~ Adrian Suciu - Tunelul spre lună
~ Costel Macovei - Prinţul fericirii

Tunelul spre lună
-dramă comică scurtă-

de Adrian Suciu

Scena 1

Nu există scenă şi decor. Actorii intră în sală odată cu spectatorii, fără să iasă cu nimic în evidenţă. Spaţiul şi personajele vor fi caracterizate scenografic în deplină libertate, în acord cu viziunea regizorală şi respectându-se constrângerea din primul enunţ. Importantă este plasarea personajelor în spaţiu în aşa fel încât să fie facilitate jocul şi interacţiunea acestora. E necesară doar o fosă vizibilă, o „groapă” de dimensiuni convenabile desfăşurării acţiunii, uşor de realizat, ca atare sau în convenţie teatrală, în orice situaţie. În lipsa unui spaţiu de joc demarcat explicit, totul se întâmplă în mijlocul spectatorilor şi printre ei, alături de ei, dedesubt ori deasupra, pe rând sau deodată.

Personajul (ieşind din groapă, în ţinută de muncă, cu găleata plină pe umăr, deşartă din ea pietriş): Sap. Acu’ treizeci de ani am întâlnit-o şi i-am spus „Madam, vă iubesc!” „Fă-mi un tunel spre lună şi-am să fiu a ta, soaţă legiuită cu tot dichisul”. „Luna-i sus, cum amarul meu să sap către ea?” „Ziua-i jos, zice, pe partea cealaltă. Dacă sfârşeşti lucrarea în miezul zilei, o prinzi acolo”. De-atunci sap. Am avut la început un ajutor da’ a plecat, cred că sapă şi el acu’ un tunel pentru Madam. Or fi mulţi care sapă tuneluri pentru Madam, nădăjduind să prinză primii luna de coarne şi să i-o trântească la picioare. N-avem vreme de taifasuri. N-am mai povestit cu cineva de… (Numără până la cinci).

Scena 2

Îngerul principal (îl întrerupe, ridicându-se): E clar, bănuiesc, şi evident pentru orice persoană de bună-credinţă, că nu-i putem lăsa pe toţi dezaxaţii să sape unde vor ei. Dacă tot sapă, o să descopere până la urmă că nu există iad. Dacă nu există iad, s-ar putea să persevereze în eroare şi să susţină că nu există nici rai. Că nu există, aşadar, Dumnezeu, sfinţi şi îngeri!!! Mie mi se pare că exist! (Face o piruetă, râde în hohote. Către Personaj, autoritar): Matale ce faci aici? Şi de când? (Personajul dă să răspundă, Îngerul principal îl opreşte): Stai puţin, să vorbim şi noi ca oamenii. (Îi trage un scaun, îl aşează, îi arată ceva).

Personajul: Sap…

Îngerul principal: Sapi…

Personajul: Un tunel către lună.

Îngerul principal (aruncă o piatră în groapă şi aşteaptă, îndelung, să audă ecoul): Un tunel către lună… Şi de ce, mă rog?

Personajul: Din dragoste.

Îngerul principal (izbucneşte în hohote nestăvilite de râs, se îneacă, lăcrimează): Din dragoste… Matale eşti simpatic… Hai, te rog, trebuie să-mi povesteşti totul cu lux de amănunte!

Personajul: Mă grăbesc îngrozitor şi nu e nimic de povestit. O iubesc pe Madam, ea mi-a cerut un tunel către lună.

Îngerul principal: Madam asta e cumva celebra codoaşă?

Personajul: Nu ştiu. Ce înseamnă „codoaşă”?

Îngerul principal (brusc ameninţător): Autorizaţie să sapi ai?

Personajul: Autorizaţie de la cine?

Îngerul principal: Autorizaţie de la autorităţi.

Personajul: N-am. N-am ştiut că-mi trebuie. N-a trecut nici o autoritate pe-aici.

Îngerul principal: Altă dată să ştii.

Scena 3

Se apropie Funcţionarul: cu mapa doldora de hârtii.

Îngerul principal: Domnul are nevoie de o autorizaţie pentru un tunel către lună.

Funcţionarul: Da, e o simplă formalitate. Va trebui să depună la Registratură o copie după actul dumisale de identitate, dimpreună cu o cerere scrisă şi o scrisoare de motivaţie care să explice clar şi pe înţelesul tuturor în ce măsură zisa lucrare este utilă umanităţii şi progresului social. Sigur, după dezbaterea publică şi eventualul răspuns favorabil, solicitantul va trebui să solicite o serie de avize, autorizaţii şi acorduri al căror rost e doar să evite neînţelegerile ulterioare. E nevoie de acordul tuturor proprietarilor de instalaţii subterane: minele, distribuitorii de gaze, apă şi electricitate, organizaţia ecologistă „Amicii râmei” şi altele, lista exhaustivă urmând a-i fi înmânată solicitantului la momentul oportun.

Îngerul principal (a ascultat transfigurat de plăcere şi nici n-a băgat de seamă că Personajul a intrat în gura tunelului): Ce faci, bă, nu iei notiţe???

Personajul: N-am vreme de prostii, am de lucru. (Dispare în tunel).

Îngerul principal (furios la culme): Opreşte-l, ce faci, nu vezi că încalcă disciplina în construcţii???

Funcţionarul: Nu am ce să-i fac. Va trebui să sesizez instanţa de judecată. Va trebui declanşat un proces după toate normele procedurale. Până la pronunţarea unei sentinţe definitive şi irevocabile, eu nu am cum să intervin. Asta înseamnă vreo… doisprezece ani.

Îngerul principal: Hai să studiem legea, trebuie să găsim o soluţie… (Pleacă amândoi, studiind hârtiile).

Scena 4

Îngerii împrăştiaţi prin public încep să converseze.

Îngerul 1: După cum aţi văzut, legile sunt atât de proaste încât nu mai putem păstra nici măcar aparenţa legalităţii.

Îngerul 2: Nu-i de mirare că-i aşa, sunt făcute de ciobani care se cred păstori.

Îngerul 3: Că i-am şi spus lu’ Şefu’, zic: Cine mai poate avea credinţă când vede cum s-a împărţit norocu-n lume? Zice: Lasă, credinţa pe dovezi e ca sexu’ cu banii înainte.

Îngerul 4 (râde): Şefu’ are umor. Tot el a zis că pe unul pe care merită să-l înjuri nu merită nici măcar să-l înjuri.

Scena 5

Se aude vocea Madamei: Şşşşşşşşşşşt, disciplină pentru dom’ profesor! Îngerii se dezbracă, rapid, eficient, cu siguranţa unui ritual îndelung exersat. Sexualitatea lor, pe sub hainele „civile”, e punctată explicit. Îngerul 1 îşi pune o pereche de căşti în urechi, se urcă pe un scaun şi face strip-tease pe o muzică auzită doar de el. Regizorul va decide, în deplină libertate, cât de tare va insista asupra încărcăturii erotice a scenei.

Madam: Dom’ Profesor, e o plăcere pentru noi să ne întâlnim din nou. Doriţi ceva special sau ca de obicei?

Profesorul: Am venit din interes, nu de plăcere de data asta. Poate un show cât povestim noi, să ne mai relaxăm. (Îngerii încep, de îndată, un show erotic. Îngerul 1 îşi vede de dansul lui).

Madam: Un coniac, poate…

Profesorul (holbându-se la îngeri): Sunt obosit şi obosit. Am avut cursuri azi la ASE. Dacă stai o zi în ASE şi te uiţi câte femei sunt şi dacă înmulţeşti scena cu toate instituţiile de învăţământ din ţară, de la grădiniţe la academii, te întrebi: o mai rămâne vreo femeie simplă pe undeva la care să meargă şi fără farafastâcuri intelectualiste? Toate vor să se facă economiste şi scriitoare, e la modă, de parcă ar fi ceva mai important de numărat şi de scris pe lumea asta decât copiii şi orgasmele!

Madam: Şi banii…

Profesorul: Nu-ţi trebuie Academia de Ştiinţe Economice ca să numeri câţi bani poţi câştiga într-o viaţă. În fine, sunt eu obosit, nici sexul nu mai e ce era pe vremuri. Scurt: am fost trimis la dumneavoastră într-o chestiune de lobby. Trebuie să convingeţi un nebun să se oprească din săpat un tunel spre lună.

