mare şi toracele prea lat pe care sânii i s-ar fi zbătut neputincios de mici, poate fumul ţigărilor i-ar fi lăsat cute la marginea obrajilor şi poate nici părul ei gălbui nu i-ar mai fi spus nimic. Dar Stelian nu credea nimic şi nici nu vroia să creadă. Îşi mai privi odată chipul răsfrânt în fereastră şi se întoarse către copii.
Băiatul din prima bancă îl privea neajutorat, printre firele de păr care îi alunecau peste frunte, acoperindu-i ochii mici dar privirile lui trecură prin noul profesor ca printr-un geam şi se pierdură în ceaţa de afară.
Stelian uitase cât e ceasul şi uitase că exerciţiul de tablă şi copiii din clasă aşteptau de prea mult timp o indicaţie de la el.Continua să se vadă acolo, printre ei, în clasa a şasea, ascuns în penultima bancă, în faţa lui Grig care îşi împingea picioarele lunguieţe pe sub scaunul lui. El îşi făcea înfrigurat exerciţiile şi le-a făcut ordonat doi ani de zile ca un borfaş care îşi pregăteşte marea lovitură şi pentru el au fost exact doi ani de zile până când a dat marea lovitură şi ceilalţi şi-au întors privirile mirate către el atunci când diriginta i-a anunţat, mirată şi ea, că Stelian, tocmai Stelian, băiatul ăla slab, căruia tunsoarea inegală îi făcea colţuri în cap, pe care nu îl remarcase nimeni, cu excepţia lui Grig, pentru altceva până atunci, prin clasă sau prin şcoală, se calificase la faza pe ţară.
Doar el nu simţise nimic atunci, nimic nefiresc, parcă ar fi aşteptat de mult asta ca pe un râu pe care îl simţea noaptea curgând în jurul lui când privea luminile maşinilor pe tavan, să îl ia şi să îl ducă încetişor cât mai departe de aici. N-a fost greu. Putea să spună asta oricând şi oricui şi nimeni nu l-ar fi crezut şi fostul lui coleg, ăla care se făcuse chirurg ar fi pufnit enervant şi enervat că prea îşi dă aere şi că să spui că n-a fost greu să mergi la atâtea naţionale de matematică şi să iei argintul la Yokohama într-a unşpea e un fason de prost gust. E o trufie, cuvintele ăstea îl făcură să pufnească şi brusc se simţi mai animat.
La Yokohama era un septembrie friguros şi firmele luminoase care clipeau şi ele reci noaptea de pe toţi zgârâie-norii îi bateau în geamul căminului când trăgea din sticla cu votcă. Era într-a unşpea şi era deja mare sau măcar aşa i se părea atunci şi primele fire din barbă şi mustaţa care i se ivea neconvigător de sub nas îl făcea mai sigur pe el şi odată când străbătea cu metroul burta oraşului agitat, printre feţele toate-la-fel, cu ochii mijiţi oblic care îl priveau dar nu se uitau de fapt la el şi de fapt la nimeni, se simţi tras în figura tânără a lui Lennon sau Mc Carthy, se simţi tânăr şi un pic faimos şi îşi aminti de râul acela care îi promisese că îl va duce departe.
Atunci se plimba mult pe străzi, aiurea fără perspectivă şi fără să se simtă pierdut în furnicarul de oameni identici cum ar fi trebuit să se simtă orice băiat la optşpe ani neîmpliniţi plecat pentru prima dată, din oraşul lui, de la mama-şi-tata.
Atunci se simţea ca John Lennon, deşi nu purta ochelari şi nici părul lung, se simţea Harisson sau Billy Corgan, era chiar şi Courtney Love, era orice deşi nici atunci nu vroia să fie ceva anume. În cele zece zile nu lucrase nimic, nu se uitase pe nici o schemă, nici o problemă, dispreţuitor parcă faţă de integralele pe care pentru prima dată le văzu şi el ca şi Grig - nişte şerpişori. Trufia, iarăşi îi veni să râdă, îl costase însă şi ultima problemă rămăsese mută pe foaie, în dimineaţa aia când ar fi trebuit să se concentreze, să dea totul, să facă totul ca să întindă mâna şi să ia medalia de aur. Dar nu o luase, luase doar argintul deşi asta era mult.
Nu mai văzuse oraşul ăla, nici măcar în vis, până acum şi se miră că simte deodată mirosul aburilor care ieşeau din dughenele cu mâncare pe lângă care trecea ameţit de băutură şi anesteziat de frig. Miuki. Simţi şi mirosul lăptos a lui Miuki, o văzu acolo, în patul de bordel, goală şi neinteresantă, văzu şi yenii pe care îi aruncase pe geam ca să aibă ceva gol şi neinteresant şi cuvintele ei goale şi fără înţeles care ar fi putut să însemne dragoste. Dragoste de pus între haine ca levănţica. Dragoste pe care să adormi liniştit după ce o cumperi.
Răzvan se ascundea după părul lui lung, după şuviţele care îi cădeau peste frunte, şuviţe pe care diriginta Tătaru îi spusese de atâtea ori să le taie, ba chiar îl ameninţase că o să o facă ea dacă el nu binevoieşte să se tundă dar ştia că ăsta e singurul lucru care îl poate ascunde în prima bancă. Exerciţiul de pe tablă i se părea imposibil, privi printre gene la noul lor profesor de matematică, prea tânăr ca să le fie profesor de matematică, care apăruse neaşteptat pe uşa clasei azi dimineaţă şi  totul i se parea imposibil, atat de imposibil dar continua să se agaţe de paiul care îi spunea că n-o să-l scoată tocmai pe el la tablă.
