~ Sorin-Mihai Grad - Berlin übercool
~ Ştefan Bolea - Kierkegaard 2058?
~ Roxana Ghiţă & Cătălin Ghiţă - Murasaki Shikibu vs. Nicolae Filimon
~ Roxana Ghiţă & Cătălin Ghiţă - Cealaltă Asie sau încă o formă a relaxării
~ iQ666 - Plusul din mâna mea
~ Anca Mănăilă - O realitate greu de asumat pentru autori irlandezi
~ Diana Todea - Filosofia şi literatura
~ Radu-Ilarion Munteanu - All roads to... Alaska

egoZaur

Berlin übercool

de Sorin-Mihai Grad

Începi să citeşti a şasea variantă a acestui text. Unele dintre ele s-au desfăşurat doar în capul meu, altele au ajuns în diverse stadii şi pe foi, în rtf'uri şi txt'uri. Am citit, nu mai ştiu unde, un interviu cu un artist american care spunea că pentru a trăi din activitatea sa artistică ar trebui să se mute la Berlin. Cu ceva timp în urmă aflasem despre existenţa superlativului übercool. Doi dintre scriitorii care au apărut în EgoPHobia în cadrul secţiunii "invitat" au ales să trăiască pentru o vreme la Berlin, la fel şi cel mai important blogger de limbă română al momentului. În Bucureşti există o trupă de rock alternativ numită Go To Berlin. Mi-ar plăcea să locuiesc în Berlin. Rectific, ar fi übercool să locuiesc în Berlin.

Apoi am decis ca acest număr al e-revistei noastre să fie dublu, #19/20. Cum numerele terminate-n 0 predispun la bilanţuri şi amintiri, m-am gândit să scriu despre cei care au contribuit până acum la apariţia EgoPHobia: redactori, colaboratori, autori, tehnici (îmi sugerează cineva un cuvânt mai potrivit pentru a-i descrie pe cei care ne-au ajutat cu design, programare, găzduire, sugestii, soluţii la probleme tehnice,...?). Varianta a treia conţinea un mic text de mulţumire urmat de lista cu numele celor tocmai pomeniţi. Profit de prilej să vă mulţumesc tuturor, vă ştiţi voi cine sunteţi!

Dar parcă suna prea festiv. Iar experienţa foarte plăcută avută cu invitaţii din acest număr, foarte serioşi şi excelenţi profesionişti, pe care sper că nu i-am dezamăgit cu problemele noastre interne care au întârziat apariţia EPH #19/20, m-a trimis spre altă idee. Să povestesc despre cum a mers treaba cu ei şi să-mi promit public că de acum vom evita invitaţii care se îndepărtează prea mult de ei din punct de vedere uman. Dar a lăuda normalitatea e ceva de care încerc să mă feresc, iar mesajul din final e pasibil de interpretări eronate. Varianta 5 era despre un tânăr scriitor care se străduia să-şi construiască o campanie de lansare a primului său roman. L-am rugat să ne dea spre publicare un fragment din el în exclusivitate, încercând astfel să-l sprijinim cum putem. Nu i-am citit cartea, nu-l cunosc personal, nu e prieten cu nici un prieten de-al meu, dar felul în care se străduia să-şi facă vizibilă munca m-a convins să încerc să-l ajut cu mijloacele de care dispune EgoPHobia. Aş fi mulţumit să aflu cândva că a câştigat prin intermediul EgoPHobia chiar şi doar zece cititori.

Şi totuşi cred că primul subiect ar fi cel mai potrivit. Te-ai săturat şi tu să citeşti aici doar despre EgoPHobia, nu? Berlinul nu e foarte departe şi nici nu e greu de ajuns acolo. Când vrei să vizitezi un oraş interesant dă o raită pe acolo. Merită.

Kierkegaard 2058?

de Ştefan Bolea

Humanitas a editat, de curând, volumul al doilea al operelor complete Kierkegaard. Iniţiativă excelentă, pentru că absenţa unei ediţii exhaustive Kierkegaard este o carenţă a culturii române. Ar trebui tradus de asemenea Schopenhauer complet, pentru că traducerea din Lumea ca voinţă şi reprezentare de la Editura Moldova este inutilizabilă. De asemenea editura Hestia ar trebui să accelereze editarea lui Nietzsche, în varianta Colli-Montinari – am rămas, pesemne, blocaţi la volumul 6, postumele rămânând în continuare netraduse. Revenind la opera filosofului danez, traducerea este impecabilă şi deschide multe căi de acces unui cercetător pe existenţialism, de exemplu. Ana-Stanca Tabarasi, traducătoarea lui Kierkegaard foloseşte ediţia Gads a operelor complete. Gads pregăteşte o ediţie completă a lui Kierkegaard în 55 de volume, Søren Kierkegaards Skrifter (28 de volume de text, incluzând printre altele, pagini din jurnal sau carnete sau scrisori şi 27 de volume de comentarii). O asemenea ediţie Kierkegaard ar schimba complet datele asupra filosofului danez şi ar da naştere unor cercetări filologice novatoare.

Să spunem că ar fi mulţumitor să avem în limba română ediţia Hong-Hong, de la Princeton University Press, de 26 de volume, care a fost tradusă în mai bine de 20 de ani. Totuşi, trebuie semnalată o problemă inerentă – primul volum din seria operelor complete Kierkegaard de la Humanitas a apărut la sfârşitul anului 2006, al doilea în iunie 2008. Există o cezură de aproape doi ani între volume. Dacă s-ar traduce ediţia Princeton (care, în curând nu mai va fi actuală, după cea de 55 de volume de la Gads), am avea în româneşte Kierkegaard complet peste aproximativ 50 de ani. Chiar presupunând că volumele 6, 8 şi 19 (din ediţia Hong-Hong) ar fi traduse într-un ritm mai lejer, pentru că avem ediţii acceptabile după Frică şi cutremur, Conceptul de anxietate, Boala de moarte, tot este un dead-line dezamăgitor.

Luând în calcul eventualele considernte personale ale traducătoarei (proiecte adiacente, intermitenta absenţă a motivaţiei – pentru că nu te poţi seta să traduci Kierkegaard o jumătate de secol), Kierkegaard-ul de la Humanitas oscilează între probabil şi posibil. Ar fi fost mai nimerit să fie selectaţi 3-4 traducători specializaţi în limba daneză, cu pregătire filosofică, care să finiseze editarea completă lui Kierkegaard în româneşte până în 2015, cel târziu. Din păcate, avansăm greoi şi trebuie luptat cel puţin încă două decade pentru a ne lăuda cu un sincronism autentic. Ar mai exista o nemuţumire: Sau-sau nu apare complet în limba română. După ce pentru aproape două decenii, a trebuit să rezistăm cu traduceri inconsistente şi obscure din Diapsalmata sau Jurnalul seducătorului, care mizau pe un Kierkegaard comercial sau mozartian, trebuie să mai aşteptăm (câteva luni? câţiva ani?) pentru volumul al doilea din Sau-sau. Inutil să mai remarc că volumele 2 şi 3 din seria operelor complete trebuiau să fie publicate simultan.

Murasaki Shikibu vs. Nicolae Filimon
[fragment din Darurile Zeiţei Amaterasu, Institutul European, 2008]

de Roxana Ghiţă & Cătălin Ghiţă

Era aceeaşi voce. El era încântat. Şi totuşi – .
[Murasaki Shikibu]

Slavă Domnului, nu sunt ţigan.
[Nicolae Filimon]

Japonia are o lungă şi respectabilă tradiţie literară. Primele scrieri din arhipelag datează din Perioada Nara (secolul al VIII-lea): cartea cu caracter mitico-istoric Kojiki (712) şi ceva mai „realista” Nihonshoki (720), precum şi splendida antologie de poezie lirică Manyoshu (759). Prin opoziţie, primul text scris în limba română datează din 1521. Este vorba, mai concret, despre o turnătorie ordinară: boierul Neacşu din Dlăgopole (Câmpulung Muscel) îi dă de ştire judelui Braşovului, Johannes Benkner, că turcii pregătesc o invazie a teritoriilor româneşti, prefigurând, prin aceasta, moda scrisorilor politice care face încă furori la nord de Dunăre. Dacă vrem să înregistrăm însă apariţia primei cărţi valoroase în limba autohtonă, trebuie să aşteptăm până la 1673, când Dimitrie Barila, mult mai cunoscut sub numele său de mitropolit, Dosoftei, îşi publică Psaltirea în versuri (şi aceea fiind, ce-i drept, doar o traducere, cu mijloace artistice superioare, a textului veterotestamentar).

