~ Sorin-Mihai Grad - Berlin
~ Ivan Dragoş Lucian - Moştenirea culturală literară a poeziei optzeciste între mobilitate şi constrângeri
~ Simona Dăncilă - Interviu cu Luis E. Prieto Vasquez
~ iQ666 - Cine e mai verde?
~ Diana Todea - Ce este mai important: mai mult sau mai puţin?
~ Radu-Ilarion Munteanu - Panta rhei
~ Gorun Manolescu - Noutăţi în legătură cu NOEMA
~ Concursul Naţional de Diaristică (Jurnal de licean) "Mihail Sebastian"

egoZaur

Berlin

de Sorin-Mihai Grad

Am trecut prin Berlin de vreo zece ori şi mai vreau să merg pe acolo. Nu-i cunosc viaţa culturală contemporană pulsândă, nici barurile, nici cartierele, nici cafenelele sau restaurantele, nici multiculturalismul, nici parcurile, nici chiar greutăţile. Şi totuşi Berlinul mă atrage, mi-a arătat în scurtele mele vizite de până acum bucăţi din el care mă fac să vreau să-l cunosc mai mult. Următoarea mea vizită acolo va fi peste mai puţin de două luni, când trebuie să merg la o ambasadă pentru o viză. Nu-mi fac planuri cu ce să văd în orele pe care le voi petrece acolo, ştiu că n-o să mă plictisesc.

Până acum am păşit prin Berlin doar ca turist şi ce-am văzut pe acolo nu prea depăşeşte ce vizitează de obicei turiştii ajunşi acolo. Apar în poze cu Poarta Brandenburg, în apropierea căreia am petrecut un revelion, şi turnul de televiziune din Alexanderplatz, am fost la Bundestag, în Potsdamer Platz, pe Insula Muzeelor, la Olympiastadion şi la Zoo, m-am dat cu metroul, mă descurc în(spre) aeroporturile Schönefeld şi Tegel, parţial ştiu pe unde trecea Zidul şi unde se poate parca gratuit în zilele libere în apropiere de Unter den Linden. Îmi doresc să locuiesc cândva în Berlin. Ştiu că e aproape imposibil să ajung profesor la una dintre universităţile de acolo, dar de ce să nu sper? Nu m-am gândit unde aş vrea să locuiesc acolo, dar ştiu că după ce mă voi stabili voi vizita tot ce se poate, castelele, parcurile şi muzeele din zonă, voi experimenta viaţa culturală şi nu numai, o să încerc o grămadă de restaurante şi-o să am aproape avioane spre toată lumea, ştiind că revenirea în Berlin va eclipsa tristeţea finalului vacanţei. Şi o să-mi fac abonament la meciurile de acasă ale lui 1.FC Union Berlin.

Moştenirea culturală literară a poeziei optzeciste între mobilitate şi constrângeri

de Ivan Dragoş Lucian

Conceptul hibrid "generaţia '80" provine din arii de referinţă culturale distincte: franceză pentru conceptul de "generaţie" literară şi americană prin ancorarea în spaţiul unei decade. Termenul "optzecism" constituie un calc după sintagma "the literature of eighties". Generaţia '80 s-a format în cea mai mare parte în cenaclurile universitare "Junimea", "Cercul de critică" şi "Cercul de luni" de pe lângă Universitatea din Bucureşti, sau acelea sprijinite de revistele "Dialog", "Amfiteatru", "Opinia studenţească", mai puţin "Echinox". Prin generaţia '80, sistemul de referinţă al poeziei româneşti face trecerea, ca influenţă artistică de la spaţiul cultural francez la cel englez şi american.

Poeţii optzecişti se sustrag utopiei comuniste a societăţii perfecte, promovată în paginile ziarelor şi în imaginile transmise de televiziunea naţională unică, imagini aflate în total dezacord cu realitatea socială de zi cu zi.

Libertatea de gândire şi exprimare devenită posibilă după decembrie 1989, a însemnat şi redescoperirea unui alt limbaj decât acela deja cunoscut (celebra "limbă de lemn"), cu o eficienţă deja demonstrată prin cărţile autorilor optzecişti.

Înainte de Revoluţie, sporadic în poezia lui Cezar Ivănescu, dar mai ales în poezia optzecistă, apar atât anglicisme cât şi împrumuturi englezeşti asimilate de limba română. Avalanşa de anglicisme care au invadat limba română, îndeosebi după 1989 constituie un aspect de strictă actualitate în domeniul vocabularului românesc. Utilizaţi în alte domenii referenţiale decât cele obişnuite, termenii specializaţi ai poeziei optzeciste, proveniţi cu precădere din limbajul tehnico-ştiinţific şi medical, şi-au pierdut caracterul monosemantic, dezvoltând sensuri noi, metaforice.

Generaţia '80 contribuie la recuperarea şi repunerea în circulaţie a unor scriitori uitaţi, asumându-şi deplin tradiţia şi transformând-o în termen de referinţă.

