~ Mihail & Alexandru Vakulovski - Prezentare
~ Sorin-Mihai Grad & Ormeny Francisc - interviu cu M & A Vakulovski
~ Andrei Voica - Doi fraţi şi crucea lor, pana [caricaturi]
~ Mihail întreabă, Alexandru răspunde
~ Alexandru întreabă, Mihail răspunde
~ Mihnea Blidariu - The Vakulovskies
~ Ştefan Bolea - Somewhere around Tiuk!
~ Ormeny Francisc - Tatuaje politice cu bisturiul
~ Ştefan Bolea - Luceafărul, de veghe în lanul de porumb
~ Diana Todea - Poemul narativ & universul ludic al lui M. A. Vakulovski
~ Dora Chicinaş - Oedip regele mamei lui Freud
~ Petrişor Militaru - Pizdeţ - un roman al “ieşirii din…”
~ Rita Chirian - Alexandru Vakulovski şi literatura anarhică
~ iQ666 - Bong vs. Bing
~ Alexandru Vakulovski - Poezia punk
~ Alexandru Vakulovski - Citramon
~ Alexandru Vakulovski - Ruperea
~ Alexandru Vakulovski - Visul de dimineaţă
~ Mihail Vakulovski - Manifest Anticopyright
~ Mihail Vakulovski - totul, aproape tot despre tati
~ Mihail Vakulovski - Vivat Barus!
~ Mihail Vakulovski - Poezii
~ Mihail Vakulovski - Footoaparatul
~ Mihail Vakulovski - .
~ Mihail Vakulovski - răspuns la ancheta din EgoPHobia #1

Mihail & Alexandru Vakulovski - Prezentare

Venind către voi cu un număr dublu, EgoPHobia vă aduce ca invitaţi doi fraţi scriitori. Ei sunt Mihail Vakulovski şi Alexandru Vakulovski, tineri scriitori şi traducători (din rusă) deja consacraţi, cunoscuţi atât pentru cărţile publicate [Mihail: "Nemuritor în păpuşoi" (poezie, Ed. "Arc", Chişinău, 1997; Ediţia a II-a: Editura Vinea, Bucureşti, 2006), "Nicolae Manolescu" (monografie, Ed. "Aula", Braşov, 2000), "Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie" (poezie, Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002), "Tatuaje" (poezie, Ed. Vinea, Bucuresti, 2003), "Holocaustul evreilor romani (Din mărturiile supravieţuitorilor)" (Ed. "Polirom", Iaşi, 2004), "ODADA" (poezie, Ed. Vinea, Bucureşti, 2004), "Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene" (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), "ИЛЬ ПЛЁ" (poezie, Biblioteca Argeş, Piteşti, nr. 12, aprilie, 2006); Alexandru: trilogia de romane "Letopizdeţ" alcătuită din "Pizdeţ" (Ed. "Aula", Braşov, 2002), "Cactuşi albi pentru iubita mea" (Ed. IDEA Design & Print, Cluj-Napoca, 2004) şi "Bong" (Ed. "Polirom", Iaşi, 2007), "Oedip, regele mamei lui Freud" (poezie, Ed. "Aula", Braşov, 2002), "Ruperea" (teatru, Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002), "ecstasy" (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), "Mănăştur Mon Amour" (roman foileton, Clujeanul, 2008-) ; împreună: "TU" (poezie, Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002)] şi textele [poezie, proză, critică, teatru, articole de opinie şi nu numai] semnate în diverse ziare, reviste, antologii şi pagini de internet, cât şi pentru c-au fondat [în 2000!] şi încă realizează e-revista literară Tiuk! (k-avem kef), una dintre primele reviste literare de limbă română care apar exclusiv pe internet şi probabil cea mai bună dintre ele la ora actuală.

Născuţi în URSS, fraţii Vakulovski, ambii licenţiaţi în filologie (Mihail are şi un doctorat în domeniu!), trăiesc şi scriu acum în România, Mihail la Braşov şi Alexandru la Cluj. Nu sunt singurii scriitori din familie, Mihail a adunat textele tatălui lor Alexei Vakulovski, îngrijind şi coordonând apariţia lor în volum. Mihail mai coordonează şi Biblioteca Tiuk! a scris şi "Manifestul anti-copyright", iar Alexandru, fondatorul cenaKLU-lui KLU, a scris în rusă textul piesei "Maia strana" a trupei "Guerrillas" (de pe albumul "Guerrilla Spirit"), are piese de teatru jucate la Cluj şi în Germania şi recent a primit prima bursă de creaţie din familie, aflându-se pentru o lună la Tescani. Ambii fraţi Vakulovski au şi alte cărţi în diverse stadii, despre unele puteţi afla în interviul pe care ni l-au acordat. Pentru a fi la curent cu ce mai fac şi pentru a-i contacta, puteţi vizita:

Blog Mihail Vakulovski: "nu prea JURnalului mEU, M. VAKULOVSKI" - http://vakulovski.livejournal.com

Blog Alexandru Vakulovski: http://vklvsk.blogspot.com

[© 2008 Andrei Voica]


[© 2008 Andrei Voica]


[© 2008 Andrei Voica]

Interviu cu Mihail & Alexandru Vakulovski

de Sorin-Mihai Grad & Ormeny Francisc

1. Cum aţi prefera să fiţi cunoscuţi: ca scriitor, jurnalist, tiuk'ist...?

Mihail: Eu nu mi-am pus niciodată problema celebrităţii. Mă interesează să fiu liniştit şi mulţumit de mine şi de oamenii dragi mie - părinţii, fratele, iubita, prietenii -, să ne simţim bine (împreună sau fiecare în parte, nu contează) şi să facem profesionist ceea ce facem. Asta mă interesează, să fiu profi, şi în viaţă, şi în literatură, şi la locul de muncă, în rest – pa şi pusi, dacă cititorul meu e virusat de cretinism şi n-are antivirus poate să citească doar cele mai bune cărţi din lume şi asta să nu aibă nici o influenţă asupra lui. E ca şi cum ar citi manifeste anti-fumat scrise de cei mai tari medici cu ţigara în gură. Dar eu nu cred că atrag cititorii idioţi („specialitatea” mea e alta...), se pare că toţi ăia aşteaptă cu nerăbdare vinerea să mai apară un capitol din „Mănuştur mon amour” ca să lase bale anonime. Să fiu în locul lu’ frate-meu n-aş trimite vineri textul ca să-i mai crizez... dar el e bun cu cititorii lui, săracii, şi nu le poate face aşa ceva:). Cît despre relaţia mea cu celebritatea/ceilalţi, pe primul plan sînt mereu EU. Teoria mea despre iubire e că femeile vin şi pleacă din viaţa ta, dar tu rămîi mereu cu tine însuţi. Aşa e şi cu textele.

Alexandru: Scriitor.