Dar Stelian nu îi văzu privirea piezişă şi în timp ce Răzvan constată cu bucurie că a trecut deja jumătate din oră şi încă mai spera că exerciţiul de pe tablă nu se poate pur şi simplu rezolva, el se gândi mai departe la femeile lui cumpărate, la emoţii cumpărate, unde şi câţi bani dăduse. Era proasta aia cam grăsuţă care îşi revărsa grăsimea de pe burtă peste elasticul strâns de la chiloţi, proasta aia pe care nici nu mai ştia cum o cheamă, care se culcase cu mai toţi din liceu iar el o scosese prin oraş două săptămâni la rând când tot ce trebuia era să o facă şi să primească aceleaşi gemete neînsufleţite cu care se aleseseră toţi înainte şi după el. Luiza? Luana? Prostii. Nu-şi mai amintea. Trecu la facultate şi înşiră câteva gâsculiţe din cămin, de pe la Chimie, de la ASE, înşiră femeile obosite de pe Ştefan Furtună, îmbâcsite de fum de ţigară, cu sânii lăsaţi şi sigur cu unu, doi copii acasă pe care sau el sau Grig le lua primul. Iza care şi-a rătăcit trei luni ciorapii subţiri şi gablonţurile prin garsoniera lui din anul întâi, care umbla goală fără să-i pese de vecinii de vis a vis care o puteau vedea oricând şi care i-ar fi rupt inima sau el ei dacă măcar unul ar fi avut una întreag. Carla din Bologna. Silvia. Giana, din ultimele zile de doctorat, căreia nu îi lăsase nici măcar un cuvânt pe vreo foaie sau vreun mesaj pe mobil atunci când dintr-o dată se hotărâse să îşi strângă tot, să dea naibii tot şi să vină acasă. Poate se mai gândea la el.
Stelian s-ar fi scufundat cu totul, gândindu-se în urmă, dacă fata aia micuţă cu părul blond din banca a doua, care îi amintea atât de mult de Irina, nu ar fi ridicat capul şi dacă privirile lor nu s-ar fi întâlnit pentru o secundă.
Atunci Stelian opri totul, nu pentru ea, nu pentru Irina, ci pentru teama care ar fi putut pune stăpânire pe el acum ca şi atunci când trecea pe lânga banca ei. Opri tot ce îi aducea în cap şi în nări - oraşe, olimpiade, premii, femei. Îl trimise şi pe Grig acolo unde reuşea de mai mult timp să îi închidă pe toţi şi îşi drese glasul.
Stelian se îndepărtă încet până în ultima bancă acolo unde acum nu stătea nimeni. Se aşeză un pic stingher, sprijinit incomod într-un cot şi vocea lui sună slab în clasa mare. Îl ridică pe Răzvan şi-l trimise la tablă, îl puse să treacă un x în partea cealaltă, apoi să scoată altul în faţa parantezei scăzând puterea necunoscutei şi băiatul se simţi mai liniştit ghidat de vocea aceea care suna fără apăsare.
Stelian dădea indicaţiile din ultima bancă, muta x-uri, trăgea fracţii, punea egal absorbit şi el în acea linişte pe care numai rezolvarea unei ecuaţii i-o dădea atunci când şi el era un puşti de clasa a şasea, exact în încăperea asta.
Primise dis de dimineaţă, un catalog de la director în cancelarie, apoi altul, cataloage care i se păruseră abstracte şi neimportante, cataloage, pe care le aruncase distrat pe catedra a trei clase până acum, întrerupând cu un sunet sec, larma copiilor care încă se mai hârjoneau printre bănci după ce recreaţia se terminase. Mai greu fusese să îl asculte pe director, să îi simtă mâna aspră care i-o strîngea pe a lui, ba chiar îi bătuse apăsat umărul de parcă ar fi vrut să se sprijine în el, cuvintele lui entuziaste şi privirea caldă pe care şi-o revărsase din spatele ochelarilor cu lentile groase, gălbui, asupra lui în timpul discursului improvizat, de bun venit, cu atât mai mult cu cât ştia că primirea lui în vechea lui şcoală se datora, de fapt, telefoanelor şi insistenţelor mamei lui care se hotărăse să facă ceva cu el, după două luni în care Stelian, de când se întoarsese acasă, dormitase pe canapeaua din sufragerie în faţa televizorului care spunea aceleaşi şi aceleaşi tâmpenii indiferent ce canal alegea, fără chef să facă ceva sau bătuse noaptea străzile goale.
E doar un exerciţiu, un pic de gimnastică mintală, doamnă, îi spusese directorul mamei sale îngrijorată de toată situaţia, o slujbă temporară pentru ca Stelian să se pună din nou pe linia de plutire, până îşi reface bateriile ca să se întoarcă la doctorat. Noi toţi suntem alături de el, erau ultimele cuvintele pe care le auzise înainte să pună prudent, receptorul în furcă pentru ca maică-să să nu îşi dea seama că îi asculta de la telefonul din bucătărie.

Maşina viitorului

de Victor Martin

Printre limuzinele de lux, colorate ireal, drăcovenia cenuşie părea rămasă de la expoziţia anterioară, de artă modernă. Semăna mult cu un cazan cu aburi, având înşurubat, la un capăt, un vârf de torpilă.
- Priviţi, cu atenţie, această maşină! spuse prezentatorul, un japonez mic şi îndesat, văzând că privirile vizitatorilor, sătule de atâta splendoare automobilistică, se îndreaptă, din ce în ce mai des, spre oribilitatea lui. Seamănă cu un reactor pentru că aşa a conceput-o inventatorul; în design, gustul este, uneori, după ureche. Nu ştiu cum gândiţi dumneavoastră, dar eu consider că, deoarece corpul omului conţine foarte multă apă, o maşină a viitorului, în slujba lui, nu poate fi concepută decât de un specialist în hidro-amelioraţii genetice, cum este acesta.
Îndreptă vârful arătătorului spre afişul lipit pe una din portierele laterale ale cazanului; ascuns în spatele unei feţe stafidite, le zâmbea un bărbos.
- Aveţi în faţă prototipul, continuă prezentatorul, dar acesta nu e întru totul original. S-a mai încercat realizarea unei astfel de maşini. Priviţi schema de pe acest papirus! Nu trebuie să râdeţi; în trecut, oamenii aveau un limbaj mult mai metaforic decât al nostru. Priviţi tuburile courot, bibic şi tubul sarma! Priviţi sensul tubului bibic şi capul evaziv pentru eventuale evantaie! Capul acoperă acest mic şiştoc, producător a 24 de scântei etrusce, la nivelul celor 4 găurele. Totul dă în aceste scântei saxobale, la o presiune indusă. Priviţi aceste aripioare de bătut vântul!.Atât cât puteau să se exprime de plastic, ei, anticii, au numit acest obiect: "maşina de bătut vântul". Uronitratul folosit drept combustibil ne duce cu gândul la procesul de fotosinteză şi la aplecarea omului primitiv spre natură.