Doare, nu-i aşa? Să nu disperăm însă. Or fi fost japonezii mai buni la istorie sau la poezie lirică, dar, îşi spune cu obidă cititorul de astăzi, trebuie să ne luăm revanşa la proză. Să vedem, aşadar, cum stau lucrurile mai îndeaproape. Primele mari romane japoneze, Povestea lui Genji de Murasaki Shikibu şi Însemnări de căpătâi de contemporana acesteia, Sei Shonagon, sunt scrise în jurul anului 1000. Primul roman românesc de oarecare valoare, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, apare, în volum, abia în 1863. Desigur, înainte, existaseră nulităţile unor Mihail Kogălniceanu (Tainele inimii, 1850), V. A. Urechiă (Coliba Măriucăi şi Logofătul Baptiste Veleli, 1855), Dimitrie Bolintineanu (Manoil, 1855 şi Elena, 1862), I. M. Bujoreanu (Misterele din Bucureşti, 1862) etc. Câţiva istorici şi critici literari consideră Istoria ieroglifică (1705) a lui Dimitrie Cantemir drept primul roman românesc. Document hibrid, simultan cronică, alegorie, fabulă, spectacol cu măşti şi prozopoem, scrierea prinţului moldav este prea heteroclită pentru a intra, la rigoare, sub specia relativ rigidă pomenită mai sus, astfel încât nu ne rămâne decât să concluzionăm că naraţiunea lui Filimon este, de facto, primul roman original de minimă rezistenţă estetică produs în Ţările Române. O fi el întârziat, repetă lectorul contemporan, dar mai mult ca sigur că face faţă vechii proze a doamnei de curte. Oare aşa să stea lucrurile? De vreme ce noi, balcanicii, suntem, cu toţii, rude mai îndepărtate sau mai apropiate ale lui Stan Păţitul, vă sugerez să nu pornim de la idei preconcepute şi, în sublima expresie a lui Chicoş Rostoganul, să intrăm în makerie...

Subiectul romanului japonez pe care îmi propun să-l discut în continuare în oglinda celui românesc este mai puţin familiar cititorului de la noi, deşi opera se găseşte de mult timp în bibliografia obligatorie a programelor de literatură comparată oferite de universităţile occidentale (nu vă temeţi; nu am intenţia să iniţiez o plicticoasă dispută naratologică, ci doar să clarific, pe un ton cât se poate de clar şi de simplu, datele problemei). Povestea lui Genji este o scriere masivă, de peste o mie de pagini, numărând cincizeci şi patru de capitole centrate pe detaliile vieţii aristocratice din perioada Heian. Considerată de distinsul profesor şi traducător Edward G. Seidensticker drept „capodopera supremă a prozei literare japoneze”, cartea redă, în formă uşor idealizată, experienţele lui Murasaki, aflate, puţin după anul 1000, în serviciul împărătesei Akiko (sau Shoshi). Se presupune că autoarea a murit în jurul anul 1015, lucrarea fiind deci compusă în intervalul implicat de cele două date aproximative. Inspirată, în egală măsură, de literatura japoneză şi de cea chineză (mai ales de jurnalele din secolul al X-lea), Murasaki compune o proză uluitor de modernă: naraţiunea debutează in medias res, personajele, deşi introduse în scenă cu o incredibilă economie de mijloace, sunt la fel de bine autonomizate estetic precum cele ale unui Proust de mai târziu, acţiunea propriu-zisă este redusă la minimum, însă faptele sunt redimensionate din perspectivă psihologic-afectivă, într-o manieră ce anticipează, la un nivel primar, romanele lui Joyce. Mai mult decât atât, dincolo de fenomenul intertextualităţii cultivate (proze şi poeme din epoci literare diverse intră în dialog fertil), un fapt inovator trebuie consemnat la nivelul discursului: personajul central, prinţul Genji, moare cu mult înainte de final, astfel că ultimul sfert al cărţii este dedicat aventurilor galante ale lui prinţului Niou (nepot al lui Genji) şi ale generalului Kaoru (socotit de mulţi drept fiu al lui Genji; în realitate, tatăl său fiind un alt personaj, Kashiwagi). Eleganţa expunerii şi rafinamentul retorico-stilistic (demonstrat de numeroase perioade narative subîntinse de semantică oblică, ideea de sugerare, nu aceea de afirmaţie lipsită de echivoc, numărându-se, în opinia reputatului Donald Keene, printre calităţile de bază ale artei nipone) desăvârşesc profilul uneia dintre primele reuşite romaneşti ale lumii literare moderne.

În contrapunct, ce fineţuri ne oferă romanul lui Filimon? Trama, dacă-mi permiteţi să aplic un termen pretenţios din sfera poeticii asupra unui material atât de umil, este cât se poate de simplă: un Mischie al secolului al XIX-lea, Dinu Păturică, iniţial ciubucciu la curtea postelnicului Andronache Tuzluc, parvine cu abilitate şi cu viclenie, acaparându-i generosului protector întreaga avere (între bunurile mobile intrând şi amanta susnumitului, Chera Duduca). Scris într-un stil împiedicat, cu paranteze epice poticnite, Ciocoii vechi şi noi este un desuet şi ridicol tablou de moravuri, reţinut de istoria literaturii autohtone doar graţie vidului de concurenţă estetică din mijlocul căruia a răsărit precum o ignobilă floare de lotus. Dacă Murasaki nu-şi permite niciodată să interfereze în destinul caracterelor, dovedind, prin aceasta, deopotrivă maturitate artistică şi intuiţie de o rară modernitate, arhivarul Filimon ştie, ca tot românul, mai bine: personajele negative trebuie pedepsite exemplar (Tuzluc moare sărac, Duduca este înecată în Dunăre, Păturică sfârşeşte la ocnă, În timp ce Chir Costea Chiorul, negustorul mârşav, este biciuit în piaţa publică şi ţintuit de urechi în faţa propriei prăvălii), iar cele pozitive, atât de „fragede”, încât nici măcar cu floarea albă de cireş nu mă încumet a le asemăna, sunt recompensate cu magnanimitate, că doar auctorele nu dă de la dânsul (Gheorghe, sluga credincioasă a postelnicului, alungată pe nedrept de la curtea acestuia, se căsătoreşte, după o serie de peripeţii verneşti, cu tânăra mimoză a banului C..., Maria). Cu toate acestea, să nu credem nici măcar o clipă că personajele feminine pot aspira la perfecţiunea celor masculine. Pe parcursul romanţului, bărbaţilor li se găsesc numeroase lipsuri, însă, atunci când nevoia o cere, prozatorul, ca orice mascul grobian, nu ezită să sublinieze în chip implicit superioritatea sexului tare (care devine, în astfel de momente, absolut flasc): „Inima femeii, chiar de se poate ameţi uneori de ambiţioase aspiraţiuni la mărire, la bogăţie şi la alte vanităţi atât de plăcute, dar însă (pleonasmele sunt specialitatea sa, n. m.) ea se deşteaptă apoi cu pasiuni mai tari, mai nenfrânate”.

Falia uriaşă dintre cele două scrieri transpare mai ales în episoadele cu încărcătură poetică. în timp ce Murasaki are delicateţea să ne spună indirect, prin intermediul unui personaj în elegantă ţinută militară, că „o femeie care se grăbeşte să scrie un poem într-un moment nepoetic nu poate fi numită o femeie cu gust”, eu aş îndrăzni să adaug că bărbatul însuşi nu este scutit de asemenea riscuri estetice. Iată-l pe neostoitul Filimon avântat pe culmile lirismului într-un prozopoem sui generis: „Cintiza şi pietruşelul făceau să răsune colnicele prin vocea lor ascuţită, dar plină de dulceaţă; ciocârliile se înălţau în aer (ţineţi-vă bine: intră în scenă artileria grea, n. m.) întocmai ca nişte mici bombe (uf, bine măcar că ne menţinem în sfera gingaşă a armelor de calibru redus, n. m.), apoi se opreau în loc şi, bătând din aripi, umpleau aerul de melodioasele lor cântări”. Credeţi că minunata descriere se încheie aici? Nicidecum. N-a uitat oare naratorul să ne înfăţişeze şi destinul ambiguu al unor pusilanime înaripate? Desigur, este rândul prepeliţelor să intre în scenă, „aceste inocente şi fricoase pasări, ce se nasc şi mor în iarba livezilor şi în frunzele cele dese ale dumbrăvilor, prin vocea lor monotonă, dar ritmică, păreau că servă de regulator (scuzaţi expresia, perfect inocentă la vremea respectivă, n. m.) al cadenţelor acestui concert divin”. Nu detectaţi cumva şi ecouri de solare cântece franciscane în subtextul bravului pitar bucureştean? À propos de alăturări nefericite, iată încă una, prezentă într-o admirabilă notă consacrată Sfintei Cecilia, despre care aflăm că „suna în perfecţiune organul şi era tipul modestiei (a doua parte pare a se afla în raport concesiv cu prima: deşi era expertă, nu se lăuda cu aceasta, n. m.)”.