Madam: Un tunel spre ce???

Profesorul: Nu faceţi pe mirata, se pare că individul sapă din pricina dumneavoastră.

Madam: Adică???

Profesorul: Adică susţine că i-aţi promis, (aparte, cu fierbinţeală în glas) cam pe vremea când ne-am cunoscut noi şi erai fragedă ca o piersicuţă de mă lua cu leşin după fiecare noapte de amor, (oficial din nou) că îl luaţi de bărbat dacă vă sapă un tunel spre lună şi vă aduce astrul….

Madam: (râde, râde, râde): Păi aşa le spuneam, pe vremea aia, la toţi care se îndrăgosteau de mine, eu umblam să-mi fac un rost nu să oblojesc sentimentele vreunui mascul ratat. Nu pot să cred că există vreunul care a luat de bune vorbele mele deşi am văzut gaura aia nesfârşită, credeam că sunt ceva prospecţiuni geologice…

Profesorul: Va trebui, totuşi, să credeţi. Individul nu numai că a luat de bune spusele dumneavoastră dar a şi avansat atât de tare cu lucrările încât a început să îngrijoreze diferite autorităţi, din diferite motive. Deci, sunteţi rugată să vorbiţi cu individul, să-i explicaţi că totul a fost o glumă nevinovată, să termine odată cu această monomanie care pune în primejdie anumite aspecte ale ordinii publice.

Madam: Desigur, domnule profesor, desigur, sunt chiar curioasă să-l văd şi să-i vorbesc.

Profesorul: Pe-aici vă rog!

Madam, Profesorul şi Îngerii se apropie de marginea gropii, vine şi Îngerul principal. Aşteptare. Madam se apleacă deasupra gropii şi priveşte înăuntru. Aşteptare. Îngerul 1 mâzgăleşte o bucată de hârtie cu un ruj.

Profesorul: Ce scrii acolo, puişor?

Îngerul 1: (fâstâcit) O poezie.

Profesorul: Ce spuneam Madam? Scriitoare! Ia citeşte-ne şi nouă, tot avem de aşteptat.

Îngerul 1: (cere, din priviri, aprobarea Madamei) E aşa, pe moment, că nu vă pot refuza, altfel nu citesc versuri la prima mână, trebuiesc elaborate, cizelate. Dar fie!

„Vorbeam cu mine despre mine şi-ai trecut

tu ca o coasă prin ierburi prin mărunţişurile mele.

Am fost silită să mă împotrivesc,

am citit recent scrisori scrise cu pastă verde

şi-am aflat că oricum e târziu: eşti singurul bărbat

pe care îl cunosc şi care

colecţionează pixuri colorate.”

Entuziasm, aplauze, efuziune.

Profesorul: Bravo! Nu e deloc lipsit de virtuţi, ai talent. Noi am făcut sex până acuma?

Îngerul 1: Nu, domnule Profesor, n-am avut niciodată privilegiul să vă atrag atenţia.

Profesorul: Chestiunea asta va trebui rezolvată. Promit să împărtăşesc poezia ta cu proxima ocazie.

Îngerul 1: Va fi o mare onoare pentru mine! Sunt convinsă că va fi o experienţă memorabilă pe care o să vă cer acordul să o transpun ulterior în vers liber.

Profesorul: (privind gânditor în puţ) Sigur, păpuşă, ai mână liberă. Până atunci, însă, trebuie să ne ocupăm de poezia asta de fraier. Întârzie.

Îngerul principal: Avem informaţii din surse credibile că apare curând.

Scena 6

Iese Personajul, aşează găleata pe buza gropii. Rămâne înmărmurit în faţa Madamei.

Personajul (încurcat): Bună ziua.

Madam: Cred că noi ne-am cunoscut în alte vremuri, când eraţi familiarizat cu politeţea. (Personajul îşi curăţă mâinile pe haine, îşi aranjează ţinuta, sărută ceremonios mâna Madamei, în aplauzele celorlalţi).

Madam: Acum cred că putem conversa în condiţii optime. Cei de faţă sunt cu toţii prietenii mei.

Personajul: Sentimentele mele sunt statornice. Dragostea care mă mână e mare. Lucrarea avansează corespunzător şi nădăjduiesc să o duc la bun sfârşit.

Madam: Şi speri ca dragostea să ţi se întoarcă…

Îngerul principal: Statornicia e calitatea celor fără de calităţi.

Personajul (enervat): Nu ştiţi nimic despre statornicie! Bunica mea a cumpărat de toate de la singurul magazin din sat mai bine de cincizeci de ani. Şi când au apărut magazine noi, moderne, a continuat să cumpere ulei rânced şi făină cu gărgăriţe până a rămas ultima clientă. Dacă era pâinea uscată şi întrebai de ce o cumpără, răspundea cu năduf: „Ăilalţi nu ştiu săra pâinea, habar n-au!”. După ce i s-a închis magazinul, îi cumpărau de toate copiii şi nepoţii iar ea a tot mestecat fără poftă pâinea prost sărată, până s-a mutat la cantina lui Dumnezeu. Iar eu am să mănânc pâinea mea, până la capăt. Pace bună! (Îşi ia găleata).

Îngerul principal: E clar, ăsta e nebun. Ne pierdem vremea cu el. Nici nu ştie ce vrem de la el şi pleacă în treburile lui! Să mergem şi noi la treburile noastre, e nevoie de măsuri radicale.

Madam: Nu e nici un strop de nebunie aici! Nu e nevoie de măsuri radicale! (Către Personaj). Dacă finalurile fericite nu ar fi indecente, te-aş lua de soţ de îndată. Dar suntem oameni maturi, să ne manifestăm ca atare. Date fiind circumstanţele, am să te ţin de bărbat. Măcar până mă plictisesc. Promit, oricum, că am să-ţi fiu alături. Promit că fiecare deget şi fiecare muşchi ostenit îţi va fi mângâiat, sărutat şi alinat. Promit că nu-ţi va lipsi dragostea în toate formele ei de manifestare. (Către Îngeri) Luaţi-l! (Îngerii îl iau pe sus, Personajul se abandonează în voia lor).

Profesorul (către Îngerul 1): Tu mai rămâi! (Restul personajelor părăsesc sala cărându-l, trăgându-l, copleşindu-l cu tandreţuri pe Personaj).

Scena 7

Profesorul (către Îngerul 1) : Îngeraş, succesele mă excită. Am o idee…

Îngerul 1: Ideile d-voastră sunt lege pentru mine.

Profesorul: Hai să verificăm dacă fraierul a făcut treabă temeinică! (Chicotesc amândoi. Intră în tunel. Dinăuntru se aud sunete lubrice).

FINAL

Prinţul fericirii

de Costel Macovei

(pe o pancardă mare este scris acest titlu. Din culise, din partea dreaptă iese un Povestaş, priveşte pancarda după care începe să se lamenteze, iar din culise se aude o voce):

Povestaşul : Ce-i asta? Cine a mai pomenit asemenea titlu pentru o piesă? Neruşinare.

Vocea: Oare? De ce spui asta?

Povestaşul: Chiar, de ce spun asta?

Vocea: Doar pentru că fericirea este greu de descris în cuvinte sărace? Este greu într-adevăr, dar numai pentru bieţii oameni care nu ştiu decât: casă – serviciu – casă – supermarket – casă – dormitor. Pentru ei fericirea este poate o vorba goală, fără conţinut, un ambalaj păstrat undeva în debara, pe care nu te înduri să-l arunci. Îl mai păstrezi. Cine ştie, poate-l mai poţi folosi, când pregăteşti un cadou unui prieten... sau ...poate că...şi hăt, după toate aceste multe întrebări te trezeşti bătrân, iar copiii vin să-ţi facă ordine prin casă, prin viaţă, prin debara şi dau peste el. Peste ambalaj. Ei nu ştiu ce este, la ce foloseşte, aşa că-l aruncă. Îşi mai aduce cineva aminte? Mai ştie cineva culoarea fericirii? Ce mai contează.

Povestaşul: Arunci cu vorbe ca un extinctor, şi dacă stau şi mă gândesc mai faci şi spume...

Vocea: Tot ca un extinctor...