Revenind la exponat, citesc în ochii dumneavoastră un interes deosebit. Nu vă uitaţi că, din faţă, seamănă cu un mic vapor, iar din spate cu o motocicletă cu ataş şi invers! Asta e fantezia creatorului, ca şi dreptul lui de a o intitula "maşina cu două feţe".
E un mijloc de transport foarte economic, ieftin şi ecologic. Are sistem de propulsie cu arc şi înaintează în salturi de câte 10 metri. Pedala comprimă arcul şi vehiculul porneşte la comanda "hai!". În orice moment, calculatorul  poate să transforme maşina în utilaj de întins şosele. Are accesorii utile pentru protejarea nervilor. Printre ele, se numără mâna metalică foarte uşoară şi taceofonul, producător de linişte. Omului îi place atunci când este linişte; atunci el poate să-şi spună părerea, dar, din păcate, în jur nu mai e nimeni. Din această cauză, maşina este reglată să-l asculte pe om.
Pornind de la principiul, potrivit căruia poliţistele nu pot rămâne virgine  decât dacă ştiu să se apere, proiectantul a considerat că maşina trebuie să se apere singură pentru a rămâne intactă. A asigurat-o cu sistem de siguranţă. A asigurat-o şi cu o scară cu burghie, pentru eventualitatea în care s-ar defecta în aer, rămânând suspendată acolo, unde nu e nimeni. Nu se ştie ce şansă are vehiculul de a se defecta pentru că, deşi testele au fost terminate, nu s-a vândut încă nici un exemplar.
Tipul familial, pentru că oriunde trebuie să existe şi ceva familial, are o cutie de scrisori detaşabilă. E foarte uşor să trimiţi sau să primeşti scrisorile făcute ghemotoc, în bile de mărimea unui ou de gâscă, catapultate şi rostogolite electro-magnetic; nu se udă. Sensibilitatea maşinii face ca membrii familiei să se poarte frumos unii cu alţii.
Ca orice autovehicul cunoscut, şi acesta merge pe uscat, pe apă şi în aer; depăşeşte obstacolele, trecând pe lângă ele, ca orice obiect înzestrat cu raţiune. Priviţi complexitatea acestui autobac şi stingătorul de incendii! Stingătorul e cuplat cu ceasul de protecţie, care măsoară şi valoarea despăgubirii, în caz de accident.
Maşina face, spre deosebire de limuzinele uzuale, tot felul de discriminări. De exemplu, pentru vegetarieni există e linie de legătură cu o grădină ambulantă, iar pentru carnivori o legătură cu o crescătorie de porci.
Alte accesorii utile: antena anti-şoc măsoară şocul, picioroangele şi tălpicile detaşabile vă fac să vă simţiţi mai detaşaţi. Muşamalizatorul muşamalizează. Acest mecanism al înţelegerii economiei de piaţă pe secţiuni s-a introdus pentru oamenii de afaceri. Ei vor înţelege, aici, că, pentru a se extinde o piaţă, trebuie să se facă mici demolări.
Deoarece s-a constatat că informatorii serviciilor de informaţii depăşesc numeric populaţia ţării, li se va permite şi lor să posede o maşină ca aceasta, de mare viitor. Nici copiii supradotaţi nu mai trebuie să  meargă la şcoli speciale pentru a fi recuperaţi; maşina viitorului îi rezolvă şi pe ei, fabricându-le ce trecut vor, şi le construieşte un viitor sigur.
Constructorul maşinii nu a făcut greşeala Puterii, aceea de a confunda masificarea maselor cu masivizarea lor. Aşa cum ţara noastră, frumoasă şi bogată, dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit imaginată, tot aşa, viitorul nu poate să existe fără această maşină. Dacă nu ar fi existat, tot ar fi imaginat-o cineva până la urmă.
Pentru a nu crede că mai mult spunem ce se face, decât facem ce se spune, vă anunţ: peste doar câteva zile, acest original mijloc de transport va intra în producţie de serie. Vi-l recomand cu căldură!
Discursul de prezentare avu un succes nebun. Bogătaşii snobi şi proaspeţii îmbogăţiţi se şi repeziseră cu întrebările asupra micului japonez. La celelalte standuri, prezentatorii se uitau unii la alţii, nedumeriţi, ridicând din umeri.
Prezentatorul cazanului-torpilă nu minţea; peste două zile începură vânzările. Tot mai mulţi oameni aveau posibilitatea să constate, cu uimire, că maşina îi transportă, fără posibilitate de întoarcere, în viitor, acolo unde durere nu e, foamete nu e, nimic rău nu e, aşa cum scria în prospect.
Dacă îi întrebi, cu toţii spun că vor să rămână aici, să construiască reforma economică, alături de un guvern leşinat. Mint cu toţii că nu vor să ajungă acolo. În realitate, îşi vând casele, vechile automobile sau micile bucăţi de pământ, pe care le posedă, pentru a putea achiziţiona teribila drăcovenie. În acest fel, călătorind cu toţii în timp, pentru că o maşină a viitorului nu poate fi altceva decât o maşină a timpului, oamenii  au reuşit să aducă ţara, împinsă de un regim totalitar cu 200 de ani înapoi, în prezent. Îl putem vedea cu toţii. 

Adulmecarea

de Ioan Suciu

  Pe înserat când toată suflarea casei miroasea a tămâioasă, Serafim se retrăgeacu un butoi de vin în turnul dinspre sud a imobilului, unde-şi curăţa urechea stângă cu un beţigaş  asistat de o căţe1uşă negricioasă, cu bretele verzi; ore-n şir  sorbea cu înghiţituri rare din butoi direct de la cep cu privirea pierdută şi c-un ciorap căzut, regretând după arşiţa verii trecute şi după nevastă-sa cu care bătea cuie, cu corpul bine protejat de un halat cu motive heraldice reprezentând lupte contra longobarzilor. După un timp oarecare apărea o bätrânicä divorţată şi sco­fâlcită care făcea focul în marea tera­cotă din incintă aruncând înăuntru lemne, cârpe, cărăbuşi, sandale sau elefanţi din plastilină, mă rog, tot ce-i cădea în mână, într-o zi punând ghiara chiar pe Serafim dar nereuşind să-1 mişte din loc sau să-l scoată cât de cât din papuci. Peste toate turna gaz din abundenţă şi dădea foc cu o brichetă, pro­vocând o explozie de bucurie lăuntrică, însoţită de un hăhăit deşănţat. Apoi se aşeza şi ea într-un colţ scărmănând câte-un iepuraş de pluş sau scufundându-se apatică în vreun joc pe telefonul mobil. Serafim molfăia agitat câte-un cartof copt privind nedumerit mişcärile din cameră, unde pe uşa din stânga apărea la interval de o jumătate de orä un moş du­când în mâna stângă o pisică de Angora, iar în dreapta un lighean care nu era întotdeauna roşu dar zdrăngănea ca un tramvai rusesc.
