~ Andrei Ruse - soni [fragment]
~ Cezar Pricop - Ordonat, prea ordonat
~ Bogdan Nicolae Ghiurco - Somnul cu o mie de ochi
~ Ormeny Francisc - Descarceratorul

Soni
[fragment din romanul recent apărut la editura Tritonic]

de Andrei Ruse

mă cheamă sonia. am 26 de ani, cancer la stomac şi încă şase luni de trăit.

boala mi-a deschis ochii. nu contează când mori până la urmă. aşa că le-am încercat pe toate. ai să vezi. sex, droguri, tratamente... am întâlnit o grămadă de lume. ba chiar am reuşit să mă îndrăgostesc. de un bărbat diagnoticat cu hiv. o relaţie total diferită despre ce ai crede tu că e într-o relaţie.

#09. bob dylan e normal

în mai am intrat în depresie sau m-am pierdut de tot. pe lângă frustrantul sentiment de singurătate asociat aiurea cu sperietura de moarte, a fost la început a treia şedinţă de chimioterapie la fundeni.

mi s-a oprit inima pentru câteva secunde atunci. doctorii mi-au spus că e normal să am astfel de reacţii, că substanţele folosite în tratament atacă printre altele şi organele vitale. l-au numit preinfarct.

m-au mutat la reanimare pentru supraveghere intensă, două zile până când li s-a părut că totuşi n-o să dau ortul popii chiar aşa de curând.

nu am avut voie să ies din salonul ăla şi oricum, având în vedere starea mea fizică, ca să nu mai zic şi de zecile de aparate la care eram conectată sau de pumnii de medicamente pe care mi vârâseră în gură şi direct în vene doar ca să devin o legumă, nu aş fi reuşit nici în ruptul capului.

ştiam că totul era pentru binele meu, dar cu fiecare minut petrecut în spital simţeam că pierd timp preţios. bine, vorbim de acelaşi timp căruia nu-i găsisem pâna atunci nicio utilitate în afară de futut şi scris.

m-au lăsat să mă piş în păhărele de plastic de unică folosinţă pe care le aruncau apoi fie dana, fie mai des, o asistentă. mă simţeam mizerabilă din cauza asta. mi-era efectiv jenă, mai ales când umpleam câte două-trei pentru că eram în acelaşi timp forţată să dau pe gât trei-patru litri de apă pe zi.

te-ai gândit vreodată cum ar fi să nu te poţi nici măcar pişa fără ajutorul cuiva?

uneori mă mai gândeam la paul şi eram liniştită că nu îl târâsem şi pe el prin toate astea. alteori îmi doream pur şi simplu să-l văd cum se macină, să-l văd tremurând de groaza de a mă pierde de tot şi de incapacitatea de a face ceva.

cum ar afla vestea? alo? salut dana, ce mai faci? paul sunt. uite vroiam să te rog dacă poţi, dacă ai timp să îi spui soniei să... nu, nu ştiu nimic de ea, că nu mi-a răspuns de luni bune la telefon, d-aia te-am şi sunat pe tine... aha... de ce, s-a întâmplat ceva grav?! cum?! cum adică a murit săptămâna trecută?!

cred că m-aş fi simţit mai răzbunată dacă ar fi aflat aşa. şi automat dacă n-ar mai fi putut să aibe ultimul cuvânt.

dacă după moarte am putea să mai stăm pe-aici, ca o fantomă, să vedem reacţiile celor din jur, ar fi genial.

îl ultima zi la reanimare a murit unu' în salon. avea mai bine de şaptezeci.

şi ce crezi că s-a întâmplat? l-au lăsat acolo patru ore! patru ore, timp în care ne-am ţinut nasul acoperit cu ce cearşafuri sau tricouri de schimb mai găseam. era infernal de cald! cred că şi mortului i-ar fi fost ruşine, la fel cum fusesem eu cu paharele mele de plastic.

i-au pus o icoană pe piept, l-au deconectat şi au dat telefon familiei. apoi familia, nevastă-sa probabil, o băbuţă tot cam pe la şaptezeci, ruptă total de peisaj, în loc să-şi ia mortul sau să-l plângă, a trebuit să meargă prin n birouri să completeze n acte.

le-a completat săraca, oricum nu a înţeles nimic din ele, de parcă ar fi fost ceva de înţeles. plângea într-una şi se scuza că nu putea să-l ia mai repede şi că trebuie să suportăm să-i vedem cadavrul şi să-i simţim mirosul. puii mei! în loc să-şi vadă de îngropăciune sau mai ştiu eu ce, trebuia să-l scuze. ca pe un copil neastâmpărat şi obraznic, comparaţie e exagerată cred.

- nu ştiu cum faci, dana, dar trebuie să mă scoţi dracului din infernul ăsta!

- câteva zile, soni... atât, pentru analize. te transferă oricum de aici...

şi da, analize peste analize, mulţi oameni importanţi în halate albe şi până la urmă nimic nou, doar alte aparatele de care eram legată şi care ţiuiau într-una odată cu pulsul meu. viermele însă şi omul cu coasa erau la fel de prezenţi şi îmi suflau în ceafă ca în prima zi când am aflat de cancer şi n-am avut curajul să intru măcar în baie.

la orice furnicătură, la orice înţepătură sau senzaţie ciudată, precum o simplă ameţeală, aveam impresia că era un semn al sfârşitului. devenisem tot mai paranoică. de fapt, cred că îmi pierdusem minţile de tot în spital.

aşa se moare probabil, mă gândeam atunci când ceva era în neregulă. iar totul putea fi oricând în neregulă, depindea numai de percepţia mea. de exemplu când nu curgea apa la toaleta mizerabilă din capătul culoarului sau când era prea multă linişte, destulă cât să îmi pot auzi gândurile.

probabil că nici nu o să imi dau seama. o să am impresia că m-am întors în salon, însă corpul meu va fi leşinat sau chiar mort la intrarea în baie. voi trece prin pereţi şi tot nu îmi voi da seama, va fi probabil ca un vis. iar in vis totul pare normal, nu realizezi absurdul.

sau se va rupe filmul de tot, voi vedea doar negru. sau un câine turbat care mă va apuca şi mă va sfâşia din toată părţile. tunelul clasic de care vorbeşte toată lumea şi taică-miu aşteptându-mă primul, luându-mă de mână, trăgându-mă şi apoi îmbrăţişându-mă puternic. naiba ştie!

apa venea până la urmă. un pacient sau vreo asistentă se auzea în fundal strigând ceva, şi mă trezeam cât se poate de vie. aveam cinci minute de linişte până la următorul trip, care putea veni oricând.

şi iar, dacă era prea cald, muream. dacă era o briză mai răcoroasă sau puţin curent, muream. dacă era prea multă linişte sau prea multă agitaţie, la fel. singurii care mă scoteau din stările acelea erau dana, cu vizitele ei zilnice şi glumele proaste, sau maică-mea, atunci când o lăsam să vină şi atunci când nu-mi spunea în ce hal decăzusem.

mă certasem groaznic cu maică-mea după ce aflase cum îmi pierdeam timpul cu toţi străinii, în loc să mă ţin de tratament şi să respect măcar amărâtul de regim.

din mai am ţinut însă regimul. şi nu pentru că maică-mea mă credea vreo depravată şi aş fi vrut să-i schimb impresia asta, ci pentru că mi se făcea rău de la aproape orice mâncam.

după toate nimicurile-astea şi după o săptămână şi ceva pierdută, în care am murit în mintea mea de cel puţin şase-şapte ori pe zi, m-au externat.

totul era ca dracu'.

părul din ce în ce mai rar. firele se rupeau la simplul contact cu aparatul gillete, pe care încă nu îl schimbasem. nu trebuiau neapărat să întâlnească lama tăioasă, le era de-ajuns o simplă atingere.

la fel şi pielea moartă. adunam în fiecare dimineaţă, după somnul programat de trei-patru sau chiar cinci ore, bucăţi mici de piele dintre aşternuturi.

aveam impresia că las urme ca nişte frâne de cauciuc pe asfalt. mă culegeam de peste tot. era ceva nou asta, nu numai că mai făceam curat prin casă dar acum îmi strângeam şi propriile resturi.

mâncam cu grijă, pentru că orice era în plus însemna indigestie. iar indigestia sau oricare altă stare de rău înseamnau zile pierdute. zilele oricum nu mai erau multe, doar vreo trei luni şi ceva... care păreau să treacă şi mai repede decât primele.

nu m-am mai epilat. n-aveam timp de asta şi de iritaţiile pielii, oricum firele de păr de oriunde erau tot mai rare şi tot mai fragile. o dată la câteva zile mă dădeam direct cu lama, asta dacă mai era cazul.

era noua mea normalitate. noile obiceiuri îmi intraseră atât de bine în sânge, încât parcă aş fi avut cancer de când mă ştiam.

de fapt cred că mă gândisem de multe ori la o boală de genul ăsta. cancerul mi-a schimbat toată viaţa de până atunci, viaţa mea comună care nu însemnase nimic. cancerul m-a trezit. mi-a amintit că mor şi că moartea e pe bune.

aşa m-am eliberat de toate. de prejudecăţi, de inhibiţii, de societate, de tot tot tot. eram liberă şi la pământ.

#
Pe blogul romanului găsiţi [linkuri spre] alte fragmente din roman, care poate fi achiziţionat de pe site-ul editurii.

Ordonat, prea ordonat

de Cezar Pricop

Pe drum, Toma Albini, conducând propria maşină, printr-un exerciţiu mental, tot încercă să-şi imagineze habitatul lui Laszlo şi a bogatei sale soţii, Laslie. A aflat că averea ei sare de o sută de milioane de dolari. Mai înainte a insistat ca prietenul lui, Cleopa Tudor, să se urce în maşina lui Laszlo, să meargă împreună, contrar insistenţei ungurului care vedea în asta o lipsă de politeţe inadmisibilă. Cunoscându-se mai de mult, cu siguranţă că aveau ce să-şi povestească. La urmă, pe jumătate convins, a întrebat de mai multe ori, specific americăneşte : eşti sigur, eşti sigur?! Chestie care-l enervează pe Toma Albini la culme. Domnule, dacă spun o dată ce vreau, apoi încă o dată, de trei ori, de ce mă mai întrebi încă de patru ori dacă-s sigur?! Da, era sigur că vrea să conducă el şi să fie singur, chiar avea nevoie de un moment ca acesta, sătul de vânzoleala dinăuntru; adunările îi fac rău, îl face să ameţească, să se simtă ca unul rătăcit. O să se ţină după ei, să fie liniştiţi, oricum Laszlo conduce cu mare atenţie, din fire, îl asigură Toma Albini. Laszlo, cum era şi firesc, avea o maşină Chrysler, limuzină, modelul 3000C, dar nu chiar una din cele mai scumpe. Din moment ce soţia lui, probabil că avea acţiuni la Chrysler, se aştepta ca să aibe vreuna din aia mare, de teren, cu motor de cinci mii, capacitatea, dar nu, el avea o limuzina chiar modestă. E ceva obişnuit însă ca oamenii cu bani să umble cu maşini care nu atrag atenţia, aşa că, Toma Albini, şi-a pus întrebarea, nicidecum cu surprindere.

I-a rămas în minte povestea cu unguroaica, femeia pe care Laszlo a întâlnit-o în Bucureşti, din întâmplare. Şi din cauză că i-a adus aminte de oraş, de ţară, de România. Pentru că în ultimul timp îi era din ce în ce mai dor. Dar era ceva neobişnuit s-o întâlnească aşa, în Bucureşti, iar Cleopa Tudorel s-o mai şi cunoască. Sigur că nu crede în predestinări, în predestinaţii şi altele din acest gen, dar unele întâmplări îl pun pe gânduri, făcându-l să se frământe până găseşte o coerenţă rezonabilă. Mintea lui rămâne fixată pe acel ceva până îl explică, integrându-l, aşa, într-un sistem de gândire mai raţional. I se întâmpla şi în copilărie ceva asemănător. Atunci când auzea un cuvânt nou pe care nu-l înţelegea, îl repeta în gând sau în şoaptă, iar câteodată şi cu voce tare, până-i prindea sensul, deci fără ca să i-l explice cineva. De multe ori rezultatul la care ajungea era puţin sau mai mult greşit, pentru că se asemăna cu alte cuvinte şi, neexistând cu ce altceva să-l compare o făcea doar prin consonanţă. De exemplu, cuvântul "soartă", îşi aminteşte şi acum, atunci când l-a auzit prima dată, pe la patru, cinci ani, l-a silabisit în gând până ce i-a găsit un sens, dar era unul doar pe aproape de cel adevărat, anume un fel de reprezentare mentală care punea alăturea cuvintele "soare" şi "toartă", câte ceva din amândouă. Şi acum făcea cam la fel, dar la un alt nivel şi cu alte reprezentări, unele mult mai elaborate. Cert este că întâmplarea pe care tocmai o auzise, coincidenţa ca Laszlo să întâlnească la Bucureşti o persoană pe care Cleopa Tudorel o cunoştea şi el foarte bine, i-a adus aminte de România. Avea să constate, conducând relaxat maşina, ţinându-se după a lui Laszlo, că i se făcuse din nou dor de ţară, în special de Duda, cu deosebire de oamenii de acolo; dor de bătrâni, de chipurile lor brăzdate de vânt şi uscate de soare, de simplitatea lor debordantă ce-i apărea acum ca o virtute; lipsurile şi sărăcia pe care le suportau cu stoicism, ca pe un dat natural. I se părea aiurea să vadă aici o faţă ca pe cea a lui Laszlo, una cu prea puţine riduri sau chiar deloc, una rozalie, cu pielea întinsă; pentru el, un om în vârstă era unul în primul rând cu pielea feţii zbârcită, aşa îl recunoştea că e bătrân, după cutele, încreţiturile şi creţurile pielii. Şi după dinţi : dantura lor neîngrijită, cu lipsuri, invariabil! Odată, la un mort, la înmormântarea unei rude, prin adolescenţă, o femeie atrage atenţia că cel care tocmai se dusese într-o lume mai bună are gura strâmbă şi sperie copiii cu ea. Atunci, un bărbat solid între două vârste se apropie cu naturaleţe, încearcă să-i alinieze mortului buzele înţepenite, apoi zice, cu o voce blândă pe care şi-o aminteşte şi acum : "Ei, iaca şi tu cu alta! Tu nu vezi cî n-are dinţî, cu ci sî spărie copchiii!? D-asta stă gura aşa, cî n-ari dinţî! Da tu ci vrai, măi fimeie, sî aighi dinţî!? Unde s-o mai pominit una ca iasta : om bătrân, şi cu dinţi! Iaca na, copchil cuminte şi mort frumos!" Când o să mă duc la Duda o să fotografiez toate feţele bătrânilor de-acolo, indiferent, moşi, babe şi o să fac un album, se gândea Toma Albini cu melancolie, o să le fac la toţi poze şi când o să-mi fie dor de ţară o să mă uit la ei. Ce-ar fi să fac şi nişte poster, după aceea, cred că le-aş putea chiar vinde, aş putea să le pun pe pereţii de la Microsoft, dar, bineînţeles că românilor de acolo nu le este aşa de dor cum mie îmi este, ei nu sunt aşa de sensibili, poate că o să şi râdă de mine, sigur că să râdă. Pentru că ei fac eforturi ca să uite de ţară! România le atârnă ca o tinichea, de aceea o tot alungă din minte; România îi bântuie ca imaginea unei femei frumoase, dar bolnave. A văzut el o femeie aşa, într-un spital, victima unui accident. Mult timp după aceea îi tot revenea imaginea şi greu a putut scăpa de ea. Mai era un pic şi ajungea la psiholog. Aşa şi cu cei de aici, mulţi români încearcă să uite ca şi când ai vrea să uiţi pe cineva de care ai fost ataşat şi care s-a îmbolnăvit şi-a murit apoi, ori a ajuns într-o degradare fizică dureroasă, demoralizatoare.

Tot gândindu-se aşa, constată, nu fără oarece uimire că interesul pentru viitorul acţiunile pe care tocmai le pusese Cleopa Tudorel în vânzare era marginal, cu toate că ar trebui să-l preocupe. Şi-i trecu prin minte că nu era ceva normal cu el, era totuşi vorba de o afacere în care şi el era involvat, chiar dacă indirect, prin soţia lui. Pentru că erau banii lor, bugetul lor, împreună, că doar nu erau ca alţii. Auzise că sunt mulţi soţi, multe familii în America care-şi ţin banii separat, fiecare cu puşculiţa lui. Când cumpără câte ceva stabilesc prin acte sumele cu care participă fiecare, conform cu un contract prenupţial. Nu era cazul lor şi nici nu-şi dorea să se ajungă la asta. De ce nu este atunci preocupat de afacerea ei cu horoscopul cu care soţia lui face bani frumoşi? Nu e ceva normal la el! Cine ştie în ce zonă şi în ce casă frumoasă stă Laszlo. De-ar face eforturi şi s-ar implica, în câţiva ani s-ar putea ca şi ei să cumpere una la fel, dacă ar fi şi el mai preocupat ca să facă bani, numai că el e tot cu gândul în ţară. Oare o să-i treacă vreodată, o să poată să se rupă, să fie pe de-a-ntregul aici? Ce-ar fi dacă ar face o vizită în România singur, aşa cum îi tot zice Sofica, poate că i-ar mai trece, s-ar întoarce cu alte idei, schimbat şi s-ar pune pe treabă.