Povestaşul: Bineînteles...auzi la el...Prinţul Fericirii...Măcar dacă-i spuneai Prinţul Fericit. Dar aşa? Unde-i Tărâmul Fericirii? Cine l-a văzut? Cine a păşit înăuntru?

Vocea: Spui înăuntru de parcă fericirea ar fi o odaie...

Povestaşul: Bine, bine, învăţatule. Spune-mi tu ce-i Fericirea? Unde-i acel Tărâm Fermecat?
Vocea: Dacă dăm crezare vorbelor din bătrâni, numai poeţii aveau curajul de a păşi cu sfială pe potecile-i pline de taine. Doar ei se incumetau ca să-i treaca hotarele pentru a soarbe o cupă de nectar şi a tăifăsui cu Preafericiţii.

POVESTAŞUL: Braşoave, glume răsuflate. Prostii de adormit copii. Auzi la el. Nimeni nu mai crede astăzi în aşa ceva.
VOCEA: Ţi-am spus doar că fericirea este ca un ambalaj uitat pe raft iar cei mai mulţi nici măcar nu ştiu ce anume era înăuntru...
POVESTAŞUL: Auzi la el, poeţii, preafericiţii...
VOCEA: De aceea se spune că poeţii erau egalii preafericiţilor.
POVESTAŞUL: Lunateci vrei să spui.
VOCEA: Da, poţi să le spui cum vrei, dar ceea ce ştiu este că mereu poeţii vor fi primiţi cu cinste şi cu adâncă preţuire la lumina tremurată a focurilor pentru...
POVESTAŞUL: Pentru a mânca şi a bea ca sparţii...ştiu eu poveştile astea...
VOCEA: Pentru a readuce în memorie oricui uită că «toate au fost date sub stăpânirea omului » care a fost întrupat din tină şi îmbrăcat în mantia Sfântul Duh.
POVESTAŞUL : Oh, biet nătâng...
VOCEA: Poeţii ca şi dervişii sunt oameni-spirite care cutreieră spaţiul şi timpul fără oprire, fără de odihnă...
POVESTAŞUL: Şi fără nici un ban. Iar când prind de veste despre vreun ospăţ se înghesuie ca ciorile pe crengi...
VOCEA: Tată...tată...cum se cheamă pomul care face ciori?
POVESTAŞUL: Da, da, râzi...râzi de mine?...râzi de tine...
VOCEA: Eu ştiu doar că cine râde la urmă...
POVESTAŞUL: Riscă să râdă ca prostu...sau râde singur... în cel mai fericit caz....
VOCEA: Bine Povestaşule...atunci?
POVESTAŞUL: Atunci ce?
VOCEA: Atunci ce facem?
POVESTAŞUL: Stingem luminile...
(în sală se sting pe rând luminile)
ne aşezăm comod în scaune, şi aşteptăm...în linişte...
(Povestaşul se îndreapta încet spre culise în partea dreaptă de unde a ieşit)
să înceapă povestea...căci asta este marea diferenţă dintre un Povestaş şi un Poet: unul toarce turbarea lumii în fuioare de liniştea la gura sobei, celălalt scarmăna liniştea umplând lumea de turbare, sau cum spune poetul:
Cu fiece poveste eu încerc să-ţi spun
Cum să alegi în viaţă drumul bun.
VOCEA: Ceea ce aţi auzit nu vrea să fie decât o oglindă strâmbă în care se priveşte Invidia. Dar după cum bine ştiţi, Invidia nu poate pricinui nici un rău – dacă nu i se raspunde. Iar amândoi, Povestaşul şi Poetul cunosc magia şi puterea cuvintelor, care asemenea săgeţilor odată trimise nu mai pot fi oprite şi de aceea nu răspund invidiei cu vorbe ci doar...cu Dragoste.