Totodată, ea concepe cultura pe spaţii vaste, spre deosebire de determinarea strictă a generaţiilor anterioare, plonjând în spaţii cosmopolite, neîngrădite de limite lingvistice. Poezia optzecistă s-a confruntat cu o imagine a lumii livrată de sociologie, biologie, antropologie, istorie, chimie moleculară, fizică cuantică, astrofizică, filozofie.

Multe dintre modificările survenite în limba română după decembrie '89, au existat în spiritul şi în ideologia optzecistă.

În poezia optzecistă, argoul, elementele de jargon amestecate, grecismele şi franţuzismele sunt semne poetice ale unei lumi polimorfe, mixaj de orientalism şi dorinţă de a evada din carapacea istoriei. Optzeciştii au capacitatea permeabilităţii unor cuvinte sau expresii din franceză sau engleză ce alternează cu limbajul colocvial, cu oralitatea livrescă, şi cu neologismele, persiflând semnificaţia.

Poezia postmodernistă operează cu experienţe incitante asupra lumii şi a perspectivelor temporale: în "Levantul" de Mircea Cărtărescu, tendinţa spre intertextualitate se face simţită în momentul în care Manoil, personajul principal scoate o carte în care se spune că Manoil scoate o carte, gestul acesta multiplicându-se la infinit, ca imaginea în două oglinzi paralele. Poetul foloseşte drept punct de plecare cunoscutul "Childe Harold's Pilgrimage" al lui George G. Byron, personajul principal ajungând cu piraţii greci, conduşi de Iaurta, în sufrageria poetului. Poemul "Levantul", o adevărată replică la "Ţiganiada" lui Ion Budai Deleanu, este o epopee în douăsprezece cânturi. Moda retrospectivei tematice şi stilistice practicată de postmodernişti scoate la iveală specii şi genuri literare uitate. Poezia "Levantul" are ca model una din "Scrisorile către V. Alecsandri" de Ion Ghica, iar eroul se indentifică personajului principal din "Conrad" de Dimitrie Bolintineanu. Mircea Cărtărescu pune în mişcare un uriaş verbiaj lexical şi sonor, folosind forme inedite ale cuvintelor, din diverse registre stilistice ale limbii, arhaic, popular, de jargon, argotic, cu scopul declarat de a-şi făuri un limbaj propriu, cu modulări ample , în stil de epopee cu acţiune transtemporală, în care foloseşte prim-planul şi stop-cadrul ca modalitate de reliefare a situaţiilor inedite, relevate de această pătrundere în domeniul fantasticului, prin metatextul care presupune ieşiri şi intrări repetate ale personajelor în cele două planuri principale ale textului: cadrul naraţiunii şi spaţiul real.

Literatura e văzută ca un JOC. Are loc un process de reconstrucţie a textului şi deconstrucţie. La autorii din această perioadă are loc o reasamblare a unor tipare clasice prin metode postmoderne; reînnoire, reinventare, recompunere şi decompunere: simplitate în aparenţă, complexitate în esenţă, descifrabilă numai de cei care inţeleg sistemul de creare şi interpretare a unei opere postmoderne, care foloseşte acelaşi "material" de lucru, dar îl remodelează prin adaptare la cotidian. În "Georgica a IV-a" din volumul "Faruri, vitrine, fotografii" al lui Mircea Cărtărescu reconstituie după modelul lui Vergiliu, izolarea omului contemporan într-o realitate cunoscută, banală, prozaică, a lumii rurale. Poetul nu mai pedalează pe ideea legăturii dintre om şi natură, epuizată de poezia modernă, ci pe ecourile civilizaţiei, care pătrund, cu ajutorul antenelor de satelit, în cele mai îndepărtate colţuri. Ţăranul este astfel pus la curent cu toate informaţiile acute ale lumii moderne.

Cultura nu mai este un domeniu închis în cerc, restricţionat de limite, ci extrapolează, îşi extinde aria de existenţă, pătrunde în domeniile care au căutare; literatura apare în "parteneriat" cu alte arte. În poemul "Ciocnirea" din volumul "Totul" lumea intră în declin, în dezagregare, sugerează regresiunea cosmogonică. Iubirea, forţa cosmică a creaţiei despărţite în principiile feminin şi masculin încearcă să refacă unitatea primordială, comprimând spaţiul ce separă entităţile cuplului. Întâlnirea dintre cei doi iubiţi se face cu un zgomot de sfârşit de lume. Poezia include, în chip neaşteptat, în imagini suprareale, ca în tablourile lui Chirico sau Salvador Dali, mitul androginului, al refaceriii, prin imensa combustie erotică, a fiinţei primare, unice.

"Să ne iubim chera, chera nu" de Mircea Cărtărescu e o euforie a elementelor. Elementele de jargon amestecate, grecisme şi franţuzisme, sunt semne poetice pentru o lume polimorfă, mixaj de orientalism lent, leneş, şi năzuinţa către ieşirea din carapacea istoriei, în care sunt antrenaţi nu numai membrii cuplului, care declanşează un erotism de proporţii cosmice, ci şi spaţiile dimprejur, obiectele, clădirile, într-o universală declaraţie de dragoste.