Mai mult, dacă luăm, aproape la întâmplare, două pasaje descriptiv-poetice, vă veţi convinge încă mai pregnant de diferenţele axiologice. Iată o evocare din Povestea lui Genji, adevărat pastel în proză, desprins parcă din celebrele stampe ale lui Hokusai: „dealurile erau învăluite în ceaţă, iar bâtlanii cu creastă se adunaseră de-a lungul malului îngheţat. Departe, în aval, acolo unde podul Uji îşi descria arcul cel îngust, luntri încărcate cu lemne pluteau încoace şi încolo. Toate amănuntele ce alcătuiau aşezarea erau adunate la un loc. Când el privi peisajul, i se părea că fapte demult apuse îi apăreau proaspete dinainte”. Un fragment din Ciocoii vechi şi noi ni se impune, în special raportat la acela de mai sus, ca artificial, lipsit de imaginaţie, steril: „Era pe la mijlocul lui mai; aerul dulce (sesizaţi deja accentele diabetice ale expozeului?, n. m.) al dimineţii, îmbălsămat de mirosul florilor sălbatice şi de acel parfum răcoros al frunzelor de curând crescute, răspândea peste tot o suflare învitătoare; păsărelile (ah, iarăşi diminutivele care îl excedau pe Maiorescu, n. m.), săltând prin crăngi, cântau acele mii de melodii sublime care inspiră în inima omului şi melancolie, şi plăcere (liber la batiste, vă rog, n. m.)”. În ambele extrase, prezenţa umană este mai mult sau mai puţin implicată (fireşte, ca insolit recipient emoţional al parfumului naturii), însă doar în primul caz este antropicul descris convingător şi cu talent estetic. La Filimon, omul nu este decât o prezenţă generică, obiect al unui truism oximoronic, de un gust îndoielnic.

Dar să nu ne pierdem cumpătul; poate că, totuşi, episoadele familial-sentimentale, precum cele care transcriu dragostea profundă şi total dezinteresată dintre părinţi şi copii, să aducă romanele pe picior de egalitate. În Povestea lui Genji, o mamă priveşte trupul neînsufleţit al fiicei sale, rostind încet: „Având-o în faţa ochilor, nu mă pot convinge pe mine însămi că a murit. Văzându-i cenuşa, poate că aş reuşi să accept ceea ce s-a întâmplat”. Comparaţi acest scurt şi deosebit de intens pasaj, în care metaforizarea este implicită, cu cel din Ciocoii vechi şi noi, în care arhivarul descrie cât se poate de prolix (practic, funcţionăresc) iubirea exemplară şi vidată de tuşe freudiene dintre banul C... (desemnat anterior, printr-o delicioasă sintagmă redundantă, drept „venerabilul bătrân”) şi odrasla acestuia, Maria: „se apropie de bătrân şi depuse pe mâna lui un sărut inocent şi plin de dulceaţă. Bătrânul o strânse la piept şi o sărută pe frunte cu acel amor pe care numai părinţii îl simt (mai sunteţi în viaţă?, n. m.). După ce tata şi fiica schimbară între dânşii câteva priviri de o iubire nedescriptibilă, şezură pe o sofa de postav roşu cu ciucuri albi de Veneţia [...]”. Pe cât de mult îşi iubeşte părintele fata, pe atât de mult îl urăşte pe Dinu Păturică. De ce oare? Mândra ne mărturiseşte, cu sfâşietoare candoare, că „ura cea neîmpăcată” pe care o nutreşte faţă de postelnic îi vine „mai mult din prevedere”. Ne amintim, fireşte, ce ne învaţă imbatabila zestre paremiologică autohtonă, anume că „prevederea este mama înţelepciunii”. Abia acum înţelegem că aluziile lui Filimon sunt cu bătaie lungă: fata banului C... nu este numai cuminte, ci şi coaptă la minte.

Diferenţa dintre cele două romane, scrise, nu uitaţi, la distanţă de aproape un mileniu, transpare încă mai elocvent în episoadele evocând frumuseţea evanescentă a unei femei. Una dintre tinerele care îi atrag atenţia prinţului Genji „nu avea nici o singură trăsătură care să-l fi izbit ca fiind deosebit de frumoasă; totuşi, unduioasă şi fragilă, ea părea atât de frumoasă, încât el se temea aproape să-i audă vocea”. O ipostază, înrudită tehnic, a Duducăi frizează ridicolul cosmic, mai ales din pricina combinaţiilor exagerate: „Cântul începu să devie din ce în ce mai slab; tambura îi căzu din mâini şi frumoasa jună adormi într-o poză atât de răpitoare, încât ar fi putut să piarză minţile celui mai stoic dintre filosofi (Marc Aureliu şi Epictet, parcă vă şi văd tremurând de emoţie în locul vostru călduţ din limbul dantesc, n. m.)”.

Urmează, desigur, episoadele de voyeurism din cele două romane. În primul caz, construcţia este gradată, iar privirea însăşi a personajului masculin devine, printr-un insolit transfer ontologic, falică; întregul episod are consistenţa unui viol vizual. Obiectul propriu-zis al contemplaţiei chiar dispare, fiind substituit de elementele de decor, redimensionate şi recontextulizate de psihicul privitorului. Astfel, Kaoru „surprinse o foşnitură de mătase. O uşă glisantă de deasupra promenadei era, întâmplător, întredeschisă. Privind înăuntru, el observă că, în ciuda izolării aşezământului, priveliştea ce i se oferea era surprinzător de netedă şi de clară. Perdelele erau întrucâtva răvăşite, permiţându-i să privească până departe”. Prin contrast, scena de voyeurism dâmboviţean, filtrată prin ochii unei femei, este pasivă, dar întreaga încărcătură potenţial erotică este proiectată în sfera vestimentaţiei, detaliile sartoriale şi capilare anulând din start orice tensiune dramatică şi, prin aceasta, exilând contemplaţia de budoar în sfera derizoriului: „Juna greacă simţea o plăcere din cele mai mari a privi dupe fereastră pe toţi trecătorii, de la veliţii boieri cu bărbile albe şi cu căciuli de samur, până la calemgiii şi iamacii cei cu işlice în patru colţuri şi raşi pe cap chinezeşte”. Observaţi, vă rog, şi că, la vremea respectivă, singurii skinheads proveneau, dacă este să ne bazăm pe „solidele” informaţii ale autorului, din anarhista Ţară a Chitailor, vizitată, cu aproape două secole înainte, de ambasadorul Rusiei la Pekin, nimeni altul decât spătarul moldovean Nicolae Milescu, alias Cârnul (cognomen care i se trage din pricina faptului că Ştefăniţă Lupu, pentru a-i pedepsi ambiţiile de mărire, poruncise să i se scurteze nasul).

Acum, să trecem la lucruri ceva mai serioase: nivelul de educaţie şi de pregătire profesională în Japonia medievală şi în Ţările Române moderne, aşa cum este oglindit acesta de cele două romane. „Era o zi menită a te face să te întorci cu gândul la epoca de glorie a universităţii”, scrie nobila prozatoare niponă (care, să reţinem, constata un declin al procesului deja în anul 1000). „Oameni de condiţie înaltă sau modestă se întreceau în studii, iar nivelul de pregătire oficială creştea”. În acest climat care favoriza performanţa şi erudiţia, Yugiri, fiul lui Genji, „promovă cu uşurinţă toate examenele, la literatură şi la celelalte. Se cufundă în studiu, îndemnându-i pe profesori să ridice ştacheta”. Pentru tânărul Yugiri, ca şi pentru alţi patricieni oneşti, competenţa intelectuală era singurul criteriu valid de ascensiune pe scara socială (deşi, evident, mulţi funcţionari de stat preferau doar să-şi cultive talentele artistice, fără a aspira la o educaţie academică). Aproape un mileniu mai târziu, la fel de junele Păturică ştie exact cât şi ce trebuie să înveţe; el nu se încurcă în amănunte inutile: „Omer, Pindar, Sofocle, Euripide, Anacreon, Safo etc. sunt buni pentru femei şi oameni afemeiaţi” (cum am spune astăzi, fătălăi, n. m.). Ciocoiul îşi continuă solilocviul în cheie antihamletiană, prevestind rictusul antilivresc al unui Marean Vanghelie: „Mie-mi trebuiesc cărţi care să-mi subţieze mintea, să mă înveţe mijlocul de a mă ridica la mărire”. În aceste condiţii, nu este de mirare că nici măcar personajele pozitive nu se pot înălţa pe căi cinstite, de vreme ce au doar o spoială de educaţie. Filimon atinge tristul apogeu al declaraţiilor involuntar-contradictorii atunci când îl pune pe banul C... să-l angajeze ca grămătic pe proaspăt demisul Gheorghe (a cărui principală calificare era cunoaşterea limbii eline), oferind următorul motiv: „îmi trebuia un asemenea slujbaş şi nu ştiu de ce mi s-a părut mie că vei fi bun şi vrednic”. Oh, my prophetic soul, chiar şi astăzi, la nord de Dunăre, se fac angajări bazate exclusiv pe flerul angajatorului... Într-un suprem acces de naivitate, Filimon nu uită să precizeze că „mai toţi boierii români luau în curţele lor tineri fără protecţie şi le înlesnea mijloacele de a-şi face [...] o carieră în lumea aceea unde favoarea şi banii făceau totul”, fără să realizeze enormitatea implicată de aserţiunea respectivă. La urma urmelor, meteahna balcanică a multora, aceea de a tocmi pe cineva fără alte recomandări sau competenţe dovedite, este tot o formă, debil mascată, de favoritism.