(Din culise se aude autorul care începe să spună povestea adevărată în timp ce pe scenă în plan îndepărtat doi actori mimează subiectul povestirii)
AUTORUL: Se spune că demult, tare demult, pe când cămila umbla printre ierburi fără a mai avea nevoie de cocoaşe ca să ţină apa de primeneală, şi pe când curmalii erau mici ca trestia de-ţi era şi teamă să nu-i dobori când ieşeai la cosit iată că într-un cătun uitat de lume trăia olarul Mustafa, împreună cu fiul său Ali. Cât era ziulica de mare, Ali căra lut de la groapă, apă de la fântână, frământa pasta cea moale şi lipicioasă, într-un cuvânt facea totul ca să-şi ajute tatăl, dar degeaba. Oalele şi veselele dispăreau sub stratul gros al neputinţei căci nici un străin nu trecea ca să cumpere iar cei din cătun oricum primeau mai mult degeaba de săraci ce erau, astfel că bătrânul său tată, văzând sărăcia care pusese stăpânire pe viaţa şi ograda lor tot nemulţumit şi încruntat era. Dar iată că într-o bună dimineaţă pe când lumina se chinuia să intre în acea lume şi Ali încă mai lenevea în pat, căutând să priceapă visul ce-l bântuia de ceva timp, din patul lui, bătrânul său tată începu a vorbi:
TATĂL: Aşa nu se mai poate Ali. Oricât ne-am zbate şi orice am face, la un capat tot n-o scoatem. I-aţi dar traista goală care s-a strâmbat de aşteptare, pune în ea ceea ce crezi tu de cuviinţă şi pleacă băiete.
ALI: De ce vorbeşti aşa tată ? Cu ce ţi-am greşit ?
TATĂL: O copilul meu, ştii că mi se rupe sufletul la astfel de vorbe dar decât să te văd târându-te ca un vierme prin viaţa asta mai bine strălucirea de-o clipa ca a licuriciului...
ALI : Da ce-i acela licurici ?
TATĂL: Nu ştiu, dar se povesteşte că profetul ar fi spus unora care se îndoiau şi nu îndrăzneau să-l urmeze că: «mai bine ca un leu să mori, iar lumea să o ştie, decât în noaptea grea să te strecori, hienă prin pustie. Mai bine-o clipă licurici, ce-n noapte-i o scânteie, decât un vierme ce-n noroi, el viaţa şi-o încheie.» Pleacă-n lume băiete şi nu te uita înapoi.
ALI : Dar tată...
TATĂL: Nu uita că cea mai mare bucurie a mea e ca ţie să-ţi fie bine.
ALI: Bine...dar tu...tată ?
TATĂL: Viaţa mea oricum e făr’ de culoare după ce s-a prăpădit buna ta mamă şi vezi bine că prin curtea asta pustiită, în afara sărăciei care s-a cuibărit şi s-a cocoloşit cu toată liota de neamuri nu mai este nimic, de crezi că şi-a făcut vântul potecă şi suflă numai pe aici. Pleacă băiete! Acum! Pleacă şi nu te uita inapoi. Caută şi află taina celor trei.
ALI : Taina celor trei ?
TATĂL : Du-te.
AUTORUL: Se ridică Ali, îşi luă traista în care puse o mână de curmale uscate, alese trei ulcioare pentru apă şi pentru ce-o mai fi şi ieşi pe uşă. Străbătu curtea şi se strecură pe uliţă fără să fie văzut de nimeni. Merse întins până ajunse la dealul care străjuia ca un zid în faţa deşertului şi la poalele căruia se aflau cele trei izvoare care făceau bucuria cătunului. Îşi umplu toate cele trei ulcioare agăţând c-o funie pe după gât iar pe al treilea îl puse-n traistă. Mai privi odată în urmă, după care, cu inima grea urcă dealul. Ajuns în vârf, rămase o clipă înmărmurit: lumina prinsese a sfâşia valul de mătase al nopţii învăluindu-l în mantia purpurie. Pete sângerii se prelingeau pe sub dunele răsturnate ale norilor. Dintr-un colţ, dacă poţi vorbi de un colţ în imensitatea orizontului, începu să se prelingă în lume aurul ce însemna poteca Soarelui. Abia într-un târziu îşi aduse aminte că mai trebuie să şi respire căci deşi privise de atâtea ori răsăritul parcă niciodată nu fusese pictat în astfel de culori. Şi parcă niciodată Ali nu fusese atât de aproape de cer.
« Când poţi visa şi visele te poartă către cer,
Atunci tu-ţi vei dori ca visul să devină tel,
Ferice de acei ce pot visa şi vor lupta
Ca să-şi transforme visul în ceva. »
Dar iată că soarele prinse puteri şi începu a se sălta binişor pe boltă. Ali îşi dădu drumul spre poale fără să mai privească înapoi spre cătun. Vorbele tatălui îl împingeau de la spate, dorul de cătun şi teama de nou îl îndemnau să privească sau chiar să se întoarcă înapoi, dar mergea. Şi merse, merse fără a căta nici la stânga, nici la dreapta ci doar inainte. Orele treceau, picurând clipele din arşita cerului golit de orice nor. Nisipul îi ardea ochii cu strălucirea sa. Praful cel fin se-nvolbura doar la gândul paşilor săi. Liniştea era deplină încât puteai spune că o auzi, atât era de clară. Pentru a scăpa de toată arşita şi toropeala, Ali se scufundă în sine căutând răspunsuri întrebarilor. Oh, câtă dreptate aveau bătrânii satului ce se strângeau în jurul focului pornit sub foşnetul curmalilor la ceas de seară. Vorbele lor păreau săpate în malul inimii: «fii bun ca să fii fericit, dar grăbeşte-te ca să fii demn de a primi darul fericirii». Voi fi bun ca să fiu fericit. «Fii înţelept ca să fii fericit vreme îndelungată». Oh da, voi căuta să fac tot ce-mi stă în putere ca să-i fac pe toţi cei din jur fericiţi. «Poţi să te numeşti înţelept şi fericit dacă nu te simţi nicăieri bine decât întorcându-te spre inima ta». Mergea Ali fără a băga de seamă tremurul zilelor sau şoaptele nopţilor, furtunile iscate din senin care întunecau cerul şi biciuiau trupul, mergea fără de hodină căci nu avea decât un singur ţel, taina celor trei, după cum îi spusese tatăl său şi găsirea fericirii. Ulcioarele se goleau încet, unul dupa altul şi când mai apuca le umplea, dar ajunsese să privească la ele goale şi uscate de arşiţă. Îşi potolea setea noaptea, lingând solzii de apă ce sclipeau pe faţa pietrelor, foamea şi-o ostoia cu ce mişca sau cu rădăcini seci şi uscate. Mergea fără a privi şi abia îşi mai aducea aminte cum arăta lumina căci acum mergea ca un somnambul cu ochii închişi. Noaptea ce mai apuca să privească stelele. Pielea se înnegrise de la soare şi vânt şi se asprise de la nisipul ce muşca dureros. Într-una din nopţi pe când picioarele nu mai voiau să-l asculte, văzu, mai mult simţi, peretele drept al unui deal înalt, mult mai înalt ca dunele de nisip mişcător. Pipăi peretele şi văzu că e plin de borte şi scobituri de parcă vântul muşcase din carnea tare a dealului şi pentru că nu-l putuse burui, îl ciurui de ciudă. Merse poticnit şi iată că la oarece înălţime era o scobitură mai mare. Se căţără cum putu şi se culcuşi strângându-se ca să mai păstreze ceva din căldura trupului. Abia când ajunse sus îşi dădu seama că uitase ulcioarele jos dar nici nu se sinchisi căci nu-i erau de nici un ajutor, fiind goale. Se lăsă să alunece în braţele aspre şi reci ale somnului chinuit de frigul nopţii. Din negura somnului fu trezit de şoapte şi de un strop de căldura ce venea de jos de la poalele dealului. Se ridică într-un cot şi se târâ uşurel ca şopârla până la buza scobiturii. Jos, în jurul unui foc ce se pornea drept din pământ fără vreascuri, stăteau trei djini din cei mai fioroşi despre care doar auzise că ar fi pe tărâmul negurilor. Ciuli urechile pentru a prinde şoaptele celor trei şi se lipi de stâncă pentru a nu fi simţit sau văzut.
DJINUL 1: Cartea vremurilor ne spune să fim atenţi la semne. Încep să cred că oricând poate apare Prinţul în această lume.
DJINUL 2: Prosti. Încă n-a venit timpul lui.
DJINUL 3: Cine mai ştie acum. Poate că deja este în lume.
DJINUL 1: Cred că am fi prins de veste. Oricum teama începe să-mi dea târcoale. Nu mai demult decât acum trei zile era s-o păţesc urât.
DJINUL 2: Da ce s-a-ntâmplat ?
DJINUL 1: Pe când mă pregăteam să trec pe ţărâmul nostru simt că mă apucă ceva de şalul meu fermecat şi mă ţine pe loc. Trag eu, trage şi el. Încep să trag tot mai tare dar celalt nimic. Deja simţeam că turbez că simţeam soarele răsărind încet dintre norii însângeraţi şi mă si vedeam prefăcut în fum şi scrum. Văzând că mi se termină clipele am smucit şi am fugit, dar am prăpădit frumuseţe de şal căci o bucată din el a rămas în astă lume şi nici n-am mai avut curajul să mă duc să-l caut căci nu ştiu cine poate fi cel ce m-a oprit atunci.
DJINUL 3: Bine c-ai scăpat. Păcat de şalul fermecat că de la multe ne-a scăpat.
DJINUL 2: Ei şi ? Ce se întâmplă ?
DJINUL 1: Păi cine-l găseşte şi-l poartă, capătă puterea aurului, viu fiind.
DJINUL 2: Cine-a auzi şi o povesti să fie muşcat si înveninat şi pe veci legat.
DJINUL 3: Că bine zici, da cine să ne audă că n-am simţit miros de om pe aici.
DJINUL 2: Ei, zic şi eu ca să-mi treacă supărarea că şi eu am paţit-o.
DJINUL 1: Da ce anume s-o întâmplat ?
DJINUL 2: Ieşisem alaltăieri la plimbare şi luasem condurii Frumoasei ca să-i mai petrec prin astă lume să văd ce se întâmplă dacă-i poleieşte luna cu lumina ochilor ei şi dus de gânduri n-am văzut că soarele se pregătea de preumblare aşa că geaba am mai încercat să fug că tot m-a prins şi m-a săgetat în picior de am scăpat şi am pierdut unul dintre conduri.
DJINUL 1: Şi care-i baiul, că doar cu unul nimeni nu face nimic.
DJINUL 2: Da, dar dacă-l încalţă un muritor, nimeni şi nimic nu-l mai pot opri, poate merge oriune şi oricând într-o clipită.
DJINUL 1: Vai de capul nostru.......
DJINUL 3: Da noroc că nimeni nu ştie acest lucru în afara noastră, iar cine-a auzi şi o povesti să fie-nţepat şi-otrăvit şi pe veci pironit.........
DJINUL 2: Că bine spui. Bine că măcar s-a sfârşit cu năcazurile.
DJINUL 3: Ba nu s-a terminat că şi eu am păţit-o. Ma pus Stăpânul să-i scot la aer trandafirul inimii ca să se împrospateze de rouă şi la un moment am văzut că se învârtoşează vântul şi anina o floare de cele roşii ca sângele într-un spin. Am, încercat s-o iau dar cum nu puteam lăsa tufa jos că o prăpădeam de tot, m-am tot învârtit şi m-am răsucit până când am băgat de seamă că soarele se strecurase afară în lume. Abia am avut timp sa fug.
DJINUL 1: Şi floarea ?
DJINUL 3: Pierdută pentru vecie da nu-i nimic că nimeni nu ştie
DJINUL 2: Da ce trebuie să ştie ?
DJINUL 3: Păi cine o găseşte şi o poartă va avea puterea de a preschimba în bine soarta tuturor celor pe care-i întâlneşte.....
DJINUL 2: Ei nu-i chiar aşa de rău....
DJINUL 3: Ba e, că în felul acesta ne scade nouă numărul musteriilor. Da nu-i bai că nu ştim decât noi iar cine o vorbi şi o povesti să n-aibe astâmpăr, să piară în umblet, pribeag, pelerin, dervis, sfânt sau djin, legat, răstignit, între lumi ursit, averea să-şi risipească, lumea să o fericească.
DJINUL 1: Că bine zici. Da măcar ştim că secretul nostru o să rămână îngropat aici pe veci şi nimerica n-o să ştie nimic din ce-am vorbit noi. Se mai ciorovăira ei spunând ba de una ba de alta, despre marele lor Seithan, despre cum ar putea să cadă sub porunca unui om, despre câte şi mai câte, despre lună despre stele, despre lumina din ele, despre lume, despre om, despre umbra de sub pom dar mai cu seamă povestiră despre Prinţ, despre sosirea lui în lume şi despre câte le va face el. Tot vorbind ei nu băgară de seamă geana roşie care sfredelise cerul spre răsărit iar când băgară de seamă primele raze deja sărutau nisipul.
DJINUL 1: Vai de mine şi de mine ne-am luat cu vorba şi am uitat că trebuie să ne mai şi pitim pe ţărâmul celalt. Iată că soarele a venit. Ce ne facem fraţilor, ?
DJINUL 3: Ne-am ars, nu mai avem timp să ne strecurăm pe lumea cealaltă....
DJINUL 2: Hei, ia uite aicea, lângă noi sunt trei ulcioare. Ne strecurăm înăuntru şi aşteptăm să se facă noapte ca să ne înturnăm pe meleagurile noastre.
DJINUL 3: Că bine zici. Haide, că nu-i timp de pierdut.
AUTORUL: Şi cum ziseră asta se prefăcură în trei fuioare de fum şi se strecurară în cele trei ulcioare de ziceai că nimic nu se întâmplase pe acolo. Ali cobora poticnindu-se uluit de toate câte le vazuse şi le auzise şi se strecura lângă foc ca să se bucure de puţina căldură care mai răzbătea dinspre el.
VOCEA DINLĂUNTRU: Ei băiete acu să te văd, că prea multe n-ai făcut în mărunta şi scurta ta viaţă şi nici prea multe poteci n-ai bătut tu, să te vedem acu ce faci.
AUTORUL: Ali n-o băga în seamă şi începu să se gândească la cele auzite şi la ce putea face. Parcă îi era milă de cei trei djini dar şi când se gândea cât rău făcuseră parcă nu-i venea la îndemână. Până la urmă luă cele trei ulcioare, le potrivi dopurile fără a mai ţine cont de văicărelile dinăuntru, după care le luă şi le îngropă într-un loc mai nisipos de la poalele peretelui în care-şi petrecuse noaptea, într-una din bortele acelea mai din adânc. “Măcar ştim că secretul nostru o să rămână îngropat aici pe veci» parcă aşa spuneau cei trei, mai zise pe când prefira nisipul. Apoi uitând de arşiţa ce începuse a dezmierda stâncăria din jur, porni la drum.
ALI: Da, voi merge în lumea largă să găsesc fericirea.
VOCEA DINLĂUNTRU: Da, dar fericirea nu trebuie s-o găseşti, fericirea trebuie s-o doreşti. S-o doreşti atât de mult încât să nu poţi dormi, să te ardă, să te macine.
ALI: Da, da, că parcă fericirea ar fi ca Şeherezada, neasemuita prinţesă.
VOCEA DINLĂUNTRU: Este mai...
ALI: Hei, ia uite ce-i acolo...
AUTORUL: Cu ochii mijiţi şi păienjeniţi de arsură, Ali privea şi nu-i venea a crede. Îşi puse mâna streaşină la ochi căci la soare te puteai uita dar la această minune ba. În faţa sa, aninat într-o rădăcină ghimpoasă ca o gheară hamesită, se vedea un voal ce strălucea în mii de culori... Se apropie cu teamă căci nimeni nu mai întâlnise aşa ceva în deşert. La început crezuse că-i vorba de o vedenie dar mai apoi se aplecă şi ridică mândreţea aceea, amintindu-şi de vorbele Duhului.
ALI : Ăsta-i şalul de poveste
VOCEA DINLĂUNTRU: Cel ce-a fost şi nu mai este....
ALI: Cel ce-a fost şi va mai fi
VOCEA DINLĂUNTRU: Putere-ţi va darui.
AUTORUL: Nu-l luă bine să-l aducă mai aproape de ochi că acesta se şi prefăcu într-un şarpe a cărui piele solzoasă strălucea în mii de culori. Cât ai clipi acesta se înfăşură pe mâna băiatului ca şi când ar fi fost crescut acolo de-o veşnicie şi sâsâind, deschise botul arătându-şi cei doi colţi în vârful cărora străluceau două boabe galben aurii. O mică înţepătură în încheietura mâinii şi prin venele lui prinse a se strecura ca o arsură, un şarpe de foc, să-i poarte noroc. Muşcat de şarpe carnea şi sângele lui Ali se fac se prefac în aur curat de soare spălat, de lună svântat. Iar când se uită mai bine văzu în locul şarpelui ca o funie groasă încolăcită pe mâna lui. Încerca s-o scoată dar parcă era lipită, parcă intrase şi crescuse din el. Atât mai apucă să vadă că un svâcnet îl şi aruncă la pământ lăsându-l ţeapăn.
VOCEA DINLĂUNTRU: Ei baiete, nu trebuie să te temi de moarte, căci moartea nu înseamnă decât să-ţi schimbi sălaşul.
ALI: Nici nu mă tem. Căci dacă ai văzut strălucirea unei zile frumoase nu te mai temi de moarte, ai trăit. O singură zi frumoasă face cât toată viaţa.