Fără ca să realizeze, luându-se cu gândurile, după vreo oră de mers, Toma Albini vede cum maşina lui Laszlo semnalizează şi se încadrează pentru exit. Şi aşa îşi revine din melancolii. I se întâmplă ca atunci când conduce să intre într-un soi de reverie, chiar îi place să creadă că aşa se pune în ordine şi se lasă cu plăcere pradă acestei stări, chiar o provoacă. Deseori spune că atunci gândeşte cel mai mult, în maşină îşi pune ordine în gânduri.

După câteva minute de la ieşirea din highway părăsesc şi autostrada statală şi intră pe un drum cu doar două benzi şi acestea mai înguste decât normalele. În stânga şi dreapta, copaci. Dar nu ca o pădure. Copaci de aproximativ aceeaşi dimensiune, plantaţi la distanţe egale dar nu aliniaţi, nu în rând, nu înşiruiţi; şi drepţi, nici unul mai într-o parte, mai înclinat decât celălalt. Printre ei, gazonul. Iarbă şi nimic altceva, iarbă din acelaşi soi, aceeaşi nuanţă de verde; fără nici o buruiană; tunsă de curând, îngrijită la maxim; de aceeaşi înălţime; şi de colo-colo urmele maşinii de tuns ce apar ca geometria pânzei de păianjen. Nici o uscătură, nici un boschet, nici un dâmb, nici o ridicătură nu strâmbă linia orizontală razantă. Doar, din loc în loc, câte un bloc de marmură pus cu mâinile. Aici unul roşietic, colo alb, dincolo mai vânăt. Şi totul pe o suprafaţă mare, de aceea, de la un timp, peisajul devine ireal ca o carte poştală. Într-o pădure normală ar fi fost nişte frunze pe jos, aici nu sunt. Au fost, nu adunate, ci culese! A văzut Toma Albini o maşinărie din asta, cum o face : le culege şi le toacă mărunt apoi le împrăştie invizibil. Pe o lungă porţiune de drum nu întâlnesc nici o altă maşină, sunt decât ei. Doar la o curbă uşoară, cu una de epocă, decapotabilă. În ea, un bătrân cu mustaţă şi pipă. Se salută dând din capete şi zâmbind. Curând, după aceea, vede prima casă. Printre copaci, la câteva sute de metri în adâncime, mai departe. Iar o alee mai îngustă, pentru o singură maşină, cu asfaltul vopsit verzui pleacă într-acolo ca o venă. La o distanţă apreciabilă, o altă casă; distanţele dintre ele sunt semnificative. Aleea nu e de aceeaşi culoare cu cealaltă. De departe pare mai degrabă modestă, la fel ca prima. Apoi, o alta şi, tot aşa, dar departe, ca distanţă, una de cealaltă. Toma Albini mai văzuse aşa ceva, nu era primul loc, dar aici, poate că din cauza stării sufleteşti în care se află, îl cuprinde un sentiment straniu pe care nu-l poate defini, nu de înstrăinare, nu de admiraţie; ceva ambiguu. I se pare că se află în interiorul unui corp, drumul fiind arterele, iar el o celulă care trebuie să se ducă nu ştiu unde ca să facă nu ştiu ce. I se pare că se află acolo cu o treabă, dar nu ca o misiune, adică nu trimis de cineva.

Aleea care duce la casa lui Laszlo e cărămizie, exact cum sunt, de regulă, terenurile de tenis. Probabil că are plasme pe toţi pereţii, câte două, poate chiar trei televizoare cu plasmă prin fiecare cameră şi din alea mari de un metru jumate, se gândea Toma Albini încercând să zărească printre copaci, aleea făcând o buclă, iar intrarea fiind pe partea opusă drumului principal. Pe lângă tehnica de ultimă generaţie în mod sigur casa este plină de argintărie, de tablouri scumpe pe pereţi, mobilă veche din lemn de trandafir, exact ca aceea pe care o văzuse la un magazin în Seattle, unde o simplă masă de scris costa peste cincisprezece mii; era curios să vadă şi bucătăria, sau bucătăriile, la plural; o fi având mai multe; femeile cu atâţia bani le aranjează fabulos, doar de fantezie, pentru că după aceea sună la restaurant ca să rezerve o masă. Dar calculatorul, o fi având calculator?! Oare de care?! Abia aşteaptă Toma Albini să vadă ce calculator are.

Parchează în faţa casei, pe platou, dar Laszlo îl roagă ca s-o bage în garaj cum a făcut el, lângă a lui. Este loc, este loc de cinci maşini. Te pomeneşti, îşi zice el repornind motorul, te pomeneşti că una dintre regulile de pe aici este să nu laşi maşina parcată afară, decât în garaj, poate că din cauză că se strică peisajul, să nu uite să-l întrebe asta pe Laszlo.

Primul lucru care-l şochează, de cum pune piciorul jos : casa este făcută dintr-o piatră; zidurile, cel puţin pe afară sunt dintr-o piatră ordinară, neşlefuită. Bucăţi mai mici sau mai mari puse unele peste altele într-o dezordine evidentă. Nici măcar nu la linie : una scoasă mai în afară, alta parcă-i lipsă. Doar colţurile casei şi o porţiune de la sol este finisată frumos, restul, dezordine ca-n natură! Apoi, uşa de la intrare : uşa de la intrare este exact cum era uşa cramei căsuţei de la Duda unde a copilărit Toma Albini, adică nişte scânduri grosolane, cu noduri mari, cioplite ca din topor; cu toporul, prinse între ele cu nişte scoabe metalice, plus câteva bare, pe lungime, din fier forjat, modelate cu ciocanul, nituite inegal, cu balamalele din fier bătut în capete. Diferenţa este că acesta este finisată modern, lemnul e tratat şi lăcuit, fierul mătuit, iar îmbinările sunt totuşi făcute bine; spre deosebire de cea de la Duda, nici o fantă de lumină, nici o crăpătură neprogramată. Casa, pe dinafară, seamănă cu un han nemţesc de secol XVIII. Perfect corespunzător pentru pretenţiile unui multimilionar, îşi zice Toma Albini, pregătindu-se să vadă şi interiorul. Înainte de asta:

Nu, nu era interzis ca să parchezi maşina pe spaţiul de pe lângă locuinţă, nu obligatoriu în garaj. Doar că în aceste locuri rezidenţiale de lux sunt nişte legi nescrise : absolut nimic la vedere! Nici măcar maşina de tăiat iarbă, nimic altceva pe lângă casă, nimic rezemat de zid! - ţine să specifice Laszlo asta, apăsând pe ultima frază; nu se scot canapele ca să stai la soare altundeva decât în piscina cu acoperiş rabatabil, cine are; mulţi nu au piscină, pe aici. Din cauza asta casele par pustii. Nu ştii niciodată când e cineva înăuntru, nu vezi oameni trebăluind pe lângă casă, alţii decât cei plătiţi ca s-o facă. Laszlo are răbdare să-i explice toate astea lui Toma Albini, pentru că a trecut şi el prin aşa ceva. Ca un Est-european ce este, cunoştea curiozitatea lui.

În interior : nimic din toate pe care le-a gândit mai devreme, dimpotrivă! Cum se poate aşa ceva : nu are nici un fel de televizor în casă? Nici un echipament hi-fi, nici măcar un aparat de radio?! Dar calculator, desigur că are un calculator media super performant printr-o cameră, pe undeva. Nu, nu are computer! Toma Albini rămâne cu gura căscată. Îl întreabă pe Cleopa Tudorel de mai multe ori. Nu are calculator?! Nu are! Dar el ştia asta? Ştia şi i se pare normal să nu aibe calculator. Am impresia că nici tu nu prea eşti normal, se revoltă Toma Albini. De ce să ţi se pare normal!? E foarte simplu de ce : când ai bani foarte mulţi îţi doreşti să trăieşti ca unul care nu are. Şi această dorinţă este aşa de puternică încât începi prin aţi refuza anumite lucruri foarte moderne; respingi modernismul.

Casa nu este veche, e doar făcută să apară aşa; e construită de câţiva ani, dar e aranjată să pară antică. Uşa de la intrare, cea pe care o văzuse Toma Albini, mirându-se; stilul ei se repeta şi la uşile din interior : făcute din bucăţi de lemn lăsate cât mai natural, cioplite anapoda, iar clanţele, turnate rudimentar, din bronz. Pe jos, pardosită cu lespezi de piatră, bucăţi inegale, amplasate asimetric şi ne-uniform; nici măcar de aceeaşi nuanţă şi consistenţă. O încăpere imensă placată cu bucăţi din stâncă de munte. Se deschide pe toată lungimea ei, faţă de peretele opus intrării, unui peisaj luxuriant. Vegetaţie deasă-deasă prin care nici nu se poate vedea, despărţită doar de un perete din sticlă foarte elaborat care se deschide culisând spre dreapta şi stânga, în lături. Te-ai fi aşteptat ca acesta să se deschidă dintr-un buton, ori chiar la o bătaie din palme, cum vezi în filme, însă el este tras că mâinile de către Laszlo; şi-un miros de verde inundă încăperea - de clorofilă. Toma Albini, întreabă dacă nu intră gângănii sau broaşte. Intră, face Laszlo, de mai multe ori, dând din palmă ca şi când de fapt le-ar chema. Câteva scaune din bambus, o masă mare de tot dintr-un lemn scump. Îi invită să ia loc. Dar, Cleopa Tudorel se îndreaptă către bucătărie, întrebând din mers dacă are voie. O formalitate, pentru că în America frigiderul este pus la dispoziţia musafirului; dacă abia l-ai cunoscut şi vizitat de două ori, a treia oară te îndrepţi direct către el, servindu-te cu ce găseşti. Îl cheamă şi pe Toma Albini, să vină şi el să-şi ia ce vrea. O bucătărie mare cât un apartament de bloc. Dulapuri şi dulăpioare din acelaşi lemn din care e făcută şi masa, iar blatul, tot aşa ca pe jos, dintr-o foaie de piatră, tăiată drept şi finisată. Ia uită-te aici, îl îndeamnă Cleopa Tudorel. Tacâmuri, numai şi numai din lemn. Linguri şi linguriţe din lemn, furculiţe din lemn, cuţite şi cuţitaşe - toate făcute dintr-un lemn tare! Fără să vrea, îşi aminteşte de bunica lui. Cum s-a dus o dată la ea în vizită şi i-a aruncat toate lingurile din lemn, certând-o că îi face de ruşine în sat : cine mai mănâncă cu din astea în vremurile noastre!? Uite că bogaţii din America, da! Frigiderul - un frigider de-ncape vaca în el, ticsit numai cu vegetabile, nimic altceva. Fel şi fel de legume şi fructe care cresc pe toată faţa pământului, dar nici o bucăţică de, sau din, carne. Vegetarieni, vegetarieni!, exclamă Toma Albini. Şi nu e sănătos!? îi răspunde Cleopa Tudorel, ca în glumă.

Îşi face apariţia şi Laslie, coborând de la etaj. O femeie foarte, dar foarte îngrijită. Toată un zâmbet, plină de amabilitate, îi pupă şi-i îmbrăţişează, inclusiv pe Toma Albini, ca pe cineva drag pe care nu l-a văzut de mult. Ia uite, credeam că numai la noi, la balcanici se pupă lumea, se miră, obligat şi el să zâmbească cu gura până la urechi. Doamna se precipită : cu ce să vă servesc, cu ce, cu ce!? Ne-am servit deja, zice Cleopa Tudorel arătând berea la cutie, bineînţeles fără alcool. Femeia se gudură ca un căţel, atât de bucuroasă este, de parcă n-ar mai fi văzut oameni de mult, ca şi cum s-ar fi întors acum de pe lună. Ştii cu ce se ocupă doamna, zice Cleopa Tudorel si tot el îi spune, e psiholog la un spital-penitenciar de nebuni periculoşi. Şi aşa află că doamna lucrează, la banii ei se duce la servici în fiecare dimineaţă. Şi unde : la spitalul de nebuni! De aceea o fi aşa : se bucură să vadă şi să stea de vorbă cu nişte oameni sănătoşi la cap.

După o vreme, coboară pe scări un bărbat palid şi afabil. E fiul ei, are peste 40 de ani, niciodată însurat, e cam ciudat; muzician, compune un fel de muzică spaţială, terapeutică, ca pentru duşi cu capul, mai exact. Cleopa Tudorel face prezentările, având şi timpul să-l pună în temă despre el, înainte de asta. Zâmbeşte larg, dar nu e aici cu totul, e aiurit şi absent. Orice s-ar zice, el se tot miră, repetă obsesiv : Oh, e!? Oh, e!? Arată exagerat de slab, are nişte mâini nefiresc de lungi, până aproape de genunchi, pe care nu ştie unde şi cum să le ţină. Îi anunţă că trebuie să plece undeva şi, bineînţeles că-i pare tare rău, dar se vede de la o poştă că nu-i pare deloc. Şi pleacă, adăugând că trebuie ca Toma Albini să-i asculte muzica, neapărat, şi indică subsolul.

Nişte scări din beton largi, ca de cinematograf, le coboară cu toţii, şi cu cât coboară cu atât mizeria se adânceşte. Mizerie, impropriu zis, mizeria oamenilor bogaţi e altfel; mai degrabă o mare dezordine. Mii şi mii de lucruri scumpe azvârlite alandala, puse unele peste altele, clădite de-a stânga şi de-a dreapta. Un inventar ar fi imposibil, nu se poate decât observa abundenţa lor. Mobilier adunat de prin toată lumea, piese întregi sau disparate, fel şi fel de vaze de toate felurile, de statuete; tablouri de toate dimensiunile rezemate de pereţi ori agăţate strâmb pe te miri unde; argintărie pe-o masă grea; sfeşnice, ceainice şi tăvi vechi; mai încolo, aruncate, multe diplome şi poze oficiale ale fostului soţ de la Chrysler, se vede sigla. Machete de maşini, postere şi fotografii. Zeci şi zeci de cutii de cadouri, de toate mărimile şi culorile, unele chiar nedesfăcute, altele doar rupte un pic ca să vadă ce e înăuntru. Toma Albini rămâne interzis, un sentiment straniu îl cuprinde. Pur şi simplu i se face frică, o teamă organică. De ce nu fac curăţenie, de ce nu le pun într-o ordine, să nu mai apară aşa, dezolant!? Spaţiul e imens şi totul umplut cu lucruri, cu de toate. Nişte biciclete stau aruncate într-un colţ. Canapele stil cum vezi prin muzee. O vitrină uriaşă plină cu cristaluri aşezate aiurea; un geam este spart. O masă scumpă de biliard prevăzută cu tot ce trebuie, iar lângă ea, scaune frumoase din lemn, plus trei mese felurite. Una din ea este transformată în scrumieră. O masă întreagă plină de chiştoace; mii şi mii de mucuri de ţigări stinse direct pe masă! De ani întregi nimeni n-a făcut curăţenie aici. Cutii de bere aruncate peste tot; alte sticle de băutură, unele golite doar pe jumătate. Apoi o scenă; podiumul plin cu fel şi fel de instrumente muzicale; câteva tobe africane, o baterie, chitări, toate de calitate, foarte scumpe. Aparatură pentru înregistrare; un mixer cu mii de butoane şi, în sfârşit, un calculator; un computer dedicat muzicii, mai mult ca sigur.

Cineva o porneşte, muzica asta. Nişte acorduri de pe altă lume învăluie totul; de relaxare. Toma Albini se simte de parcă ar fi uitat drumul spre casă. A mai avut un asemenea sentiment în copilărie. E teribil! Să uiţi drumul spre casă e cel mai cumplit lucru ce i se poate întâmpla unui om! Se cască un hău în jurul tău; simţi cu toate lucrurile se îndepărtează de tine şi de la tine, iar tu să nu ai nimic de care să te ţii. E un sentiment care-l destramă pe dinăuntru, exact cum faci cu un pulovăr croşetat, de lână, de care-l prinzi de un fir şi-l deşiri. Oare aşa o să ajung şi eu? Aşa o să se întâmple cu mine, la bătrâneţe? Să ajungi să cerşeşti normalitatea ca pe nimic altceva? Să te simţi pierdut într-o lume a bunurilor, în mijlocul lor; să le arunci cât colo încercând cu disperare să te debarasezi de ele, iar acestea să se întoarcă către tine ca un bumerang, şi înmulţite, înmiite; multe, multe lucruri casnice atât de utile, devenite tot pe atât de inutile; dar nici să le poţi arunca de tot! Adică, să nu mai poţi trăi fără ele, exact cum nu poţi trăi fără apă - apă sărată pe care nu o poţi bea şi apoi în ea să te-neci! Să stai într-o casă ca asta, de zece milioane de dolari şi să ajungi să vrei să-ţi dai zile din viaţă pentru a o transforma în acasă. Să mănânci cu lingura din lemn doar pentru a te transforma, doar un pic, într-un om adevărat; şi numai atât să-ţi fie permis! Să te hrăneşti numai cu vegetale, doar-doar vei uita cine eşti : om! Dar nici să vrei ca să uiţi de tot, nici să-ţi doreşti să mergi până la capăt. Să ai aşa de mulţi bani, încât să nu mai poţi trăi decât prin ei. Pentru lumea asta ne zbatem?! Aşa ne dorim ca să ajungem?!