Ce poate fi însă ma savuros decât punerea în paralel a bucăţilor de poezie formală din cele două scrieri? Romanul lui Murasaki abundă în distihuri lirice, circumscrise mai ales unor teme grave de meditaţie, precum evanescenţa vieţii, melancolia trecerii timpului, iminenţa decrepitudinii, dar şi unor stări fulgurante, de natură sentimentală sau erotică. Multe dintre aceste versuri au ca hipotexte creaţii ale unor poeţi mult mai vechi sau compuneri prezente în antologii celebre (precum Manyoshu sau Gosenshu). Compoziţiile lui Murasaki se disting printr-o notă accentuat intimistă, respirând deopotrivă delicateţe imaginativă şi forţă metaforică. Iată câteva exemple, selectate aproape la întâmplare:

„Cât de iute preschimbarea. Doliu profund ieri,

Astăzi, apele puţin adânci ale purificării” (poem al lui Asagao către Genji)

sau

„Din piscul tău înnourat, priveşte în jos, către mine,

Către toamna muribundă care este lumea mea” (poem al lui Genji către Akikonomu),

sau

„Doamna de lângă pod îşi poate afunda mânecile

În lacrimi însingurate de noapte – dar nu pentru mult timp” (poem al lui Niou către iubita sa, Nakanokimi).

Suferă acestea comparaţie cu abisalele versuri citate de Filimon? Lăutarii lui strigă aşa:

„Cine la amor nu crede

N-ar mai călca iarbă verde”

şi adaugă, într-un acces de superb afflatus, că „pe la timpi se auzea câte un oftat (torturant este că nu vom şti niciodată cauza acestuia, n. m.)”. Nimic însă nu poate egala focul catrenului zămislit de amorezul Gheorghe (cel angajat „de-a moaca” de banul C...), descoperit, ca din întâmplare, de Maria, cea căreia preacinstitul nu îndrăznise să i-l dăruiască:

„Sus, pe cer, sunt multe stele;

Câmpu-i plin de floricele;

Dar nici una dintre ele

Nu-i ca chipul puicii mele!”.

Monorimă şi pes octosilabic (precum în poezia populară), cacofonie, diminutive hilare, expresii tocite, toate concură la coagularea unui şablon sentimentalist de care s-ar fi ruşinat până şi Văcăreştii sau Costache Conachi. Şi, credeţi-mă pe cuvânt, bărboşii boieri aveau standarde relativ modeste, fiindcă poezia neotrubadurescă din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea nu este cu mult superioară manelelor de azi.

Acum, să aruncăm o privire şi asupra a două episoade înfăţişînd muzica şi petrecerile în romanele lui Murasaki şi Filimon. În Povestea lui Genji, sunt prezente nenumărate scene de interpretare instrumentală la petrecerile aristocraţilor, dar, mai ales, într-un menuet senzorial, este descrisă atmosfera rarefiată de la banchet: „Se găseau patruzeci de coşuri cu fructe şi patruzeci de cutii cu hrană, oferite de tot atâţia curteni, Yugiri conducând procesiunea. Genji le turna vin oaspeţilor şi gustă o supă din ierburi proaspete. Dinaintea lui, se aflau patru suporturi din aloe, ce sprijineau cele mai fine tacâmuri, după ultima modă. [...] Cântăreţii, adunaţi în dreptul scării de la miazăzi, aveau voci minunate. Curând, aceştia trecură la o cheie minoră, spre a face cunoscut că se făcuse târziu şi că muzica ar trebui să devină mai familiară, mai intimă”. O sindrofie la cel mai înalt nivel pe vremea lui Caragea degenerează, în chip aproape inevitabil, în haos balcanic. Observaţi, vă rog, stupida metamorfoză facială a mesenilor, precum şi tipicul acces de locvacitate curajoasă, care pare a pune stăpânire, în circumstanţe sardanapalice, pe altminteri „austerii” boieri bucureşteni: „Toţi oaspeţii ascultau pe lăutari cu mai multă sau mai puţină băgare de seamă; numai Caragea şi hatmanul Cărăbuş păreau mai agitaţi decât toţi ceilalţi. Aceasta se vedea din mişcările capului, din alterarea feţei şi mai cu seamă din desele oftări ce ieşeau din piepturile lor. Vinul cel tămâios de Cernăteşti, turnat necontenit în gâtlejul boierilor, începu să-şi facă efectul său (iertaţi, din nou, redundanţa, n. m.). Oaspeţii noştri, cari până aci mâncau şi beau liniştiţi ca cei şapte filosofi ai Eladei (neîndoielnic, pitarul Filimon are un fix cu referinţele clasice plasate defectuos, n. m.), prinseră la limbă şi deveniră mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi (încă de pe atunci li se dusese buhul bieţilor teutoni, n. m.)”.

Dulci sunt clipele de sărbătoare, îmi veţi spune. De acord... Ei, trăieşte omul ce trăieşte, dar, la un moment dat, mai trebuie să şi moară, din motive pe care spaţiul restrâns nu-mi permite să le aprofundez. Cu aceeaşi rară intuiţie a economiei de expresie, Murasaki descrie, într-un capitol, festivităţile organizate la curte pe parcursul unui an, culminând cu cele ale Anului Nou, pentru ca, în chiar debutul capitolului următor, să fim anunţaţi că personajul eponim al cărţii nu mai este, fără a se recurge în acest sens la vreo stratagemă de tranziţie epică: „Strălucitorul Genji murise şi nu mai exista nimeni care să-i fie pe potrivă”. Fraza concentrează atâta emoţie sublimată, încât orice comentariu din partea mea ar deveni inutil. Genialul Filimon însă nu se mulţumeşte să relateze cu lux de amănunte sfârşitul personajelor sale negative (Tuzluc, Costea Chiorul şi Păturică; Duduca sfârşise în Dunăre, aşa că absenta de la reuniunea funerară), ci le pune chiar, într-un romantic turn of events, să se întâlnească pe drumul spre groapă. Desigur, simte că nu a fost suficient de clar, astfel că, la finalul expunerii, ne face şi un rezumat, cu rol fulminant de concluzie: „Iată cum îşi terminară cariera vieţii aceşti trei sceleraţi. Întâmplarea (ce întâmplare, stimabile..., n. m.) voise ca ei să se mai întâlnească încă o dată (din nou, pleonasm, n. m.), înainte de a se prezinta lui Dumnezeu spre a-şi da seama de relele ce săvârşiseră pe acest pământ”. Cât despre eroii pozitivi, ei ajung, precum spuneam la început, să se căsătorească, într-o apoteoză a stării de mijloc ce i-ar fi provocat neîndoielnice orgasme etice unui Daniel Defoe: „Acest soţ fericit era Gheorghe [...]. Cât despre juna sa soţie, ea este frumoasa Maria [...], care deşi iubise pe Gheorghe (Gheorge, cum i-ar zice nemuritorul Tetelu, n. m.) cu multă pasiune, dar preferase mai bine moartea (finis coronat opus, n. m.) decât o fericire trecătoare şi dobândită prin călcarea datoriilor sale de bună fiică; suferinţele şi disperarea ei erau acum răsplătite de ajuns (din păcate, delirul se sfârşeşte aici, n. m.)”.

Bref, cam astfel stau lucrurile cu cele două scrieri în proză dezbătute până în acest punct. Să nu ne întristăm prea tare însă: bunăoară, proza englezească din secolul al XVIII-lea (Samuel Richardson, Tobias Smollett, chiar Laurence Sterne) este net inferioară romanului japonez din Heian. Nici măcar clasicii din secolul al XIX-lea (Charles Dickens, Thomas Hardy sau William Thackeray) nu-i fac concurenţă serioasă. A trebuit să-i aşteptăm pe Proust, pe Kafka şi pe Joyce, pentru ca noi, europenii, să ne putem lua, în fine, revanşa... Aşa că vă propun să nu-l mai deranjăm pe bătrânul nostru Filimon; s-a făcut de râs atât cât trebuie şi, în continuarea programului, merge să aţipească în tomurile mucegăite de istorie literară autohtonă, singurul loc cu verdeaţă la care poate aspira vreodată condeiul său nedospit de gând, cum ar fi râs Noica. Îl vor trezi, cu sastiseală, doar oropsiţii mei studenţi din anul I, în preziua examenului...

Cealaltă Asie sau încă o formă a relaxării
[fragment din Darurile Zeiţei Amaterasu, Institutul European, 2008]

de Roxana Ghiţă & Cătălin Ghiţă

Toate suferinţele oamenilor se trag din aceea
că ei nu sunt în stare să stea singuri într-o cameră liniştită.
[Blaise Pascal]

În maşină, mă gândesc, din nou, la Imam. În el, şi nu în reţinutul japonez, trăieşte Orientul acela cu care am crescut eu, Orientul descoperit prin Eliade, acea Maitreyi cu piele fremătătoare, cu ghirlandele ei de flori, cu buzele groase, desfăcute umed şi hrănite cu ulei de cocos, Orientul descoperit prin Şeherezada, dunele de nisip răsfrânte sub voal, o femeie uriaşă, cu oase de mosc, care ţi se târăşte sub piele, otrăvindu-te, corturile din care răsare beduinul întunecat, mirosind a curmale, a sudoare de cal şi a pulberi aurite, beduinul pe care l-ai chemat cândva noapte de noapte, fată slăbuţă şi strânsă între perne, zburătorul tău morganatic.