(partea din spate a scemei se cufunda în penumbră iar spotul de lumină se opreşte la marginea scenei. Din culise din partea stângă vin în faţă două personaje: ŞARPELE şi ALI în timp ce pe fundal personajul lui Ali continuă să mimeze povestirea):

ALI: Am vazut şi ştiu că aceasta nu e o lume fericită. Sunt zece lacrimi pentru un zâmbet. Uneori văd că totul e greşit şi stau şi mă întreb de ce, căci Alah a pus fiecaruia la îndemână totul, dar de cele mai multe ori pierdem schiţele şi uneltele iar în locul palatului sau al templului apar diverse case, care în timp ajung nişte ruine, case ale durerii.
ŞARPELE: Cât de naiv poţi să fii.
ALI: Poate că eu nu sunt decât mâna Celui ce a croit totul şi în felul acesta ajut ca lumea să nu-şi piardă nădejdea, să ştie că fericirea există, că poate fi atinsă. Oh cât îmi doresc ca fiecare să aibă curajul de a spune răspicat «eu nu mă dau bătut ».
ŞARPELE: Hai că te încrezi...
ALI: Îmi doresc ca fiecarui om necăjit să pot să-i învelesc sufletul în mantia calduroasă a fericirii şi iubirii. Îmi doresc să pot pătrunde nevăzut în deznădejdea vieţii lor, iar la plecare să pot lăsa în urmă o oază de linişte şi pace.
ŞARPELE : Şi crezi că oamenii iţi vor mulţumi ?
ALI: Fericirea lor va fi cea mai mare mulţumire pentru mine.
ŞARPELE : Mulţi nici nu vor şti ce au primit. Alţii nici nu vor crede.
ALI: Fericirea este ca firul de iarbă. Poate că primul va fi răpus de gerul nopţilor dar vor fi altele şi alte şi alte fire care vor ieşi, iar în scurt timp toată oaza va fi o mare de fire pline de sevă.
ŞARPELE : Dar ce te faci că fiecare fir de iarbă tot moare până la urmă.
ALI: Da, dar seminţele lui vor fi duse de vânt şi vor răsări când vor cădea pe pământ bun.
ŞARPELE: Da dar nu toate seminţele vor cădea în pământ roditor....
ALI: Aşa e. Poate că unele seminţe vor cădea la loc pietros, printre stânci, şi rădăcinile nu vor găsi sprijin. Altele vor cădea printre spini şi se vor sufoca încet, neputând să facă faţă greutăţilor, iar altele vor fi ciugulite, îndestulând viaţa micilor zburătoare dar tot vor fi destule care să cadă în pământ bun, să dea roadă, coperindu-l şi veselindu-l.
ŞARPELE: Te mai întreb odată, crezi că oameni îţi vor mulţumi ?
ALI: Adevărata valoare a iubirii şi fericirii nu o poţi afla decât atunci când dai totul pentru a-l ajuta pe cel de alături fără a aştepta vreo răsplată. Iar eu voi fi cel mai fericit dacă reuşesc să-i fac pe ceilalţi fericiţi.
ŞARPELE: Şi eu care credeam că faci toate astea pentru a-i alina pe cei din jur.....
ALI : Grozav nu ? Toată lumea crede asta. Dar nu uita că dăruind vei dobândi. Aşa spune o vorbă veche. Şi cu cât vei dărui mai mult cu atât mai mult vei dobândi, iar în felul acesta fericirea va fi ca un izvor de apă vie ce nu va seca niciodată.
ŞARPELE: Eu cred că faci o mare greşeală.
ALI: Aşa e, dar să nu uităm că a greşi este omeneşte.