Somnul cu o mie de ochi

de Bogdan Nicolae Ghiurco

Un lagăr, undeva în Uniunea Sovietică. Într-o epocă a sârmei ghimpate şi a mormintelor fără cruce. Câteva barăci din scânduri, câteva uscăciuni, întuneric şi foarte puţin fum. Doar de la marginea aşezării, din nişte colibe coborâte în pământ, un fir sau două se văd împrăştiate de vânt.

De sub acoperişurile palide ale barăcilor, linişte şi gheaţă. Aici, crezi că anume a făcut Dumnezeu noaptea, pentru ca bieţii ocnaşi să-şi odihnească cumva oasele. Culcaţi câte doi, pe paturi suprapuse, ca în cele mai sărace stabilimente de noapte, nu-şi află loc între ei nici ploşniţele, nici mirosul oţetit al hurdăului, nici grija zilei de mâine.

Pe unul din paturi, strâns adunaţi laolaltă, ca însurăţeii, doi condamnaţi stau de vorbă. Încet, pe neauzite, şi nu atât glasul lor îi dă în vileag, cât aburul solid, de cretă, scos pe gură la fiecare cuvânt. Cu un rest de pătură tras până-n gât şi cuşmele pe urechi, cu privirea în plafon, fără a se uita măcar unul la altul, par mai degrabă doi copii, treziţi din somn de un vis rău, care acum îşi şoptesc rugăciunile către îngeraşul lor, aşteptând să le treacă spaima.

- Care n-are somn noaptea asta, ai?... Culcaţi-vă băi, dracului, să poată dormi omul, ce tot trăncăniţi atâtea? Credeţi că nu v-aud? Sau mi-e frică de voi de-acuma?

- ...

- Ce nu răspunzi, bă, că ştiu care eşti?... Ce nu dormiţi? Ce vă trebuie?

- Fedotov!... Las-o-ncolo, Fedotov! Linişteşte-te!

- Cred că de răul nostru nu te poţi tu odihni? Am făcut noi atâta gălăgie, în rest, tu n-ai nici o altă grijă să nu dormi, ne-ai aflat pe mine şi pe Nicolai Parfenovici de răi. Zi mai bine că poate eşti pus pe harţă, or vezi-ţi acolo de somnul tău. Trezeşti pe toată lumea...

- Chiar aşa, Fedotov, lasă-ne-n pace! Caută-ţi tu alte griji, nu pe noi!

- Ia, să nu faceţi cu mine atâta... Mucoşilor!...

- Borţosule, când m-oi coborî odată din pat, o să-ţi pară rău că te-a adus dracul prin părţile astea, atâta bătaie bag în tine. Culcă-te, lasă oamenii în pace, că eu nu-i aud. M-ai înţeles?... Numai pe tine, din toată baraca, nu te lasă ei să dormi, al dracului să fii, că gingaş mai eşti!

- Păi, da, pe mine nu mă lasă să dorm, am zis altceva?... Pe mine nu mă lasă!... Ce? Eu nu mai am cuvânt aici? Când era...

- Borţosule, vezi că vin la tine, Borţosule, nu mai spun a doua oară. Culcă-te, futu-ţi gura mă-tii, să nu te-aud! Că dacă n-ai somn, ţi-l dau eu pe cel de veci, lepădătura pământului ce eşti!

- Fedotov, ascultă-l Fedotov, nu te juca! Ce te-a mâncat pe tine de prima dată, că nu-nţeleg... Strici somnul la toată lumea.

- Zău, frate Semion, culcă-te acolo în legea ta, că Borîsov nu ştie multe. Dormi, ce-ţi veni?...

- Culcă-te-n paştele mă-tii de prost!...

- A! V-a pălit curajul pe toţi acuma!... Tot de mine vă luaţi, carevasăzică!... Ei, lasă, că mai vedem noi!...

- Taci, prostule!

[...]

- Nicolai Parfenovici?... Ai adormit?

- Nu... Mă gândeam... 

- Şi eu, nu ştiu ce am.

[...]

- Auzi, Nicolai Parfenovici? Îl ştii pe Sneghirev, şchiopul? Ăla de se laudă la toată lumea că-ntr-o zi o să-şi ia lumea-n cap, o să-i scuipe între ochi pe gardieni şi-o să plece la pescuit de pe-aici...

- Îl ştiu. Ce-i cu el?

- A zis că are o carte de-a mea. O carte de-afară... Cu ştampilă şi cu semnătură pe ea. Nu ştiu cum o fi ajuns pân-aici, dar îl cred... Că eu îmi ştampilam şi semnam toate cărţile, aşa cum am văzut la fratele mamei, care m-a crescut după ce m-au dat la şcoală, doar ţi-am mai povestit eu... Până şi de titlul ei îmi amintesc s-o fi avut. N-am citit-o niciodată, dar imaginea ei o am  perfect în minte. Ştiu şi azi când am cumpărat-o de la un anticariat de pe strada armenească, eram încă în seminar, pe ultima clasă... Are nişte învelitori verzi, cartonate, cum era pe timpuri, cândva. Numai că acum zice că i le-a rupt, ăla de la care a luat-o, ca s-o poată mai uşor ascunde şi căra în desagă. Dumneata îl crezi?... A?... Îmi cere trei raţii de pâine, un gavanos de ceai (de unde să-i dau eu atâta ceai?!) şi aproape un pumn de ţigări pe ea.

- Nici o carte de pe lumea asta nu face atât.

- Mai e ceva ce mi-a spus. Şi de asta îl cred, nu de alta. Când îmi cumpăram cărţi, treceam pe ele întotdeauna data şi locul de unde le luam. Şi, dacă era cazul, vreun eveniment important ce se petrecuse în ziua aceea. Aşa fel, încât de multe ori mă duceam să-mi iau o carte numai pentru a scrie pe pagina de titlu că atunci mi-am cumpărat ghete fără toc sau că a venit mama în vizită şi mi-a adus şerbet de portocale. Făceam aşa ca să pot să-mi aduc aminte. Peste ani... Şi, uite că acum toate cărţile mi s-au pierdut, mi le-au confiscat la arestare şi cine ştie prin ce mâini umblă. Şi asta care-ajuns până aici... Nu-mi vine să cred...

- Eu nici n-aş crede. Cine ştie pe unde-o fi auzit Sneghirev de colecţiile tale de cărţi, că sigur ai mai povestit şi la alţii, iar acum tâlharul ăsta vrea să te tragă în piept şi să te jefuiască.

- De povestit, am mai povestit eu, nu asta-i problema. Doar că mi-a spus ce-am scris pe ea... Altfel poate nu l-aş fi crezut... Mi-a zis atât: "25 februarie 1937. Ziua în care am văzut cea mai frumoasă femeie din lume". Şi eu mi-am amintit imediat, pentru că, de fapt, nu am uitat niciodată. Asta scrie pe carte şi nimeni altcineva n-avea de unde s-o ştie. Apoi, mi-a mai spus de cele două ruble şi treizeci de copeici, cât a costat şi de locul tipăriturii. Nu... Îl cred, orice-ar fi. Doar că... N-ai avea să-mi împrumuţi din ceaiul dumitale, cât vrei să-mi dai, nu te-oblig, că am să mai cer şi la alţii, dimineaţă, la lucru.  Până mai ieri, aş fi putut lua cu siguranţă de la Fedotov, dar de-acum nu ştiu dac-o să mai aibă nici pentru el. Ca să nu mai zic că precis nu-i trece lui supărarea până mâine...

- Şi... Ia spune-mi! Era chiar atât de frumoasă femeia aia?

- ...Cum?... A!... Nu mai ştiu... Era, sigur că era...

- Povesteşte-mi şi mie. Zi-mi cum era. Blondă, brunetă, înaltă, grasă?...

- Nu mai ştiu asta. Şatenă, parcă. Şi purta părul desfăcut, lung şi cârlionţat. Am văzut-o doar o singură dată, nu mai ştiu... Ieşisem de la şcoală,  să mă duc pe undeva, nu-mi amintesc precis, şi prin faţa mea a trecut ea. La braţ cu o colegă sau prietenă poate. Cu încheietura mâinii strânsă într-un bandaj verde. Ce n-am să uit niciodată la ea e privirea. Ochii mari şi privirea mirată, de parcă ar fi întrebat mereu în stânga şi-n dreapta: Nu-i aşa că-s frumoasă?... Nu-i aşa că-s frumoasă?... Şi era... Chiar că era... Cea mai frumoasă femeie din lume...

[...]

- Şi-acum mă gândesc ce-ascundea ea după bandajul ălă. Mi-am închipuit toate scenariile posibile, dar tot ce mi-a venit în minte e că erau urmele unei nopţi de dragoste, când iubitul (sau poate iubita, mai ştii?, o femeie ca ea e făcută pentru asta, pentru dragoste, mă refer) i-a strâns încheietura mai mult decât se cade, iar ea a lăsat încet capul pe spate, a închis ochii şi a suspinat aproape neauzit. Doar pentru sufletul ei. Făcându-l pe el să simtă (deşi tot mai mult aş vrea să cred într-o ea) că-i oferă poate cel mai plăcut orgasm din viaţă. Iar dimineaţa, când s-a trezit, tot ce-a putut găsi prin casă, prin casa lui (fiindcă ea e una din femeile acelea divine care rămân peste noapte şi nu încearcă să salveze prin plecarea lor o reputaţie doar de ele ştiută), a fost un bandaj verde, verde şi gumat ca fisticul copilăriei noastre.

- Prostii!... Prostii!... Cea mai frumoasă femeie din lume!... Cel mai plăcut orgasm!... Cel mai cel!... Nu există aşa ceva! Prostii!... Ascultă-mă  puţin, vorbim serios acum. Dar serios... Tu te-ai gândit vreodată să pleci de-aici? Nu ştiu, nu mă întreba... Te-ai gândit că poate Sneghirev nu-i nebun când vrea s-o întindă la pescuit pe Enisei în sus şi să nu-l mai găsească nimeni? Că asta se poate, nu? Să pleci în pustiu şi să nu te mai afle nici Dumnezeu. Adică ai avea unde, nu?

- N-ai avea, Nicolai Parfenovici, n-ai avea... Şi nu trebuie să te superi pe mine. Până la urmă tot te-ar găsi cineva. Dac-ai încerca să treci cumva dincolo, ar fi altă socoteală. Am să te fac...

- Hm! Dincolo, dincolo!... Am mai auzit şi pe alţii de dincolo, de graniţă, de lumea liberă. Toţi vorbiţi pe de rost. Pe ce lume trăiţi? Chiar credeţi? Nu există dincolo!... Există doar aici. Uniunea Sovietică e peste tot. De douăzeci de ani, de când sunt eu prizonier, a avut timp să cucerească întreg pământul. Ce vă spun ei acuma, că există americani şi occidentali, sau mai ştiu eu, e o minciună. Nu există. E propagandă, pentru că mereu vor avea nevoie de un duşman, iar unul închipuit e cel mai potrivit. Ascultă-mă! Ştii când mi-am dat seama? Zi!... Ştii?... Când am văzut prima dată poza lui Hitler, la o lecţie de reeducare ce ni s-a dat în lagărul de la Vorkuta. Am priceput imediat că în spatele mustăcioarei ăleia se ascunde pămătuful stufos al lui Stalin. Altfel de ce-ar purta mustaţă?...

- În spatele mustăcioarei, cum zici dumneata, se pot ascunde şi altele. Eu, unul, aş găsi destule motive pentru cineva ca să poarte mustaţă. Nu trebuie să fii Stalin sau Hitler pentru asta.

- Ei, tu nu crezi, treaba ta, dar n-o lua chiar cuvânt cu cuvânt, că nu asta am vrut să spun. Uite, îţi mai dau un exemplu, dacă tot am început de-acum. Ultimul război, Marele Război de Apărare a Patriei, cum îi zic ei, a fost o mascaradă, ascultă-mă pe mine, că ştiu ce vorbesc. N-a fost nici un război, nici un conflict, nici un foc de armă adevărat, pentru că Europa era de mult cucerită. Încă din timpul primului război.

- Nicolai Parfenovici eu am luptat în războiul ăsta. Poate că dumneata erai în lagăr, dar eu ştiu că a existat. Am împuşcat şi am omorât oameni.

- Erau tot de-ai noştri. Parcă tu ştiai de ce lupţi, sau împotriva cui. Ţie ţi-au pus arma în braţe şi ţi-au zis: "Împuşcă-i pe ăia!". Iar la ceilalţi, la fel: "Împuşcă-i pe ăia!" Te gândeai tu că-i vreo mascaradă, cum a fost? Că s-au omorât taberele între ele? Aceleaşi tabere.

- Da' cum să nu mă gândesc? Ce vorbeşti, Nicolai Parfenovici? Eram bolnav? Eram chior?... Hai, gata... Nu mai are rost... Hai să ne liniştim, să nu mai discutăm despre asta. Mâine dimineaţă om mai vedea.

[...]

- Şi să ştii, Nicolai Parfenovici, că cea mai frumoasă femeie din lume există. Pentru că eu am văzut-o.

Linişte. Pentru câteva clipe, linişte deplină. Apoi, un scârţâit dureros de scândură putredă. Şi imediat, un scâncet. Coborât din pat, Borîsov se prăvălise asupra lui Fedotov, cu genunchiul în piept, şi-l lovea peste gură sălbatec, dar scurt, din încheietură, ca atunci când despici lemne şi ai nevoie de toată precizia. Nimeni nu mişcă. Toţi ascultă.

Noaptea siberiană poate începe.

Descarceratorul

de Ormeny Francisc

Cuciurean Aparaschivei [zodia Taur], cu ochii injectaţi şi privirea tulburele, mergea în diagonală, fără ţintă şi uşor în derivă pe câmpul de la ieşirea din oraş. Acest teren, acum de un negru neobişnuit, cu un an jumate înainte fusese groapa de gunoi a oraşului. Porţiunea a fost nivelată, arsă şi sterilizată în repetate rânduri şi acum mirosea înţepător peste tot a ţâţe jegoase de bucătăreasă grasă transpirată. Dacă aveai curiozitatea imprudentă să te plimbi pe acolo, mirosul se insinua în tine, nu doar în nas. Simţeai cum îţi creşte mustaţa neagră, lungă şi rară a bucătăresei în locul perilor obişnuiţi din nasul tău. Grăsimea gunoiului s-a prelins atât de tare în pământ încât încă mai emana, mut, de dedesubtul solului sterilizat cu cenuşă.

Şi când îşi aducea aminte Cuciurean că ăsta era tocmai câmpul pe care el, copil fiind, păpuşoi cutreiera... Câmpul pe care a participat ca şoim al patriei la marea acţiune socialistă de legare cu sârmă a ştiuleţilor astfel încât aceştia să stea drepţi, înalţi şi frumoşi ca nişte brazi, la vizita tovarăşului Ceauşescu. Da... Atunci Ceauşescu a făcut singura lui vizită în zonă şi grupul lui de şoimi ai patriei a fost desemnat să se ocupe de legarea porumbului cu sârmă pentru un aspect impecabil al lanului. Totul era menit să-l încânte pe mult iubitul conducător, să prevină şi nu să elimine orice sincopă din zâmbetul lui generos şi neîntrerupt. Tot ce îşi doreau şoimii era să-l vadă zâmbind şi binevoitor şi doar aşa să se poată simţi şi ei fericiţi că au putut participa la ceva cu adevărat măreţ.

(Şi Doamne! Ce vremuri mai erau pe atunci! Cuciurean îşi aducea acum aminte, aproape cu lacrimi în ochi, cum mai călătoarea el la părinţi, la Humor, fie cu marfarul pe tampon, fie în Marea Decapotabilă [bascula unui camion Roman] alături de alţi colegi de muncă, cântând mai tot drumul spre casă cântece patriotice, bând împreună [într-un gest de înfrăţire] dintr-o sticlă cu pălincă înfundată cu un cocean de porumb pe post de dop [primită de la văr'su de la Beclean] şi mâncând brânză din hârtia ziarului Scânteia, cu literele imprimate direct pe telemea).

În al doilea an după Revoluţie au făcut aici, "în ciudă parcă" (zicea adesea Cuciurean) groapa de gunoi. Şi acum şi-or dat seama de prostie şi încearcă să reabiliteze terenul extravilan de parcă s-ar mai putea face ceva după atâta mizerie înghiţită de bunul sol care altădată ne hrănea darnic la sânul lui. "Tatăl nostru pe care l-am scuipat în faţă!"... gândea Cuciurean.

"Chiaburii dracului. Afacerişti, corbi Nenorociţi. Ceauşescu era un patriot! Să ştiţi asta de la mine! NU merita ce i s-a întâmplat. Nu era vina lui că primea rapoarte false şi umflate din teren, care până la urmă i-au venit de hac. Când a fost împuşcat, România avea plătită integral datoria de război, avea datorie externă zero. Acuma au venit renegaţii de capitalişti (foşti comunişti cu mult mai mărunţi care n-au mai încăput la masa lui Ceauşescu deşi pupau în fund Partidul non stop şi salivau pe ciubotele Lui, aşa că au aşteptat cu răbdare vicleană să le vină rândul [adică să cadă vechea oligarhie cu Ceauşescu în frunte şi, profitând de supravieţuirea vechilor relaţii administrative informale, să se insinueze pe filieră ştiind deja "cum merg lucrurile" şi la ce uşi trebuie să bată pentru că au aşteptat zeci de ani în faţa lor -până atunci închise-] încerca de fapt Cuciurean să zică aici) şi au furat totul şi ne-au înglodat în mocirlă şi au făcut groapa de gunoi a oraşului peste lanurile noastre mândre de porumb, peste lanurile de aur ale ţării!!!"