Femeia uriaşă, cu pielea exalând chemarea celeilalte Asii, conduce maşina, lângă tine, maiestuoasă prin însăşi corpolenţa adormită a fiinţei ei revărsate sub falduri, sub basmaua care îi acoperă regulamentar părul şi care se înnoadă sub bărbie, formând un triunghi brodat cu sclipici pe umeri şi trasându-i, geometric, linia obrajilor pufoşi, singura parte descoperită privirii. Este Rezvan, prietena mea iraniancă. Din când în când, îi taie calea unui japonez sperios, care se chirceşte brusc în spatele volanului atunci când dă cu ochii de apariţia discordantă, femeia uriaşă, acoperită în negru, care îl poate ridica în palmă, sufla în cerul lui de miazăzi, dumica agale la cină. Japonezul îşi pleacă ochii, femeia celeilalte Asii îşi pleacă, la rându-i, capul şi surâde sumimasen, aşa cum a învăţat că trebuie să facă, dar haina ponosită a modestiei îi cade prost pe rotunjimi, ştie şi ea asta şi o pufneşte râsul – bărbaţii japonezi se pierd cu firea din orice –, eu mă amuz copios, iar degetul ei gros, cu ghiul de aur, apasă butonul de la casetofon. Se aud versurile lui Hafiz, intonate molcom, dar eu mă gândesc la onsen-ul de ieri. În loc să mă înalţ avântat spre alam al-mithal, rămân ca o nimfalidă prinsă cu bolduri, de chiar impudoarea mea, în insectarul trupeşei viermuieli, de carne şi oase, de coapse şi despicături, de păr aspru şi sâni mici – Rezvan, e adevărat că voi nu vă radeţi pe picioare, şi nici acolo, ştii tu, am auzit că e interzis, nu cred că scrie de asta în Coran, dar poate altundeva, eu ştiu, vreo lege – mă cam încurc, un alt japonez dispare asudat în spatele volanului, din nou, sub povara unor ochelari imenşi, femeia celeilalte Asii râde.

Pe Rezvan, în ciuda fundamentalismului ei ortodox, o poţi întreba orice. Ea îţi spune totul. În plină criză a invadării Libanului de către Israel, îţi trădează, ca pe un fapt divers, privind amuzată pe deasupra cuţitului cu care decojeşte o rodie, secrete de stat, da, bineînţeles ca noi livrăm rachete Hezbollah-ului. La un ceai, sorbit alene din pahare mici, albastre, tivite cu auriu pe la margini, o cutie imensă de bezele cu apă de roze şi cardamom lăfăită pe masă, te anunţă liniştită că da, Salman Rushdie merită să moară, pe de altă parte l-aş arunca pe Reza – soţul ei – de la geam dacă ar îndrăzni să-mi ceară permisiunea pentru a doua femeie.

Rezvan râde, nu e adevărat – îmi spune – ne radem peste tot, mergem la salon să ne epilăm complet, chiar şi? întreb eu stârnită, chiar şi, mă întreb dacă a înţeles exact dar nu insist; da, ştiu că japonezele nu se rad, când Fatime – prietena ei – s-a dus la spital să nască asistenta a felicitat-o că era deja rasă, japonezele nici măcar atunci nu o fac, de ce oare – mă întreb cu glas tare, ştii – spune Rezvan şi îmi confirmă mica mea ipoteză antropologică de ieri, bărbaţii noştri ne vor fără pic de păr pe corp, pentru că ei au atât de mult – chicoteşte – la japonezi, e taman pe dos – atunci, e clar că e ceva dictat de subconştient, o proiecţie inversă care codifică semele atracţiei fizice – îmi spun, mulţumită. Imagini răzleţe din Cântarea Cântărilor îmi fug prin faţa ochilor, femei-mirodenie, răsturnate pe divane în spatele unor draperii de brocart greu, ca în tapiseriile cu Răpirea din serai, arăboaice cu şolduri umflate, pudrate cu praf de migdale pe după urechi şi genunchi, în pliurile coapselor, persane cu sprâncene împreunate, cu miros de şofran la subsuori, indience mătăsoase din care se preling uleiuri grele, toată cohorta de Sulamite, Raşele, Elhame, Shiftehe, Zohrehe, Tayyebehe, Namite, Lakshme, Amatullahe, Maymunahe, Tawbahe, Fa'iqahe, Vasudare, Veene, Kamakshe, Idite, Eliezre, Ofire, Afrouzehe şi mai presus de toate Roshane. Roxana adică, lumina, cea pentru care Alexandru se zice că ar fi distrus Persepolisul.

Femeile celeilalte Asii defilează prin faţa mea.

Între barocul ei şi minimalismul japonez, îndrăgostirile mele au trecut de la o extremă la alta, iar viaţa mea s-a aşezat, poate, într-un făgaş al cuminţeniei, al micii răsuflări retrase în sine, spre un centru al fiinţei imobil, intuit abia, spre repaus.

Maşina se opreşte pe o cărare mărginită de nalbe uscate, sub un gutui japonez. Am ajuns în faţa casei profesoarei de ceremonia ceaiului.

Camera este mică, de patru tatami; deschizătura pătrată în podea, folosită pe timpul iernii, emană deja căldură. Nu este o adevărată casă de ceai, dar apa fierbe; afară, grădina se deschide privirilor noastre, rece şi golaşă. Ca de obicei când mă însoţeşte şi Rezvan, sunt un discipol ratat. Chiar dacă nu încurc toate mişcările, în succesiunea lor subtilă şi riguroasă, o fac numai pentru că trupul meu a învăţat deja, prin infinite repetări, disciplina ritualului de bază. Însă mintea mea refuză să se golească, dimpotrivă. În mâinile mele, ţin un bol cu ceai. Culoarea sa verde este oglinda naturii, care ne înconjoară. Închid ochii, adânc în mine regăsesc munţii verzi şi apa clară a izvoarelor. Stau singur, cuprins de pace şi simt cum toate acestea devin o parte din mine. Oh, mare maestru Soshitsu Sen al XV-lea. Mintea mea refuză să devină o parte din această grădină golaşă, din această iarnă tăcută, pentru că nu se poate înălţa dincolo de Rezvan. Cum ar putea? Învinsă în faţa ludicului, trag cu coada ochiului. Poate că e şi asta o formă de contemplaţie – mă consolez, bicisnic. Iat-o acolo, în genunchi, în prag, cu robele ei negre umplând golul minuscul al uşii glisante, ridicându-se elefantin şi explodând în falduri de moliciuni, rupând armonia severă a liniilor ce construiesc cu răbdare spaţiul geometric al încăperii, păşeşte cu bubuituri pe bambusul ce se retrage în el, căutând adăpost sub paşii ei triumfători. Ea aduce cu sine două-trei pernuţe pentru a se putea aşeza pe jos. Seiza, postura tradiţională japoneză, cu picioarele îndoite sub şezut, spatele drept, mâinile încrucişate cuminte pe genunchi, o refuză din start pe femeia celeilalte Asii, care se aşază cu picioarele într-o latură, în ceea ce Andrei Pleşu a consacrat deja sub numele de „poziţia Lorelei”. Răsuflă greu atunci când îşi potriveşte basmaua, o pufneşte şi pe ea râsul, îl ascunde repede, ştrengăreşte, atunci când se strâmbă la mine făcându-mi semn că vine sensei.

Rezvan este atât de nepotrivită în acest cadru, încât nu poţi decât să o adori. Vine aici ca să scape de rutina de acasă, de gătitul din fiecare zi pentru soţ şi pentru cei doi copii, ca să mai pălăvrăgească despre una-alta cu mine, cu profesoara. La un ceai. Nici măcar. Rezvan urăşte chiar şi asepticul ceai verde la pliculeţ, pulberea amară folosită pentru ceremonie nu poate intra, de la bun început, în discuţie. Cu francheţea ei candidă, cu monstruoasa ei inadecvare, cu imensa ei impudoare metafizică, Rezvan participă la ceremonia ceaiului, dar refuză sa guste din licoare. Este ca şi cum copilul care urmează să fie botezat ar refuza scufundarea în cazanul cu apă. Urmăresc, în timp ce mâinile mi se mişcă automat, scena: polonicul de bambus toarnă apă fierbinte în bol, bolul o scurge în recipientul pentru apa care s-a folosit la clătit, batistuţa albă şterge bolul, capacul de la cutia lăcuită în care este păstrată pudra de ceai se deschide, linguriţa de bambus ia praful verde. Privesc amuzată complicatul joc de seducţie la care sensei, oripilată de gândul imposibilităţii absolute, ceremonia de ceai fără ceai, se dedă de fiecare dată – haide, numai puţin, nu vrei şi tu puţin, uite, ţi-l face subţire, aşa de diluat că nici nu simţi – uneori, Rezvan consimte, dacă e în toane bune, linguriţa de bambus ia deci numai o zvâcnitură de praf în adâncitura ei blândă, polonicul toarnă apa fierbinte. Bineînţeles că, în ciuda efortului meu, pămătuful nu reuşeşte să scoată spuma la suprafaţă; este atât de puţin ceai, că lichidul are o culoare incertă, verde-praz spre gri, între timp Rezvan îşi dă, ştrengăreşte, ochii peste cap, nici prăjitura tradiţională din pastă de fasole roşie şi făină de orez nu-i spune nimic; ea tocmai i-a adus lui sensei o tartă enormă făcută de ea, ca un chec pufos, pudrat cu zahăr şi lansând în aerul rarefiat al casei efluvii de şofran. Trebuie să o ia totuşi, jeleul transparent, miniatural, imitând discret un fulg de zăpadă, îi scapă printre beţişoare, ninge pe tatami ; aici, mă încurc cu brio, încerc să nu râd şi nu mai ştiu dacă am învârtit bolul în palme, de trei ori, cum trebuia, sau? în sfârşit bucata aterizează, secţionată însă în două, pe hârtiuţa-suport. Rezvan se strâmbă, dar merge, spre uşurarea lui sensei, spre uşurarea mea, spre uşurarea lui Sen Rikyu care ne priveşte, poate, din ceruri, până la capăt.