Odată pe săptămână  urca pe scara de incendiu a casei sale până la acoperiş, de unde  lansa peste grădinile învecinate un imens năvod cu care era imposibil să nu prindă câţiva sticleţi şi guguştiuci (pentru ouă) sau chiar vreun poştaş rătăcit. (Pe care-l elibera dacă acesta semna o hârtie angajament că îi va relata toate mişcările suspecte ale soţiei  lui.)
Nu se putea abţine să nu  iasă serile pe terasa casei sale şi să se-nverzească de ciudă că nu era mai gras sau mai apetisant în raport cu portăreasa imobilului care juca baschet pe câmpii noaptea între unu şi trei negri musculoşi, urmărindu-i atent pe toţi pe un ecran de video telefon, după care se ducea printre tufişuri şi le lua mingea, pe care o tăia cu o lamă în bucăţele mici pe care le ascundea în scorburi secrete de copaci; dar astea nu însemnau nimic pe lângă elanurile de contrabasist bătrân şi elegiac cu plete înnodate în coamă la spate speriind fetele care treceau dimineaţa spre şcoala de muzică, cu câte un bau sau cu vreun cârnat fumegând luat chiar atunci de pe grătar. Se strecura în vârful picioarelor de colo colo prin podul vechii clădiri administrative a parohiei bisericii din apropiere şi atingea cu şuviţele mai răzleţe clopotul de rezervă, făcându-l să scoată sunete atât de păcătoase încât îl podidea  plânsul şi dorul de Săftica - o brunetă focoasă pe care o strângea de pe stradă în vinerea mare şi-i făcea clătite cu mâna lui, frământându-i fundul de lemn  cu care venea chiar ea  punând doar puţin ulei şi ardei iute de grădină ...
În vederea atenuării reproşurilor (mai vechi) ale nevesti-si de ignorant al problemelor agrare, cum avea puţin timp liber se îmbrăca în costum de oltean, cu iţari şi pălărie neagră tip castron, apărând pe străzile din partea de nord a oraşului - spre aeroport - ţinând pe umăr o coardă de lemn curbată de care avea atârnate, într-o parte şi alta două coşuri uriaşe din răchită, în care ţinea tot felul de bunătăţi înghesuite una lângă alta , acoperite cu frunze răcoroase de ferigă: ţâri afumaţi, caş proaspăt, icre negre, scrumbii, ceapă, ridichi, jambon, lămâi, roşcove, ouă de raţă pe varză, etc, ameţind trecătorii cu lozinci despre creşterea nevăstuicilor fornăite pe nas ...
Spre seară se-ntorcea acasă tiptil şi se  înălţa pe vârful picioarelor dând ocol pe lângă ziduri, cu gâtul întins spre ferestre să vadă ce-i înăuntru, dacă zvonurile despre performanţele sale agricole se răspândiseră prin oraş... Se strecura pe furiş în apartamentul conjugal înarmat cu o cameră video , conserve de carne de vită şi de porc pentru o lună şi ness la pacheţele. Se ascundea cu temeritate sub patul din dormitor, unde la cel mai mic zgomot scotea steaguri albe să ceară pace pe care le ţinea cu mâini tremurânde în dreptul nasului şi începea să împroaşte cu cele mai veninoase invective având grijă să ţină buzele strânse pentru a nu lăsa urme de salivă în jur. Însă nevastă-sa nu era niciodată  acolo, ci doar o studentă ( pe care o ţinea în gazdă) cu doi colegi de-ai ei arabi....
Serafim putea fi văzut deseori în Piaţa Victoriei cultivând napi, mâncând sarmale sau bătând covoare. Nu făcea el toate astea întâmplător tocmai acolo, dar era un loc de care se îndrăgostise, îi plăcea cum miroase şi se afla chiar lângă muzeul Antipa. Într-o zi, printr-un tunel neaşteptat ieşi un prim-ministru nervos dar palid la faţă care se urcă pe o motocicletă vorbind la telefonul mobil ca la maică-sa acasă şi care trecând pe lângă Serafim îi aruncă un damf de benzină în nas. Cu toate astea, Serafim nu dădu atenţie provocării, văzându-şi liniştit de parcela lui, concentrându-se cu şi mai mare înverşunare spre calitatatea producţiei, îmbunătăţirea mediului înconjurător şi creşterea nivelului de trai. Din mica lui gospodărie livra cu mare viteză porci graşi şi frumoşi către abatorul propriu, dar când trecea pe acolo în inspecţie avea întotdeuna emoţii, din cauza măcelarului care nu înţelegea nimic şi vroia mereu să pună mâna pe el. Serafim nu avea nici curajul să-l concedieze de frica legislaţiei şi a codului muncii, precum şi de a ministrului de resort. În orice caz, după multe eforturi dar şi cu multe  pauze de masă, reuşi să creeze o punte de legătură între el şi măcelar,  ţinând în dreptul pieptului  în poziţie orizontală o bară de striptease primită cadou de la proprietarului barului de noapte deschis lângă abator, care iubea pe toată lumea cu suspine şi priviri languroase aruncate printre degetele răşchirate de la mâna stângă.
Cu toate eforturile sale de exerciţii de casă (statul în cap de dimineaţă, etc .) îl obseda Pandele , şeful său de la serviciu, când în baie, când sub scară, când în bucătărie, cu sau fără nevastă-sa pe care o lua de gât şi-i spunea să meargă împreună la o bere şi să le dea pe toate dracului! Ceea ce era de neconceput dar el nu se lăsa! Se înverzea, se legăna şi se concentra uitându-se prin vizorul uşii - dinspre exterior spre interior - de afară înăuntru şi văzu tot adevărul gol-goluţ, şeful sărind sprinten pe fereastră şi nevastă-sa făcând duş candidă, cu o expresie irezistibilă de nevinovăţie pe faţă (şi chiar şi pe spate, până spre ceafă); mai avea el şi alte vedenii dar nu-ndrăznea să recunoască nimic, nici când, mai târziu, la sediul firmei unde soaţa sa venea tam-nesam, într-o după amiază de toamnă, nevastă-sa îl apucă de guler şi-i spuse de la obraz: "Mai termină cu ocheadele astea  idioate" ea ieşind din biroul şefului mirosind a levănţică iar el rămânând neînduplecat în mijlocul culoarului de se loveau lumea de el şi se pansau în diferite colţuri ale clădirii.