Alexandru Muşina este un alt reprezentant al poeziei optzeciste. Metatextul din "După-amiază lui Hyperion" construit în jurul unei după-amieze surprinde un banchet al spiritului, deschis către cele patru zări, la care se adună in mod simbolic, "cei patru Zoa" ai lui William Blake, zeităţi reprezentând punctele cardinale. Lumea reală este metaforiată într-o mare inimă, a unui demiurg suprarealist, populată cu personaje a căror diversitate reproduce infinitele faţete ale firii umane. Eul se ipostaziază într-un contemplator al lumii, având capacitatea pangonică, de a transcende graniţele firii, de a se reîncarna la orice nivel al fiinţelor, chiar în păianjen. Aici apare observaţia acidă din "Glossă" de Eminescu sau din "Satira duhului meu" de Grigore Alexandrescu. Hyperionul eminescian este înlocuit cu un alt eon, în care transformarea energiei în materie se produce nu la nivelul unei fiinţe umane, ci al unui păianjen cu cruce gânditor. Arhieonul devine nu un faun ca în "După-amiaza unui faun" de Mallarme, ci al unei arahnide "otrăvitoare" nevăzute. Titlul poeziei este o metaforă, simbolizând un Hyperion degradat care nu se mai plimbă pe bolta cerească ci pe un tavan de locuinţă, fiind totuşi dotat cu omniscienţa Demiurgului. El este un administrator al locuinţei, un dominus loci, creându-şi un spaţiu aparte al existenţei, fiind nevăzut şi atotputernic. Din această formă de existenţă se naşte întreaga poezie, arta schimbărilor inopinate şi a existenţelor aparte. Faptul că este un păianjen cu cruce, indică sugestia de apostolate în căutarea unor noi forme de manifestare artistică.

Train T. Coşovei este un poet format la Cenaclul de Luni al criticului Nicolae Manolescu, acumulând experienţe literare ale poeziei moderne, până la aceea a generaţiei '80, postmodernistă. "Sunt şi eu un june", din volumul "Aer cu diamante" este poemul tinereţii, în sensul pe care îl dădea James Joyce în "Portret al artistului în tinereţe". Deoarece vorba poetului este "lunecoasă", ea îşi pierde treptat şi repede consistenţa: poetul îşi construieşte singur o mică statuie, de pe soclul căreia se contempla, pentru a rămâne întipărit în conştiinţa eternităţii. Turnul din Pisa devine un simbol al lumii degradante, înclinate, construite pe baze strâmbe. Poetul trăieşte în lumea decrepită a zeului Nimeni: Coca cola, jeans albaştri, spaţiile verzi, democratice, estuarele de linişte. Singurul lucru pe care îl doreşte poetul este să vadă un moment că lumea există, că nu a murit. Nemurirea poetului se edifică prin această statuie de vorbe, straniu monument al nemuririi virtuale lăsat posteriorităţii. Poetul trăieşte prin vorbele lui, prin gândurile pe care le-a depozitat în minte, cândva, într-un timp revolut.

S-a cartografiat terenul literaturii române în perioada 1980-1989, marcându-se multitudinea limitelor ce trebuiau depăşite: condiţia de literatură "mică", segregarea limbajelor, prăpastia dintre publicul elitist şi mase.

Frenezia ludică intertextuală este o modalitate de manifestare a unei disidenţe, poate mai eficientă decât altele, o disidenţă faţă de o ideologie instituţionalizată, retardată, cu toate efectele ei dezastruoase în plan social, politic, cultural.

fereastra latină

Interviu cu Luis E. Prieto Vasquez

de Simona Dăncilă

Domnul Luis E Prieto Vasquez reputat scriitor şi publicist din Spania, prezent în cele mai importante antologii, inclusiv în Antologia Poetica Universal, cu poezii, proză şi teatru, membru în juriile concursurilor literare şi fondator al unor cunoscute Foruri Literare(El Archipielago, Sensibilidades, Ciencia y salud, ş.a.), director al revistei Palabras Diversas şi având rubrici de specialitate şi în alte reviste latinoamericane, co-responsabil general REMES (Uniunea Mondială a Scriitorilor de Limbă Spaniolă), a avut amabilitatea să acorde un interviu în exclusivitate pentru revista EgoPHobia.

SD: Cum definiţi relaţia dintre spiritul latin şi principalele direcţii ale literaturii spaniole contemporane?

LEP:Este evidentă relaţia dintre cultura hispanoamericană şi literatura spaniolă. Începând cu sfârşitul anilor 80 are loc explozia literaturii hispanoamericane, acel boom narativ care continuă încă şi permite păstrarea unei strînse legături între toţi cei cu spirit latin, atât în literatură cât şi în muzică şi care este responsabil în mare parte şi de creşterea influenţei limbii spaniole în SUA (datorită emigraţiei hispanice) şi de percepera Spaniei ca fiind una din marile puteri mondiale.

Actualmente, limba spaniolă, cu toate variantele sale locale şi americane, acceptate şi puse în evidenţă de Diccionario Panhispanico de Dudas, luptă în forţă cu limba engleză pentru supremaţie, în special în plan cultural.