Însă şi eu o păţesc, ca întotdeauna când trebuie să fac ceaiul pentru mai mult de o persoană. Deşi m-am chinuit, cameleonic şi masochistic, să-mi supun corpul antrenamentului celui mai sever, picioarele se răzvrătesc şi amorţesc tocmai când, adunând elegant futaoki, kensui şi hishaku în mână, ar trebui să mă ridic grav şi să îmi fac ieşirea din scenă. Profesoara e deja obişnuită cu necazul meu, pe care, astăzi, îl primesc ca pe o flagelare purificatoare – oh, m-am făcut complet de râs ca gazdă a ceaiului – şi încearcă, din surplusul ei infinit de bunăvoinţă, să mă ajute, să dea timp muşchilor mei tumefiaţi să se refacă. Sensei iniţiază aşadar o conversaţie cu Rezvan. În curând, captivată, îmi uit nimicnicia, durerea, amorţeala, chinul, şi mă reîntorc la contemplaţia pură.

Rezvan povesteşte cum se relaxează iranienii, savurând mese îndelungate, bogate, cu prietenii. Cum mâncaţi? – vrea să ştie sensei. La masă, pe scaun? Nu, nu – Rezvan face semne bizare prin aer pentru că nu găseşte cuvântul englezesc. Aaa – se luminează sensei – la măsuţă, ca şi noi. Tradiţional, fiecare persoană participă la masă aşezată în seiza, iar mâncarea este servită pe o mică tăblie cu patru picioare, semănând cu un scăunel, individuală, din nenumărate boluri, evident, minuscule, de culori şi forme asortate. Nu, nu – se chinuieşte Rezvan, îi sar în ajutor pentru că ştiu ce vrea să spună, i-am văzut pozele – sensei, obiceiul lor este să întindă faţa de masă pe covor, şi să aşeze acolo platourile şi farfuriile, ei stau pe jos, în jurul ei. Aaa – radiază sensei – staţi pe jos, ca şi noi. Nu, nu – Rezvan chicoteşte, eu râd de-a binelea – cine ar mai putea fi la fel de nebun ca japonezii să se chinuiască în felul ăsta – noi stăm altfel – încearcă să explice, apoi, renunţă – vă arăt mai bine – se târăşte în patru labe, măturând austeritatea tatami-ului cu faldurile ei nesfârşite, bum-bum bum-bum, încăperea este atât de mică, încât ajunge imediat la perete –aici, pe jos, şi ridicate pe pereţi, noi avem covoare groase, în care piciorul ţi se pierde, pe care aşezăm multe perne – şi aşa, ţesând în aer cu mâna dolofană, cu aur pe deget şi cu aur la încheietură, covorul persan, mângâietor, pernele umflate şi moi, Rezvan se lasă victorios pe perete, sprijinindu-şi spatele masiv de lemnul subţire, vibrând viu, gata să cadă sub atâta greutate, întinzându-şi picioarele lateral, punându-şi un braţ sub cap. Noi aşa mâncăm, stăm la taifas, ne bem ceaiul, ne odihnim, ne bucurăm de ceilalţi. Alături, e încremenită în tokonoma, la mai puţin de un cot distanţă, caligrafia ce conţine un singur caracter, mu, vidul.

În spaţiul rupt de mundan al celei care ar fi trebuit să fie o încăpere de ceai, o cultură străină, celebrând revărsarea, excesul, amestecul strălucitor, clocotul greu, violenţa şi senzualitatea, inundă ca un torent de nezăgăzuit. În tăcerea care s-a lăsat, cele două femei, exponente a două moduri de locuire heideggeriană total opuse, se privesc faţă în faţă. Femeia japoneză, în mijlocul dreptunghiului desenat de o rogojină de bambus, stă cu genunchii sub ea, cu spatele drept, cu trupul mărunt şi riguros încarcerat de corsetul kimono-ului, dresat de mii de ani să-şi ţină forţa vitală în interior, strânsă în centrul centrului, palmele adunate pe genunchii colţuroşi, străbătută de un fluid ascetic atât de distilat, încât a devenit aproape imperceptibil, cu faţa tăiată ca o mască, o priveşte pe femeia celeilalte Asii, la nu mai mult de un metru de ea. Aceasta, Rezvan pe numele ei persan, Paradis în traducere, s-a revărsat ca un şuvoi în afară, rupând orice diguri, ca un strigăt al materiei voluptuoase care-şi găseşte împlinirea în chiar exuberanţa şi foamea cu care devorează viaţa.

Undeva, într-o latură care poate nici nu mai există, stau eu, futaoki, kensui şi hishaku uitate în mână; în spate, grădina rece, golaşă ; îndărăt, iarna încapsulată în această clipă unică, munţii verzi şi apa clară a izvoarelor. Stau singură, cuprinsă de pace, şi simt cum toate acestea devin o parte din mine.

minDisecţii

Plusul din mâna mea

de iQ666

Unii vor să li se şi mulţumească în diverse feluri pentru chestii pentru care li se şi plăteşte. Actorii vor aplauze, muzicanţii cer coruri, profesoarele măcar o floare, militarii pensii, doctorii plicuri, funcţionarii sticle, traducătorii faimă, ziariştii diplome, fotbaliştii respect, iliescu putere,... Tu eşti de acord cu tâmpeniile astea? Io nu. Cred că cineva care e plătit pentru a face ceva nu mai are dreptul să solicite şi alte avantaje. Dacă i se oferă fără a le fi cerut sau sugerat, e-n regulă, uneori e greu să opreşti un om din a fi generos [mai ales dacă e boxer, parafrazează un banc vechi un cangur care se distrează printre şi mai ales cu gândurile mele].

Textul se opreşte momentan, trebuie să....., citeşte-l şi tu, nu-s de acord cu ce zici aici, în unele cazuri nu e vorba de o simplă tranzacţie comercială ci se stabileşte şi o legătură umană între "vânzător" şi "client". E un punct de vedere şi ăsta, să-l respect, însă eu dacă tot plătesc bilete, impozite, asigurări şi alte blasfemii de genul ăsta din care trăiesc cei care-mi solicită bonusuri de tipul celor menţionate mai sus pot avea pretenţia să fiu lăsat să aleg dacă să-l acord sau nu. Nici profesorii nu-mi trimit e-mail'uri cu mulţumiri că-mi plătesc la timp impozitele, de exemplu.

Lărgesc prea tare cadrul discuţiei amestecând artiştii cu profesorii, traducătorii şi politicienii? N-aş zice, în fond e acelaşi fenomen. Vrei palme? De-oi vrea ţi-oi da, dar unde am eu chef. Iar de nu-ţi convine e problema ta.

Ca să fiu excesiv de corect politiceşte acum ar urma să abordez aceeaşi problemă din punctul de vedere al celuilalt. Hai bre să ne legăm uman,

aplaudă-mă, dă-mi, lasă-mi, cunoaşte-mă, adoră-mă, mulţumeşte-mi. Poate altă dată, când chiar m-oi plictisi. Acest text a pornit din mai multe direcţii, închegându-se când am citit că traducătorii de literatură vor să fie mai cunoscuţi cititorilor. E chiar foarte greu să-ţi faci un mic site pe care să pui câte ceva despre tine şi lista cărţilor traduse, iar când vinzi unei edituri o traducere să soliciţi prin contract să apară lângă numele tău şi u.r.l.-ul paginii tale de web.

O realitate greu de asumat pentru autori irlandezi

de Anca Mănăilă

În anii 60, în estul Belfastului din Irlanda de Nord exista un cinema care expunea lozinca: Woodstock – 2 zile de iubire, pace şi muzică şi în acelaşi timp era şi sediul partidului unionist, un anacronism care reflectă criza de identitate ce macină regiunea ca urmare a conflictului religios. Într-un astfel de context, artistul îşi arogă mai mult ca oricare altul statutul de misionar aflat fiind sub presiunea întrebărilor de genul: Care este relaţia dintre poet şi comunitate?, În ce măsură este artistul responsabil faţă de aceasta? Care este cea mai bună cale de a face cunoscute evenimentele locale unei lumi întregi?. Aflat în imposibiltatea de a da răspunsuri, soluţia, în cele mai multe cazuri, este de a evita, într-un fel sau altul, realitatea.