(Lumina se mută iar pe fundal unde Ali continuă să mimeze conţinutul poveştii)

AUTORUL: Ali nu ştia cât zăcuse, dar frigul nopţii îl aduse în simţiri. Se ridică cu greu, încă buimac dar spre surprinderea lui văzu că foamea şi setea îi pieriseră. Începu să-şi mişte picioarele, fiecare urmându-l pe celalt, ştiind parcă şi ele despre vorba din bătrâni: orice călătorie de o mie de leghe începe cu un pas. Apoi vine altul şi altul şi fără a prinde de veste ai ajuns la ţintă. Din negura gândurilor prinse a se vălătuci litere de foc pe bolta minţii:

Uită şi mergi mai departe! strigă unul ce desparte.

Priveşte cu drag înapoi! Strigă altul care-i doi.

Ce a fost şi ce va fi, amândouă vor pieri, clipa trebuie trăită, asta-i taina întreită. ACUM înseamnă totul pentru tine. Oare pentru acest lucru plecase el în lume ?
ALI : Asta era marea taină ? Păi bine, dar acest lucru îl ştiu toţi.
VOCEA DINLĂUNTRU: Aşa e. Dar una e să ştii şi alta să crezi. Eu nu cred. Mulţi se lasă duşi de valul amintirilor până cad neputincioşi în faţa clipei. Alţii se avântă mult prea departe pierzând legătura cu acel acum. ACUM. Asta-i tot ce contează. Nici ce-a fost, nici ce va fi. În primul rînd acum.
ALI: Atunci, acum plec mai departe, urmând firul ce mă va duce drept la ţintă.
VOCEA DINLĂUNTRU: Ai început să vorbeşti în dodii.
ALI: Poate dar acum pot să spun fără teamă «Oh Mărite, tu cunoşti pricinile nefericirilor şi întristărilor mele. Deşi sufăr, ştiu că Tu mă iubeşti şi această încredere mă încurajează. Plin de nădejde în dragostea şi bunătatea ta, nu voi lăsa să mă biruiască impotrivirile soartei, ci ma voi lupta cu curaj şi având ajutorul Tău voi ieşi biruitor ».
VOCEA DINLĂUNTRU: Asta s-o crezi tu, Prinţe.
ALI: Asta o cred eu. Şi nu uita, nu sunt prinţ. Un prinţ nu rătăceşte prin deşert căutând fericirea. O are.
VOCEA DINLĂUNTRU: Oh Ali, nu uita că nu obârşia sau înfăţişarea te împiedică să fii prinţ ci gândul. În mintea ta, tu nu te vezi prinţ.
ALI: Adică cum? Nu nu mă văd prinţ?
VOCEA DINLĂUNTRU: Doar atunci când vei fi cu adevărat pregătit să fii prinţ doar atunci vei fi. De ce? Pentru că prin naştere eşti prinţ. Mama ta era fiica Emirului, dar şi-a ascuns stirpea aleasă, răsturnând legile şi canoanele pentru că nu voia să se mărite cu cel ales de bătrânul ei tată. Dar degeaba îţi vor spune o mie de oameni că eşti prinţ dacă tu nu simţi asta. Să te simţi prinţ când eşti un sărman pare o nebunie iar să te simţi sărman când tu eşti prinţ este o prostie. Trebuie să hotărăşti, să alegi între un strop de nebunie şi un val de prostie dar va trebui să îţi asumi acest risc. Dovedeşte-ţi ţie însuţi că eşti prinţ şi lumea te va crede. Arată lumii că eşti sărman şi iarăşi te va crede. Căci dacă tu crezi cu putere, hotărârea şi ardoarea ta nestrămutata sunt sortite să spulbere orice împotrivire.
AUTORUL: Şi Ali mergea făr-a mai vedea. Fără a mai căta apă, fără a simţi arsura, făr’ de-a pune poama-n gură, fără somn, fără odihnă, duh pribeag din dună-n-dună. Ziua se scurgea în noapte, noaptea îl purta departe, despărţind lumea în şoapte. Noaptea mintea-i înhăţa, inima poveţe-i da.
VOCEA DINLĂUNTRU: Încrede-te în mine Prinţul meu, zise inima, căci eu am nişte ochi de care mintea nici nu ştie.
ALI: Ştiu şi neînfricarea ta îmi arată că nimeni nu este învins până când nu acceptă înfrângerea.
VOCEA DINLĂUNTRU: Poţi să mă crezi pe mine, că doar gândul te poartă acolo unde nimeni nu poate ajunge.
ALI: Aşa-i şi simt că mintea poate împlini orice ţel pe care îl concepe şi în care crede.
VOCEA DINLĂUNTRU: Crezi în noi şi nu uita să ne spui dorinţa ta.
ALI: Trupul vede şi doreşte, mintea forma-i dăruieşte, inima îl împlineşte. Hei, da-n noapte ce sclipeşte ? Oare ce mai străluceşte ?
VOCEA DINLĂUNTRU: O fi poate doamna lună, ori vreo stea gonind nebună....
ALI: Nu la cer privesc acum, caut să îmi văd de drum şi-un condur strălucitor e-n nisipul mişcator.........ia să-l văd din ce picior, a alunecat uşor.....Ali atinse uşor condurul şi pe loc acesta se prefăcu într-un scorpion al cărui ac strălucea în clipirea stelelor. Un zvâcnet uşor ca o răsuflare şi Ali simţi furnicături în piciorul în care se înfipsese acul. Glob de foc scânteietor se înalţă prin picior, adumbrindu-i şoaptele, îngheţându-i sângele. Un ultim strigăt mut, o ultimă clipire a pleoapei îngheţate şi Ali se prelinse în noaptea fără formă, murmurând cuvinte încâlcite.

(din culise din partea stângă vin în faţă două personaje: Scorpionul şi Ali în timp ce pe fundal personajul lui Ali continua să mimeze povestirea):

ALI : Lumea-i rece şi pustie, fericire nu mai e, dragostea nu mai există, pare imposibilă.
SCORPIONUL: Aminteşte-ţi vorbele mele Prinţe: nu există dragoste imposibilă. Nu te lasă amagit de tăcere, de indiferenţă sau respingere, pentru că în spatele măştii de gheaţă pe care o folosesc oamenii există o inimă de foc. De aceea trebuie să cauţi mai în adânc, să ajungi acolo unde cei mai mulţi oameni caută să-şi ascundă adevărata comoară.
ALI: Chiar şi când eşti ostenit de atâta căutare iar inima îţi este grea ?
SCORPIONUL: Caută neîncetat dragostea, chiar dacă asta însemna să auzi de multe ori cuvântul nu şi mai ales nu te lăsa pradă fricii. Poţi să te întorci învins, să te simţi cumva respins, lepros alungat din lume, fără umbră, fără nume. Ai pierdut o bătălie, dar razboiul... nu se ştie.
ALI: Dar am mai trecut prin asta, pot spune la un moment dat inimi clocotitoare ce nu are astâmpăr. Şi atunci ?
SCORPIONUL: Atunci poate că inima o să-ţi răspundă în felul ei, că ai mai trecut prin asta dar că nu ai trecut niciodată dincolo de asta. Şi tot inima îţi va arăta că rostul repetiţiilor este de a învăţa ceea ce nu doreşti să înveţi.
ALI : Într-adevăr poate ca cel mai greu lucru este să ...caut iubirea. Dar totuşi, ce fac dacă nu o găsesc?

SCORPIONUL: Daca totuşi n-o găseşti, ofer-o. Oferă şi vei căpăta înmiit. Numai cel ce dă totul, cel ce dă chiar şi ceea ce nu are, numai acela va sfârşi prin a căpăta totul.

ALI: Şi dacă tot căutând iubirea, mă rătăcesc şi mă afund în mocirlă. Pot striga ca orice novice: Oh Marite ajută-mă, căci am căzut în abisul îndoielilor şi al neputinţei iar apele sunt adânci şi negre.
SCORPIONUL: Poate că aşa va fi, dar dacă e, te îneci nu pentru că ai căzut în apă, ci pentru că rămâi sub apă.