În aceste condiţii era normal să apară o organizaţie amplă-Red Mundial de Escritores de Lengua Espaniol-REMES-la iniţiativa Issei Martinez şi a mea (www.redescritoresespa.com)- ca sistem de reafirmare culturală a vigorii limbii spaniole şi a spiritului latin sub aspect creativ. La fel de normală mi se pare şi creştera deosebită a numărului de institute Cervantes, care se consolidează în toate ţările lumii.

SD:Sunt concursurile literare eficiente?

LEP:După părerea mea, aici lucrurile sunt împărţite. Din nefericire, cele care sunt dotate cu premii considerabile şi atractive stârnesc din start tot felul de controverse şi o exacerbare a subiectivismului membrilor juriului, iar cele dotate cu premii mici se pare că au un impact nesemnificativ şi nu-l pot ajuta prea mult pe autor să devină mai cunoscut.

SD:Ţinând cont de globalizarea generală accelerată credeţi că scriitorul trebuie să-şi apere limba naţională?

LEP:Cred că da. Limba maternă este importantă deoarece prin intermediul ei gândim şi simţim însă, cu toate astea, trebuie să recunosc că din motive pragmatice lumea globalizată tinde să menţină câteva limbi de largă circulaţie pe post de lidere, atât în plan economic cât şi în plan cultural.

După părerea mea, viitorul, în acest sens, aparţine englezei şi spaniolei ca limbi necesare, indispensabile. Şi mai trebuie să recunosc că a fost un dureros eşec intenţia de a defini o limbă comună-esperanto, eşec datorat fără îndoială anglosaxonilor,care s-ar fi simţit minimalizaţi odată cu punera în aplicare a acestui proiect.

SD:Există ecouri româneşti în viaţa culturală a Spaniei?

LEP:Nu prea. Ceea ce există cu certitudine este o colonie foarte amplă de români care au emigrat în căutarea unor noi locuri de muncă dar după cum se ştie, acest grup, prin definiţie, nu are un nivel cultural atât de ridicat încât să producă ecouri creative.

Desigur, relativ la aspectele sociale sau culturale, influenţa este mai notabilă.

minDisecţii

Cine e mai verde?

de iQ666

Foarte multe premii au parte de contestaţii, indiferent de tradiţia, reprezentativitatea sau valoarea lor. Că-s Oscar'uri, Nobel'uri, cele dintr-o clasă sau ale unui ziar local, premiile sunt contestate. Filmul ălalalt era mai bun, Eufrosina a primit pe ochi frumoşi 10 de la killer'ul de geografie şi l-a depăşit pe Piştucă, sigur ai trăit sau măcar auzit despre chestiuni asemănătoare. Nici la literatură nu-s mai breji oamenii, am auzit cu toţii despre nulităţile nobelizate-n vreme ce autorii noştri de cărămizi nici măcar pe listă nu-s. Ultima poveste de genul ăsta care-a ajuns la mine e despre premiul naţional pentru poezie Eminescu - secţiunea pentru volum de debut. Organizatorii au anunţat o listă de 5 nominalizaţi aleşi din vreo 10 propuneri. Imediat au apărut contestările: cărţile apărute ca urmare a concursurilor de debut la la două edituri n-au fost luate în calcul, unul dintre nominalizaţi mai scosese o carte înainte de volumul nominalizat pentru premiul de debut, regulamentul nu e clar,... S-au iscat ceva valuri, s-au certat ceva oameni, apoi s-a decernat premiul, nimeni n-a contestat decizia şi povestea tinde să se uite. Doar că la anul ar putea apărea iar probleme de genul ăsta şi până la urmă prestigiul premiului ar dispărea. Ce-i de făcut?

Eu cred că greşesc toţi. Organizatorii c-au făcut regulamentul flexibil unde nu era cazul şi rigid unde nu era nevoie, autorul care deja debutase că şi-a declarat ultima carte "de debut", autorii neluaţi în calcul pentru că nu şi-au trimis cărţile, cei care s-au aprins pentru că nu e treaba lor ce se-ntâmplă cu acest premiu, ci a organizatorilor. Dacă se doreşte ca acest premiu să fie şi să rămână cel mai important dintre cele oferite pentru volume de versuri în limba română de debut cred că soluţia e-n mâna organizatorilor şi a editurilor care publică poezie. Nu apar prea multe cărţi de poezie de debut într-un an, iar editurile care le scot nu-s nici ele multe. Ca să nu existe contestaţii că n-au fost luate-n calcul anumite volume cred că cel mai simplu ar fi ca în decembrie fiecare editură să trimită organizatorilor toate cărţile de debut pe care le-a scos. N-ar fi cheltuieli prea mari şi s-ar evita poveşti de genul autorilor care trebuie să-şi trimită singuri cărţile, dar ele nu ajung, iar altele intră-n competiţie pentru că organizatorii le-au obţinut pe diverse căi, nu expediate de cei care le-au scris sau publicat. Iar organizatorii ar putea căuta-n bazele de date ale Bibliotecii Naţionale dacă autorii propuşi au mai publicat sau nu alte volume de versuri. Pare destul de simplu totul, bunăvoinţă şi preocupare să existe. Dar mi se pare singura soluţie pentru ca premiul în discuţie să nu-şi piardă capitalul de încredere şi prestigiu acumulat deja şi să devină cu adevărat premiul Naţional pentru debut în poezie.