Având oroare de mijloacele de transport în comun, se ducea la serviciu cu o locomotivă cu aburi de pe vremea bunicului, pe care o conducea personal  în cele mai neaşteptate colţuri şi fundături ale oraşului cu chiuituri specifice căilor ferate. Deseori, din cauza cărbunelui de proastă calitate, scotea fum pe nas şi pe urechi astfel încât vecinii îl foloseau (contra cost) la afumarea slăninii sau la combaterea manei viţei de vie. De cum ajungea la serviciu, îşi comprima cazanul locomotivei - cu ajutorul unor eforturi speciale de concentrare - transformându-l în samovar pe care şi-l punea pe birou unde râmânea sub presiune până la plecare. Lucra într-o frumoasă clădire cu  intrarea străjuită de nişte feroci lei de piatră , animale pe care Serafim le introducea întotdeauna înăuntru la terminarea programului şi le închidea într-o cuşcă specială cu cifru.
Când ieşea în curtea interioară a firmei, îşi lua câteva măsuri de precauţie, plasă pe cap contra ţânţarilor, costum de pionier pentru trecerea maşinii de pompieri, portavoce, pâslari şi pepeni muraţi pentru toamnă şi-şi mai lua la revedere de la colegi de parcă-ar fi plecat în Congo cu barca; dar şi aşa tot pleca undeva, în fundul curţii fiind o gură de canal prin care cădea de fiecare dată trezindu-se în pivniţă peste şeful Pandele care bea vin cu secretara şi se chinuia să-i vâre nişte hamsii pe gât cu un cleşte de spart nuci, dar ea râdea aşa de tare că se strica şi vechea maşină de scris pe care stătea cu fundul de-i intrau literele direct în memorie şi concepea continuu scrisori de atenţionare către clienţii din străinătate, cu care şi intra în contact prin Internet trimiţându-le poze de la mare în pielea aproape goală jucându-se cu nişte negrişori cărora le plăcea s-o stropescă cu cerneală de caracatiţă.
În pauza legală de masă Serafim se ducea în sala armelor pentru a se defula şi pentru a-şi satisface unele cerinţe psihice stringente.Undeva în stânga era un tun ridicol din bronz foarte greu de manevrat, pe care-l scăpa mereu din mâini şi declanşa foc imediat după ce ghiuleaua se scurgea cu zgomot pe parchetul lucios, astfel încât efectul asupra ţintei (tabloul şefului Pandele) era egal cu zero,  ba chiar chipul  părând să-i râdă-n nas, cu faţa lui rotundă ca de lună plină, cu sandalele lui - vara şi pâslarii lui - iarna, cu murăturile lui din vastele pivniţe, cu ticurile lui nervoase şi amantele din cămară, ca să nu mai vorbim de liota de yesmani scârboşi care-l ţineau de pantaloni să nu cadă când se ducea în pod după dulceaţă de mandarine; aşa că Serafim luă imediat un pistol haiducesc dintr-o panoplie, măsură paşii şi ţinti cu ură, se gândi că ar fi fost camaradereşte să-i fi dat şi lui un pistol că aşa e-n orice duel, dar bărbatul din tablou n-ar fi putut să-l folosească- oricum era treaba lui, îşi potrivi bine degetul pe trăgaci, în sală intră tocmai atunci omul de serviciu cu un pămătuf de şters praful, un individ care turna totul şefului, îşi puse pistolul la tâmplă făcând şugubeţ "poc"din gură, dar omul îşi făcea treaba cu spatele spre el, fără un bunăziua sau măcar vreo tuse semnificativă, puse tunul la locul său în colţ, stinse lumina şi ieşi în vârful picioarelor cu o figură de lup şmecher şi mulţumit, de parcă n-ar fi fost nimeni în sală. Serafim  se gândi că pentru a-l pune la punct cel mai bine e să nu-l bage în seamă.

În zilele ceţoase se refugia  în ghereta portarului de unde monitoriza orice mişcare din imobil cu ajutorul unui câine mic şi lunguieţ, pe care-l hrănea numai cu castraveţi muraţi şi ţelină, în zilele de post dându-i pe la nas şi cu oţet...
Din gheretă executa ieşiri bruşte de control pe timpul nopţii, acţiuni pur voluntare, spre binele firmei şi neretribuite, în timpul cărora se avânta pe scările interioare ale clădirii de la etaj până la parter aplecat în faţă cu ochii verzi şi remuşcări  intermitente blagoslovind fiecare bucăţică feminină surprinsă în drum cu cireşe la urechi şi zâmbete lascive, ciupindu-le de obrăjori şi călcându-şi pe inimă cu un picior contorsionat, necalmându-se decât lungit pe burtă în pivniţă  ţinând în gură un capăt de furtun melancolic din care absorbea vin de smochine verzi din rezerva şefului .
În încăperea  de sediu al şefului  se complăcea în diferite jocuri, călărind cai verzi pe pereţi şi complăcându-se cu animalele mitologice de pe basorelieful de deasupra şemineului din încăpere, cu care  se înţelegea bine, le tăia unghiile, le ducea la teatru sau la aeroport să vadă avioanele. Unele păreau a fi nişte femei cu coadă de maimuţă, alţii nişte centauri dezamăgiţi cu solzi sau dragoni cu pene, - deodată printre nimfele care se hârjoneau acolo i se păru că o vede pe nevastă-sa ceea ce era insuportabil în acel loc, şi căutând să uite se cufundă cu pasiune în  arhive roase de şoareci perverşi şi documente înecăcioase.