La şosea (punctul cardinal de unde purcese această bizară apariţie rătăcitoare) se vedea (în lumina rece şi murdară a zorilor - irizaţii difuze de cer foarte înnourat) cum atârnă greu peste peisaj marile hale ceauşiste părăsite şi aflate în plină descompunere ca nişte hârci leproase cu poale largi de lele-ţaţe făcute din sticlă creponată vopsită pe alocuri cu alb murdar şi cusută cu beton. Îţi zâmbeau ştirbe (dar amabil, primitor, inspirând chiar puţină milă nostagică) cu cioburile triunghiulare din fiecare geam făcut ţăndări. E zâmbetul care te urmăreşte (atât de trist că nu te poţi supăra pe el) cu "stinsele-i lumini", cum ar zice Eminescu, al feţei foarte copilăroase şi feminine (de albinuţă harnică) a TV-ului. E vorba nu de un TV (dubiţa denumită Tudor Vladimirescu) funcţional (o raritate pe şosele în ziua de azi) ci de un TV înclinat pe-o rână pe butuci, cu uşa din spate deschisă şi cu roţile scoase, de la cimitirul de maşini... văzut în ultimele clipe de lumină de dinaintea căderii întunericului (acolo TV-urile arată ca un copil abandonat, lăsat să moară de foame şi uitare).

Lui Eudochia Prosop [zodia Scorpion], nevasta lui Cuciurean, halele părăsite i se păreau nişte beşini de cal sparte chiar în timp ce începeau a se închega în bălegar sau nişte inimi şi rinichi imenşi, extirpaţi, plasaţi pe marginea şoselei şi mâncaţi pe dinautru de tot (de viermi, larve şi insecte), până la membrana transparentă care le mai menţinea încă forma (chiar dacă de grosimea unei coji) şi care lăsa să se vadă în interiorul lor şi chiar dincolo de ele. Ce-i drept, o astfel de hală plină ochi de geamuri şi cu pereţii laterali de beton arăta ca o ploscă transparentă umplută cu aer umed în loc de urină şi care, după ce a fost găurită (în loc să se pleoştească asemeni unui balon spart) a rămas aşa, paradoxal umflată şi cu găuri care lăsau să se vadă prin ea şi în ea.

Dar lui Cuciurean nu! Lui i-au plăcut foarte mult. A fost dintotdeauna extrem de încântat şi mândru de ele. Zicea că-s frumoase ca nişte ouă încondeiate, golite de conţinut printr-un mic orificiu. Fiindcă în interior erau foarte, foarte spaţioase, comparaţia cu un ou de Paşte golit de conţinut şi decorat pe coaja rămasă (datorită dexterităţii meşterului intactă) i se părea cea mai potrivită. Fiind goale pe dinăuntru şi cu coaja foarte subţire (oarecum transparentă), ouăle respective, ţinute la lumină, îţi dădeau senzaţia că se aprind din interior, că ceva luminează în ele - Un miracol! (cel mai probabil) Lacrima Maicii Domnului lumina direct din secretul tainic al micului ou, încapsulat acolo prin Sfânta Taină a Sfinţirii şi lăsat să crească şi să aibă o strălucire tot mai concentrată. Acest ou a fost sfinţit într-o primă instanţă de mâna celui care l-a încondeiat (imitaţia platonică de gradul II) şi apoi, normal! de mâna mâinilor - de preot la biserică (gradul I, indiscutabil la Platon, ideea de ou din mintea zeului [terestru]). "Lumină din Lumină", nu alta... !

Desigur, ideea cu luminatul din interior îi veni lui Cuciurean după ce a văzut aceste hale, în perioada lor de glorie, luminând în noapte (cu sutele lor de neoane, prin sutele lor de geamuri), în orele socialiste de stahanovism, de program prelungit, când nu erai considerat om (ci animal) dacă nu-ţi depăşeai norma impusă de Partid. Luminau atât de puternic, ca un far maritim, ca icoana Fecioarei în Rai, cu o forţă a luminii de parcă înăuntru ar fi explodat o bombă atomică a cărei forţă luminoasă, expansivă a exploziei e ţinută în spatele ferestrelor şi lăsată să treacă doar prin fereste.

(Aşa cum arata Sheridan Le Fanu sticla poate simboliza şi chiar induce o înţelegere şi o apropriere imperfectă a realităţii, e simultan o barieră fragilă si o semi-oglindă care reflectă ce e mai rău, mai rece şi mai înşelător în om. De asemenea, ea lasă să treacă, selectiv, doar ceea ce e melancholic şi decadent şi întunecă sinistru tot ce reţine în spatele ei. Ceea ce vedea Cuciurean în acele nopţi, dincolo de peretele de geamuri, erau nişte muncitoare ca păreau a se transforma pe măsură ce le privea mai insistent, în insecte, în albine feroce dotate cu antene si zeci de picioare ce se mişcau şi se completau halucinant de repede, într-o perfecţiune a sincronizării ce te hipnotiza. Lucrând la lustruirea stupului, asemeni unor roboţi ce foloseau în loc de benzină, suflet lichefiat, muncitoarele-insecte aveau, cu siguranţă, şi un instinct ucigaş perfect justificat pentru orice intrus care le-ar fi deranjat de la muncă, venit acolo doar să arunce o umbră infamă peste stralucirea voioasă, revigorantă, emanată de sfinţenia randametului viu).

Tabloul de 10 metri înălţime al Minerului Stahanov era agăţat pe peretele de la răsărit: zâmbet lasciv cu dinţi egal-dreptunghiulari de faianţă de sub casca de miner care semăna cu un capac metalic de Coca-Cola transformat în chipiu muncitoresc; şi o mână ce întindea cărbunele spre privitor părând că vrea să i-l ofere dar de fapt numai i-l arăta... resursele naturale ale ţării nu trebuie totuşi atinse de mâini cu intenţii private. Toate muncitoarele din acea sală simţeau că de fapt e o bestie robotizată, un câine gata să sară la tine dacă în loc de "Hoţu'!" i se striga că ai încălcat vreun sfânt slogan socialist de muncă şi cineva i te arăta cu un index acuzator. Dacă erai chiabur, ar fi asistat la execuţia ta publică cu mâinile la spate, cu pieptul împins în faţă, privind spre viitor, visător, plin de speranţă şi împlinire, ca după o altă muncă straşnic îndeplinită de curăţire, împrospătare şi înălţare a patriei.

Muncitoarele se temeau de el fascinate, ca de orice monstru masiv cu un mental axat pe terapie psihică prin bifare de sarcini (ratarea unei sarcini l-ar fi transformat, probabil, într-un nebun, într-un violator desfăcător de organe interne, şi numai ţinându-l ocupat părea a te asigura că poţi găsi un echilibru în tensiunea monstruosului) şi cu o putere asupra învăţăceilor (a ucenicilor, asupra celor ce trăiau doar ca să ia exemplu de la el) dată de ubicuitatea unei priviri panopticonice.

"Îşi face de trei ori pe zi norma pentru Înălţarea Uniunii Sovietice" scria sub afiş. Muncitoarele deja vedeau biserica cu turnuleţe aurite sub formă de turbane din Moscova strălucind şi mai tare numai datorită efortului lui arhaic (în esenţă), mut şi tonic din subteran; deja vizionau marile manifestări socialiste cu steguleţe pe stradă bătute de un vânt revigorant şi dătător de bună-dispoziţie şi de un sentiment de siguranţă: era de fapt respiraţia (expiraţia pe nas) a spectrului imens al lui Stahanov ce plana ca o hologramă peste puzderia de şoimi ai patriei în uniforme, şi de tineri socialişti; dioxidul de carbon oxigenat dat de el afară pe nări, menit să insufle un avânt patriotic în cămăşile umflate de vânt şi în inimile tinere participante la defilare, inimi uşoare toate de speranţa unui viitor măreţ.

Se simţeau oarecum în siguranţă sub tabloul lui dar tremurau în sinea lor ca nu cumva să facă sau, mai rău, să gândească ceva, ce l-ar putea întoarce împotriva lor.

La umbra crucilor de lemn, pardon! adică a halelor părăsite ce se aeriseau şi se împrospătau sfidându-şi decrepitudinea (geamurile mai înnegrite aduceau un pic a Dresda) prin mii de găuri, mişunau foştii oameni ai muncii sub inexorabilul "stindard" al nebuniei "TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST ROMÂN" înfierat pe la mijlocul zidului şi adaptat la tricolorul cu gaură în mijloc (cu fosta stemă decupată) în sensul că senzaţia de "gaură" era creată prin ştergerea celor două cuvinte din centru (erau date cu var pe deasupra) şi prin adăugarea unui "IA" la sfârşitul ultimului cuvânt: TRĂIASCĂ                          ROMÂNIA. Judeţeana de Partid ar fi, cu siguranţă mândră de această rezolvare, de această prezenţă de spirit lăudabilă, de această putere şi voinţă de adaptare la timpurile noi în care trăim şi parcă i-ar mai veni, (de ce nu măi?! hai nu fiţi răi... ) la urma urmei să mai tragă şi un cântecel patriotic cu aplauze de împrospătare ca să sărbătorească astfel un nou triumf în efortul pentru bună înţelegere şi convieţuire şi înfrăţire.

La intrarea în ele, Panoul cu Fruntaşi în Întrecerea Socialistă vopsit în albastru şi cu soarele modelat în fier forjat mai păstra un singur ciob din fosta vitrină şi o rugină tânără ce promitea să extirpeze, în timp, amintirea dezafectată şi ea şi decojită a acelui albastru.

Cum spuneam, pe stradă, prin fata halelor, în lumina tristă şi constipată a zorilor, defilau foştii muncitori, de 11 ani disponibilizaţi: blugi, iniţial de un albastru închis, pătaţi cu motorină şi alte unsori (acum cu simple pete albastre pe materialul decolorat, înnegrit şi ros de la prea mult stat cu fundul pe scaunele de la crâşmă, din sălile de aşteptare şi de la scaunele autobuzelor cu care mai făceau câte o navetă) ; pantaloni de stofă muncitoarescă cu fundul lăsat în jos ca fundul unei pijamale de pensionar ce stă toată ziua în fotoliu şi se uită la televizor; cămăşi cu gulerul ros şi înnegrit pe dungă; pantofi ponosiţi; tunsori jumătate ciopârţite de frizer, jumătate sălbăticite (adică păr dat pe spate dar tăiat în segmente inegale, netuns la perciuni şi căzând ca o iederă peste urechi) ; fălci lăsate melancolic în jos de la prea multe înghiţituri seci, amare, forţate de resemnare; priviri de câine ce caută un stăpân - uşor rugătoare, uşor temătoare, tare resemnate, inevitabil abrutizate de la rutina de scufundare lentă în mizerie. Au totuşi în acele priviri şi în expresia facială şi ceva din şiretenia de vulpe-lup a puşcăriaşului capabil să-ţi lingă jegul de pe sub unghiile de la picioare numai să ţi se bage sub piele şi apoi să plece cu ea cu tot în cel mai ignobil gest posibil.

Mergeau ca nişte bâtlani bătrâni cu un minim de înţelepciune înţepăcioasă în aura personală, dat de vârstă, dar era de fapt mai mult o înţelepciune înflorită pe cinism. Cinismul e singurul capabil să-l trasforme pe băiat în bărbat. Doar în momentul în care devine cinic, un om devine puternic: mai puţin vulnerabil la perfidia din jur, pentru că a asimilat-o şi a sintetizat-o cât a putut.

Cuciurean venea după o zi şi o noapte straşnică petrecute în satul industrial. Era atât de beat încât, văzându-l cum merge de parcă ar înota în sirop, erai tentat să crezi că gravitaţia pe Terra s-a schimbat şi a devenit de trei ori mai puternică ori că aerul a căpătat o consistenţă misterioasă şi invizibilă. Cuciurean mergea parcă dând la o parte perdele invizibile din faţa lui şi făcea paşi la fel de greoi ca ai unui explorator la pol căruia i se afundă picioarele în zăpada până mai sus de genunchi (acel tip de zăpadă care nu are destulă consistenţă să-i ţină greutatea deasupra) şi trebuie să le tot scoată cu greu iar şi iar pentru a putea înainta.

Nimeni n-a reuşit să-i înţeleagă misterul: se scula la 5:30 dimineaţa perfect treaz, se freca puţin cu nisip pe post de duş (pe atunci nu era apă decât de la 10 dimineaţa la 4 după-amiaza [când, oricum toată lumea era la servici], pentru că Ceauşescu vroia economie) şi peste numai 20 de minute era deja beat mort. Paranormalitatea fenomenului i-a stupefiat atât pe superiorul său cât şi pe soţie. Şi acum, la 18 ani de la Revoluţie, mai bine zis după 18 ani de şomaj, şi-a păstrat obiceiul. Singurele probe incriminatorii care au fost vreodată găsite asupra lui (şi acelea după trei anchete poliţieneşti în toată regula) au fost un corb mort ţinut în buzunarul interior de la sacoul pe care şi-l lua acasă după ce se dezbrăca de salopeta (albastră cu bretele) de servici şi o fiolă cu 30 de grame de votcă astupată cu multă grijă ca nu cumva să se verse vreo picătură. Toate cele trei anchete poliţieneşti comandate de superior în colaborare cu soţia au dat la iveală exact aceleaşi două obiecte şi râsul binefăcător, tonic al miliţienilor. Nimeni nu se poate pili în halul ăsta cu numai 30 de grame, mai ales că, în duminicile de muncă patriotică a fost adesea văzut dând pe gât şi o sticlă întreagă de votcă rusească şi rămânând perfect lucid.

Nevoia te învaţă. Lucrurile, în realitate s-au petrecut în modul următor: nemaiavând bani de băutură, Cuciurean s-a tot întrebat ce să mai facă ca să se poată îmbăta aşa cum îi cere nevoia de sovietic tare ca oţelul. Apoi şi-a adus aminte că în basmul popular "Greuceanu" eroul, însetat de pe urma unei lupte interminabile cu oponentul, momeşte un corb promiţându-i marea cu sarea dacă îi aduce 2-3 picături de apă purtate în cioc şi i le prelinge în gură. Corbul Năzdrăvan îi va aduce "apă dulce", adică apa vie, graţie căreia, Greuceanu, reîmprospătat, îl bagă în pământ până la brâu pe zmeu (simbolul picăturii de apă era acela de a aduce viaţă veşnică celui care o bea). Basmul îl auzise în clasa a patra de la to'ar'şa învăţătoare (ultimul lui an de studiu).

Iar Cuciurean era însetat de votcă, ca de apă, ca de viaţă!!!... Aşa că a luat primul corb mort pe care l-a găsit pe câmp (unul viu n-a putut prinde nici cu arcanul, iar odată când a încercat mai cu tragere de inimă, scârnăvia era să-i scoată ochii şi a ţipat la el cu trompeta şi ura din priviri a nevestei) şi a început să-i cânte şi să-l dezmierde sperând să-i vorbească precum peştişorului de aur. Dar asta nu s-a întâmplat (n-a putut stabili nici un dialog real cu pasărea), în schimb, în timp ce a adormit cu el în mână, în vis, şi-a adus aminte de un episod de la unitatea militară în care, colegul său de tură, Petru Varvaroi (a cărui casă părintească se afla la 3 kilometri de unitatea militară) a făcut imposibilul: a fugit peste gardul unităţii până la fabrica de ciment din partea cealaltă a oraşului care ţinea un tractor în curte. Încurajat de Petru cu ameninţări cu bătaia în caz că nu se supune şi nu-l urmează, Cuciurean se băgă şi el. Planul operaţiunii nocturne era următorul: cei doi sperau ca în timpul gărzii lor de la unitate să nu se întâmple nimic (mai bine zis să nu cumva să le dea superiorilor prin cap să sune sirena şi să facă un exerciţiu nocturn surpriză de săpare şi astupare a tranşeelor [caz în care absenteismul ducea la batalion disciplinar]... cum de altfel s-a mai întâmplat, că altminteri oricum nu se întâmpla niciodată nimic), apoi mergeau până la un arbust special însemnat de tatăl lui Petru unde stătea ascunsă o sticlă de votcă rusească de prima calitate (cu etichetă, dop strălucitor şi tot tacâmul). Problema e că în sticla respectivă nu era votcă ci alcool metilic inteligent distilat. Au luat sticla şi au mers să ciocnească un pahar în trei cu paznicul fabricii de ciment. Cei doi au pretins că sunt în permisie, şi că ar vrea să dea una mică da' nu au pahare. Petru [zodia Leu] l-a pus pe Cuciurean să mintă că are herpes bucal şi de aceea nu pot bea direct din sticlă amântrei... şi doară nu era să-i pună omului băutura în căuşul palmelor!!! Paznicul, desigur, avea pahare, dar, normal, îi lipsea băutura (căci o consumase pe a lui pe post de apă, după numai primele 3 ore de servici). Zis şi făcut, ei au pus băutura la bătaie, paznicul paharele. Petru s-a făcut numai că bea, Cuciurean a dat pe gât 2 pahare şi încă nu simţea nimic, paznicul a dat unu-jumate şi deja nu mai ştia pe ce lume se află vrând să-i iubească şi să-i îmbrăţiseze pe toţi. În acest moment, Petru a făcut o altă scamatorie de magician adevărat: a scos din pantalonii militari o seringă cu ac cu tot, a tras din pahar câteva picături şi i le-a injectat paznicului în venă. Dupa asta, omul a părut a cădea într-un somn vecin cu somnul de veci.