Pentru Seamus Heaney Irlanda de Nord este un spaţiu static şi închis, traiectul poetic este o excavare în trecutul regiunii în încercarea de a găsi posibile soluţii. În proză, evitarea prezentului ia forma thriller-ului în care spaţiul ficţional devine un teren de luptă a personajelor negative cu cele pozitive. Uneori, realitatea apare în fundal dar conflictul central se dezvoltă independent de aceasta, iar personajele nu par a fi afectate în vreun fel (este cazul unor romane precum Proxopera al lui Benedict Kiely sau Cal, romanul lui Bernard MacLaverty) sau autorul recurge la perspectiva copilului ca în romanul Ripley Bogle al autorului Robert McLiam Wilson.

Tendinţa în poezie este oarecum diferită în sensul că se trece de la fatalismul inertic al prozei la fluiditate. Şi poetul alege să stea deoparte, această neimplicare fiind înţeleasă drept perspectiva din care autorul alege să scrie. Neimplicarea poetului, la nivel stilistic, s-ar defini prin aluziv la nivel lingvistic şi conceptual. Aluzivul la Paul Muldoon, de exemplu, este creat printr-o anumită nesiguranţă, atât la nivel lexical cât şi conceptual. La nivel lingvistic, stilul său poate fi catalogat drept ermetic, un ermetism de tipul lui Joyce, oarecum ludic în sensul că poetul se joaca atât cu lexicul cât şi cu sintaxa. Aluzivul conceptual este realizat prin procedeul parodiei, poetul parodiind atât formele tradiţionale (sonetul, în cazul său) cât şi diferite figuri din mitologia irlandeză. De exemplu în Aisling, figurii feminime i se dau diferite identităţi dar autorul juxtapune printre suita de zei şi martiri însăşi chipul Anorexiei, subminându-le astfel viabilitatea. Pe aceeaşi linie se situează şi Ciaran Carson. Aluzivul conceptual la Carson se realizeaza prin punerea sub semnul întrebării nu numai a dimensiunilor temporale dar chiar şi a existenţei divinităţii: în Bloody Hand, poetul se întreabă, amnezic, dacă a fost mâna lui stânga sau dreaptă, dacă Ulster sau chiar dacă mâna dreaptă a lui D-zeu există.Metafora labirintului se poate asocia poeziilor sale atât conceptual cât şi structural. Pentru Carson, finalitatea incursiunii în labirint nu contează, ce este important este călătoria însăşi. Labirintul este analogie pentru Belfast, el însuşi imposibil de prins în coordonatele unei hărţi deorece, după cum poetul afirmă în Turn Again, oraşul este construit din străzi care nu au existat niciodată şi din poduri care s-au dărâmat. Dacă Muldoon submina viabilitatea figurilor mitice, Carson face un pas îndrăzneţ subminând însăşi realitatea.

Cu toate acestea, nu se poate afirma ca întreaga literatură a Irlandei de Nord din ultimile decenii optează să evite realitatea, ci doar că există o tendinţă destul de puternică de a evita obiectivitatea, fenomen de asteptat într-un spaţiu în care este imposibil să nu fi, ca să folosesc termenul englez, politically⁄religiously biased iar cele câteva nume amintite vin să exemplifice acest fenomen şi nu să reducă.

Lumile reale, lumile virtuale

Filosofia şi literatura

de Diana Todea

Pot să mărturisesc din propria experienţă că filosofia şi literatura merg mână în mână. Literatura m-a cucerit din prima în preocupările mele. Prima poezie am scris-o la 11 ani şi de-atunci nu mai m-am oprit. Instinctul de a scrie trebuie să fie primul. Cuvintele trebuie să ceară să fie puse pe hârtie, într-o formă necizelată, apoi din ce în ce mai mai organizată şi coerentă-aici a intervenit filosofia.

Vai, dar ce legătură are acest domeniu arid şi abstract cu literatura cea curgătoare şi dădătoare de frumos? Ei bine, are o mare legătură. Poate mintea mea avea nevoie de ceva arid şi abstract, de ceva dur ca piatra şi logic. Mintea mi s-a ascuţit tocmai datorită exerciţiului filosofic, prin lectură, a gândirii argumentate, organizate. Brusc, cum remarca şi Schopenhauer, fraza devine clară, simplă, limpede ca apa de ocean. Nu e nevoie să umpli 30 de pagini cu descrierea râurilor sau a unei scene de dragoste ca să te lauzi că produci literatură. La fel de bine o descriere de 30 de pagini poate să fie o aberaţie plicticoasă sau o înşiruire de imagini bine organizate. Nu aş zice că nu vei plictisi prin cele 30 de pagini care se poticnesc mereu la aceeaşi scenă şi subiect, dar pot să remarc că stilul se va schimba. Atunci pot să compar cele 30 de pagini scrise fără coerenţă, cu multe epitete, metafore puse fără nici un rost cu cele 30 de pagini scrise prin gândire.

De ce spun prin gândire? Desigur aţi remarcat că oricât de mult a scris Dostoievski sau Tolstoi, paginile scrise de ei au cap. Nu sunt doar înşiruiri de scene banale şi derizorii. Totul este gândit, de aici şi calitatea şi valoarea scriitorilor respectivi. Azi sunt multe prostii aruncate pe o foaie albă, într-un document electronic pe care îl trimit anumiţi indivizi către edituri crezând că sunt scriitori. Da, sunt de acord că e bine să încurajezi scrisul, dar nu aberaţia. Adevărul e că trăim într-o lume plină de comercial, de gunoaie, deşeuri, prostii, într-un cuvânt de aberaţii. Dar nu mi se pare inteligent sau înţelept să numeşti toate aberaţiile literatură, carte, roman, poezie...etc.

M-am lovit de marea stupiditate din ziua de azi atunci când am apucat să citesc ce a gândit un redactor de la Humanitas. El spunea că filosofia nu are nici o legătură cu literatura. Literatura trebuie să fie o chestie roz eventual, cu fundiţe care să se bucure de libertate deplină faţă de orice lucru negru, arid, logic cum e culmea...filosofia. (pauză) Mi se şopteşte că cei de la Humanitas publică filosofie. Au! Aşa e.

Domnule redactor extrem de inteligent, filosofia are legătură cu ce vrea ea, literatura face sex, scuzaţi-mi expresia, cu filosofia de ceva vreme. Nu mai este virginala literatură pe care o credeaţi dvs. când eraţi atent la nişte cursuri ceauşiste de la Facultatea de Litere. Gata! Literatura se împerechează cu cine vrea ea. Postmodernismul pe care îl vedem peste tot, încrucişarea domeniilor între ele, de unde rezultă arta postmodernă în toate formele ei, este, domnul meu redactor, dovada că filosofia are legătură cu literatura şi invers. Nu mai e cazul că mergem cu pungi de hârtie pe cap şi să credem că afară este secolul 19. Nu mai este, îmi pare rău, demult. Suntem aici în lumea reală. Priviţi în jur!

Bun, sunt de acord să spui că unele spurcăciuni scrise de anumiţi inşi care au impresia că sunt scriitori nu au legătură cu LITERATURA ÎNSĂŞI. Asta da! Dacă spunea chestia asta, domnul redactor de la Humanitas, dezvelea pătura de pe ochii noştrii goi şi umbriţi de neştiinţă şi rostea adevărul. Dar nu! Îmi pare rău de atacul meu arid, logic şi prea filosofic, dar necesar, să remarc că era mai bine să aruncaţi tâmpeniile alea de pe rafturile minunatei librării post-ceauşiste Humanitas, şi să lăsaţi literatura de calitate să intre. Nu mă mir că sunt atâţia tineri talentaţi în ţara asta care preferă să fugă peste graniţe sau să râdă de tâmpeniile unor încuiaţi.

Concluzia: este bine să laşi literatura cu ale ei, pentru că nu domnul redactor x sau editura x a inventat-o după regulile ei în clipa când apar cărţile într-o librărie.

Altă remarcă: de ce nimeni nu spune că sunt o grămadă de cărţi proaste, site-uri lipsite de gust şi de orice simţ estetic, care „promovează literatura”? Preferăm să ne considerăm geniali, superbi în exprimare, dar dacă analizezi cartea respectivă sau poezia cutare constatăm, da aveţi mare dreptate, că este o ABERAŢIE! Vă este frică de propria nulitate încât spuneţi ce minunăţie aţi scos din cap. Fiţi mai modeşti niţel şi mai citiţi, că nu degeaba există cărţi bune, scriitori buni cu care vă puteţi compara.

Ajungând la finalul articolaşului meu, am atins ideea de bază pe care vroiam să o subliniez. Măi copii, e ok să scrieţi, fireşte, dar e o mare diferenţă să spui...”eu sunt scriitor, eu sunt poet, eu sunt mare creator”. Nu e vorba de răutate, e vorba de a conştientiza treptele pe care urci. În ziua de azi e foarte uşor să publici dacă ai bani, de ex., un roman, o carte de poezie, şi gata mă proclam împăratul sau prinţesa literelor. Uşurel, că nu e aşa. Pe lângă că nu se promovează literatura de calitate în ţara noastră, dulcea Românie, mai avem şi false speranţe cu nişte aberaţii aruncate pe vreun site „cool” de literatură, sau nu ştiu ce editură care are impresia că literatura este o fetiţă cu bomboane.