ALI: Mulţi ies la mal dar răcoarea bolii rămâne

SCORPIONUL: Bolnavilor pentru care nu mai este nici o speranţă de vindecare să nu li se mai dea medicamente.

ALI: N-am venit să dau medicamente bolnavilor fără de speranţă ci să le dau viaţa de dinainte de boală, fericirea de dinaintea surpării.

SCORPIONUL: Fericirea poate să ajungă cu timpul viciu, plăcere deşartă, aşa că ai grijă tinere şi nu bea cu înghiţituri mari din cupa plăcerii.

ALI: Eu ştiu că dacă leul e flămând mănâncă, iar dacă şoimului îi e sete bea. Ei acţionează astfel ca să nu piară. Îmi doresc fericirea, mi-e foame şi mi-e sete de fericire.

SCORPIONUL: Bine, bine, dar tu aparţii acestui ţărâm al luminii...caută lumina....
ALI: Aşa e dar nimeni nu spune că nu poţi face pasul, că nu merită să faci trecerea de la un tărâm la altul. Eu am hotărât că merită şi trebuie să fac pasul, să trec la..... iubire.

SCORPIONUL: Fie ţie după voia ta

AUTORUL: Nimeni n-a putut să-i spună cât zăcuse în ţărână. La un moment dat îşi simţi trupul arzând sub valurile de foc ale soarelui. Se ridica greu căinându-şi trupul sfărâmat de pustiirea de foc. Privi mirat în jur apoi făcu primul pas. Abia atunci observă că pielea sa se prefăcuse, luând culoarea galbenă a chihlimbarului şi având străvezirea lui. Iar sub piele minune mare, carnea lui părea de aur viu, iar în picioare îi străluceau condurii PreaFrumoasei.

ALI: Vorbele s-au împlinit. Sunt din aur primenit.

VOCEA DINLĂUNTRU: Aurul e maleabil întotdeauna, mintea omului numai la tinereţe.
ALI: Acum cine vorbeşte în dodii?

VOCEA DINLĂUNTRU: Nu ştiu dar încearcă să gândeşti...acum poţi mult mai multe.
ALI: Aşa e. Dacă tot e pe-ncercat să vedem ce-am căpătat...merge oriunde şi oricând o clipită cât un gând...

VOCEA DINLĂUNTRU: Urmează-mă şi vei dispare ca luat de vânt.

ALI: Să mergem. Să găsim bobocul, şi să ne-ntregim norocul.

AUTORUL: Atât mai spuse Ali şi nisipul prinse a se preschimba în jurul lui, prefăcându-se într-un covor scorţos, plin de culori şi străluciri, care pe dată se ridică plutind uşor ca un fulg, purtându-l până-n creasta cerului, pe cărarea soarelui. Până să se dumirească, Ali era deja la poalele unor dune al căror vârf zgâriau cerul. Chiar lângă piciorul lui se odihnea în nisip un boboc de trandafir aşa cum nu mai văzuse şi nici măcar cu gândul nu-şi închipuise. Petalele se umpleau când de roşul sângelui, când de aurul soarelui, când de-albastrul stelelor sau de argintul lunii. Se aplecă şi ridică bobocul suflând asupra lui răsuflare caldă. Tot in clipa aceea, tulpina prinse a creşte, legătoare înspinată, şi a-l învălui ca într-un veşmânt. Stropi de sânge ţâşneau brobonându-i pielea dar până şi culoarea acestuia era schimbătoare după cum erau şi culorile bobocului. Spinii păreau că prind viaţă şi iată minune că în faţă îi apare, mai întâi abur uşor, apoi fum aromitor şi-apoi djin adevărat, din nimica întrupat ce îl ţinea înfăşat în mantia de spini.

DJINUL: O stăpâne, spune-mi ce să fac, ce să zic.

ALI: Nu sunt stăpânul tău. Sunt un om şi tot ce vreau e ca tu să spui adevărul. Mereu.

DJINUL: Da stăpâne. Care-ţi este dorinţa ?

ALI: Care-mi este puterea ?

DJINUL: Oh Prinţe, nu căuta să afli ceea ce este evident.

ALI: Deci?

(din culise din partea stângă vin în faţă două personaje: Djinul şi Ali în timp ce pe fundal personajul lui Ali continua să mimeze povestirea):

DJINUL: Prinţul meu, orice reuşită îşi are originea într-o idee.

ALI: Doar atât ? Atţt de simplu ?

DJINUL: De ce iei în râs lucrul ăsta? Caută şi vei găsi; bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da.
ALI: Şi care este ideea ?

DJINUL: Ideea este să ştii ce să ceri şi să ai curajul să recunoşti că ceri acel lucru.

ALI: Deci dacă eu cer să fiu prinţ, voi primi ceea ce cer ?

DJINUL: Ai să conduci, pentru că te-ai născut să conduci şi trebuie să-ţi spun că n-are să-ţi fie uşor.
ALI: Deci voi fi prinţ?

DJINUL: De ce nu? Cât de mult îţi doreşti?

ALI: Şi dacă eu voi dori să fiu stăpânul celei mai mari averi, o voi avea?

DJINUL: Îndrăzneşte. Crede şi vei vedea. Totul este posibil când credinţa-ţi este mare.

ALI: Cei mai mulţi vor o avere plină de bogăţii, dar dacă eu voi dori ca această avere să fie o avere de fericire. Se poate?

DJINUL: O avere de fericire?

ALI: Da să fiu stăpânul fericirii,

DJINUL: Şi ce să faci cu atâta fericire?

ALI: Să o ofer, să o pot împărţi după cum cred eu...Să fie ca izvorul care nu seacă nici în toiul celei mai crunte arşiţe. Seceta şi uscăciunea sufletului să dispară când va curge fericirea în râuri.
DJINUL: Oh cât de naiv poţi fi. Cine ţi-a spus că omul îşi doreşte să fie fericit?
ALI : Poate că nu este întotdeauna dar vrea să fie fericit. Fericirea poate fi un miracol iar când şi când omul are nevoie de miracole. El uită că poate crede, nu crede că poate crede, şi crede doar dacă vede. Omul este supus simţurilor iar miracolul este cu totul altceva, e greu de simţit. De aceea miracolul îi redă speranţa, şi-i întăreşte credinţa.

DJINUL: De ce miracol şi nu minune. Nu-i acelaşi lucru ?

ALI: Pentru mine nu. Minunea poate să vină de la un muritor, de la un scamator, iar miracolul vine numai de sus, de la El, lăudat fie numele Lui în veci. Un miracol este şi lupta celor dornici să trăiască, care au puterea de a cere şi credinţa că tot ceea ce cer se va împlini. Zici că poţi să-mi îndeplineşti numai o dorinţă ?

DJINUL: Da numai una.

ALI: Şi o poţi împlini...

DJINUL: Da!

ALI: Atunci îmi doresc să fii liber.

DJINUL: Ce? Aa....adică nu....de ce ?

ALI: Pentru că...aşa vreau...poţi s-o împlineşti ?

DJINUL: A....da.....

ALI: Atunci asta este dorinţa mea, vreau să fii liber şi fericit.

DJINUL: Bine dar ăsta e un miracol, aşa ceva nu s-a mai pomenit.

ALI: Crezi? E doar viaţa. Îmi plac vorbele care încă n-au fost rostite dar poate că vor fi cândva. «Să speri nu înseamnă să visezi ci să-ţi transformi visele în realitate».

DJINUL: E prima oară când aud aşa ceva. Tu nu eşti ca toţi oameni obişnuiţi.

ALI: Ştii de ce? Pentru că eu am ales să nu fiu un om obişnuit. Este dreptul meu să fiu cât de neobişnuit pot iar ceea ce mi-am dorit e să fii liber, liber fără de stăpân. Şi te rog, iartă slăbiciunile omeneşti. Bătrânii spun că şi Alah însuşi adoarme câteodată. Îmi doresc ca peste ani şi ani să pot privi în jur şi să spun « eu am facut acest lucru ».

DJINUL: Dorinţa îţi este împlinită.