Atunci Petru s-a dus şi a scos tractorul folosit la transportarea cimentului (după ce l-a desprins de remorcă) pe poarta fabricii în timp ce paznicul dormea, l-a călărit peste câmpuri (unde a făcut, spre încântarea lui Cuciurean, câteva viraje periculoase, ca să se distreze oleacă) până pe ogorul tatălui său pe care l-a arat impecabil toată noaptea. Înainte să se apuce de arat i-a ataşat un plug, tot strategic lăsat acolo de tatăl său, la intrarea pe parcelă. Apoi, spre dimineaţă l-a bagat înapoi pe poartă, a făcut în aşa fel încât să nu se cunoască ce s-a întâmplat, a trezit paznicul urându-i la revedere şi mulţumindu-i de găzduire. Acesta era atât de buhăit şi cu o asemenea migrenă că abia mai putea grohăi ceva, însă a încercat, printr-un soi de limbaj surdo-mut handicapat şi cu gesturi ale mâinilor în picaj să semnalizeze ceva ce vroia să semene a "la revedere şi voouă". Apoi au ajuns înapoi la unitate cu exact 10 minute înainte să li se termine rondul. Desigur că nimeni nu le-a observat lipsa, şi toată lumea era mulţumită de felul bun în care se aranjaseră lucrurile "de la sine. "

Cuciurean s-a trezit, a tresărit din scurtul somn rece, s-a uitat la ciocul corbului şi a avut revelaţia. Toate se legau acum în mintea lui: basmul despre corbul ce purta picături în cioc pentru erou, Petru, paznicul, seringa şi injecţia surprinzătoare făcută paznicului. Adică şi-a dat seama că poate folosi ciocul corbului pe post de ac de seringă (într-adevăr pasărea avea un cioc neobişnuit de ascuţit) şi să-şi perceapă, simultan, propria-i situaţie, de om izolat într-un cadru natural ostil (câmpul urât mirositor), ca ruptă direct din poveşti - în mintea lui, Cuciurean folosea corbul mort în chip de pasăre miraculoasă, de basm, dătătoare de energie şi plăcere. Şi a făcut următoarea operaţiune: a scos din buzunar sticla de votcă pe al cărei fund mai era puţin alcool, l-a turnat cu grijă, să nu-i risipească nici un strop, în ciocul cupat al corbului şi apoi s-a injectat/înţepat în vena cea mai umflată cu ciocul păsării lăsând să-i curgă în sânge preţiosul lichid. Pe loc, a fost lat de beat... Şi de atunci îi ajungeau 10-20-30 de grame de votcă să se facă mangă. Ar fi putut, la urma urmei, să-şi facă rost de o seringă adevărată şi de un ac, dar unde să le ascundă de nevastă-sa ? (unde mai pui că nici nu aveau farmecul corbului dătător de viaţă şi apă din poveşti... adică le lipsea dimensiunea metafizică; în dimensiunea lor pur fizică ele neinspirând decât aihmofobie)

Şi nici Miliţiei, sau, Doamne Fereşte! Securităţii nu le-ar fi plăcut să găsească în posesia lui astfel de obiecte nu prea agreate de Partid atunci când se aflau, independent de voinţa Autorităţilor, în posesia civililor. L-ar fi interogat, cel mai probabil, ore interminabile în faţa maşinii metalice de scris şi a lămpii chioare şi l-ar fi bătut şi ar fi zbierat la el până ar fi recunoscut că se droghează, că distribuie droguri prin rândul tinerilor, ori că ajută fetele neprihănite să facă avort, ori mai ştie Ăl de Sus ce, numai să fie lăsat în pace... cel mai probabil la Piteşti. Aşa că a preferat să folosească corbul pe post de seringă, un bun şi vechi prieten al omului, după cum arăta şi folclorul popular. Când folosea stârvul, se simţea ca eroul din basm salvat de corb. Ceva ezoteric îl aureola, proiectându-l în magician ori de câte ori îşi făcea numărul. Nu avea limbajul necesar să-şi explice lui însuşi, în cuvinte, această revelaţie supremă, dar o simţea pur şi cu fiecare moleculă, de fiecare dată când făcea sex chimic cu pasărea mortă. Corbul lui n-a fost niciodată o simplă seringă, a fost corbul magic din poveşti care-i dădea puteri şi-l întinerea trupeşte şi sufleteşte, pentru că de fiecare dată uita cu măiestrie că el este cel ce pune alcoolul în cioc, şi-şi imagina că trăieşte de-a dreptul în poveste şi că pasărea învie şi vine să-i posede mâna dreaptă (spre a-i face injecţie, deci a-l salva de la însetare). Astfel reuşea să se păstreze copil în relaţia cu mediul înconjurător şi în cea cu propria-i intimitate, şi cu siguranţă ar fi adus autosugestia la aceeaşi artă şi cu Moş Crăciun - dacă ar fi aflat vreodată de existenţa acestui personaj. A realizat (printr-o demonstraţie unică de fizică literaturizată aplicată în timp real şi cu efecte vizibile) ceea ce n-au putut să facă profesori experimentaţi de teoria literaturii şi nici cei mai aventuroşi experimentalişti ai interdisciplinarităţii (adepţi ai fizicii cuantice, ai ştiinţelor cognitive etc) : a dus povestea în realitate şi realitatea în poveste şi a conciliat în cea mai pură personalizare inspirată de un pragmatism ultra-futurist cele două dimensiuni, altfel etern paralele (imaginarul şi realul). A îndoit spaţiul şi timpul ca pe o coală de hârtie, astfel încât sacrul şi profanul, trecutul şi viitorul, nebunia şi raţiunea să se poată prelinge una-ntr-alta.

Dar ieri nu a fost cazul pentru această veche şi numai a lui tactică. Acum trei zile a trecut prin zonă jeepul lui Gigi Becali. Lui Il Principe i s-a făcut milă văzându-l în cel hal arăta şi i-a aruncat, creştineşte, o bancnotă de o sută de euro, punându-şi apoi bodyguarzii să-l măture rapid din peisaj.

Din banii aceştia, Cuciurean a băut şi a chefuit tot ca în basme 3 zile şi 3 nopţi, dând să bea la toţi foştii colegi de muncă şi de pahar de pe vremea Întreprinderii (cei mai mulţi dintre ei, acum şomeri, bişniţari, hoţi, cioflingari, maimuţoi, măturători de stradă, unii chiar aurolaci, labagii, rătăcitori şi peşti). Toţi arătau ca nişte fantome şi, regulat, se adunau în cerc vrăjitoresc în jurul Maestrului Întunecat - Marea Sticlă de Băutură, pe care o venerau diavoleşte, ori de câte ori aveau ocazia, în adevărate şedinţe oculte de spirtism, prelungite adânc în noapte şi apoi până-n zori... mă rog, cât era nevoie. Erau şedinţe de anduranţă bazate pe un paradox al naturii umane: greu epuizabile ca o baterie Varta alcalină ( baterie alcalină de înaltă performanţă recomandată pentru aplicaţii ce necesită un consum mare de energie) dar îi şi epuizau până aproape de leşin pe participanţi. Cel mai adesea se consumau litri de energie karmică pentru a se invoca spirtul marelui conducător de stat şi om de litere Nicolae Vacăroiu, pentru a se chefui liniştit mai apoi, sub spectrul protector al acestuia. *

S-a distrat zilele astea şi s-a simţit bine cu suta de euro a lui Becali, de parcă ar fi fost în Las Vegas.

N-a mai ajuns acasă de câteva zile şi nopţi bune şi probabil (de fapt mai mult ca sigur) o va încasa straşnic de la soţie, dar asta e partea a doua... Carpe diem si Carpe noctem, cârpele mai târziu!

Totul a fost cam ca în Vegas, exceptând, poate, denumirea puţin schimbată a locurilor: aici, în satul lui municipalizat prin industrializare, Super-market-ul se chema "Magazin Mixt"; Restaurantul şi Barul se chemau, simplu, "Bufet"; iar Clubul cu DJ era "Disco-Bar" şi mergea alimentat sonor de un vechi dublu casetofon "International" cu o boxă defectă (se auzea mono). Cuciurean se ducea acolo special pentru vechiul hit disco "Cucu Jambo A Ia Ie", care în mintea lui (s-a îndrăgostit de el încă de când l-a auzit întâiaşi dată) se traducea în ceva de genul: "Ie ie ie şi iarăşi ie Leliţa me, Cucu meu la sânii tăi şi jambo-jambo o să sară patul de o să dea Dumbo din urechi de plăcere".

De la Magazinul Mixt, Cuciurean îşi luă o geacă Nike neagră second-hand de fâş, raiată pe la mâneci şi pe la talie. Partea raiată a gecii era foarte scămoşată şi asta-l enervă.

De asemenea mai achiziţionă pentru soţia lui portretul lui Petre Roman. Eudochia era topită după chipeşul (de ce să nu recunoaştem) politician, mai ales după ce-l auzise lăudându-se la televizor cum înota kilometri în Dunăre, în tinereţe. De fapt era un foarte vechi afiş electoral (încă de pe la începutul anilor 90') ţinut de vânzătoare cu sfinţenie sub tejghea şi dat pe biştari grei acum lui Cuciurean ca să-i poată trimite băiatului de la facultate ceva bani de buzunar. Petre Roman avea aici un fan-club secret printre femeile satului ce clocea şi colcăia pasiuni întunecate şi ţinute-n taină cu un fanatism masonic. Era de fapt o ultimă încercare de mituire a soţiei - s-o facă naibii să uite o dată pentru totdeauna că l-a prins făcând dragoste cu femeia de servici (ce venea la spălat scara blocului o dată pe săptămână, când Cuciurean îi oferea o bine venită pauză de plăcere şi încântare). Se simţeau amândoi mai tineri şi asta le-a plăcut la nebunie şi asta i-a şi atras în toată treaba... ca doi elevi care chiulesc, sau, mă rog, fac o prostioară de genul ăsta, dar care prostioară le colorează şi le întinereşte clipa.

Când Eudochia a venit acasă şi i-a prins în timp ce se îmbrăcau, a bătut-o pe măturătoare până a schilodit-o, iar lui Cuciurean i-a tras nenumărate găleţi peste cap şi i-a înfundat mătura în faţă atât de tare încât paiele de la mătura împinsă în faţă fără milă i-au intrat pe nas până în sinus. Era să-l sufoce. Apoi nu l-a lăsat să se ridice în picioare şi l-a obligat să stea în patru labe şi să mănânce ce-i arunca ea sub masă, cot la cot cu gândacii de bucătărie. L-a ţinut la regimul ăsta două săptămâni după care l-a primit înapoi la masă, ca pe oameni. În cele două săptămâni de câinire a lui Cuciurean cei doi soţi pronunţau doar următoarele două replici, fiecrare o singură dată şi rostite una după alta la începutul cinei:

-Cuciurean vorbea cu gândacii: "Ia plecaţi măi de aici!" (folosind un ton afectuos, ca pentru nişte animale de casă credincioase)

-Eudochia râdea cu poftă (cam ca Stahanov probabil) şi îi spunea lui Cuciurean în zeflemea: "Ce-i, te temi că o să te muşte de cuc?" Şi apoi mai râdea în câteva valuri, cu poftă, în stil rustic, sovietic.

După aceste două replici, cei doi mâncau în linişte deplină, doar foşnăitul gândacilor ce se încălecau unul pe altul se mai auzea.

Apoi, după ce se săturau de mâncat fărâmiturile şi celelalte resturi căzute în scamele covorului de sub masă, gândacii se retrăgeau la cuib lipăind zgomotos când traversau linoleul din faţa chiuvetei şi a găleţii de gunoi ţinută sub chiuvetă (în spatele căreia îşi aveau comandamentul). După aia, Eudochia mai trântea câteva oale, mai înjura puţin, mergea până la baie să se uşureze, scuipa zdravăn o flegmă adunată cu greu şi cu zgomot de subducţie de prin măruntaie şi se culca adormind într-un somn greu şi liniştit. Cuciurean, sub masă, nici nu îndrăznea să mişte - stătea ghemuit acolo şi aştepta să audă sforăitul Eudochiei ca să se poată duce şi el la baie să se spele şi să se pregătească de culcare. Stătea în bucătărie, sub masă, trist şi singur. Până şi gâdacii plecaseră la culcare cu burţile pline. Când, în fine, îndrăznea să-şi schimbe poziţia, se mişca cu foaarte mare atenţie, nu cumva s-o scoale. Cu frica câinelui ce se fereşte de bătaie încerca să-şi găsească un culcuş pentru noaptea respectivă.

Eudochia sforăia calm, destul de uşor, dând senzaţia unui motor de Aro ce începe în relanti un lung drum în noapte. Pe la trei dimineaţa deja decanta minereu greu de uraniu şi găurea asfalt cu pickhammer-ul şi spre dimineaţă sforăia din ce în ce mai încet, până se trezea cu aceleaşi oftaturi grohăite cu care se culcase.

Era prea traumatizată de faptul că trebuie să se urnească aşa că nu se mai sinchisea să-l bage în seamă şi pleca la servici. Altfel, cu siguranţă i-ar fi tras câteva şuturi în fund, aşa, la învioarare, măcar să se binedispună puţin la începutul unei noi zile mâloase de muncă.

Cum nu e greu de ghicit, Eudochia avea 1, 88 şi 120 de kilograme (era cât un tanc sovietic), Cuciurean 1, 65 si 70 de kilograme - raport de forţă disproporţionat pe care-l simţea în fiecare zi, cu amărăciune, pe pielea lui.

Eudochia era gropar.
Să vă pun în temă cu povestea lor de dragoste.

Cuciurean

În cazul lui Cuciurean, Partidul a hotărât că are origine socială proastă aşa că nu l-a lăsat să facă decât 3, aproape 4 clase, unde şi acolo, învăţătoarea i-a dat numai 2 şi 3, rareori un patru şi o singură dată un 5 (Cuciurean şi-a adus aminte toată viaţa lui ziua în care luase cinciul ăla ca zi unică de triumf). Tactica Partidului era Inchiziţie curată şi inculpatul era de fapt un condamnat în toată puterea cuvântului. Ideea era să se demonstreze cum copiii trântorilor de chiaburi erau nişte retardaţi oligofreni. Chiar dacă majoritatea dintre ei nu erau deloc aşa (unii chiar dimpotrivă), erau alese nişte scorpii de învăţătoare (socialiste convise şi ucenice fanatice ale Anei Pauker) şi încurajate să le facă procesul de 3-4 ani odraslelor cu origine socială rea. Acestora li se puneau numai note proaste; în 70% din numărul orelor copiii erau daţi afară după numai zece minute din oră pentru o ureche la o foaie de caiet, pentru un cârlionţ uşor zbârlit (alias zuluf), pentru un guler de cămaşă înclinat cu un grad în Dreapta. În timp ce ieşeau din clasă erau escortaţi de privirea oţelită şi plină de ură a tinerei învăţătoare. Următoarele 10 minute din oră li se făcea instructajul celorlalţi colegi despre ura pe care trebuie s-o poarte copiilor de chiaburi care le-au mâncat pâinea părinţilor lor şi i-au facut robi la jug. "Trebuie să fiţi foarte atenţi cu el, să-l ţineţi departe de orice activitate de-a voastră şi să-mi raportaţi cea mai mică abatere sau ceea ce ar putea părea că aduce a abatere, să luăm măsuri numaidecât. Trebuie să tăiem răul de la rădăcină şi să avem mare grijă cu cei de teapa lui". În restul de 30% când i se permitea să rămână la oră era tratat ca la batalion disciplinar - pus să stea cu mâinile sus pentru o privire considerată "obraznică" (adică prea directă în ochii învăţătoarei) sau nesimţit neatentă (absentă, pe geam) ; pentru stat cu picioarele încălecate ori desfăcute sub bancă; pentru un salut de întâmpinare a profesorului presupus incorect ori incomplet executat. Dacă se întâmpla să răspundă corect ori să rezolve bine o ecuaţie la tablă era acuzat că a trişat şi pedepsit şi mai exemplar, pentru minciună de data asta. Desigur că, întotdeauna se găseau doi fii cinstiţi de muncitori şi o fată harnică de spălătoreasă, gata să raporteze cum l-au văzut copiind (deşi nu făcuse aşa ceva niciodată din trei motive: unu - nu avea de la cine pentru că îl urau toţi şi-l ocoleau cu o răceală aspră ca impersonalitatea unifomei de elev ori a salopetei de muncitor, doi - pentru că îi plăcea să se gândească şi să descopere ce are de descoperit singur, trei - pentru că se temea ca de Judecata de Apoi de Sistem ca să îndrăznească măcar să se gândească să facă ceva intezis de regulament).