Lumile reale, lumile virtuale

Ce este mai important: mai mult sau mai puţin?

de Diana Todea

Uneori îmi pun întrebarea: ce este mai important în literatură, să scrii mai mult sau mai puţin?

Sfatul meu este să scrieţi mult când aţi dat peste această ”meteahnă” şi când o să aveţi un stil personal, un mod de a gândi să vă puneţi întrebarea: poate ar trebui să scriu mai puţin şi să menţin calitatea?

Nu cred că este cineva în stare să ofere ”reţete” pentru capacitatea altuia de a scrie. Doar că atunci când vezi că scrisul este gol şi nu mai produce idei, este timpul să te retragi şi să te analizezi. Ca în viaţă, scrisul are nevoie de un timp al lui, timpul de creştere, de maturizare, de îndrăgostire, de cizelare, de atenţie, de hrană şi de sfătuire. El creşte odată cu noi, ca fiinţe prin univers, prin lumea grăbită să se mai uite la ceilalţi şi să observe frumuseţea. Am putea să extragem idei din mii de cărţi, să filosofăm pe marginea a mii de pasaje, a milioanelor de idei care zboară prin pagini şi de pe buzele oamenilor pe care îi întâlnim de-a lungul vieţii. Nu vom putea să spunem: aici este adevărul, aceasta este ultima imagine, ultima simţire. Nu! Totul evoluează, zboară ca seminţele credinţei prin aer şi duh şi germinează în mintea noastră, prin scrisul nostru. Am fost, am trăit, am scris. Apoi am îmbătrânit. Au venit alţii şi s-au minunat de aceleaşi lucruri ca şi noi. Au râs la comedii şi piese de teatru, li s-au scurs lacrimile de atâta râs, au zâmbit la metaforele unui poet. şi cine spune: trebuia să fie mai mult sau mai puţin?

Uneori nu contează ce gândim. Nu contează cât plângem înainte ca ceva să se nască. După ce s-a născut, acel ceva va bucura pe cineva în lume. Poetul din noi va vrea să scrie până la epuizare, dincolo de moarte, prozatorul o să dea totul ca să scrie perfect, ca nimeni altul. Muza se va aşeza şi ea pe umerii noştri şi va privi cu uimire tot ce aşternem pe hârtie. Poate va zbura pe fereastră, ca alte gânduri de-ale noastre. Însă pagina va rămâne, şi cei care o vor citi îţi vor mulţumi că le-ai grăit. Aşa cum ai putut şi ai simţit.

Într-o lume intoxicată de imagine şi bani, scrisul rămâne temerarul care se urcă nebun pe un vârf de munte. Se uită în jur şi exclamă: ce bine că exist atât de sus, unde nimeni nu mă poate atinge! Întrebarea este: sunteţi în stare să urcaţi odată cu el? Să trăiţi pe culmi ştiind că veţi cădea într-un abis al întunericului? Până unde ne duce voinţa?

pricinaşul de serviciu

Panta rhei

de Radu-Ilarion Munteanu

Celebrul adagio aparţine, nu contează dacă documentat sau apocrif, dar cert în spirit, lui Heraclit din Efes, întemeietorul antic al dialecticii. (Toate) lucrurile curg, greu de găsit o expresie mai sugestivă a dinamicii, fenomenul fundamental în univers. În universul fizic, în universul biologic, în universul mental, al materiei superior organizate, sediu al calculatorului biologic, al conştiinţei de sine şi al voinţei.

Chiar dacă se spune never say never, aproape toate conceptele exprimând realităţi din natură, societate şi gândire, ca să folosim, fără ironie, limbajul marxist, sunt supuse dinamicii, evoluţiei, curgerii, ca sa revenim la metafora filosofului efesan. Dar în curgerea, în dinamica, în evoluţia lor, conceptele urmează etape mai mult sau mai puţin comune, constante, tipice. Un concept are o viaţă proprie, el se naşte, nu odată în dureri, trăieşte, se exprimă, proliferează cumva, îmbătrâneşte şi sfârşeşte prin a muri. Nu altfel se nasc, trăiesc şi mor atât stelele, cât şi viruşii. Şi mai departe microparticulele. Viaţa stelelor se măsoară în miliarde de ani tereştri, o generaţie de celule ţine cam jumătate de oră. La nivel microcosmic, nucleonii şi electronii, cele mai stabile particule din univers, au timpi de înjumătăţire de ordinul miilor de ani, dar există şi aşa numitele rezonanţe, cu timp de înjumătăţire de ordinul picosecundelor.