(Pe scenă, în mijloc stă Ali. Pe mâna dreaptă are înfăşurată funia groasă care reprezintă şarpele. Apare Şarpele din dreapta şi începe să tragă de funia înfăşurată pe mâna dreaptă a lui Ali. Din stânga apare Scorpionul care apucă braţul stâng al lui Ali şi-l tintureşte cu un piron mare sau scoabă. Din spatele scenei vine Djinul care îl prinde de mijloc cu o mână şi-l sprijină ca să nu cadă iar cu cealaltă îi susţine capul. Sprijinindu-l de mijloc îi oferă verticalitatea, sprijinindu-i capul îi ofera demnitatea. Djinul apare ca un stâlp iar braţele lui Ali trase de o parte şi de alta simbolizează crucea. După acest lucru începe un duel verbal între cei trei: Djin, Şarpe şi Scorpion şi Ali iar în tot acest timp Ali este tras când într-o parte când în alta. Din această conversaţie rezultă legătura celor trei cu taina celor trei.)

ALI: Curgerea evenimentelor ne învaţă să credem. Suntem cu toţi conduşi pe drumul cel bun şi ascultând cu umilinţă vom auzi cuvântul potrivit. Totul e să doreşti.

ŞARPELE: Nu te chinui să tămăduieşti un om care a îmbătrânit în lanţurile robiei căci greu se face pânza bună din în învechit.

ALI: Dacă tu îţi lepezi veşmantul la soare în fiecare an, de ce nu aş ajuta oamenii să-şi lepede necazurile sau gândurile greşite..

ŞARPELE: Atâta timp cât îţi e bine ce-ţi mai pasă de cei din jur?

ALI: După fericirea de a fi liber cea mai mare mulţumire este aceea de a trăi printre fiinţe la fel de libere ca tine.

SCORPIONUL: Vorbe în care nimeni nu mai crede.

ALI: Dorinţa mea a fost fierbinte ca vântul de miazăzi. Am avut un ţel şi o dorinţă aăa că nimeni şi nimic nu putea să mă înfrângă. Dar cei mai mulţi oameni se dau bătuţi înainte de vreme. Uită ceea ce le-a fost ursit la naştere.

ŞARPELE: De parcă şi-ar mai aminti cineva de menire, datorie şi...

ALI: De asemenea oamenii uită ceea ce trebuie să facă: cere-i vieţii daruri importante şi o vei încuraja să ţi le ofere.

DJINUL: Ei nu mai au curaj să privească viaţa-n faţă, darămite să mai şi ceară.....ceva
ALI: Numai cine inţelege cu adevărat ce-i fericirea, numai acela o poate avea.
ŞARPELE : Oh Prinţe, ce copil eşti.....
ALI: Păstrează jocurile copilăriei căci viaţa omului nu e decât o copilarie prelungită.
SCORPIONUL: Vorbeşti de fericire, dar ce-i mai rămâne omuluji după ce i se iau toate?
ALI: Oricât i s-ar lua tot îi mai rămân cele trei: “credinţa, nădejdea şi dragostea, iar cea mai mare dintre ele este dragostea. Căci Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătăţi: dragostea nu pizmuieşte şi nu se laudă, nu se umflă de mândrie.” Ura stârneşte certuri dar dragostea acoperă toate greşelile.
ŞARPELE: Şi dacă i se iau şi acestea?
ALI: Poţi să-i iei unui om averea, libertatea, viaţa chiar, dar niciodată nu-i poţi lua ceea ce se ascunde în adancul sufletului. Oricât ar fi arşiţa de mare tot mai rămâne un strop de lacrimă în colţul ochiului. Nu poţi seca un izvor cărând apa cu ciurul. Nu poţi răni apa spintecând-o cu hangerul. Nu poţi bate aerul pleznindu-l cu biciul.
SCORPIONUL: Spune-mi Prinţe, ce este o zi ?
ALI : O zi este drumul dintre ce am de făcut şi ce am facut.
ŞARPELE: Caută să nu rămâi la porţile templului înţelepciunii, intri sau mergi mai departe.
ALI: Înainte de a te plăsmui după chipul înţeleptului priveşte-i umbra.
SCORPIONUL : Ce este prietenia?
ALI: Este legătura dintre două suflete desăvârşite. Dacă pământul şi apa, aerul şi focul sunt lucruri fără de care nu ai putea trăi, un prieten e încă şi mai nepreţuit decât acestea toate la un loc.
SCORPIONUL: Ce este speranţa Prinţe?
ALI: Este fructul abia înmugurit.
DJINUL: Chiar şi cerul te-ar binecuvânta pentru hotărârea de a te ridica singur dintr-o viaţă moartă.
ALI: Ştiu că am fost dăruit cu puterea de a-mi împlini visul şi lupt ca să-l realizez. Atâta timp cât voi păstra vie în minte dorinţa mea cea mai mare aceasta va găsi calea de îndeplinire. Ţelul meu e clar ca apa de izvor şi asemeni izvorului voi găsi calea de a mă elibera din strânsoarea neancrederii.
DJINUL: Oh Prinţe, fiecaruia dintre noi i se dă la naştere, un rost pe pământ. Unuia îi spune: Tu să fii omul care ştie multe. Altuia: Tu să fii cel care are darul vorbirii frumoase.
ALI : Iar mie? Care-i rostul meu?
DJINUL: Tu vei fi omul. Tu vei fi cel care aduce pacea, liniştea şi fericirea. Adevărata măsură constă în aceea de a nu fi nici mai presus nici mai prejos de om.
ALI: Binecuvântat e cel ce spune că totul este posibil. Şi nu ma voi ruga pentru partea materială a acestei lumi. Nu voi dori să-mi fie date: aur, iubire, sănătate, victorii mărunte, faimă, succes sau fericire. Aşa spun toţi oamenii hotărâţi să lupte ca să-şi câştige dreptul de a avea. Dar la fel de bine ştiu că în adâncul sufletului fiecaruia se ascunde năzuinţa secretă de a se bucura de fericire.
AUTORUL: Parfumul rozei pluteşte în lume aducând linişte şi pace între oameni, triburi şi popoare. Unde este deznădejdea mai adâncă şi suferinţa mai mare pe dată locul se umple de parfumul ei suav. Din cei căzuţi se ridică bravii, din cei înfrânţi se arată victorioşii. In mintea şi pe buzele lor nasc aceste vorbe - nimic nu te doboară la pamânt atâta timp cât tu nu crezi că eşti înfrânt. Bucură-te să ai alături trei prieteni: Speranţa, Încrederea şi Bucuria. Ascultă-ţi inima şi ea îţi va spune ce trebuie să faci. Priveşte cu ochii minţii şi vei vedea că fără vise omul nu este altceva decăt pulbere purtată de vânt. Ajută-te ca să-i poţi ajuta pe alţii şi nu uita că atunci când faci un bine trebuie sa fii aidoma rădăcinilor copacului: acestea se ascund cu modestie sub pământ, lăsând să le fie bănuită existenţa, doar prin seva pe care o trimit în toată tulpina şi în ramuri. Frunzele strălucind în verdeaţă s-ar usca repede fără ajutorul rădăcinilor hrănitoare care nu se văd.
VOCEA: Şi asta a fost tot ?
POVESTAŞUL: O aiureală din care n-am înţeles nimic.
AUTORUL: Oh tinere, păzeşte-te de obişnuinţă. Imperiul obişnuinţei este atât de puternic încât familiarizează omul chiar şi cu sclavia. De ce să fii sclav când poţi fi fericit? Iar acum la final, urmând calea Celui Mai Mare pot spune şi eu «De aceea am vorbit în pilde, pentru ca măcar că văd, nu văd şi măcar că aud nu aud şi nu înţeleg ».

VOCEA: Călătorule înţelept, niciodată să nu fii mijlocitorul dintre un şarpe şi un tigru. Când cei răi se sufocă, cei buni respiră uşuraţi.

AUTORUL: Urmează-mă şi vei vedea ceea ce om muritor încă n-a văzut.........
POVESTAŞUL: De parcă ar fi şi oameni nemuritori..............
AUTORUL: Ei....... sunt.............
VOCEA: Sigur ? Vreau să văd şi eu unul, să-l cunosc.............
AUTORUL: Atunci....nu trebuie decât........să te uiţi.......în ochii unui prieten.......şi-l vei zări........cu o singură condiţie................să crezi...............în fericire......