Concluzia conducerii şcolii după cei 3 ani jumate a fost că e prea prost ca să mai aibă vreun rost osteneala de a-l învăţa ceva; că trebuie trimis degrabă la o muncă pe măsura nivelului său, ca să fie totuşi cu ceva de folos Patriei şi ca să compenseze cumva pentru părinţii lui care au exploatat-o. Patria nu trebuia să hrănească un trântor şi nici nu avea de gând să investească educaţie într-un retardat trântor ca şi părinţii lui. A trecut vremea când huzurea el şi familia sa pe sudoarea muncitorului. La muncă cu el! Pui de chiabur! (Taică-su fusese boiernaş cu herghelie proprie iar maică-sa, profesoară de pian). Tactica era extrem de crudă, demnă de laboratoarele medicale naziste ale unchiului Pepi: ca să împiedici chiaburii să ajungă din nou la Putere, le imbecilizai forţat şi le complexai odraslele... ocazie cu care împuşcai doi iepuri dintr-o lovitură, în sensul că făceai nişte aplicaţii excelente - un pic de educaţie cu exemple vii pentru copiii de proletari (cei cu origine sănătoasă) cărora (confruntaţi fiind cu oameni în carne şi oase; cu situaţii reale de viaţă) li se întipărea astfel mult mai bine (decât dacă totul ar fi fost doar o doctrină abstractă şi, cel mai probabil, agramat tipărită pe hârtie) URA DE CLASĂ veritabilă, sănătoasă şi durabilă (de s-o poată preda mai departe şi odraslelor când vor fi părinţi - ceea ce, de altfel, acei copii deveniţi ulterior părinţi au şi făcut întocmai). Viziunea comunistă a fost aşadar de un pragmatism de-a dreptul vizionar!!!

Într-o primă instanţă, Cuciurean a fost repartizat la Mina din Iacobeni unde s-a remarcat prin muncă punctuală şi normă depăşită constant. A atras atenţia superiorilor prin faptul că a reparat în trei rânduri, aproape impecabil, mecanismul roţilor de la câteva vagonete de mină, făcându-le să meargă mai bine decât atunci când erau noi. Şefii erau foarte mândri de el aşa că l-au promovat, adică l-au trimis direct la Suceava (la Judeţ) ca muncitor la Întreprinderea de Maşini şi Unelte (IMUS). Înainte să cadă comunismul ajunsese chiar maistru.

Abilităţi practice surprinzătoare Cuciurean arătase de altfel dintotdeauna, chiar şi acum când devenise semi-aurolac. Avea o minte tehnică foare imaginativă. O altă dovadă pe care am putea-o cita, pe lângă folosirea corbului pe post de seringă (idee indusă de nevoia românului de a-şi pune în practică imaginarul cuprins în tezaurul folcloric [o nevoie similară care pare a nu se mai termina şi pe care comunismul şi toată Europa, de altfel, au ştiut s-o exploateze a fost stârnită de nafasta baladă nihilistă "Mioriţa"], de nevoia imperativă, din punct de vedere moral, de a adapta o o mistică populară la era industrializării) este dorinţa lui (celebră în sat) de a le trimite o scrisoare celor de la Discovery Channel, mai precis realizatorilor emisiunii Brainiac, cea cu moto-ul "I can do science, me" ("Pot să fac ştiinţă, chiar eu!"). A urmărit plin de interes la televizorul cu cablu de la bufetul local (acasă, Eudochia i-a aruncat pe fereastră vechiul televizor alb-negru Sport, pentru că, spunea ea, zumzăitul făcut de acesta în timp ce mergea îi dădea migrene cumplite) cum o tânără se adresase echipei Brainiac vrând să afle care este numărul maxim de lumânări pe care îl putea stinge, având în vedere capacitatea plămânilor ei, să ştie de acum încolo cu câte lumânări să-şi orneze tortul, astfel încât să le poată stinge pe toate dintr-o suflare şi să nu se mai facă de râs în faţa musafirilor. Şi băieţii au pus-o la suflat diferite numere de lumânări până când, prin eliminare, şi-au dat seama de capacitatea plămânilor ei, putându-i astfel spune cu exactitate câte lumânări poate sufla deodată. Tot la emisiunea aia, un alt tip a băgat o şampanie în cuptorul cu microunde să vadă ce se întâmplă şi, desigur că atât şampania cât şi cuptorul au zburat în aer până-n Rai şi înapoi... Şi atunci, ecologist fiind prin natură şi socialist bine-intenţionat prin educaţie (paradoxal, în ciuda a tot ceea ce i-a făcut, Cuciurean iubea sincer şi din toată inima lui însetată de viaţă comunismul şi se simţea mândru să facă parte din Marele lui Proiect Naţional - simţăminte ce nu l-au părăsit nici după Revoluţie, doar că s-au mai distilat în oala de noapte cu melancolie şi în şi mai mult alcool) el s-a gândit la următoarea idee ştiinţifică: ca să menajeze resursele de gaze naturale atât ale României cât şi ale Mamei Rusia, acesta s-a gândit să-şi adune toate beşinele într-o butelie, să-şi îndese acolo beşinele pe un an (i se întâmpla des să aibă indigestie de la mâncărurile grele preparate de Eudochia) şi să vadă apoi, dacă ard, asemenea gazelor naturale. Încerca să găsească o sursă alternativă de energie la gazele naturale, despre care auzise că sunt pe terminate la nivel global. Întotdeauna a fost pentru el un motiv de mândrie cu totul special faptul că era un trăgător de beşini renumit. Pe vremea pionieratului şi a cântecelor patriotice, versul "la curbe şinele pocnesc" (un cântec patriotic care preamărea trenurile - devenit ulterior imnul Rapidului, când s-a încercat, fără folos, convertirea echipei de sub Podul Grant la Marele Plan Socialist şi transformarea ei în locotenenta Stelei [refuzul giuleştenilor a însemnat, desigur, ani grei de divizia B, dar n-au de ce să se plângă, Gulagul în socialism era o metaforă extinsă, atotcuprinzătoare]) lui îi suna - "la cur beşinele pocnesc" (şi râdea cu poftă de mânz). Tot timpul le povestea colegilor de atelier cum, într-o zi, îşi va fixa un fluier în fund în timp ce pârţuieşte, să vadă ei dacă n-o cânta doina mai cu dor, mai cu jale şi mai cu foc decât Zamfir la nai...

Multă vreme a tot vrut să le trimită o scrisoare celor de la Brainiac, să le propună experimental, însă n-a găsit pe nimeni să ştie engleză şi nici măcar o română recognoscibilă care să poată fi, eventual, descifrată de cei de la Discovery şi reconvertită în engleză. A văzut el că savanţii cărora li se lua interviu la emisiunile ştiinţifice pot descifra manuscrise vechi din Egipt, chestii cuneiforme şi mesopotamice, dar, adânc în sinea lui, îşi dădea seama că limba sa şi a colegilor săi de bufet, odată transcrisă pe hârtie (cu lipsuri grave de cunoştinţe gramaticale ce vor trebui compensate prin inovaţii lingvistice şi grafice - multe dintre ele în premieră mondială absolută) va fi o provocare de sute bune de ani chiar şi pentru cei mai înrăiţi cercetători ce-şi dedică zilnic viaţa proiectelor de descifrare a textelor cuneiforme). Ideea stătea acolo, ca un nor deasupra lui, asteptând s-o prindă şi s-o bage în buzunar şi el nu ajungea la ea, nu găsea, cum spunea Eminescu Mihai, "cuvântul care să exprime adevărul". Îi lipsea forma grafică, semnificantul saussurean. Apoi, cu o ultimă răbufnire de ambiţie a încercat să-şi pună singur în aplicare experimentul încercând să condenseze beşini într-un prezervativ folosit, găsit pe camp. Nu avea bani să-şi cumpere un balon şi oricum, cine ar vinde baloane colorate în zona industrială ? O singură dată fuseseră prin zonă nişte baloane de astea tricolore, decorative, când venise Ceauşescu în vizită. De atunci, obiectul a dispărut cu totul din comerţ.

N-a reuşit să etanşeizeze prezervativul aşa că a sfârşit prin a abandona proiectul cu o înghiţitură în sec şi cu o grimasă de amărăciune (gesturi şi mimici care încet dar sigur, odată şi cu vârsta, i-au modelat faţa într-o tristeţe resemnată... . adică i-au împins obrajii şi colţurile gurii în jos). Ideea în sine era totuşi futurist-apocaliptică - cei care au urmărit producţia cinematografică Mad Max cu Mel Gibson, au văzut clar cum în ultima parte a trilogiei (cea cu Tina Turner în rolul negativ), un oraş întreg folosea drept combustibil excrementele de porc (motiv pentru care uciderea unui porc aducea cu sine condamnarea la moarte; porcul avea un statut apropiat celui pe care îl are vaca în India, dar printr-o virtute neaşteptată - excrementele lui).

Încă de foarte timpuriu şi apoi de-a lungul întregii armate, visul lui Cuciurean era să ajungă femeie de servici. Vrând să-şi impresioneze maiorul, acesta freca de trei ori pe săptămână latrina cu periuţa lui de dinţi, scobea talpa bocancilor superiorilor cu unghia până scotea tot noroiul din complicatul model de talpă al bocancilor militari şi lingea clanţele de la birourile unităţii, din două motive: că-i plăcea gustul de metal, cauciuc şi faianţă; că-i plăceau suprafeţele line care alunecau şi străluceau plăcut, ca o farfurie de porţelan bine lustruită.

Au râs toţi de el şi i-au spus că nu se poate, că "măi, vezi tu, asta e meserie de femei... . hai lasă că-ţi găsim noi altceva care să-ţi placă la fel de mult". Azi, cu discriminarea şi corectitudinea politică, cu siguranţă ar fi avut mai mult succes decât atunci.

A cunoscut-o pe Eudochia mult mai târziu, când era deja maistru-şef-adjunct la Întreprinderea de Maşini şi Unelte Suceava. De 1 Mai Muncitoresc 1983 s-a organizat o vizită a tinerelor muncitoare la C.A.P. (având coloana condusă de Directoarea C.A.P.-ului-Eudochia), de dragul schimbului de experienţă. Cuciurean era maistrul care trebuia să le explice tinerelor C.A.P.-iste ce făceau bărbaţii la această întreprindere şi, eventual, să facă şi o mică demonstraţie de virtuozitate tehnică (ca la mină, la Iacobeni, unde făcea minuni cu roţile vagoneţilor), deoarece restul de muncitori nu înţelegeau nimic din mecanismul propriu zis al pieselor pe care le fabricau - executau doar ordine... aşa cum puteau. Pentru Cuciurean a fost un moment absolut unic. Pentru prima dată în viaţa şi în moartea lui, cineva se arăta sincer interesat de el şi de ce face el. Astfel încurajat, s-a depăşit pe sine în aplauzele superiorilor şi ale colegilor de muncă.

Eudochia a fost cucerită pe loc şi a pus în mişcare toate pilele pe care le avea la Judeţeana de Partid, numai să aranjeze o căsnicie proletară, sănătoasă, cu el. Trei telefoane au fost de ajuns ca totul să se oficializeze şi cei doi să primească repartiţie undeva la marginea Burdujeniului, în cel mai muncitoresc bloc de care dispunea Partidul la acea oră (cu vedere la terenul extravilan ce mărginea oraşul, la marile câmpuri cu recolte socialiste).

Eudochia

În perioada socialistă, Eudochia şi-a atins apogeul carierei fiind şefa C.A.P.-ului din Dumbrăveni. Spre deosebire de soţul ei, ea avea o origine socială excelentă: tatăl îi era tractorist în Dolhasca iar mama - mamă eroină (nu intru în detalii, pentru că ar trebui să fac monografia populaţiei masculine a satului, şi oricum, datele ar putea fi eronate - putând fi vorba şi de alţi bărbaţi, de prin alte sate).

S-o fi văzut numai cum, îngenuncheată şi cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, săruta seară de seară, spăşită şi neîndrăznind să privească în sus, mâna zdravănă de tractorist a tatălui. Mâna aceasta cu bătături înnegrite în care pământul, jegul şi motorina au pătruns şi s-au sedimentat (precum cerneala unui tatuaj sub piele), era mâna darnică care-i punea zi de zi pe masă pâinea dulce, pâinea câştigată cinstit, prin sudoarea cu miros tare, înţepător, a muncitorului.

Partidul a şcolit-o zdravăn, i-a băgat carte cu forţa în cap, a trimis-o inclusiv la Academia de Studii Economice din Bucureşti, iar apoi a făcut-o şefă de C.A.P.

Eudochia a fost o elevă şi apoi o studentă foarte capricioasă. Îi plăcea mult filosofia şi punea întrebări care enervau profesorii. Odată şi-a permis chiar să comenteze ceva foarte sinistru şi, fără nici un dubiu, nelalocul lui, la ora de Socialism Ştiinţific şi Economie Politică: a spus că modelul nazist din Germania seamănă foarte mult cu ceea ce se face acum în România şi în Uniunea Sovietică şi că, cel mai probabil, actualul model reprezintă o dezvoltare şi o perfecţionare a celui German.

A fost imediat dată afară de la ora respectivă şi i s-a scăzut nota la purtare, dar profesorul opresiv a fost acuzat că nedreptăţeşte copiii cu origine sănătoasă şi că favorizează chiaburii, aşa că a trebuit s-o primească înapoi şi să-i dea 10 ca să fie totul iar bine. De aici şi din alte mici întâmplări de acest gen Eudochia a înţeles că nu trebuie să conteste Partidul, când poate să tragă foloase de pe urma Lui... aşa că, încet dar sigur, a ajuns agent în Securitate unde cânta seară de seară, ca o privighetoare, în rapoarte amănunţite*, bucuria şi amarul lumii universitare bucureştene (fiind cancer în cancerul neamului ei, era şi ea un hoţ cu ochi, o bucată de ciumă roşie însufleţită din Dolheşti, nici fumoasă până la 20 de ani, nici cu minte până la 30 şi nici bogată până la 40). După ce a terminat facultatea şi a fost repartizată la Dumbrăveni, aceasta şi-a continuat activitatea, dar în cadrul Bisericii de această dată. Acolo l-a cunoscut pe părintele, mare suflet mare, Postelnicu Tudor. Numele ei de agent secret era Maica Eufrosina (scop în care se mai şi deghiza câteodată, la slujbe şi la spovedanii mai speciale) şi rolul ei era să-i ţină Părintelui patrafirul, să aibă grijă să nu-i cadă (în momentul delicat când acesta schimba pe "faţa B" caseta în reportofon). Împreună cu Domnul Părinte au creat munţi şi munţi de rapoarte şi constatări, care de care mai detailate şi mai incitative la lectură. Le-au păstrat în subsolul mănăstirii (unele chiar în zid, în amintirea Anei) până nu demult când s-au hotărât să le ardă, deoarece începuse deja Dosariada şi, au ajuns ei la concluzia, ţineau în casă o bombă sub presiune. Nu le-a fost uşor să-şi vadă mistuită de flăcări munca meticuloasă de-o viaţă. Eudochia avusese chiar iniţiativa să negocieze cu cineva de Sus şi să i le ofere (dacă e nevoie şi altfel nu se poate) pe gratis (cu siguranţă vor folosi ele la ceva, sunt atât de exacte şi de bine făcute încât era mai mare păcatul să le distrugi după ce te-ai chinuit atâta la ele, le-ai îngrijit şi le-ai păstrat în aşa o ordine), dar Părintele a dojenit-o cu degetul. I-a spus că, ce se întâmplă acum în ţară e semn de la Dumnezeu că hârtiile alea trebuie distruse, că "Diavolul pândeşte acum viclean, că le vrea cu orice preţ" şi că, "pentru a ne lepăda cum trebuie de Satana şi pentru a-l birui până la capăt, trebuie să ardem dosarele ! Acum ori niciodată, să NU (cumva) să dăm dovezi la lume... că-n aste mâini (îi spunea arătându-i podul palmelor) mai curge un sânge de securist, şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume, triumfător în lupte, un nume de Ilici!".

Aşa că o întrebă privind-o grav dar totuşi părinteşte:

-Eudochie mamă dragă, te lepezi de Satana?

Iar ea răspunse:

-Mă lepăd.

-Bine. Atunci hai să ardem degrabă şi fără remuşcări dosarele, să ne scăpăm de obiectul mârşav al tentaţiei, să ne salvăm suuufleteleeeeee!

Şi aici începu un cântec şi o sfeştanie lungă şi de nereprodus în absenţa notelor muzicale şi a portativului...

De fapt, Tudor Postelnicu primise în acest sens ordine stricte prin telefoane scurte şi la obiect însoţite de bani grei... pentru renovarea şi restaurarea (morală probabil... ) a Sfântului Lăcaş de Cult.

Odată cu C.A.P.-ul desfiinţat, Eudochia a rămas şomeră. Părintele i-a rezolvat problema printr-un telefon de la Dumbrăveni la Suceava, rugându-l pe preotul ce se îngrijea de Cimitirul din Burdujeni să o angajeze gropar cu normă dublă.