2. Cum de n-aţi fondat până acum o trupă de punk sau hardcore?

Mihail: Aveţi gusturi fine. Eu sînt antitalent la cîntat, chiar dacă ştiu de mic ce-mi place să ascult, descoperind singur trupele pe care le ascultam, cumpărînd casete din centrul raional. Am aceleaşi gusturi ca în copilărie în materie de muzică + hip hop-ul, care nu exista atunci. Îmi place muzica rock, fie ea punk, hardcore, alternative, heavy metal, russkii rock, rock psihedelic, grunge, urmăresc formaţiile preferate şi-s atent la noile apariţii, susţin unele formaţii, cunosc oameni din lumea muzicală, citesc reviste de profil, scriu despre, chiar lucrez la o revistă de muzică – SUNETE, dar nu am deloc talent la cîntat. Pe cînd frate-meu, da, el ar fi putut – clar – deveni un rock star sau şi-ar fi putut trage oricînd o formaţie rap. Are tot ce-i trebuie pentru asta, dar cred că literatura a fost prea puternică şi l-a atras ca o rusalkă.

Alexandru: Păi, în primul rând nu stăpânim instrumentele necesare. Totuşi, am fost foarte aproape de asta, acum câteva luni…

3. Aţi fost vreodată certaţi?

Mihail: Nu putem fi certaţi, pentru că sîntem în primul rînd buni prieteni şi nu ne-am putea bănui de ceva ne-frăţesc, chiar dacă se întîmplă să greşesc – frate-meu e sigur că e vorba doar de altă viziune asupra faptului, nu de rea intenţie. Nu cred c-o să ne certăm vreodată aşa că să rămînem supăraţi unul pe celălalt, doar poate el:)

Alexandru: Da, dar au fost "certuri constructive", adică Mihai mă certa ca să fiu mai bun şi mai puţin prost.

4. Aveţi duşmani?

Mihail: Cred că da, dar nu mă bazez pe asta.

Alexandru: Eu nu. Adică ar fi prea mult să spun că ar fi oameni care stau undeva şi scopul lor în viaţă e să mă omoare sau să mă distrugă. Tentative au mai fost, chiar şi la comentariile textelor existau ameninţări cu moartea, dar mă fac să râd, nu mă îngrijorează.

5. Care dintre voi e mai: (1) timid, (2) anarhist, (3) talentat, (4) direct, (5) atent, (6) celebru?

Mihail: Dap’... cred că eu îs mai (1), (4) şi (5), iar Sandu e mai (2), (3) şi (6). 3 : 3.

Alexandru: Hm… Mihai e "bădica".

[Ski & Yo copii]

6. V-ar putea determina ceva să vă întoarceţi în Moldova? Dacă da, ce?

Mihail: Categoric DA. Eu locuiesc la Braşov pentru omul de lîngă mine, altfel nu se ştie unde aş fi acum – poate-n Sankt Petersburg, poate-n Berna, Monaco, Paris, Kiev, Milano, Barcelona sau în vreun sat din America Latină, cine ştie. În R. Moldova m-aş întoarce oricînd. Pentru că acolo m-am născut, acolo e acasă, acolo e casa părintească, acolo sînt părinţii, acolo am copilărit şi m-am format, acolo mă simt cel mai bine, acolo m-aş întoarce „la bătrîneţe”, acolo e trecutul meu, orice s-ar întîmpla cu mine sau cu lumea din jur.
De ce întrebi asta – crezi că-n România e mult mai bine decît în R. Moldova? >:)

Alexandru: Nu cred că e vorba de determinare. Se poate întâmpla pur şi simplu. Aşa cum hotărăsc într-o zi să mă mut de la Cluj la Bucureşti (şi între timp sunt încă în Braşov).

7. Ce se întâmplă în spatele pauzei vizibile pe blogul biblioteca de poezie?

Mihail: Trebuie să-l întrebi pe Un Cristian asta, el e capul răutăţilor, e proiectul lui, eu doar îl ajut, trimiţîndu-i textele poeţilor care-mi plac mie sau îi cred buni + cronici, poze etc.

8. Aţi renunţa la vreo carte din cele publicate până acum?

Mihail: Eu – nu. Ştii cum se numeşte ultima piesă de pe albumul GUERRILLAS?

Alexandru: Nu.

9. Mihai, de ce ai renunţat la cariera academică? Ai reveni dacă s-ar ivi vreo ocazie?

Mihail: N-am renunţat, aşa s-a întîmplat – după trei ani de muncă la Academia de Ştiinţe & Universitate am venit la doctorat în alt oraş, altă ţară şi mi-am făcut aici datoria, apoi viaţa mea a avut alt curs: editură, traduceri, reviste. Nu ştiu dacă aş reveni la academie sau la universitate, prefer să lucrez la o revistă, e mai simplu şi mai uşor, deşi mi-a plăcut şi munca de cercetător ştiinţific (scriam critică literară, atît), şi munca de lector universitar. Dar trebuia să mă trezesc foarte dimineaţa, scriam sau citeam pînă pe la 5 şi la 6 trebuia să fiu în picioare şi chiar şi acum îmi aduc aminte sentimentul ăla cînd îmi spuneam, încă în somn, că asta e ultima mea zi de muncă la universitate, apoi, după ore, mă răzgîndeam inevitabil... Apoi se plătea foarte, foarte prost munca asta. Lucram în patru locuri „pe profesie” şi trăiam din altceva.

10. Sandu, te vezi peste ani ţinând cursuri de literatură la vreo universitate?

Alexandru: Nu. În schimb mă văd invitat la vreun curs să vorbesc cu studenţii, asta ar fi mişto.

11. Care e cel mai frumos loc pe care l-aţi văzut vreodată?

Mihail: În primul rînd – acasă, asta însemnînd şi o vîrstă, şi o acţiune, nu doar un loc. Eu m-am născut la Chişinău, dar am deschis ochii cu adevărat în satul tatălui şi al bunicilor şi străbunicilor, unde părinţii, care abia absolviseră aceeaşi universitate şi facultate ca şi mine s-au întors ca să cresc eu sănătos. Acela e raiul meu, cu lacul la 30 de paşi de grădina şi casa noastră, cu livezi, dealuri, ierni albe şi reci, veri azurii, toamne multicolor, primăveri proaspete şi zgomotoase, anotimpuri despre care degrabă le vom povesti nepoţilor ca pe poveşti populare din lumi paralele. Nu demult am vizitat Baku-ul şi (iar) Kiev-ul şi vă asigur că merită să luaţi avionul pînă acolo. Abia m-am întors dintr-o călătorie mai lungă, în care am văzut multe oraşe foarte frumoase - Budapesta, Viena, Melk, Salzburg, Vaduz, Zurich, Berna, Geneva, Monaco, Nisa, Cannes, Barcelona, Andorra la Vella, Milano, Verona, Veneţia – toate aceste oraşe pe care le-am vizitat sînt minunate, fiecare în felul său, toate sînt frumoase şi încîntătoare, dar... mi-a fost dor de (a)casă şi acesta este un semn foarte bun & încurajator pentru mine. Îmi plac foarte tare munţii, iar combinaţia dintre munţi şi mare, ca-n Monaco, e perfectă, am vizitat şi locuri imaginare, din poveştile bunicii, povestirile părinţilor, din cărţi sau în vise, pe care nu vi le pot recomanda, dar de care nu puteam să nu-mi amintesc.