Penultimul pas introductiv, de schiţare a cadrului în care vom trata subiectul, este conceptul de proprietate. De ce? Simplu, deoarece e prima noţiune ce desparte jungla dreptului forţei de sălaşul forţei dreptului. E chiar prima idee a acestei forţe a convenţiei sociale. Graniţa ce marchează trecerea de la animalitate la umanitate. Aceeaşi dialectică ne confirmă firescul, legicul teoretic al unei realităţi practice: odată cu apariţia condiţiei umane a societăţii, prin aglutinarea, instinctuală ab initio, a proprietăţii, animalitatea omului şi a umanităţii n-a încetat să se manifeste. Dar nu aceasta e linia pe care o urmărim. Ne vom limita la doar două observaţii. Primo, că în această optică, la urma urmei materialist dialectică eliberată de chingile ideologice marxiste, teoria şi praxa marxistă şi, ulterior, marxist-leninistă, apare ca o inginerie distructivă on purpose; un artefact contra naturii. Secondo, că, în ultimă analiză, în măsura în care deosebirea esenţială între om şi animal e simţul moral, dezvoltarea acestuia e urmarea logică şi legică a creării şi funcţionalizării conceptului de proprietate.

Conceptul asupra căruia ne propunem să focalizăm modestele noastre capacităţi analitice este democraţia. Etimologic şi oarecum istoric ar fi o creaţie a acelui om grec, pe care fermecătorul D. I. Suchianu (un om de stânga, de altfel, spre amuzamentul zeilor şi al îngerilor) îl socotea unul din cele trei arhetipuri ale umanităţii, alături de omul renaşterii şi de ceea ce el numea, mai mult sau mai puţin ambiguu, omul actual. Lingvistic originea greacă a democraţiei e incontestabilă. Cu amendamentul că instituţia ca atare a funcţionat discontinuu în agitata istorie a civilizaţiei aheeano-elene. Deloc întâmplător, n-a funcţionat, cât a funcţionat, decât în Atena. Nu şi în Sparta elitelor militare (civilizaţia care a inventat trupele de commando avant la lettre), nu în Beoţia filosofilor, cu atât mai puţin în Macedonia, care şi-a inventat falanga, propriul corp militar de elită, care a dus, pentru câteva secole, graniţele elenismului până la Indus şi pe valea Nilului.

Secole de-a rândul acest sistem politic n-a mai fost prezent în istorie. Chiar în fragmentarele perioade de funcţionare democratică a polisului-stat atenian, în Orient dominau imperiile, structuri autocratice, ierarhice, iar dacă republica romană a lăsat imperiului moştenire puterea, cât efectivă, cât formală a senatului, acest sfat al bătrânilor, de origine tribală, nu era un corp electiv. Civilizaţia chineză, spre exemplu, care posedă, în fapt, o diversitate internă mai complexă decât chiar Europa naţiunilor, a luat multe secole un avans civilizaţional tocmai datorită centralizării statale, în formă imperială. O nuanţă specifică, originală, la japonezi, unde şogunatul, instituţia deţinătoare a puterii reale, era funcţie de merit, instituţia imperială, divină, simbolică şi reprezentativă prin definiţie, fiind una ereditară.

Dacă experimentul atenian a rămas izolat în istorie, dând la urma urmei doar un nume de concept, fără acoperire istorică, la alt capăt de lume s-a dospit, dezvoltând cutuma sfatului tribal saxon şi trecând-o prin etape succesive, până la parlamentul, primul din lume, care îmbina pe baze elective, reprezentarea populaţiei cu funcţia principală de control al puterii regale. Prin controlul veniturilor coroanei. Ar fi exagerat să considerăm parlamentul embrionar din evul mediu târziu, ca un instrument democratic. Însuşi cuvântul parlament a fost rostit în premieră în 1239, pe vremea lui Henry III, ultimul rege plantagenet, fiu al lui Ioan fără Ţară şi nepotul celebrului Henry II şi însemna simplul fapt de a vorbi în cadrul Marelui Consiliu feudal, unde erau prezenţi cavalerii aleşi în oraşe şi în comitate, care nu aveau, la acea vreme, nici rol deliberativ nici decizional, ci exclusiv de a transmite în teritoriu deciziile corpului deţinător al puterii. A trebuit să treacă 6 secole până la reforma parlamentară din 1832, care era încă departe de votul universal. Iar instituţia unui prim ministru, ca emanaţie electivă, responsabil în faţa parlamentului, s-a născut la începutul secolului XVIII, când primul rege hanovrian, George I, care nu ştia şi n-a învăţat engleza, dar care prezida, prin definiţie, cabinetul ministerial, chiulea plictisit de la şedinţe şi-şi lăsa un înlocuitor la prezidiu, care s-a întâmplat să fie un bun executant al funcţiei. Anglia a inventat astfel monarhia parlamentară nu ca un arhitect, după un plan predesenat, nici ca o albină, după un program imprimat în instinct, ci, cumva, ca inventatorul colectiv al roţii, care a observat multă vreme că trunchiurile de copac se rostogolesc. Sau... curg.

Dar nu trebuie să confundăm, nici să identificăm, democraţia cu sistemul electoral. Acesta din urmă nu e decât unul din instrumentele primeia. Al doilea pilon al democraţiei, de fapt primul, e pur conceptual, drepturile omului. Concept abstract, artefact mental. De origine evident elitară. Căci stratul de bază al piramidei sociale e, prin definiţie, prea legat de adagiul latin primum vivere, et deinde philosophari. Gradul de abstractizare al conceptului nu şade, însă, nici la îndemâna claselor dominante economic, politic ori social. Prea ocupate şi acestea cu exercitarea propriilor funcţii. E nevoie de un potenţial de reflecţie de natură pur intelectuală pentru a cristaliza un atare element de suprastructură (în sens marxist, adică o idee distinctă de sistemul relaţiilor de producţie). Iar simpla apariţie a acestui concept este dovada, imo, a rolului major jucat de unele structuri elitare în secolul XIX.