Fiind ameninţată de fostele muncitoare aflate în subordinea ei în cadrul fostului C.A.P. (pe care le bătea şi le lăsa să moară de foame în arest de nu-şi depăşeau norma), Eudochia, de voie de nevoie, a îmbrăţişat resemnată anonimatul noii meserii. Nemaiauzindu-se nimic de ea, apele tulburi şi agitate ale Revoluţiei s-au resemnat şi ele, potolindu-se în forma apei stătute de lac cu peşti capitalişti vicleni, care-ţi furau prin tehnici metafizice momeala din cârlig fără să rămână vreodată agăţaţi în el. Ideologia a murit, mentalitatea a supravieţuit până la urmă şi, iată cum, după mutaţii dureroase, comunismul a reuşit să se adapteze cu succes nevoilor noii ordini - ca un adevărat supravieţuitor.

Cuciurean şi nevasta lui nu aveau copii deoarece Eudochia, în înţelegere cu Securitatea, ca să poată avea un randament fără sincope în cadrul prolificului servici de informare (erau situaţii în care meseria îi cerea să se şi culce cu subiectul urmărit pentru a obţine setul complet de informaţii) şi totodată să se bucure de viaţă (o asemenea meserie nu putea fi făcută decât pe fondul unui echilibru psihic excelent), şi-a legat trompele uterine. A fost un favor şi o concesie cu totul specială pe care Partidul i-a făcut-o în semn de apreciere şi recunoştinţă pentru serviciile de o exactitate şi o acurateţe nepreţuită pe care ea le-a livrat Securităţii, din pasiune pură pentru meserie (meserie pe care şi-a transformat-o la propriu în brăţară de aur, care-i strălucea acum glorios la mâna stângă, în amintirea vechilor vremuri, de aur şi ele). După Revoluţie n-a mai avut bani să şi le dezlege, abia dacă mai avea curaj să iasă în societate de frică să nu fie identificată şi jumulită de fostele subalterne, aşa că a rămas cu ele legate.

Faza e că, deşi a suflat-o de praf de când se ştie, spre deosebire de Cuciurean, Eudochia ura dispreţuia comunismul din tot sufletul şi tot ce a încercat să facă toată viaţa ei a fost să-l mulgă cu un cinism machiavelic de toate foloasele ce se puteau scoate din el. Precum Generalul Charles de Gaulle pe front, împotriva Germaniei, Eudochia citea Zarathustra lui Nietzsche în plin comunism (în ediţie franceză procurată "la negru" din cercurile iniţiate, cât era încă studentă la Bucureşti). N-a înţeles chiar tot din cartea aia dar i-au plăcut foarte mult pasajele - lait-motif de împroşcare cu noroi a gloatelor şi mai ales cele despre putere. A simţit ideea generală a cărţii, i-a plăcut mult antisocialismul ei şi a înţeles abia acum cât de nietzscheeni sunt de fapt şefii ei de la Securitate (si toţi ceilalţi puşi bine cu Partidul), ce instinct puternic de conservare au, ce voinţă de a-şi reprima moralitatea şi de a trăi "dincolo de bine şi de rău". Aşa a devenit şi ea cea mai straşnică directoare de C.A.P. pe care a văzut-o judeţul Suceava. De atunci, n-a mai interesat-o nici o altă carte şi a preferat să se axeze pe aplicaţii cu subalternele.

Apoi, dintr-o dată, a început să-i placă comunismul, pentru că a început să-i înţeleagă esenţa. Cel mai mult şi mai mult îi plăcea la fostul regim Puterea pe care i-o oferise asupra subalternilor, atât prin educaţia bună cât şi prin funcţiile superioare (una oficială şi alta "off the record") pe care i le-a oferit pe tavă, gratuit. I-a dat posibilitatea să-şi pună în practică caracterul tiranic, materializat în plăcerea ordinului şi a pedepsei.

Pe Cuciurean l-a întâlnit cu ocazia acelui schimb de experienţă. A văzut sclavul din el din prima şi şi-a dat seama că-l vrea. Nu avea nevoie de romantism într-o relaţie, tot ce era dispusă a oferi bărbatului era acel minim de ataşament care se formează, în timp, pentru câinele din curte. Dar avea în schimb nevoie să fie satisfăcută sexual şi chiar tot timpul... sau mai bine zis exact în clipa aia când vroia ea, fără posibilitatea vreunei discuţii de negociere, să vadă dacă are şi ăllalt chef. Şi aşa s-a măritat. Partidele lor de sex erau metempsihoze aplicate (în sensul că Eudochia se reîncarna în motan iar Cuciurean în pisică) : Eudochia îi lua capul în mâini fixându-l cu nişte ochi mari, bulbucaţi şi cu o privire dementă; îi apăsa cearcănele cu degetele mari şi i le trăgea atât de în jos încât lui Cuciurean îi erau expuse sclerele şi globurile oculare aproape perfect - ca în cartea de anatomie. Îi zicea: "Mai repede!". Cuciurean se conforma ca un cal la comanda birjarului, încercând să facă orice numai să evite mutilarea. Ştia că în clipele astea Eudochia nu mai gândeşte sănătos. Trei zile după una ca asta, pieliţa cearcănelor îi era trasă în jos de parcă şi-ar fi agăţat de ea cârlige cu plumb de dat la somn.

Veni Revoluţia şi comunismul căzuse.

Cei doi nu aveau copii însă ţineau în coteţul puturos şi plin de şobolani din spatele blocului, un porc - pe Vasilică. Îl iubeau şi-l răsfăţau ca pe copilul lor.

Cuciurean chiar îi propusese ideea din Mad Max şi anume să facă combustibil din rahaţii lui Vasilică, dar Eudochia îi zise răspicat: "Ia marş tu acolo şi râneşte la coteţ până nu-ţi croiesc vreo două pe spinare. Mai taci dracului din gură cu ideile tale de savant ratat... du-te la Partid să-ţi dea premiul Nobiel da' aicea marş şi fă-ţi treaba că de nu, scot eu rahatul din tine, trântorule!"

Cu Eudochia gropar şi Cuciurean şomer, Vasilică ajunse să nu mai aibă nimic de mâncare şi se văzu nevoit să încerce să prindă un şobolan ce tranzita prin coteţul lui (ceea ce, nefiind mâţă, nu reuşise) ori să roadă leţurile coţetului. Alesese a doua variantă până când Eudochiei i se rupse sufletul de el şi se hotărî ca, după înmormântări, să dezgroape mortul, să taie o halcă din el şi să i-o aducă porcului acasă s-o mănânce. Transportul îl făcea în două pungi mari, roşii, netransparente (alteori cu plasa de rafie), cărate acasă cu o bucurie tipic capitalistă, de lumea zicea că vine de la supermarket. Vasilică se îngrăşase repede înapoi şi acum era iar îmbujorat şi rumen la suflet şi în priviri. Nu se simţea deloc vinovată pentru ceea ce făcea. Auzise ea cum la gara din Roman, trenul groazei care transporta evreii a făcut o escală în timpul căreia o parte din călători au fost măcelăriţi. Antonescu a dat ordin să fie îngropaţi în jumătate de oră. Paşnicul ţăran român, nemaiavând timp să scoată pe îndelete inelele şi dinţii de aur, a tăiat mâinile şi capetele evreilor, le-au luat acasă şi le-au bijuterit acolo, pe îndelete. După ce au tăiat bucăţi din corpul evreilor, cadavrele trunchiate ce au rămas în urmă nici măcar n-au fost îngropate (cum avea ea bunul simţ să facă aici, în ţintirim... adică să dezgroape şi apoi să îngroape înapoi, la loc, perfect creştineşte) - s-a turnat pur şi simplu ciment peste groapa lor comună. "Oho... încă eu îs îngeraşă faţă de alţii" îşi zicea ea.

Eudochia ura cu ură de călău pe oricine îşi permitea să facă mişto de porci: "Nu e vina lor că au axa centrală greu paralelă cu solul!". Cel mai tare a enervat-o acel episod din Seinfeld (văzut acasă la Părintele din Dumbrăveni când i-a făcut o vizită nostalgică, acum doi ani) în care Elaine face o caricatură reprezentând un porc la ghişeu care încearcă să se ridice până la tejghea ca să poată vorbi cu funcţionarul de acolo (dar nu poate din cauza constituţiei lui fizice mai speciale şi gândeşte cu voce tare "Îmi doresc să fi fost mai înalt"). "Nu-i frumos să faci mişto de porci" ar zice ea, parcă în tandem cu colegul de servici care a criticat-o în mod similar pe Elaine. Tot timpul când mâncase porc la Congresele Partidului cerea expres să-i fie pus capul pe tavă, în faţa farfuriei, să se poată uita direct în ochii porcului în timp ce-i degusta carnea (şuşotind printre dinţi, cu un zâmbet diabolic de dinozaur carnivor şi cu privirea pe sub masă, "Ferma animalelor" a lui Orwell).

Să revenim la Cuciurean şi la plutirea lui în derivă pe câmp.

Deşi băuse trei zile şi trei nopţi în disco-bar, la bufet, pe stradă şi pe unde mai apucase, imensa cantitate de alcool consumată pe banii Principelui nu reuşi să compenseze alcoolul injectat cu ciocul corbului direct în sânge. Simţea nevoia de acest tip de alcoolizare pentru că organismul aşa i se obişnuise... Alcoolul ingurgitat bucal era Pepsi pentru el. Simţea nevoia rău de tot... Se blestema că, în bucuria milionarului de câteva zile se simţise aşa de sigur pe capacitatea lui de a cumpăra băutură când şi cât poftea, încât nu şi-a mai umplut cele câteva grame în fiolă - ca apoi să caute un corb şi să-şi facă înţepătura magică. Avea totuşi ţigări. Măcar un obicei nu-i ieşise din instinct: nu-şi mai cumpărase un pachet de 5 ani însă, în fiecare seară, acasă, avea o plasă întreagă de chiştoace adunate de prin tomberoane, pe care, pe masa din bucătărie, le alegea ca pe orez şi apoi le savura, rând pe rând, bucată cu bucată. Dar tabacul mocicoşit de alţii şi scârbit de el acum din chiştoacele alea mototolite era ca scrumul de pe fundul tăvii în care s-a făcut o friptura delicioasă cu mujdei. Clar! Avea nevoie de ceva mult mai tare. Începea să intre într-un fel de sevraj cauzat de lipsa alcoolului. Privirile-i goale şi monstruoase şi mimica-i disperată începeau să i se umple cu ceva din Râmaru, cu nevoia de pradă a unei plante carnivore, înceată în mişcări ca baba cloanţa.

Ştia că de obicei alcoolul vine de la corb, aşa că-şi dădu câteva găuri în venă cu ciocul primei ciori moarte pe care o găsi. Pentru o secundă avu simptomul alcoolicului care se satisface cu bere fără alcool, dar frustrarea şi disperarea animalică îl muşcară şi mai tare când văzu că totuşi nu merge. Uită că el este acela care pune de obicei alcool în ciocul-seringă al păsării moarte, aşa că începu să-i caute prin cioc, după alcool. Apoi, disperat ca o femeie abandonată singură la marginea şoselei, în pustiu şi în noapte, plânse. Cuprins de o frică agresivă, începu să mulgă corbul (de cioc şi abia apoi de abdomen), doar-doar de-o curge un strop de alcool din el. În minte îi sunau vorbele Eudochiei când îl înfometa numai aşa, ca să râdă de el şi să-l oblige să-i lustruiască papucii ori altele de astea: "Răbdări prăjite mănânci azi, trântorule!"-vorbe însoţite de un râs dur de faianţă şi oţel, de parcă râdea Stahanov din ea (de parcă era posedată de Stahanov).

Atunci i se făcu foame şi îşi imagina în plin delir cum dă corbul prin maşina de tocat; cum face plăcintă din carne de corb, macaroane cu corb, şi, de ce nu, prăjitură cu pene negre ieşind din ea. Apoi, ghiftuit bine, cu burta plină şi liniştită, cânta la liră, trecându-şi mlădios degetele prin penele lui lunecoase şi strălucitoare ca o farfurie proaspăt spălată cu Axion.

După aceasta, avea din nou o clipă de luciditate şi reintra în realitate şi începea să tremure. Diferenţele de nivel între realitatea crudă şi euforia reveriilor îi erodau neuronii, aruncându-l încet, într-o stare de zombi, într-un no man's land al intelectului şi al capacităţii de a raţiona. În aceste clipe cumplite, Dumnezeu era neonul negru care lumina infernal. Eudochia îi zicea des acasă, înr-o vreme, că, pentru ea, Dumnezeu e un bec ars, care stă inutil fixat în lustră, pentru că nici nu mai luminează, nici nu mai încălzeşte. Dar asta nu se compara nici pe departe cu neonul negru care lumina acum în mintea lui, umplându-l cu disperare goală de alcool, ca spuma de bere goală de bere.

Cu o resemnare de data asta înnobilată de revoltă agresivă împotriva propriei condiţii, Cuciurean începu să sugă cu ciudă zer din corbul tăcerii (cu dinţii înfipţi atât de adânc cât putea, prin pene, până în carne), asemeni unei echipe de fotbal care e condusă cu 4-0 în ultimele 5 minute şi care joacă de parcă ar fi condusă numai cu 1-0 şi ar încerca, disperat, să egaleze. Îl sugea hulpav şi-l storcea, prin capacitatea aspiratorie a gurii, de limfă şi de viaţa moartă din el, cum storci vitamina C dintr-o portocală. Penele-i miroseau a cenuşă stricată, sau, poate, a măsea stricată. Faptul că pielea i se îngălbenea în jurul ciocului şi pe gât, îl dezgustă pe Cuciurean. Avea dinţii atât de încleştaţi în carnea lui şi încerca atât de tare să aspire o ultimă picătură de un lichid-ceva din el încât era să-şi aspire propria-i limbă. În ultima clipă îşi recuperase limba din drumul ei în sens interzis, pe gât în jos.

Văzând că era să se sufoce astfel (din nervozitatea unui gest gratuit de ciudă... s-a răzbunat pe un corb mort pentru mizeria şi pentru dependenţa lui anormală de alcool injectat în venă) Cuciurean se hotărî să se potolească şi să meargă acasă, spăşit, trist, dar cu furtuna din suflet calmată. Valul negru al furiei trecuse şi acum marea lui internă era din nou calmă. Sclavul se întorcea înapoi, încet, sigur, spăşit încă o dată, puţin trist şi singur. Toată viaţa lui a fost singur. A crezut despre corb că i-e prieten, dar iată că acum a rămas chiar pe uscatul arid al unui cont propriu interminabil şi cu perspective foarte limitate şi uşor de ghicit. De fapt nu chiar, îl aştepta Eudochia acasă, da' nu a înţeles niciodată ce ascunde femeia asta nebună, nici exact ce vrea de la el şi, sincer! se cam temea de ea. Nu de ea ca fiind inerent rea, ci de momentele ei necontrolate de furie. Ştia că nu i-ar face un rău ireparabil în mod premeditat, dar în focul nervilor era să-l avarieze rău de tot de câteva ori.

Intră pe uşa apartamentului său cu două camere, bucătărie şi baie complet închise (adică fără geam). Eudochia şi Cuciurean aveau un obicei: ca să ajute socialismul şi să facă minimum de risipă de resurse şi cât mai multă economie, ei se spălau în aceeaşi apă. Prima se spăla Eudochia. Lăsa după ea o apă neagră în vană. După aia se spăla tot acolo şi Cuciurean, lăsând o apă de-a dreptul mâloasă şi nici măcar acum apa din vană nu era aruncată. Puneau bine-bine dopul la cadă ca nu cumva să curgă şi să se risipească apa în care ei făcuseră baie şi să n-o mai poată folosi apoi la veceu. Turnau cu găletuşa în closet ("şi oricum", spuneau ei, "apa trântită de sus cu găleata are o putere mult mai mare de a curăţa eventualele dungi de excremente rămase pe pereţii veceului decât jetul de apă din rezervor care trece cumva pe deasupra murdăriei respective, omiţând-o") apa murdară din vană, ca să nu trebuiască să mai tragă apa. Căci rezervorul closetului era, hotărât lucru, antisocalist, în sensul că avea o capacitate de litri prea mare raportată la elementara lui funcţie.

Primul lucru pe care-l constată intrând în casă fu că apa jegoasă îl aştepta în vană (ca pe alţii cina caldă pe masă), deja de o zi jumate.

În sufragerie mergea televizorul pe Animal Planet fără ca cineva să se uite la el. Cuciurean trase o ocheadă la ecran şi îi stătu inima în loc când îl văzu pe Marele Alb înşfăcând o focă. Involuntar, interpretă scena ca pe un preludiu la ce avea să i se întâmple lui. Se gândi să ia o gură de aer pe balcon dar constată cu tristeţe că balconul închis (dar şi "închis") al sufrageriei lor era inaccesibil din cauza diverselor obiecte depozitate de cei doi soţi acolo: cauciucuri mari de tractoare, mobilă veche şi degradată pe care nu s-au îndurat s-o arunce, cârpe, haine, cutii de carton, bidoane, cansitre şi damigene goale sau pline cu nu se-ştie-şi-nici-nu-vrea-să-se-ştie-ce.