Sunt de părere că scrisul cere timp. Cere modestie. Cere sacrificii. Cere conştiinţă de sine şi conştiinţa valorii. E greu să spui că în secolul 21 va mai exista un alt „X” celebru care seamănă cu un alt „X prim” şi mai celebru dintr-un secol anterior. Sunt de acord. Dar va exista un om, sigur mai mulţi în ţara România, care va avea:

1-calitatea scrisului, 2-valoare, 3-modestie, 4-chiar va scrie ceva cu esenţă, nu aberaţii.

Mă scuzaţi că nu am lăudat regimul literaturii virgine, care nu are legătură deloc cu bruta aia de filosofie, şi alte sute de tineri care „cică” (cacofonie voită, pentru că totul e permis acum) scriu...şi că sunt poeţi mari cu lauri la fel de strălucitori. Asta e, uneori mai trebuie să vezi şi realitatea, să mai şi munceşti, şi chiar să fi original şi să nu scoţi doar aberaţii.

Mai citiţi şi să dea Dumnezeu să găsiţi modele bune în literatură!

pricinaşul de serviciu

All roads to…Alaska

de Radu-Ilarion Munteanu

29 august 2008. Senatorul John McCain îşi sărbătoreşte aniversarea celor 72 de ani anunţându-şi coechipiera în cursa finală a prezidenţialelor, pe (mult mai) tânăra doamnă Sarah Louise (Heath) Palin, guvernator al statului Alaska. Surpriză? Poate pentru foştii contracandidaţi la nominalizarea partidului Elefantului (simbolul şi mascota republicană, aşa cum măgarul e al democraţilor), dintre care Mitt Romney părea a-şi face cele mai plauzibile socoteli. Nu e nevoie să fii pricinaş şi încă unul de serviciu, pentru a te întreba asupra semnificaţiilor acestei alegeri. Cu atât mai mult obligativitatea întrebării incumbă pricinaşului.

Trecem iute peste unicatul poziţiei, Doamna Palin e prima femeie republicană care aleargă cot la cot cu candidatul propriu şi abia a doua din ambele partide. Trecem şi peste amănuntul biografic pitoresc, de a fi participat cu rezultate nonneglijabile la cel puţin un concurs de frumuseţe. Şi peste opţiunea ei accentuală pro life, aplicată ad litteram în propria familie, ceea ce o face mai catolică decât candidadul cu afinităţi oarecum centriste. La prima vedere, ceea ce-i uneşte ar fi realismul politic, curajul şi determinarea. Ne oprim, însă, cel puţin o clipă, la simetria complementară a celor două cupluri contracandidate: Barack Obama, tânăr şi mulatru, şi-a ales ca vicepreşedinte in spe pe Joe Biden. Acesta îi aduce tezaurul de experienţă şi mai ales competenţa geopolitică centrată pe estul Europei, care a devenit o zonă fierbinte. Şi în care, de la Zbigniew Brzezinski nu mai apăruse un specialist de elită. Bătrânul luptător în Vietnam încearcă, în schimb, a compensa inerenta doză de rigidizare cu sângele proaspăt din nord. Dacă n-am şti că procesele de selecţie s-au derulat în orizontul lunilor de zile, fie şi cu ajustările de ultimă oră, am fi tentaţi să caracterizăm alegerea frumoasei nordice ca paradă-ripostă, ca reflex tactic. Asta dacă cititorii îmi îngăduie folosirea, evident metaforică, a unui termen tehnic din scrima competiţională.

Dacă simetria de cuplu, pe linia valorificării optime a complementarităţii intra şi inter, are o anume semnificaţie, aceasta nu-mi pare suficientă pentru a acoperi senzaţia instinctuală pe care ştirea nominalizării doamnei Sarah mi-a declanşat-o. Aici mai trebuia să fie ceva. Şi am găsit iute. Fară pretenţia exahustivităţii.

Din perspectiva mea, semnificaţia profundă a alegerii guvernatorului de Alaska, femeie puternică pe deasupra, cum o arată imaginea somatică, se clarifică pe alt plan. Odată cu diminuarea, altfel cu totul problematică, a calotei glaciare arctice, s-a dat startul bătăliei atroce pentru o colecţie de resurse naturale care ar putea înclina decisiv echilibrul strategic global. Rusia are deja un avans considerabil în desfăşurarea forţelor. Iar asta nu pe fondul debandadei inerente din mandatele lui Yeltsine, ci pe cel al resurecţiei violente, cu veleiţăţi neoimperiale, dirijat de fostul ofiţer KGB din dispozitivul de ocupaţie colonială al unui bun sfert de Germanie, timp de cel puţin două generaţii. Nu numai că Rusia a înfipt, demonstrativ, un steag pe fundul oceanului Arctic, în dreptul polului nord, dar ofensiva ei strategică în materie se bazează pe o legislaţie internaţională imprudentă. Ar fi de ajuns ca Rusia să impună recunoaşterea juridică internaţională a unei eventuale teorii geologice care să argumenteze continuitatea structurală a munţilor submarini de sub oceanul arctic cu platforma nordsiberiană, ca legislaţia internaţională să recunoască dreptul de preempţiune al Rusiei la cea mai mare parte a resurselor submarine.

Cine sunt concurenţii? Norvegia, cu un sector revendicabil mult mai mic, Danemarca, prin intermediul Groenlandei, Canada, un stat slab, minat de probleme interne semnificative şi, ei, da, USA. Prin... Alaska. E de presupus că tov Drumaru (aşa i-ar putea spune românii domnului Putin) regretă cel puţin 3.14 minute / zi tranzacţia din 1867, care a vândut Alaska Statelor Unite pe 7.2 milioane de dolari. Deoarece imperiul rus nu era în stare s-o exploateze eficient.

Iar acum Alaska e cel mai întins stat american, e unul din cele mai bogate în petrol, e sediul conflictelor ecologice şi environmentaliste endemice între populaţia locală şi marea industrie, a fost al doilea teren al goanei după aur, rămâne un teritoriu impecabil pentru alpinism. Şi devine cartea pe care America va fi silită s-o joace, dacă nu vrea să piardă fără luptă competiţia pentru resursele arctice.

Habar n-am dacă stafful lui McCain s-a gândit aşa departe. Dar, un raţionament simplu pleacă de la premisa că dacă pricinaşul de serviciu a văzut, în 2.71 minutre conexiunea, atunci concluzia că e improbabil ca batăr oarecine din respectivul staff să nu fi gândit cu 3.14 mutări înainte partida de şah cu... Petrorusia, devine plauzibilă.

O fi, oare, loc, sub zulufii drăgălaşei doamne Sarah Louise, pentru creşterea bruscă a rolului statului pe care-l guvernează? Ca pricinaş nu am dreptul să nu mă întreb. Iar unul din cele 273 de rosturi ale articolului e sa sporească, fie şi cu câteva ppm (părţi per milion), nivelul de awareness al celor implicaţi.

Mai există şi o semnificaţie conjugată a alegerii doamnei Palin în echipa finalei: ca test de luciditate pentru americanul mijlociu, votantul generic. Căci, dacă până cu o zi înainte de 29 august 2008, aniversarea fostului luptător în Vietnam, acest votant generic avea ceva mai multe argumente în favoarea lui Obama, dacă alegerea lui Joe Biden în echipa de competiţie a lui Obama era firesc să sporească aceste motive, pentru segmentul comunităţii votante interesat şi de politica externă, atunci implicarea Alaskăi tocmai acum în balanţa electorală ar trebui să fie de natură a atrage pe cei care văd departe din ambele partide. Pe cei care, apud FDR şi legea lend-lease, consideră că apărarea Statelor Unite excede ineluctabil coastele celor două oceane, valea lui Rio Grande şi marile lacuri. Într-o lume deja prea mică. Stoparea expansiunii ruse în bazinul arctic devine vitală pentru americani şi implicit vitală pentru aceia dintre pământeni care se consideră/simt mai aproape de modul de viaţă occidental, cu conceptele lui cu tot.

Dar mai e ceva. Să luăm ca ipoteză de lucru câştigarea prezidenţialelor de către echipa Obama – Biden. Singurul reflex vital al respectivei administraţii ar fi să decodeze semnalul lansat prin cooptarea doamnei Sarah Palin şi să-şi asume fără preget strategia şi tactica necesare bătăliei arctice care deja a început.

Nu în ultimul rând, la apariţia pe scena electorală, cu cel puţin un an în urmă, a domnului Barack Obama, mi-am amintit de o butadă lansată, în anul de graţie al altei olimpiade extrem orientale, anul naşterii doamnei Palin, de un personaj al filmului "The best Man " va veni vremea când pentru preşedinţia Statelor Unite vor putea candida un evreu, un negru sau chiar o femeie”. Am unele îndoieli că un evreu ar considera că îşi poate servi patria interioară mai eficient din poziţia de preşedinte decât din cea a legendarului domn Henry Kissinger. O jumătate de negru avem deja. Dacă lărgim aria butadei la cuplurile electorale, iată, în acelaşi tur de scrutin, şi femeia. Femeia despre care înţelepciunea populară spune cu humor că trebuie căutată în toate cele. Echilibrat, de partea cealaltă a fileului. Binecuvântează-i, Doamne, pe toţi patru! Şi fie ca, oricare ar fi rezultatul, corpusul electoral american să ne ofere acea echipă care să se dovedească îndeajuns de capabilă de a îndepărta şi de pe cerul nostru, nori sufocanţi.