Intrarea în cabinetul şefului său în timpul acestor incursiuni  nu şi-o făcea aşa, oricum, ci numai însoţit de patru fanfare simfonice paramilitare, trei elefanţi ceramici purtând pantaloni bufanţi şi lavaliere roşii, cocoţaţi pe platforme cu rotiţe el stând la un  pian încruntat cu o  halebardă cenuşie şi mutră de cetaceu nervos dar şi cu roviniete albastre ataşate la întreg atelajul care înainta pe parchet însoţit de un scrâşnet prelung ca de utilaj comunist neuns şi ruginit, asta vinerea pentru că marţea intra pe furiş pe gemuleţul de la bucătărie când secretara şugubeaţă făcea gogoşi cu smântână pentru şeful în bucătăria din colţul biroului lui dar el îşi ţinea răsuflarea şi-o ciupea ca să spunem aşa delicat devreme dar hotărât şi brutal, mânat  de o serie de refulări ţinute în el de peste week-end şi nu numai...
Dar asta până-n ziua în care Pandele îşi uitase binoclul şi ciorapii de schi în cabinet şi întorcându-se brusc îl  surprinse pe Serafim cu buzele ţuguiate spre secretară, timid şi cu mâinile la spate, ea reacţionând prin bezele suave lansate  în toate direcţiile, inclusiv spre animalele ciudate din preajmă care păreau că se dedau cu desfătare la jocurile lor peste măsură de deşănţate....

 Atunci Şeful urlă ca din gură de şarpe de cauciuc cu dispozitiv sonor de alarmă, speriindu-i groaznic şi făcându-i să bată în retragere cu spatele înainte pe nişte cai înnaripaţi şi  puse după ei o armată de detectivi şi o duzină de camere de luat vederi, până când Serafim se pierdu în agricultură cu mişcări dezordonate şi imposibil de urmărit şi de înţeles iar secretara se mărită de trei ori şi divorţă în secret ascunzându-se la copiii ei prin munţi.

Eu ca Rinichi

de Dan Pandici

Eu sunt rinichiul lui Sergiu. Mai bine spus, acum sunt rinichiul lui Sergiu. Am fost al lui Traian. Nu vă gândiţi că e vorba de împăratul Romei, care împreună cu învinsul său dac, străbunul nostru Decebal, au jucat rolul de părinţi ai poporului român, adică au făcut etnogeneza din care ne tragem cu toţii, cum ne învaţă în manualele de istorie. Nu sunt aşa de stafidit şi ramolit. Şi nici nu sunt nemuritor, atâta vreme cât şi purtătorul meu, omul sau organismul uman, cum doriţi s-o luaţi, nu este. El este aşa doar în filmele contemporane proaste şi în anumite legende antice, prin devenire. Cu alte cuvinte, în ficţiuni, baliverne, după părerea mea mai frustă şi directă. Dar să revin la apartenenţa mea. E un Traian mult mai tânar, de 43 ani, de meserie şofer pe maşina guvernamentală, locuitor al nou vopsitului cartier-dormitor bucureştean, Berceni.
Nu era rău să-l servesc pe Traian. Ce-i drept, nici ideal. Până la urmă, orice job, cât de plăcut ar fi, având inoculată clar ideea de datorie, sarcină, obligaţie, presupune o anumita doză de neplăcere, de monotonie, pe termen lung, iar în cele mai rele cazuri, chiar de mult comentatul şi dezbătutul stress. Oricum îl aveam partener în activităţile mele curente si pe geamanul meu, încercând să ne împărţim şi să ne achităm de sarcini cât mai bine cu putinţă pentru Traian, învelişul nostru cu suflet, să zic asa. Părerea mea, de profesionist, este ca ne faceam bine treaba la locul de muncă, adicătelea în aparatul excretor, caci acolo ne aveam "birourile". Eficienţă şi calitate, astea erau motto-urile noastre, doar n-o să ne cereţi simţ artistic când rolul nostru este cu totul altul şi mult mai pragmatic în interiorul organismelor voastre, care în legătură cu prestaţia noastră profesională, pot face, crea multe minunăţii sau dimpotrivă. Ei? Păi vedeţi? Să ne fie clar, şi pentru cei puţini, cred, care nu ştiu exact cu ce ne ocupăm, declar pe propria răspundere: rolul meu principal este excreţia, ca să folosim un termen academic consacrat, desi as prefera o exprimare mai populară, pe înţelesul tuturor, desertare sau depunere, na!, realizată prin filtrarea sângelui, combustibilul cel mai de preţ al lui Traian, dar şi al lui Sergiu, şi al tuturor semenilor lor! Adică îi ajut să elimine prin urină, deja îi simt mirosul parcî, spunându-vă astea, substanţe inutile (sunt cu grămada!) şi nocive (şi astea-s destule!), produse de inşii înşişi (ha, ce-mi place cum sună asta!) sau luate de-aiurea.  
Pe parcurs, o să vă mai spun câte ceva despre ce fac, ca şi activităţi secundare. Dar toate la timpul lor.
Aşadar, Traian, nu ne dădea mari bătăi de cap. Nu prea făcea excese, bea rar în weekend câte-o bere la un meci de fotbal sau când îi făcea careva vreo vizită, de fumat, o făcea regulat dar în proporţii suportabile plămânilor, cu care ţineam legatură destul de strâns, iar despre femei, ce pot să vă zic, dacă tot am ajuns să trec în revistă cele mari trei vicii ale omului modern, se cam plictisise de nevastă-sa cu care trăia la greu şi la bine, în ordinea asta (pentru corectitudine), de vreo 20 ani. Ies din categoria viciilor şi va mai relatez că acesta avea şi un băiat de 19 ani, în clasa a XII-a B la un liceu de mate-fizică, care făcea prostioare inerente vârstei, dar nu chiar aşa de mari cât să ajungă şi la urechea insensibilă a lui Traian, în acest sens mama sa şi aceeaşi soţie a românului cu nume de roman, acţionând ca un tampon, un filtru dens despărţitor, ceea ce convenea de minune tustreilor. Serios, vă zic.   
Îmi place denumirea care mi-au dat-o latinii, când m-au descoperit "ştiinţific", şi anume ren, care în limba în care vă scriu acum mai înseamnă şi animalul acela nordic, rudă cu cerbul... Nu ştiu să vă spun dacă asta înseamnă ceva, dacă există vreun simbolism în legătura cu asta. Îi las pe alţii să dezvolte atari paralele sau meridiane între mine şi confraţii mei şi renii pădurilor nordice înzăpezite... Brr, deja mi s-a făcut frig. De obicei, când li se întâmplă asta subiecţilor, în speţă oamenilor ce ne poartă într-înşii, încep să facă drumuri dese la toaletă, picurându-se economic ca să aibă suficient şi la următoarea tură... Am un singur sfat pentru aceştia: păziţi-vă mijlocul, adică exact zona în care îmi desfăşor activitatea profesională.