Alexandru: Nu ştiu, sunt mai multe. Şi în Antoneşti, şi în Cluj, Braşov, Sighişoara, Vama Veche… Peste tot pe unde am trecut am văzut ceva frumos. Cum să nu te impresioneze Kremlinul, de exemplu?

12. Relaţia cu părinţii e foarte importantă pentru voi, din ce scrieţi. Vă doriţi copii? Dacă da, când?

Mihail: Da, tata ne-a influenţat foarte tare, cu exemple pozitive şi negative, iar mama a avut mare grijă de noi, le sîntem recunoscători şi datori pe veci. E greu să fii conştient şi să faci copii, dar la un moment dat tot avem o clipă de inconştienţă - face parte din joc.

Alexandru: Eu îmi doream un copil când eram adolescent. Dar, deocamdată, nu aş vrea să devin tată.

13. Sunt "Totul, aproape tot despre tati" şi "Mănăştur mon amour" terminate?

Mihail: N-am mai scris nimic la "Totul, aproape tot despre tati" de cînd nu mai e – la propriu – personajul principal, care n-a fost bătrîn niciodată. Da, cartea are şi sfîrşit, era gata, a fost cerută pentru publicare, dar deocamdată autorul ei nu poate să se întoarcă la ea.

Alexandru: Romanul meu se scrie în fiecare vineri, deci nu e gata.

14. Vor apărea în volum sau doar online?

Mihail: Nu contează cum va apărea "Totul, aproape tot despre tati", pe hîrtie sau on-line. Mă voi întoarce la textul ăsta şi-l voi publica, dar nu în viitorul apropiat. E o carte pe care am mizat, ţin la ea foarte tare şi cred că are foarte multă forţă şi atracţie, se citeşte uşor şi cu plăcere, e foarte vie şi incitantă şi e pe bune, n-are cum să se învechească dacă mai stă la sertar cîţiva ani, după ce a mai stat vreo zece.

Alexandru: Da, ar fi posibil să apară şi în volum, mai ales că deja aş avea lucruri pe care le-aş schimba, aş avea multe de adăugat. Şi ar fi lucruri care ar schimba foarte mult romanul în apariţia sa ca volum. Asta am învăţat acum - diferenţa dintre un roman online şi unul "tradiţional", pe hârtie. De fapt încă învăţ…

15. Vă citiţi reciproc cărţile înainte de a le trimite la tipar?

Mihail: Da, eu sînt fascinat de cum scrie Sandu şi n-am răbdare să aştept să-l citesc dintr-o carte, intru în manuscrise, dar doar după ce textul e gata.

Alexandru: Da, Mihai este primul cititor al textelor mele. Şi ţin cont de părerea lui. Dacă el zice că e OK, atunci nu-mi mai fac griji. Îi citesc şi eu textele, dacă mi le dă.

16. Interveniţi unde credeţi că e nevoie în textele celuilalt?

Mihail: Doar cu idei, cu propuneri, discuţii, nici o intervenţie care ar putea să schimbe ceva de-adevăratelea. Sandu scrie textele din prima şi e foarte greu să schimbi ceva după aceea, textul fiind unitar şi dintr-o răsuflare, iar eu muncesc mult la text pînă îl las liniştit în lume, aşa că şi în acest caz totul e bine controlat şi definitivat. Cu toate acestea, „Pizdeţ”, romanul de debut al lui frate-meu a fost rescris şi acum e mult, mult mai tare, ceea ce n-aş fi putut crede înainte de asta, o să vedeţi despre ce e vorba cînd va apărea această ultimă variantă.

Alexandru: Normal că ne citim textele, dar eu nu prea mai am ce face cu textele lui Mihai, în sensul că sunt foarte curate şi construite perfect. Dar el îmi mai scoate din virgule, zice că am învăţat excesiv la facultatea din Cluj:)

17. Sunteţi obiectivi când e vorba de publicarea textelor celuilalt în Tiuk! sau alte locuri?

Mihail: Obiectivi şi subiectivi, în literatură nu poţi – şi nici nu trebuie! – să fii obiectiv sută la sută, şi nici în viaţă. Cînd e vorba de ceva drag mie nici nu poate fi vorba de obiectivitate sută la sută. Dar nici în rest – orice cronică de carte, de exemplu, începe de la „îmi place” sau „nu-mi place”, nu?

Alexandru: Cred că am depăşit faza subiectivităţii.

18. Mai aveţi în lucru sau în plan cărţi comune?

Mihail: Nu, sîntem lupi singuratici. Dar asta nu înseamnă că n-o să scriem vreodată ceva împreună. Poate, dar deocamdată nu s-a întîmplat aşa ceva. Excepţia e poemul scris în trei, Mitoş Micleuşan de la Planeta Moldova fiind al treilea. A, am scris atunci şi o proză, un poem şi o proză. În rest – şi „Tu“, experimentul publicat la Biblioteca de Poezie a lui Un Cristian, semnat de amîndoi, e scris doar de unul dintre noi, nu vă obosiţi să ne întrebaţi cine.

Alexandru: Există o antologie care e deja gata… În rest, întotdeauna poate apărea vreun proiect.

19. Consideraţi vreo revistă culturală care apare exclusiv online mai bună decât Tiuk!?

Mihail: Ne bănuieşti de modestie sau de prostie?

20. Dar vreuna care apare (şi) pe hârtie?

Mihail: Cînd a apărut primul număr Tiuk!, prin 2000, Viorel, web masterul revistei, care era mai priceput la literatură decît mulţi critici consideraţi foarte coioşi, a exclamat: „Da’ noi le dăm muie din picioare“. Eu nu le am cu astea cu concurenţa, pe mine mă interesează şi ceea ce fac alţii şi recunosc mereu reuşitele altora, care mă bucură sincer, la Tiuk! am avut mereu rubrici cu alte reviste şi avem multe link-uri prietene, dar dacă n-aş crede că fac ceva super tare poate că aş abandona, n-aş mai avea chef şi gata. Oricum, pe lumea asta există loc pentru toată lumea şi totodată nimic nu-i veşnic sub razele lunii.

Alexandru: Mie îmi place cel mai mult Tiuk!-ul, dar e absolut normal că sunt subiectiv.

21. V-aţi pus problema să monetizaţi cumva revista Tiuk! (prin reclame pe site, de exemplu)? Nu cred că-i posibil încă să trăiţi de pe urma ei, dar măcar să "producă" mai mult decât eventualele cărţi şi cd-uri primite spre recenzare.