Dacă drepturile omului reprezintă substanţa de fond, quintesenţa democraţiei, acestea nu înseamnă nimic fără instituţiile care să le garanteze, să le materializeze, să le pună în valoare şi să le plaseze în zona motorului evoluţiei sociale. Aşadar, din punct de vedere materialist dialectic liber de marxism, democraţia ar fi conceptul fundamental al suprastructurii sociale. Reamintim, în beneficiul cititorului mai tânăr, această concepţie: societatea se împarte în bază, care constituie totalitatea relaţiilor stabilite în proesul de producţie social-economică şi suprastructură, care constituie totalitatea ideilor politice, juridice, culturale, etice, morale, ştiinţifice, filosofice etc, şi a instituţiilor acestora.

Dacă sistemul parlamentar, croit, prin compromisuri pragmatice, pe măsura corpusului social englez, a fost copiat de majoritatea ţărilor, cu cele mai diferite sisteme politice, indiferent dacă li se potrivea sau nu, democraţia a luat, la rândul ei, aspecte la fel de formale. Scopul acestei utilizări false a democraţiei şi a instrumentului său electoral e evident: cauţionarea regimurilor autoritare, până la cele totalitare. Un dictator nu poate fi perfect dacă nu crede, cât de cât, în minciuna propagandistică a regimului pe care-l foloseşte, autoiluzionarea e inerentă structurii psihologice a oricărui dictator şi ficţiunea democraţiei formale şi a rezultatelor de quasiunanimitate electorală îi întreţin, ambele, iluzia că e iubit de popor. Să ne amintim răspunsul persiflant al lui Nicolae Ceauşescu, dat, în vara lui 1987, deci când avea, fără s-o ştie, cam doi ani şi jumătate de trăit, lui Mişa Gorbaciov, care încerca să-l avertizeze că istoria nu iartă pe cei care nu se adaptează la prezent: păi noi am anticipat perestroika cu cel puţin 20 de ani. Se referea la etapa eliminării ultimelor edecuri ale garniturii dejiste, ocazionate de falsa reabilitare a lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Cititorii se vor întreba, de bună seamă, care să fie rostul acestui excurs istoric. Este o întrebare tulburătoare: dacă democraţia poate fi utilizată în serviciul unui regim totalitar, nu cumva posedă ea fisuri intrinseci care ar putea permite lunecarea democraţiilor reale, pe nesimţite, în aceeaşi direcţie?

Analiza răspunsurilor posibile la această întrebare e suficient de complexă pentru a constitui subiectul urmării articolului de faţă.

Nota bene: Coincidenţa, dacă aşa ceva există, face ca zilele astea să se fi discutat pe un e-grup tocmai de democraţie şi relaţia acesteia cu statul de drept. Un participant, cu ale cărui opinii sunt de cele mai multe ori de acord, prezintă unele idei ale lui Fareed Zakaria, alături de propriile sale opinii. Dacă aş fi inserat unele dintre acestea în articol, acesta ar fi luat, probabil, altă turnură, deşi, repet, consider realiste şi de bun simţ majoritatea celor prezentate. Nu-mi puteam însă permite să operez cu idei care nu-mi aparţin, câtă vreme nu sunt autorizat explicit s-o fac. Această notă e, de fapt, o invitaţie distinsului coleg de e-grup să-şi structureze propriile opinii în materie şi să propună rezultatul EgoPHobiei.

anunţ

Noutăţi în legătură cu NOEMA

de Gorun Manolescu

NOTĂ:
Acest text constituie şi o solicitare de articole pentru NOEMA vol. VIII, 2009. Materialele vor fi trimise la gmnoema@yhoo.com. Data ultimă este 1 februarie 2009. Vă rugăm să citiţi cu atenţie „Instrucţiunile pentru autori” care se găsesc pe sit-ul NOEMEI.

*

Voi încerca să vă reţin atenţia cu unele noutăţi despre Noema.

În primul rând, aşa cum majoritatea Dvs. cred că aţi aflat, din acest an NOEMA are şi un site (www.noema.crifst.ro). Dacă autorii, publicaţi în volumele NOEMEI vor avea curiozitatea să acceseze „Google” (nu numai *.ro ci si cel englez, francez sau canadian) sper să aibă o surpriză plăcută, în măsura în care îşi vor posta numele şi vor da „search”, să constate că rezumatele articolelor care le aparţin, apar acolo. De asemenea, dacă vor accesa opţiunea „Trafic” (în stânga jos), vor putea observa, din statistici, că NOEMA, deşi proaspăt apărută pe internet, ocupă un onorabil loc (ca număr de accesări) în cadrul categoriei din care face parte.