În bucătărie, Eudochia citea nervoasă cartea de telefon (ca să-şi mai aline plictiseala şi nervii provocaţi de aşteptarea de trei zile a soţului - tot timpul când era nervoasă şi plictisită, se relaxa citind cartea de telefon; îi mai aducea şi ei aminte de mai vechile liste cu nume şi numere de telefon şi de dosar... ). Mai înainte se jucase cu două căni pe masă (puse orizontal cu toarta în sus) pretinzând că sunt maşinuţe: prima era o maşină americană iar a doua era maşina KGB-ului - rusească, trainică şi implacabilă ca destinul. Masa lor de bucătărie era unicat în tot blocul. La prima şi singura lor vizită la Moscova în luna de miere sponsorizată de Partid, Cuciurean şi Eudochia au rămas impresionaţi de managementul practicat în restaurantele ruseşti destinate turiştilor români: ca nimic să nu se piardă prin buzunare străine, tacâmurile, cănile şi paharele erau legate cu lanţ de masă. Doar farfuriile era libere ca nişte OZN-uri. Le-a plăcut atât de mult încât au făcut o reproducere după originalul rusesc în propria bucătărie. Aşa se explică de ce cana-maşină americană a putut să cadă peste masă fără să se spargă.

Eudochia: "Chizda mătii, acuma vii acasă? Iar ai băut?!"

Zicând asta, jap!, îi fute un ardei copt unsuros între ochi (pe care aproape îl terminase de ronţăit) şi o scatoalcă peste ceafă.

Eudochia: "Mâncaţi-aş pipota, tu-ţi grijania ta de scârnăvie... Las' că am eu act de cojocul tău. "

Cuciurean: "Huooo cu Domnu' măi Eudochie a me, că te-ai înroşit ca o vulpiţă de era să te scămoşezi toată! Nu mai fi aşa de rea, băi! Da şi frumoasă mai eşti când te aprizi. Eşti divină. "

Eudochia rămase mască. Consternată de acest nou curaj glumăreţ al soţului pe care nu-l mai văzuse până azi (asta probabil şi din cauză că era treaz după multă vreme, neavând posibilitatea să-şi mai injecteze ambrozia în vene), se blocă: va să zică nu e chiar animal. Avea şi el spiritualitate. Râse oarecum încă supărată şi încercă să facă o glumă la rândul ei:

"Eu nu-s divină, tu ieşti di vină băi boule că umbli fleaura!" (deşi, câteva secunde mai înainte plănuise să-i crepe ţeasta)

Văzându-l aşa de comic, nu mai putea fi supărată pe el şi-l lăsă în pace, hotărâtă să-şi vadă de ale ei pentru restul zilei, mulţumită în sinea-i (deşi n-ar fi recunoscut asta nici în ruptul capului) să-l vadă înapoi acasă. Adevarul e că se simţea şi şi era foarte singură, şi cam avea nevoie de compania lui inofensivă, în orice formă - trează ori beată.

Îl lăsă în pace şi plecă amintindu-i în treacăt şi blând-dojenitor să facă baie şi să spele prin casă înainte să se culce.

El îi spuse galant să stea liniştită că aşa va face şi, mulţumit dintr-o dată, nu ştia nici el bine de ce, începu să se simtă din ce în ce mai comod şi să viseze cu adevărat plăcut:

Pentru prima dată treaz după multă vreme, îşi realiza situaţia lui jalnică şi faptul că-i displace să fie câinele Eudochiei. În acest moment epifanic şi-a dat seama că celula de bază a societăţii trebuie distrusă, că s-a săturat de Eudochia şi că, poate chiar mâine, o să plece la văru-su la Beclean să se facă muncitor la moara de grâu de acolo - să mai simtă şi el fiorul sfânt al vechilor lanuri de aur ale ţării; mirosul unic al grânelor patriei.

Deodată, îşi aduse aminte de fermecata perioadă cînd era maistru la Întreprinderea de Maşini şi Unele Suceava:

"Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi domn'inginer şi domn'profesor şi domn'comandant, şi tovarăşii şi tovarăşele îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiile lor erau de-a pururea mână-n mână cu noi şi toate se furau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea!"

Se făcea că era din nou maistru şi om respectat şi admirat printre muncitorii lui. Asta se datora şi faptului că era mereu curat, spălat, apretat şi mirosea tot timpul a pădure. Cum reuşea asta? Tot în virtutea ideii de economie socialistă şi de evitare a poluării mediului, Cuciurean nu folosea niciodată spray ori parfum şi doar foarte rar săpun (ştiut fiind faptul că poluează). Făcuse o inovaţiei epocală în lumea deodorantelor: îşi cumpărase un set de 10 brăduţi parfumaţi de agăţat la oglindă, în maşină (la Dacie), pe care îi purta în geacă sau în sacou. Îi înăbuşea bine şi ori de câte ori lăsa să răzbată de sub haina lui o pală de aer, mirosul greu, tămâios de pădure stătută îi ameţea pe muncitori care credeau despre Ciuciurean că are un fel de transpiraţie foarte tonică şi sănătosa care miroase a pădure: "Un om al muncii adevarăt care trage din greu şi miroase frumos când transpiră".

Apoi rememoră genialul plan industrial al României Predecembriste, care făcea ce făcea şi dădea de lucru la toţi, menţinând producţia la parametrii maximi.

Întreprinderea de Maşini-Unelte Suceava fabrica strunguri. Ca buni socialişti, depăşeau de fiecare dată, substanţial, norma. Astfel că îşi permiteau să dea o bună parte din strungurile produse Fabricii de Ţevi din Roman, la schimb pe nişte tevi de acolo (în cadrul programului socialist de compensare, prin care întreprinderile, fabricile şi uzinele se ajutau între ele). De fapt mişcarea era următoarea: Suceava dădea aproape toate strungurile pe care le producea (nu numai surplusul) Romanului. Romanul dădea, la fel, aproape toate ţevile pe care le făcea Sucevii. Suceava topea ţevile şi făcea din ele strunguri pentru a le "dărui" apoi Romanului, Romanul topea strungurile şi făcea din ele ţevi pentru Suceava. Şi uite aşa toată lumea avea de lucru şi producţia mergea brici. Ce vremuri memorabile, ce minţi geniale!

Ceva similar i-a mai povestit şi văru-su din Beclean, care, pentru o scurtă dar suficientă perioadă a lucrat la Braşov la Uzina Tractorul. Tractoarele făcute aici erau importate ca dispozitive agricole preţioase în fostul RDG, iar acolo, nemţii le topeau pentru a trimite fierul rezultat din topirea tractoarelor în RFG. Întrebarea de ce n-au putut trimite fierul direct din România în Germania de Est, îşi avea răspunsul înglobat: desigur, pentru că n-aveai voie şi nici nu era moral ori frumos să vinzi resursele ţării (doctrină în mare vogă şi după Revoluţie sub forma "Nu ne vindem ţara!"... urlată în gura mare ca să sperie gândurile capitaliste ale primilor investitori ce apăruseră la orizont).

Şi aşa, iată cum au fost obligaţi nemţii să ne cumpere tractoarele. Şi, dacă le topeau după aia acolo la ei, ce ?! (probabil că nu le plăcea cum făceam noi tractoarele... ori, treaba lor!). În definitiv, chiar şi aşa, era tot spre folosul lor, pentru că acţiunea în sine dădea de muncă lucrătorilor din topitoriile din Germania şi multor alţi angajaţi, necesari pentru a manipula, şi a transporta fierul. Cu alte cuvinte, stimulam forţa de muncă din Germania, de aici, de departe, tocmai din Romania. Acceleram, intensificam şi ramificam producţia şi industria Germană, cream noi de aici, locuri de muncă în Germania... şi ăsta nu e puţin lucru! Numai un geniu ca Partidul putea concepe un plan socialist atât de mareţ, cu implicaţii aşa de vaste.

Lui Cuciurean îi mai plăcu foarte mult la fosta perioadă cum, deşi combătea proprietatea privată, comunismul o încuraja de fapt într-un mod atât de subtil, cum nici nu-ţi puteai imagina. Îţi băga efectiv în plasă bogăţii, învăţâdu-te să furi cu bun simţ şi cu perspectivă.

Lucrurile stăteau cam în felul următor: NU AVEAI VOIE SĂ SABOTEZI PRODUCŢIA SOCIALISTĂ! Asta însemna următorul lucru: dacă ţie, ca şofer, ţi se dădeau pentru o cursă 15 litri de motorină, iar tu conduceai pragmatic şi smecheros cum făcea în zilele noastre Michael Schumacher şi te întorceai înapoi la Partid cu doar 9 litri consumaţi, cu treaba făcută şi dornic să înapoiezi cei 6 litri rămaşi (ca om corect şi patriot sincer) - însemna, în viziunea Partidului, că nu ţi-ai făcut treaba, de vreme ce nu ai fost în stare să consumi toţi litri, că urmăreai să sabotezi producţia. Era infracţiune penală (rău de tot) ce se putea pedepsi cu darea afară din servici ori chiar cu puşcăria şi cu oprobriul Clasei Muncitoare... bine meritate de altfel pentru sabotarea producţiei şi a propriei tale bunăstări. Ca să fii fruntaş în Întrecerea Socialistă, tot ce trebuia să faci cu motorina rămasă în plus era fie să o verşi pe camp (dacă erai prost ori fricos), fie să o bagi în buzunarul tău (dacă erai om normal), fie să consumi 9 litri şi să mai ceri de la Partid încă 10, că să-şi dea seama Partidul că tu munceşti acolo, nu glumă!!! - devreme ce ţi-au mai trebuit încă 10 litri (dacă erai om cu adevarat deştept şi înţelegeai cum merg lucrurile). În acest ultim caz consumai 9 litri, îţi băgai în buzunar cei 6 ramaşi plus cei 10 ceruţi ca supliment. Şi uite aşa te-ai făcut cu 16 litri de motorină la o cursă, ai ajuns Fruntaş în Întrecere şi ţi-ai depăşit, ca Stahanov, de 3 ori norma. Aşa toată lumea era fericită: tu că te-ai îmbogăţit, Partidul că ţi-ai depăşit norma, Ţara cea obeză că ai mai debarasat-o de câteva kilograme.

La fel mergea treaba şi cu şuruburile la el la întreprindere: "Nici o zi fără un şurub" era sloganul mult iubit de muncitori... ceea ce se traducea, desigur, prin "nu lăsa să treacă nici o zi fără să furi, şi tu, măcar un şurub". Ecuaţia era la fel ca în cazul motorinei: ţi se dădea o bucată de fier de 30 cm din care ţi se cerea să faci 2 şuruburi. Toate şuruburile făcute de muncitori se adunau laolaltă, într-o cutie mare. Nimeni nu mai ştia care sunt şuruburile făcute de cine. Dacă reuşeai să faci 3 era minunat şi erai premiat. Dacă făceai numai 2 şi îţi mai rămânea o bucată insuficientă totuşi pentru un al treilea şurub, dar pe care doreai s-o returnezi pentru a fi topită din nou (ca să nu faci pierderi fabricii), începeau problemele deoarece erai acuzat: "Ce faci cu bucata aia de metal în mână? Păi nu era datoria ta să o transformi în şuruburi?! Dacă ţie ti-a rămas şi altora nu, înseamnă că nu ţi-ai făcut datoria (devreme ce au fost date bucăţi de metal de 30cm la toată lumea [motto-ul folosit inconştient de toată suflarea marxistă] şi ceilalţi s-au descurcat, numai tu nu) !" Şi, uite aşa, afacerea de bine era iar futere de mamă. Nu era mai bine atunci ca tu să bagi fierul ăla în buzunar şi să-ţi vezi de treaba ta?

La fel şi Eudochia la C.A.P. se lăuda cum reuşea să obşină de trei ori recolta normală de pe o parcelă, când, de fapt, cantitatea de cereale adunate de pe urma exploatării terenului respectiv venea de la acel lot şi încă de la două. Dar, în hârtii, era trecută ca venind strict numai de pe acea porţiune... performanţă obţinută doar prin efortul colectiv-muncitoresc.

În cazul ţevilor de la Roman, a strungurilor şi a şuruburilor de la Suceava, era hoţie domne!, recunoaştem!, dar era măcar hoţie deosebit de inteligentă şi de folositoare. Pe lângă faptul că dădea un mic câştig suplimentar la toată lumea (deloc de neglijat dacă erai băiat deştept şi ştiai cum să-ţi faci învârtelile) ce făcea ea, de fapt, la NIVEL NAŢIONAL? Crea locuri de muncă şi punea marea industrie ceauşistă în mişcare! Că la nivel repetitiv şi în cerc vicios, asta nu interesa pe nimeni, asta nu era treaba nimănui să critice, nu atâta vreme cât dădea la toţi, în fiecare seară, o pâine sigură pe masă. Tot ce conta era că lucrurile se mişcau! Cum descrie şi poetul Eminescu naşterea Universului în Scrisoarea I:

"N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!... "

Cuciurean se extazia pur şi simplu ori de câte ori auzea frumuseţea asta de viers eminescian. Într-adevăr, comunismul a fost "un întuneric ca o mare făr-o rază", plin ochi de minţi care nu pricepeau (de fapt habar n-aveau) ce făceau. Dar tocmai pentru că "umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface", adică, pentru că umbra capitalismului şi a decadenţei americane nu dăduse încă la iveală strălucirea înşelătoare a PRO TV-ului şi a serialului Beverly Hills 90210, oamenii erau împăcaţi şi mulţumiţi cu ce aveau (Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!... ).

Doar punctul respectiv se mişca şi avea două sfinte înţelesuri: putea să însemne unicul şi preţiosul neuron de fier (interminbil, inepuizabil şi indestructibil) al muncitorului cinstit (forjat parcă direct de la Moscova) sau raza de lumină (sub formă de punct) proiectată pe peretele opus vizorului prin care Securitatea te urmărea, cu dragoste părintească, să vadă ce mai faci. Asta pentru că avea grijă de tine, ca un prieten adevărat care nu vrea să te lase singur, să te simţi abandonat şi al nimănui.

Deci, Eminescu arată clar, cum viaţa a apărut prin mişcare, prin voinţa acelui punct de a se deplasa şi de a urmări ceva sau pe cineva. Ce!, l-a întrebat cineva dacă se mişcă fără rost, ori în cerc vicios, ori fără a câştiga sau a pierde ceva (în afară de timp desigur) ? NU! Important e că s-a mişcat, timp a fost destul după aia să se creeze viaţa şi tot restul. Şi asta e domne! trăsătura noastră fundamentală, a românilor: plăcerea de a ne mişca. Cum şi unde, om vede noi mai târziu, că avem timp... da' important e, într-o primă instanţă, să ne urnim, să facem ceva, orice!

Cum bine zicea şi Farfuridi al lui Caragiale, "am, n-am treabă la 12 trecute fix sunt la tribunal". Important e să fii şi tu acolo (un "acolo" generic), chiar dacă habar nu ai ce vrei... că după aia vezi tu ce se mai întâmplă şi cum - poate obţii şi tu un cap de-a lui Moţoc... ceva. Mentalitatea a excelent aplicată în anii 2000, mai ales în lumea studenţească, unde studenţii se prezintă la examen sub dictonul "Prima condiţie ca să iei un examen, e să te prezinţi la el - nu se ştie niciodată ce şi de unde pică).

"Ce frumos mai e descrisă naşterea universului la Eminescu", gândea Cuciurean, "viaţa ia naştere prin mişcarea acelui punct care îşi câştigă pe această cale independenţa faţă de nedefinit, faţă de increat, şi nu prin combustie interioară ca în Rig Veda şi prin alte prostii de astea".

Astfel, cel care avea bunăvoinţa să fure, aşa cum îl încuraja schema de partid, punea lucrurile în mişcare; menţinea locul de muncă şi pâinea muncitorului. De aceea era, pe bună dreptate, lăudat: un arhitect social, un binevoitor, de ce nu, un descarcerator al economiei care ajuta ţara să depăşeacă impasul economic, blocajele industriale şi financiare. Tot ce furai, furai în beneficiul ţării şi te puteai lăuda că eşti hoţ calificat.

Dar, gândea Cuciurean cu ciudă, capitalismul n-a avut aceeaşi bunăvoinţă vis-a-vis de economie şi de muncitori. El a venit într-un veni vidi vici care ne-a luat pâinea de la gură, care a disponibilizat mii de muncitori, care a demolat vechii giganţi industriali, lăsând lumea respectată de altă dată (el inclus) în mizerie.

Şi când îşi aduce aminte că atâta mai furase de avea bani să-şi cumpere Aro. Obţinuse chiar şi aprobarea de la Partid. Pe atunci, ca să-ţi poţi cumpăra Aro, trebuia să faci o cerere direct la Ceauşescu în care să explici de ce ai nevoie de o maşină atât de mare - ceva de genul "Nu cumva vrei să faci afaceri, ai? să devii chiabur?!". Desigur, explicase că trebuie s-o ajute "pe bunica de la ţară" (generic vorbind) la căratul cartofilor şi că va căra şi ceva butoaie cu varză murată pentru Partid... aşa că i se aprobase fără nici o problemă, singura problemă a fost că a venit Revouţia!

Asta e... .

În încheiere, Cuciurean conchise:

"Ce tot ţipă ăştia pe străzi <<Unde eşti tu Ţepeş Doamne... >> şi alte prostii de astea? Greşit, profund greşit! Trebuie să ne privim ţara ca pe o femeie şi relaţia cu ea, ca pe o căsnicie (cum fac irlandezii cu ţara lor).

Am deblocat economia cât am putut, am încercat s-o mobilizez şi s-o dispersez ("deconcentrare", e termenul din administraţia publică). N-am avut decât o singură dorinţă, binele Ţării mele. Dacă nu s-a putut, e şi din cauza Ei!"