Mihail: Ar fi bine să ne pricepem la toate, doar că – întîmplător – nu sîntem prea buni făcători de bani, deşi muncim foarte, foarte mult. Asta este, trăim blestemul dintr-o comedie sovietică – trăim din bani cinstiţi. Nu din principii moraliste, pur şi simplu am fost prea ocupaţi cu munca pentru alţii ca să ne gîndim serios şi la ceva numai al nostru. Ştii, unii pot să facă mese şi scaune foarte bune, alţii – să picteze, alţii – să scoată bani şi din bălegar, alţii - să cînte şi alţii să scrie. Deci, să bem pentru aceea ca visele noastre să coincidă cu posibilităţile noastre. Noroc.

Alexandru: Normal de asta ar trebui să se ocupe altcineva. Şi aşa facem prea multe. Dar dacă fiecare ar fi la locul lui ar fi o lume perfectă. Şi poate că ar fi plictisitor…

22. Mai aveţi vreo intenţie să-i faceţi o soră/clonă pe hârtie?

Mihail: N-am vrut niciodată să transformăm Tiuk! într-o revistă tradiţională, hîrtioasă, în care poţi înveli şi cu care să te poţi şterge. Au avut alţii astfel de „planuri“ cu Tiuk!, dar deocamdată nu ne trădăm visele din adolescenţă.

Alexandru: Deocamdată alţii se declară "supliment Tiuk!" sau publică bucăţi din Tiuk! la ei. E OK şi deocamdată e bine aşa.

[@ Stufstock]

23. Aveţi cărţi terminate pentru care n-aţi găsit încă edituri convenabile? Dacă da, aveţi în plan să le oferiţi cititorilor în versiune electronică, eventual contra unei taxe?

Mihail: Da.

Alexandru: Da, mai am o carte de poezie şi una de proză scurtă. A, şi un volum cu interviuri cu soldaţii sovietici din Afganistan. Concret, încă n-am dat nimănui aceste cărţi. La un moment dat era vorba să apară cartea cu interviurile, dar s-a lungit româneşte şi lucrurile au fost lăsate baltă. Aş mai avea un volum de critică literară - Surfing în proza tranziţiei, pe el l-aş publica în versiune electronică.

24. Sandu, te deranjează că primul tău roman poate fi citit liber pe internet? A apărut acolo cu acordul tău sau n-ai luptat pentru a elimina paginile respective?

Alexandru: Da, mi-am dat acordul pentru ca Pizdeţ să apară pe internet. Pentru că am făcut o variantă definitivă, şi mai mare, şi mai consistentă, după părerea mea. Când o să-mi închei socotelile cu vechiul editor… va apărea şi Pizdeţ.

25. Dar dacă ar apărea unul dintre celelalte două? Mihai, ce părere ai despre această chestiune?

Mihail: Eu sînt autorul manifestilui anticopiryght-ului, aţi uitat? E aici, toate textele de pe Tiuk! rămînînd pe internet, în arhiva Tiuk!: click!

26. Muzicienii afectaţi de scăderea vânzărilor de cd-uri din cauza pirateriei de pe internet au descoperit că pot profita de aceasta prin faptul că devin mai cunoscuţi şi pot da mai multe concerte de unde câştigă mai bine. Vedeţi vreo soluţie de acest fel pentru scriitori, care să-şi ofere textele pe propriile site-uri şi să poată totuşi trăi din scris?

Mihail: Taman cînticacii se plîng de descărcatul de pe internet, asta pentru că ei chiar au de cîştigat din vînzarea muncii lor. Noi, noi – nu, nu putem trăi din ce facem, ştii bine asta; cei care se îmbogăţesc de pe urma muncii noastre sînt – totdeauna - editorii. Noi nu ne putem plăti întreţinerea din scris, trebuie să muncim pentru asta.

Alexandru: În România - nici o şansă.

27. Aţi încercat să căutaţi să vă asiguraţi existenţa în domenii mai apropiate de literatură decât jurnalismul, cum ar fi scenariile sau dramaturgia, eventual publicitatea?

Mihail: Sandu e un dramaturg excelent, a scris şi la comandă, pentru un proiect din Germania, piesă tradusă şi jucată, a avut şi alte piese care au avut succes, nu ştiu de ce nu insistă. Am scris şi eu teatru, dar deocamdată n-am avut de cîştigat nimic din asta, financiar vorbind.

Alexandru: Da, am scris şi teatru, am fost şi copywriter.

28. Sunteţi mulţumiţi cu modalitatea prin care vă asiguraţi existenţa? Din ce-aţi dori s-o faceţi şi de ce nu se poate?

Mihail: Niciodată nu poţi fi pe deplin mulţumit de cît cîştigi, probabil că aşa e construit omul, vrea mai mult şi mai mult, mai bine şi mai de calitate. Eu fac mult prea greu banii pe care-i fac, dar măcar fac (aproape) ce-mi place. Scriu, traduc, redactez, sînt redactor şef la Zile şi Nopţi şi fac totul ce e text şi ţine (sau nu prea) de cultură (de la editorial, cronici, prezentări şi interviu la programe şi horoscop, spoturi, evenimente...). Mult prea multă muncă doar pentru a-ţi plăti întreţinerea, dar concurenţa nu plăteşte mai bine:)) şi îmi place ce fac. Iar seara muncesc la Tiuk! şi traduc (ca să rimeze). Mi-ar plăcea să trăiesc din scris, dar ăsta e doar un vis. Mi-ar plăcea să fac Tiuk! şi să trăiesc din asta (asta e posibil, dar mereu am preferat şi am insistat să păstrăm libertatea noastră şi a revistei). Mi-ar fi plăcut să primim o moştenire care ne-ar fi ajutat să facem numai ce ne place, dar acesta a fost un vis şi pentru tata, cred, şi pentru bunicul, şi pentru primul Vakulovski venit în Moldova, cu opt generaţii în urmă, ca să fie pisar pentru jumătate de Moldovă – toţi au trebuit să muncească cinstit pentru o viaţă demnă. Mi-ar plăcea să am o leafă care să nu mă facă să mă gîndesc că nu facem un copil pentru că nu ştim dacă îi vom putea asigura o copilărie frumoasă ca a noastră. Mi-ar plăcea să-i pot asigura mamei o viaţă fericită. Aş vrea să nu am vise din astea.

Alexandru: Aş vrea să trăiesc din literatură şi nu se poate.

29. V-ar tenta burse de creaţie în străinătate? Dacă da, aţi încercat până acum să obţineţi? Dacă nu, de ce?

Mihail: N-am încercat, n-am avut niciodată nici o bursă, nici în străinătate, nici pe meleaguri mioritice. Cînd erau înscrierile taman eram la serviciu.

Alexandru: Mă tentează. Nu am încercat până acum, dar am să încerc. Aşa aş putea să văd, măcar pentru un timp scurt, cum e să trăieşti din scris.