În al doilea rând, având în vedere interesul lărgit de care se bucură publicaţia, am propus – şi Domnul Acad. Mihai Drăganescu a fost de acord - ca Domnul dr. Ionuţ Isac să devină redactor şef adjunct pe domeniul „epistemologie”. Acest lucru a fost făcut pentru a îmbunătăţi calitatea materialelor publicate pe domeniu, printr-o supervizare specializată, volumul textelor propuse fiind în creştere. Adaug că, în urma cu doi ani, pe domeniile de „istorie a ştiinţei şi tehnologiei”, redactor şef adjunct a fost numit Domnul dr. Ştefan Negrea, iar ca secretar de redacţie Domnul drd. Valentin Marin. Şi acestui lucru a fost benefic, drept care le mulţumesc din nou, aşa cum am mai făcut-o şi în şedinţa anuală CRIFST de anul trecut.

În al treilea rând, Colegiul de redacţie, cu aprobarea Domnului Acad. Mihai Drăgănescu, Directorul NOEMEI, a hotărât ca, începând cu vol. VIII, 2009, în publicaţie să poată fi incluse şi texte bilingve (în română obligatoriu simultan cu versiunea în engleză şi/sau franceză). Şi aceasta pentru a mări numărul cititorilor de peste graniţă. De asemenea şi pentru a fi posibil ca textele publicate să fie incluse integral în unele baze de date internaţionale. Prin urmare, aşteptăm trimiterea, de către Dvs., a unor astfel de texte.

În încheiere amintesc că, în anul 2009, Domnul Acad. Mihai Drăgănescu împlineşte 80 de ani. Cu această ocazie, colegiul de redacţie şi-a propus să scoată, eventual, un supliment omagial al NOEMEI. Totul depinde de Dvs.. Vă rog să trimiteţi materiale. Mai anunţ că Domnul Acad. Mihai Drăgănescu ne-a promis să ne transmită, acordând prioritatea publicării, un text bilingv, traducerea în engleză fiind realizată de către Acad. Gheorghe Tecuci, profesor la o universitate din USA.

Gorun Manolescu,

Redactor şef al NOEMEI

anunţ

Concursul Naţional de Diaristică (Jurnal de licean) "Mihail Sebastian"
[ Ediţia a II-a]

Regulamentul de desfăşurare
Colegiul Naţional "Petru Rareş" din Suceava, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Suceava şi Universitatea "Ştefan cel Mare", organizează, sub egida Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, ediţia a II-a a Concursului Naţional de Diaristică (Jurnal de licean) "Mihail Sebastian".

Condiţii de participare
Concursul se adresează tuturor elevilor de liceu (clasele IX-XIII).

Desfăşurarea Concursului
Concursul se desfăşoară pe două secţiuni: jurnal personal, respectiv, jurnal consacrat. Atenţie! Liceenii care doresc să participe se pot înscrie exclusiv la una dintre secţiuni.

La prima secţiune, participanţii vor trimite, în perioada 22 decembrie 2008 - 22 februarie 2009, ca document ataşat, scris cu diacritice (format .doc: Times New Roman 12; Line Spacing 1,5), pe adresa electronică a Concursului (e-mail: rares.concursdiaristica@yahoo.com), o lucrare de maximum 3 pagini, cuprinzând o selecţie din jurnalul personal, limitată la perioada liceului.

La a doua secţiune, participanţii vor trimite, în aceleaşi condiţii, o lucrare de maximum 3 pagini, cuprinzând recenzia jurnalului publicat al unei personalităţi culturale româneşti sau străine.

Atenţie! Lucrările nu vor fi semnate. Participaţii vor trimite în acelaşi mod, ca document ataşat, Fişa de participare din Anexă, completată cu datele solicitate.

Din numărul total de participanţi, în perioada 23 februarie 2009 - 8 martie 2009, Juriul preliminar va selecta 20 liceeni, câte 10 pentru fiecare secţiune, care vor participa la etapa finală, desfăşurată la Suceava, în perioada 21-22 martie 2009.

Atenţie! Materialele trimise după data de 22 februarie 2009 nu vor putea participa la Concurs.

Finaliştii vor susţine o probă scrisă de redactare a unui jurnal personal pe o temă dată. Juriul naţional va face selecţia lucrărilor câştigătoare şi premierea câştigătorilor.

Premiile Concursului
Marele Premiu "Mihail Sebastian" (1000 RON),
premiul I (750 RON), premiul al II-lea (500 RON), premiul al III-lea (250 RON),
premiu special (tablou - colecţia George Ostafi).

Manifestarea va mai cuprinde: atelier de lucru cu membrii Juriului, lansarea unui volum de diaristică, excursie la mănăstirile din Bucovina.

Informaţii suplimentare
Aplicantul: Colegiul Naţional "Petru Rareş" din Suceava, Strada Mihai Viteazu, Nr. 24
E-mail: cnpr@warpnet.ro; Telefon: 0230-520822, Fax: 0330-401178
Persoană de contact: Prof. Gheorghe Cîrstian
E-mail: gheorghe_cirstian@yahoo.com; telefon: 0744611757, 0230-531565

#
Regulamentul concursului poate fi descărcat de aici.