Pot spune că am un dinte (auzi ce anomalie din partea unui rinichi?) împotriva recentei descoperiri a rinichilor artificiali, care epurează sângele de deşeurile sale, zice-se chiar mai bine decât cei originali, de la Mama Natură. Ce blasfemie! Câtă ingratitudine! Păi să nu le doreşti chisturi, pietre-cataroaie şi cancer la rinichi alora de produc şi vântură asemenea aberaţii medicale ? Mai bine propria extincţie în corpul unui astfel de nenorocit, care pătimeşte şi el prin dureri renale, decât dispariţia lentă dar sigură a noastră şi a utilităţii noastre, ca organe principale ancestrale...    
Dar hai mai bine să vă povestesc cum am ajuns în fosele lombare ale lui Sergiu din cele ale lui Traian, unde repet, mi-era bine, asistat fiind şi de geamănul meu natural.
Traian este un om. Ca orice om, are şi el slăbiciuni. Vicii nu prea, doar aţi văzut, dar slăbiciuni da. Una din acestea este pasiunea pentru produsele electronice de ultimă generaţie, şi în special pentru televizoarele color cu diagonală mare şi ecran plat, cum a văzut el în zeci de reclame la TV. Probabil obsesia asta i se trage şi de la faptul că pe vremea "epocii de aur" nu avea decât un televizor alb-negru Diamant cu un program TVR de 2 ore pe zi şi bulgari văzuti printre mii de paraziţi, urcând şi coborând din tubul catodic, cu antena mutată şi răs-mutată în variate poziţii. Adică frustrări.
Doar cu salariul lui şi ajutorul ce-l primea soţia de la stat, ca pensionată medical temporar, de vreo 3 ani, fără vreun orizont palpabil de re-angajare, nu se punea problema de un astfel de lux în apartamentul său de bloc. Ideea unui credit de la bancă nu-l încânta, deoarece simplul gând că din salariul lui modest ar trebui să plătească şi rata lunară pentru câţiva ani buni îl făcea să scrâşnească din dinţi şi să şuiere o înjurătură pitorească, de viaţă. Zi de zi se muncea cu gândul ce anume biznis, ce inginerie financiară să facă pentru a realiza un caştig care să-i permită materializarea visului său de om matur, cu familie, aflat între două vârste, anume undeva pe la mijlocul vieţii, în modul optimist de a vedea durata ei...
Pînă când află din gura cuiva că există legal comerţ cu organe şi pe sume bunicele te poti dispensa de câte ceva din tine, în timpul vieţii, dar şi după ce se stinge lumina. A doua variantă nu-l mulţumea, aşa că în prima variantă, se gândea ce anume organ să comercializeze pentru a rămâne în viaţă, ca să se bucure de o ditamai plasmă în sufrageria sa, zapând telecomanda pe zeci de canale. Oare ce organ nu-i afecta grav sănătatea lipsind şi se putea disponibiliza în condiţii bune, în acelaşi timp păstrând un exemplar ca suvenir şi cu utilitate sine qua non?
Vă daţi seama, desigur, s-a gândit la mine nenorocitu'... Să nu-nţelegeţi că-l boscorodesc şi-l blestem acum, dar nu pot să vă zic că mi-a picat chiar bine, după prestarea unor servicii, din partea mea, în mod aproape ireproşabil de peste 40 ani, să se dispenseze de mine, fără prea mari regrete, pentru satisfacerea unei plăceri atât de deşarte, în opinia mea...Mda. În fine.
După ce s-a interesat de formalităţile ce trebuiau întreprinse pentru a mă comercializa, în condiţii legale, la preţul pieţei de profil "renal", ca să mă exprim aşa, abia apoi şi-a informat soţia, care deşi s-a opus la început, destul de vehement, în ideea că-şi poate periclita sănătatea, bazându-se pe un singur rinichi, în loc de doi, cum a avut atâţia ani, a renunţat pe parcurs, văzând înverşunarea şi încăpăţânarea acestuia în a-şi materializa visul său de om aflat în plină criză psihologică a mijlocului vieţii. Bineînţeles că s-a găsit repede un pacient care să aibă nevoie şi să-şi permită luxul acestui transplant renal.  
Sar nişte etape ca să vă spun că după o operaţie de câteva ore la un spital cu un bun renume în breaslă, fără complicaţii pentru mine şi Traian, eram tocmai bun, pus bine la gheaţă, pentru beneficiarul Sergiu, un tânăr de 33 ani, cu stare materiala bună dar cu sănătatea aproape de nivelul mării.
Un cunoscut medic chirurg m-a plasat în abdomenul acestuia din urmă şi m-a ataşat la artera care aduce sânge oxigenat, la vena care îl transportă cu dioxid de carbon şi la uretera (o prietena mai veche...  a mea) care transportă ce produc la vezica cea urinară. 
Acest Sergiu, alt nume de rezonanţă romanică!, era un mare crai, un pasionat de viaţă intensă, care nu se dădea în lături de la câte o orgie bahică sau de alt gen...
Lucra ca agent de vânzări la o firmă de telefonie mobilă, cu succese profesionale, era remunerat pe măsură ce-şi îndeplinea obiectivele lunare, carevasăzică avea un salariu plus bonusuri care îi dădeau senzaţia că viaţa merită trăită. Carpe diem, pour les connaisseurs. Burlac, nu chiar convins, dar care n-a prea dezvoltat relaţii durabile, parte din vina lui, parte din vina neînţelegerii partenerei. Zice-se, nu-i înţelegea fierberea lăuntrică ce-l împingea câteodată, la băutură, la extremisme care nu cadrau cu imaginea destul de bună care o avea la serviciu sau la volan când mergea pe teren. Parcă se transforma din momentul în care ieşea pe uşa firmei şi urca în maşină spre a demara în trombă spre casă sau vreun prieten sau vreo prietenă...