30. Care e poetul preferat din generaţia 2000 al fiecăruia dintre voi?

Mihail: Acum depinde ce înţelegem prin generaţia 2000 şi cine face parte din această organizaţie secretă. Frate-meu e 2000-ist? Sînt mulţi poeţi tineri care-mi plac, dar nu am unul „preferat”.

Alexandru: Bine zice frate-meu, nu degeaba e fratele mai mare.

31. Dar poezia care credeţi c-ar fi reprezentativă pentru ce s-a publicat în limba română după 2000?

Mihail: N-aş alege o poezie pe umerii căreia să aruncăm toată responsabilitatea şi nici un poet care să reprezinte o întreagă generaţie. Toţi „şefii de generaţie” ajung să fie urîţi de toată lumea, de multe ori pe nedrept, întrebaţi-i pe cei încă în viaţă. Tata îmi spunea de ce sînt urîţi unii ca Eminescu şi Lenin şi de ce e iubit Ştefan cel Mare, de exemplu – pentru că primii sînt cei mai şi cei mai dintre cei mai cei, iar Ştefan e şi nu prea mare de stat şi cam degrabă vărsătoriu de sînge şi cam prea-iubitor, e şi bun şi rău, ca şi noi, caracterizarea lui e mai umană, e un personaj care pare viu şi real.

Alexandru: Nu ştiu.

32. Am citit pe la voi păreri nu prea măgulitoare la adresa bisericilor şi religiilor. Sunteţi mândri că vă trageţi din maimuţe?

Mihail: Dacă-l întrebai asta pe tata îţi răspundea cam aşa: Eu – nu, poate tu. Religia e opiu pentru popor şi e foarte bună pentru a ţine prostimea în frîu, dar trebuie să fii foarte prost să fii fanatic religios.

Alexandru: Mie îmi place cum zice Andy Ghost de la Altar (printre altele Altarul s-a destrămat prima oară din cauza rătăcirilor sau iluminărilor religioase): "Religia e curva cea mai mare a credinţei". Să înţeleg că ai ceva cu maimuţele? Mie mi se par simpatice.

33. Dacă sunteţi provocaţi pe stradă cum reacţionaţi?

Mihail: Mi s-a întîmplat foarte rar să fiu provocat pe stradă, foarte demult. Eu sînt cam mare şi am făcut toată viaţa sport şi poate că cei care ar risca aşa ceva citesc asta şi preferă alte posibile victime, nu ştiu de ce nu s-a luat nimeni de mine nici măcar în Chişinăul de noapte, nici în cartierele mărginaşe din Bucureşti. Ce să fac, aş încerca să nu mă las provocat (am fost antrenat pentru asta), doar că mă aprind repede (mă şi calmez repede, dar, din păcate, asta se întîmplă după ce mă aprind, nu invers). Am o trilogie despre colegii mei de cameră din timpul studiilor, studenţia în Chişinăul sovietic şi de tranziţie, doctoratul – în Bucureşti, unde descriu amănunţit un astfel de caz.

Alexandru: Încerc să-mi văd de treaba mea, dacă se poate.

34. Ce păreri aveţi despre Varg Vikernes?

Mihail: Nu ştiu de cînd urăsc nazismul şi naziştii, dar am asta în sînge. Cred că în artă nu trebuie să existe limite, dar în viaţă sînt radical cu extremiştii. Din punctul meu de vedere nu ai nici un drept asupra vieţii altui om, oricît de insignifiant ar fi ăla, iar pedofilii şi gerontofilii nu au dreptul la libertate.

Alexandru: Mie îmi plăcea la un moment dat Burzum. Dar se pare că e o victimă clară a confundării realităţii cu ficţiunea, cu lumea imaginară.

35. Cum credeţi că ar putea fi deturnat tineretul din România din chingile capitalismului (muncă/somn/bere/bârfă) înspre literatură/filosofie/artă?

Mihail: Tineretul din România e la fel ca tineretul de oriunde altundeva în Europa. Nu cred că tinerii din Braşov muncesc mai mult decît tinerii din Amsterdam, dorm mai mult decît tinerii din Atena, beau mai multă bere decît bavarezii şi bîrfesc mai mult decît milanezii. Ce să facă şi ei, îmbătrînesc cum pot.

Alexandru: Nici un sistem nu se gândeşte la binele personal al cuiva. A, poate la binele câtorva persoane - preşedinte, prim-ministru…

[@ colocviul tinerilor scriitori, Cluj, 2007]

36. V-aţi pus problema să renunţaţi la a scrie literatură?

Mihail: Nu. Nu scriu din obligaţie, ci de plăcere. Mi-am propus să nu mai scriu poezie şi critică literară şi aproape că am reuşit, dar n-am să renunţ niciodată la scris, asta ar însemna că îmi refuz cea mai mare plăcere şi că nu mai am încredere în mine.

Alexandru: Acum nu. Dar au fost nişte momente când mă gândeam la asta. Problema e că nu iese aşa "cum îţi pui problema". Ori scrii, ori nu scrii. Cât timp nu scrii, înseamnă că ai renunţat (cel puţin temporar) la literatură.

„În literatură poţi folosi orice experienţă, chiar şi destructivă”
[Mihail întreabă, Alexandru răspunde]

de Mihail Vakulovski

- În copilărie erai foarte, foarte norocos – găseai, ghiceai, descopereai, reuşeai, atrăgeai, în orice situaţie, orice s-ar fi întîmplat... S-a păstrat acea calitate sau te-a părăsit „pe drum”?
Dacă te-ar vedea acum cel mai bun prieten al tău din copilărie ar recunoaşte în tine de acum ce ştie el că însemni tu?

- "Norocul" e ceva foarte relativ. Aş putea răspunde că da, şi, la fel, că nu. Desigur că acum viaţa nu e la fel de roz ca în copilărie, dar dacă stau bine să mă gândesc, atunci când eram mic visam „să fiu mare" şi eram sigur că o sa fiu scriitor. Sunt "mare" şi sunt scriitor, deci pot spune că sunt un "norocos", în rest nu cred că interesează pe cineva "stările" mele de euforie sau de depresie.
Da, dacă m-ar vedea Saşa Sfârladanu, m-ar recunoaşte :J

- Crezi că un scriitor poate să ascundă sută la sută ceva de cei mai apropiaţi oameni – părinţi, fraţi, surori? Un scriitor are sau nu are nevoie de secrete?

- Fiecare om are secrete, mai mici sau mai mari. Uneori e bine să le păstrezi, altfel faci rău. De exemplu dacă te simţi foarte rău şi un apropiat te întreabă ce mai faci, răspunsul normal ar fi "bine, tu?". Scriitorul e şi el oarecum om, deci nu se abate prea mult de la regulă…

- Ai pierdut mai multe texte de-ale tale, de mai multe ori. Ce se întîmplă cu acele dispariţii – le refaci-rescrii sau preferi să scrii altele? Cum ai descrie starea pe care o ai cînd îţi dai seama că ai pierdut ceva pentru totdeauna?

- E foarte urât şi simţi un gol în tine. De parcă ţi-ai pierde nasul sau o ureche, dacă ai ţinut mult la acele texte. Mi-am rescris câteva proze scurte, poezii cred că am pierdut foarte-foarte multe… Cel mai mult m-a durut când am pierdut un roman, pe care cred că nu-l voi putea rescrie niciodată.

- Ai lucruri, obiecte de care te-ai legat sufleteşte?

- Da, dar în general pierd obiectele la care ţin. De exemplu, am acum o bricheta de la Nick de la Luna Amară şi nu mi-o reîncarc de frică să n-o pierd. Iar Nick, de câte ori ne vedem, mă întreabă: "Mai ai bricheta?" Mai am şi nişte scoici de la Ruxandra Cesereanu. Şi altele… dar, ţi-am zis, de obicei le pierd… din punctul acesta de vedere sunt fără noroc…

- N-ai fost tare demult pe acasă. De ce ţi-e dor cel mai tare de acasă? Ce-ţi apare în minte în primul şi în primul rînd cînd e vorba de acasă?

- Priveliştea din grădină cu deschidere spre casă. Şi când eram mic mai mergeam acolo şi pur şi simplu stăteam. Zona aia avea foarte multă linişte şi pace… De care cu toţii avem nevoie.

- De ce ţi se face dor din copilăria ta „sovietică”? Sok berezovîi, kilki, vafli, kvas, jucării, motociclete, bunici, colegi de grădiniţă, cea mai puternică ţară din lume?..

- Încă de când eram mic aveam un gust amar că nu mi-am cunoscut bunicii din partea mamei. Mi-e dor şi de bunicii pe care i-am cunoscut. Dacă sunt liniştit cu bunicul, cu care, până la urmă cred că am fost prietenii cei mai buni, aş fi vrut s-o cunosc mai mult pe bunica… În rest, nu sunt un nostalgic al acelor timpuri. Şi e ceva absolut normal să-ţi fie dor de anumite lucruri din copilărie. De imaginea părinţilor, de anumite jucării… Tata mi-a adus odată la spital un fluier… nu ştiu cum să-i spun. Făcut dintr-un sâmbure de caisă. Nu ştiu de ce m-am supărat atunci pe el şi am aruncat fluierul… Şi acum îmi pare rău, pentru că nu l-am mai găsit niciodată…

- Ce se întîmplă cînd viciile tale te domină în totalitate, cînd, trezindu-te, înainte şi înainte de toate întinzi mîna după cana de cafea şi-ţi aprinzi o ţigară ş.a.m.d.? Ce te-ar putea face să renunţi la un astfel de viciu foarte periculos în primul rînd pentru tine, cum e fumatul excesiv, de exemplu? Cum poţi să foloseşti în ceea ce scrii ceea ce faci împotriva sănătăţii tale?

- Ascultă Paraziţii. Viciile suntem noi. Nimeni nu-i perfect. Ba din contra, un om perfect are de obicei multe vicii. În literatură poţi folosi orice experienţă, chiar şi destructivă. Oamenii, deci şi cititorii, nu sunt nişte îngeri şi sunt atraşi atât de rău, cât şi de distrugere şi autodistrugere.

[@ Cluj]

- De mic ai fost foarte talentat în muzică. Ai prieteni din lumea muzicii, ţi-ai lansat cărţile doar cu formaţii muzicale, ai invitat mereu la cenaclul tău, club KLU, formaţii, ai scris despre ei, îi cunoşti, ştii ce şi cum fac; prin ce se deosebesc clar, pe scurt, cunoscuţii tăi din muzică de cunoscuţii din literatură?

- Ei, nu poate fi vorba de a fi talentat în muzică. Ca să zic aşa, acesta a fost "anturajul". Deosebirea e că unii cântă, iar alţii scriu. Unii îşi văd aproape imediat "roadele", alţii trebuie să mai aştepte. Dar muzicienii, pe cât de repede pot vedea reacţiile şi culege ceva lauri pe atât de repede pot să şi dispară. Scriitorul, dacă într-adevăr e profesionist, rămâne mai mult cumva, chiar şi acolo, undeva pe un raft, printre alte cărţi.

- După ce ai avut poate cel mai mare succes al vreunui tînăr scriitor cu cărţile tale (în special trilogia LETOPIZDEŢ), cu atîtea cronici laudative, premii literare, succes total etc., acum, scriind un roman foileton la „Clujeanul”, oricine te poate înjura la comentarii. Aceste comentarii anonime (la care nu răspunzi niciodată) nu-ţi fac rău? Cînd le citeşti nu-ţi vine să închei „Mănăştur mon amour”, care azi a ajuns la partea a XXX-a? Ai momente cînd ai nevoie foarte mare de linişte?

- Nu mă deranjează comentariile. Chiar mă amuză. Dacă nu aş avea în spate Letopizdeţul, probabil că m-ar influenţa negativ. Aşa, de-abia aştept să văd cum sunt înjurat, ce deranjează mai mult lumea. Nu sunt înjurat doar eu, ci şi alţi colegi din redacţii, la articole total inofensive, ceea ce e amuzant. Pur şi simplu unii "cititori" vor să se descarce şi pentru că pot - o fac.

- Ai lucrat cînd erai f. tînăr la o revistă oarecum politică, „Ţara”, cum stai cu politica?

- Prost. Adică n-am nici o speranţă legată de politicienii români, moldoveni, americani…

- Ţi se întîmplă să te gîndeşti la viaţa ta, la ce-ai făcut şi ce-ai vrea să faci? Ceva concret, de exemplu, trebuie să reîncep să fac cros, să mănînc mai multe legume şi mai puţine grăsimi, după ce termin cartea asta fac o călătorie, mă duc pînă acasă, îmi caut alt loc de muncă... tragi concluzii ferme în urma celor întîmplate sau laşi lucrurile să curgă cum vor ele, la întîmplare?

Te-ai gîndit la bătrîneţe? Ce fel de bătrînel ai vrea să fii? Ce bătrîneţe ţi-ar plăcea să trăieşti?

- Normal că mă mai gândesc, dar nu atât de radical. Adică deşi-mi plac legumele n-o să devin niciodată vegetarian. Nu prea aş vrea să ajung bătrânel, dar dacă tot trebuie să răspund, cel mai simpatic bătrânel pe care l-am cunoscut a fost bunicul.

- Cum ţi-l imaginezi pe cititorul „de astăzi”? E la fel ca şi cititorii din generaţia tatălui sau nu mai au răbdare cu romane ca „Război şi pace”?