Fuma mai des decât vechea mea gazda, Traian, era mai cafengiu, dimineaţa la mahmureală şi desigur bea mai des şi mai spirtos decât acesta. Dacă ar fi fost vorba de bere, n-aveam nimic de comentat, aceasta chiar e indicată în anumite doze de către doctori pentru anumite afecţiuni ale mele, cum ar fi formarea pietrelor. Aciditatea asigurată de orz şi hamei erodează "roca cea calcaroasă" şi-mi redă fineţea şi vigoarea de altădată. Deci "trăiască berea", cum cântă unii. Credeţi-mă, şi nu glumesc, chiar şi mie îmi plăcea aroma berii, atunci când Traian mai îngurgita o "orzoaică", cum spunea el, rareori în faţa TV-ului sau la terasă cu un vecin. Dar Sergiului îi plăcea tare malţul american, scoţian sau irlandez, după posibilităţi şi ocazii, cu vechime onorabilă de pe la 1700.
Moderaţia latinului din Berceni nu coincidea cu situaţia lui Sergiu, care, tipic lui în adolescenţă, în iesirile de 1-2 Mai la mare, la Costineşti, striga cât îl ţineau plămânii, cu care am o relaţie profesională şi nu numai, bună, vă repet, "Fără dopuri!". Era vorba de cele de sticlă, care trebuiau toate aruncate din momentul deschiderii acestora. Nu mai conta pentru el şi starea în care se afla, faptul că poate conţinutul sticlei nu se termina şi putea să ofere senzaţii dionisiace şi a doua zi, băutorului. Nu, ele trebuiau aruncate toate odată în cele mai depărtate direcţii.
Cred că v-aţi cam făcut o idee despre stilul său de viaţă, dezordonat în timpul liber, neafectând decisiv prestaţia sa profesională, firea sa colerică şi agitată ajutându-l chiar în tehnicile sale de abordare şi "agăţare" a potenţialilor clienţi, dar cu efecte latent-nocive pe termen mediu şi lung asupra sănătăţii sale, astfel că nivelul crescut de lichide şi toxine acumulate în organism, împreună cu o medicamentaţie haotică, au condus inevitabil la o insuficienţă renală cronică...Adică i-a afectat iremediabil pe confraţii mei care şi-au pierdut capacitatea de filtrare a surplusului lichid şi toxic din sange. Ea a avut o evoluţie lentă, prezentând puţine semne şi simptome în faza de debut, acesta nefiind conştient de existenţa ei decât când era prea târziu pentru starea deplorabilă a macro-boabelor de fasole. Da, tot la rinichi mă refer, e un joc al meu de cuvinte, măcar pretenţia că am haz rămânându-mi nealterată, în ciuda peregrinării la care am fost supus, şi ca mine atâţia alţi rinichi "sănătoşi" folosiţi ca moneda de schimb sau donaţi în mod generos...între rude.
Întorcându-mă la problema noii mele "gazde", când funcţia renală a fost mult redusă sub valorile normale, Sergiu şi familia sa, cu care păstra o relaţie destul de apropiată, în ciuda vieţii sale agitate, s-au gândit serios să strângă rândurile şi să facă tot ce este omeneşte posibil pentru supravieţuirea acestuia. Inclusiv cumpărarea unui "ren" sănătos şi apelarea la unii din cei mai reputaţi doctori în domeniu.    
Cam aici se unesc destinele complet separate iniţial, ale celor doi eroi ai micii "epopei" transpusă în aceste pagini, la început albe-albe şi avide de o poveste cu sfârşit. Fericit sau nu, e la alegerea mea. Dar poate fi foarte bine şi neutru-gri-sur-cenuşiu, admitand ca negrul ar fi varianta "bestial-grotescă".
S-au întâlnit astfel, la nivel epidermic, existenţial, nevoia mercantilă a lui Traian pentru o plasmă în sufragerie cu nevoia urgentă a lui Sergiu pentru un organ sănătos, care să-i asigure supravieţuirea anatomică şi pe cale de consecinţă, satisfacerea în continuare a unor minime plăceri de tânăr capabil, cu o promiţătoare perspectivă în faţă. 
Iată-mă-s acum, oof, făcând munca a doi foşti rinichi decimaţi de nesăbuinţa posesorului lor, filtrând din greu ce am zis deja ca avem noi, din concepere şi din sarcini de serviciu, de filtrat. Dacă aş fi fost mai curajos şi înzestrat cu minte, aş fi militat pentru renegocierea contractului colectiv de muncă şi stabilirea unor termeni contractuali care să ţină cont şi de părerea şi simţămintele noastre. Însă nu prea e după cum bat eu câmpii acum, cred eu că ţine de voinţa cuiva mai de sus. Şi nu mă refer la om, păcătos încă din grădina lui Eden, de care am auzit şi eu, c-ar fi mai paradisiacă decât chiar veşnicul tânăr Cişmigiu... Până la urmă, a fost "făcut" în săptămâna aceea din Geneză că inima e pentru pomparea sângelui, simţire, dragoste, creierul şi sinapsele sale pentru raţiune şi intelect, organele genitale pentru reproducerea speciei şi pentru plăcerile deşarte şi "păcătoase" ale unor depravaţi, iar eu şi fratele meu cu acelaşi nume, rinichiul, pentru o excreţie corectă şi sănătoasă şi pentru filtrarea apei în exces şi a substanţelor toxice din organism, pare-se o activitate secundară, accesorie, colaterală în comparaţie cu adevăratele activităţi anatomice enumerate mai sus...Trist, dar adevărat. Demult n-am mai fost aşa de conştient şi de lucid privind propriile-mi limite şi mărginiri impuse încă dinainte de a le realiza la maturitate...
Totuşi, n-o să cad în capcana tristeţii şi a melancoliei, întrucât chiar şi eu, din poziţia mea aparent umilă, am o importanţă vitală, necesară, prin serviciile pe care le asigur în mod curent, transferat, detaşat sau nu, la locul de muncă, pentru bunul mers al treburilor în această uzină, care este corpul uman. Un exemplu grăitor în acest sens, e povestea tocmai enunţată, cazul "Sergiu". Păi, putea el să mai spere la o viaţă mai îngrijită, dar totuşi viaţa, fiinţare, existenţa, mişcare în cele din urma, întru ceva sau înspre cineva, dacă nu eram eu acolo să-mi fac treaba care o ştiu atât de bine? Ia fiţi sinceri o clipă. Ajutaţi-mă să v-ajut...nerecunoscătorilor.