- Normal că nu mai e ca cei din alte timpuri. Doar a apărut internetul şi astfel citesc mai multe "mesaje". Dar, culmea, se şi citesc multe cărţi. Şi internetul până la urmă poate ajuta cartea tradiţională, căci o poate face mai accesibilă. Mai accesibilă în sensul că informaţia despre o carte anume circulă mai rapid pe net, dar şi prin piraterie, când cartea ajunge la tine prin furtul lejer de pe internet.

„Eu mă simt confortabil cu blogul meu, nu-mi fură timpul, i-l dăruiesc„
[Alexandru întreabă, Mihail răspunde]

de Alexandru Vakulovski

- Fiind scriitor, te ajuta sau te încurcă faptul că eşti şi jurnalist?

- Că lucrez la o revistă din Braşov, fiind scriitor de limbă română, parcă e mai OK decît dacă aş fi cules căpşuni în Spania sau dacă aş fi robit în construcţii prin Italia. Doar că ziaristica îţi suge timpul şi energia pe care altfel le-ai fi folosit poate pentru literatură. Dacă un scriitor are o muncă fizică şi nu intelectuală poate că seara, după serviciu, are mai mult chef de scris, păstrîndu-şi mintea odihnită pe timpul zilei. Pe scriitor nu-l ajută un serviciu de 8 ore pe zi, orice ar munci el, dar şi scriitorii trebuie să se hrănească şi să-şi plătească întreţinerea, şi ei ar putea să aibă copii, şi copiii lor au guri şi „şi gura lor vrea să mănînce” >:).

- Cât de mult contează pentru scriitura ta spaţiul în care te afli?

- De spaţiul unde respir poate să depindă atmosfera, starea în care scriu. Cînd m-am plimbat prin Europa mi-am zis să filmez cîte un poem prin frumoasele oraşe pe care le vizitam. Deşi poemele mele nu sînt „despre”, le simţeam foarte... româneşti, şi ca stare, şi ca existenţialismul din ele, îmi amintesc unde a fost trăit/scris fiecare poem, ce a provocat scrierea lui, chestii din astea. Scria Dudu într-o cronică, parcă la „Tatuaje”, că într-o călătorie prin Italia se simţea străin, incomod, neliniştit, speriat, şi atunci s-a aşezat pe-un scaun într-o gară şi a citit „Tatuaje” şi asta l-a liniştit şi l-a făcut să se simtă bine şi sigur pe sine. Asta poate pentru că existemele mele i-au adus o lume cunoscută lui, apropiată, în care se simte bine, pe care o simte prietenă, natală, poate. Uite, am găsit cronica pe net, dînd o căutare „dumitru crudu vakulovski tatuaje”, e aici: http://www.timpul.md/Rubric.asp?idIssue=121&idRubric=324 , citez un fragment, pentru că răspunde la întrebarea ta şi e existenţial, nu neapărat literar: „Ultima carte a lui Mihai Vakulovski, "Tatuaje" (...) am citit-o în gara din Trieste, Italia. Până la sosirea trenului care pleca spre Bucureşti mai aveam de aşteptat zece ore, adică foarte mult, şi nu ştiam cum să-mi omor timpul... Un ceas întreg l-am pierdut prin oraş, uitându-mă la vitrinele slavone-italieneşti, dar m-am plictisit foarte repede şi m-am întors în gară. Aici însă era o forfoteală de nedescris... M-am smuls acestui iureş plecând pe peron, unde m-am aşezat pe o bancă. Culmea cinismului era faptul că în faţa mea, pe nişte bănci, stăteau nişte indivizi cam bizari care-i studiau cu foarte mare atenţie pe cei din jur. La un moment dat, privirile lor s-au încrucişat pe persoana mea. Se vedea din capul locului că nu erau nişte călători obişnuiţi - erau nişte oameni de-ai casei care-şi făceau veacul în această gară; probabil că ocupaţia lor de bază era furtul. Acesta a fost primul gând care mi-a trecut prin minte şi de la care mi s-a cam zbârlit părul - perspectiva de-a rămâne fără nici un ban într-un oraş străin mă îngrozea - dar nu ştiam ce să fac. Instinctiv, m-am ridicat în picioare şi am făcut turul gării, vrând să scap de neliniştea care mă încolţise rău. Degeaba, însă. Toată lumea care trecea pe lângă mine mi se părea suspectă, inclusiv tipul care studia mersul trenurilor... M-am aşezat pe o altă bancă şi, fără să vreau, pentru a face ceva, am scos din geantă ultimul volum de versuri al lui Mihai Vakulovski, "Tatuaje", unde am regăsit o lume dragă mie pe care o cunoşteam foarte bine, de care îmi era dor, o lume care nu semăna cu cea din Trieste. Citind cartea lui Mişu Vakulovski, am regăsit o lume de "...femei nemuritoare/ colege de clasă colege de facultate cămin/ studente şi femei întâmplătoare/ muncitoare mame-eroine şi verişoare...", o lume în care iulian şi grigore discută despre "statuia din metal a femeii de pe magazinul "Melodia" din Chişinău", o lume în care "oraşul se aşază la picioare/ ca o pisică bătrână şi înţeleaptă", o lume în care mai sunt oameni ce se mai urcă "pe Dealul Melcilor". Lumea aceasta o cunoşteam şi eu foarte bine pentru că era într-o foarte mare măsură şi lumea mea, mai ales că eram şi eu personajul unor poeme de-ale lui Mihai Vakulovski: "în Anul Eminescu când poetul Andrei Bodiu/ l-a văzut ultima oară pe poetul Dumitru Crudu/ dintr-un taxi/ era neschimbat/apoi a dispărut şi/ despre el nu s-a mai auzit nimic în oraş/aşa cum li se întâmplase/ de-atâtea ori poeţilor contemporani...". Încetul cu încetul, înaintând în lectura "Tatuaje-lor", m-am liniştit, am simţit chiar o siguranţă, o îndrăzneală, aş putea spune. Mi-am ridicat ochii şi am privit la oamenii care treceau pe alături şi mi s-au părut nişte indivizi normali, nişte oameni obişnuiţi aşa cum sunt în orice colţ al lumii, pentru care "viitorul e ca femeia iubită". Întorcând pagina pentru a lectura următorul poem al lui Vakulovski, i-am revăzut şi pe indivizii care mă speriaseră rău la începutul descinderii mele în gara din Trieste: erau nişte tipi care plecau în Slovenia; probabil că mă priviseră cu mai multă atenţie crezând că sunt şi eu sloven. Lectura poemelor lui Vakulovski m-a ajutat să privesc cu alţi ochi la forfota din gara din Trieste. Aş putea spune chiar că m-au ajutat s-o înţeleg. (...)"Tatuaje"-le lui Mihai Vakulovski m-au ajutat să mă orientez într-un oraş necunoscut”. Deşi poemele mele-s mai mult stări, n-aş fi putut scrie niciodată „Sălăjan Sălăjan” dacă n-aş fi locuit atîta în cartierul lui Puya şi Sişu de la „La Familia”, n-aş fi scris niciodată „Răcădău Răcădău” dacă n-aş fi locuit ani de zile în cartierul cu urşi de la poalele Tîmpei şi în nici un caz n-aş fi putut să scriu trilogia la care mai lucrez, despre colegii de studenţie din Chişinău şi colegii de doctorat din Bucureşti, dacă n-aş fi fost la Chişinău şi Bucureşti. Sîntem oarecum datori locurilor în care scriem, dar şi locurile despre care scriem uneori rămîn datoare unor scriitori.

- Unde ai fost cel mai productiv, ca scriitor?

- Eu dorm oriunde mă prinde somnul, în tren, în autobuz, avion şi la fel e şi cu scrisul – scriu oriunde şi oricînd. Mă întreabă chiar acum cineva pe mess cum de am avut atîta răbdare să scriu jurnalul de călătorie de pe blog: „timea (16.09.2008 17:20:04): m-am distrat de minune citind impresiile tale despre vacanta

timea (16.09.2008 17:20:05): :))

timea (16.09.2008 17:20:30): cum de ai avut rabdare sa redai tot...

timea (16.09.2008 17:20:47): ma distreaza felul in care ai redat

M.VKLVSK (16.09.2008 17:20:49): am scris în fiecare zi”.

Am scris peste tot, oriunde am locuit, pe oriunde am trecut, nu ştiu unde am fost mai „inspirat”. Acasă, la părinţi, am scris multă poezie, la Chişinău am scris multă critică literară şi am scris şi publicat „Nemuritor în păpuşoi”, dar şi o parte din celelalte 3 cărţi editate oficial, cu ISBN, la Bucureşti, unde am scris în continuare poezie, teza de doctorat, un volum imens de critică literară, monografia publicată la editura braşoveană a poetului-patron, şi multă proză. La Bucureşti am scris „Totul, aproape tot despre tati” şi prima parte din trilogia cu colegii de studii. La Braşov am hotărît să nu mai scriu poezie şi critică literară, doar dacă nu se poate altfel, am scris un volum de poezie pe care nu l-am trimis nici unei edituri, fiind o poveste de dragoste şi chiar dacă poemele mele de dragoste sînt „de dragoste şi nu prea” – prefer să le păstrez doar pentru mine şi personajul principal, dacă are chef să le citească. Am mai scris texte existenţialiste, ca poemele cu tata, cu supravieţuitorii Holocaustului, „poezie adevărată” – pescuită din e-mailurile prietenilor, dar mi-am fixat priorităţile pe proză, chiar dacă am scris şi cîteva piese de teatru. Cînd am fost la tine, la Cluj, am scris chiar poemul pe care-l citează Dudu, cu "oraşul se aşază la picioare/ ca o pisică bătrână şi înţeleaptă", am scris în tren, acum îmi vine în minte

poem cu arici

muntele vine spre mine verde
pe malul căii ferate
macii desigur roşii

am scris peste tot, la orice oră a zilei sau a nopţii...

- Ai un blog la care scrii aproape zilnic. Blogul nu e ceva care fură timpul unui scriitor?

- Depinde de scriitor, depinde de blog. Eu mă simt confortabil cu blogul meu, nu-mi fură timpul, i-l dăruiesc.

- Te influenţează mult din punct de vedere literar ce ţi se întâmplă în viaţă?

- Da, mai mult decît îşi poate imagina cineva care n-are virusul scrisului.

- Ai stat în Bucureşti şi ţi-a plăcut foarte mult. Acum stai în Braşov şi-ţi place mult şi spui că nu prea mai înghiţi Bucureştiul. De ce şi cum s-a ajuns la asta?

- M-am ardelenizat şi eu, ce să fac:)) Da, îmi plac oraşele mari, mă vrăjesc, le las să mă prindă în mrejele lor. Bucureştiul semăna – pentru mine – cu Chişinăul, n-am avut nevoie de timp de acomodare ca fotbaliştii care se transferă de la o echipă la alta. M-am simţit în largul meu, şi-n centru, şi-n Răcădău, a fost o perioadă frumoasă şi utilă. Acum, locuind între Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali, exact sub munţi, unde pot să fac cros, să mă duc după apă de izvor, să schiez, să mă duc la o frigăruie sau pur şi simplu la o plimbare pe munte şi în acelaşi timp pot să ajung în 15 minute în centrul centrului pe jos e greu să-mi placă Bucureştiul, chiar dacă nu mai stau acolo nici măcar o zi de multă vreme. Cînd sînt nevoit să trec pe la Bucureşti - mă duc, îmi fac treaba şi mă întorc la Braşov. Nu pot să suport traficul din Bucureşti, aerul, mi-e scîrbă de băieţii de bloc şi de şmecherii (de ambele sexe) de la revistele bucureştene, în rest – Bucureştiul nu s-a schimbat prea tare din 2000, dar m-am mai schimbat eu, şi în bine, şi în rău.

- Ai vreun model de scriitor?

- Nu. Probabil că pentru aşa ceva aş avea nevoie de o trăsătură umană care mi-e străină în totalitate – invidia (fie ea şi „pozitivă”). Îmi plac foarte mulţi scriitori, dar nu am un model de scriitor.

- Ce îţi influenţează mai mult scriitura, literatura sau realitatea?

- Realitatea, viaţa, trăirile şi stările proprii, dar şi întîmplările altora, prezentul în primul rînd, abia apoi poate interveni în scriitura mea, în alt plan, trecutul, arta, literatura, istoria. Dacă e vorba de trecut, arta e mai puternică decît istoria. E greu să te impresioneze foarte tare şi să te influenţeze ceva care a avut loc undeva cîndva cu cineva străin pentru tine, chiar dacă acel ceva poate fi peste orice limită, un asasinat sau o calamitate naturală. Acum nu mă interesează deloc ce i s-a întîmplat lui Alexandru Lăpuşneanu în realitate, dar nuvela lui Negruzzi despre Alexandru Lăpuşneanu îţi poate trezi sentimente, te poate impresiona şi chiar influenţa.

- Între noi fie vorba, tu eşti omul care ţine Tiuk-ul în viaţă. Mai ai răbdare?

- Dacă eu i-am dat viaţă, acum îl ajut să trăiască. Răbdare am, mai am şi kef, dar dacă cineva din redacţie citeşte întîmplător aceste cuvinte fac o aluzie fină că ajutorul lor – oricît de neimportant – e binevenit. E foarte greu să faci o revistă atît de mare singur de la cap la coadă, să aduni materialele, să le corectezi, redactezi, să le pui în pagină, să lucrezi şi fotografiile, să faci totul-tot şi la sfîrşit tot tu să le bagi şi pe net, apoi să anunţi noul număr şi să te apuci de următorul. Măcar în doi ar fi mult mai uşor. Altfel, Tiuk! înainte, că înainte era mai bine.

[@ Braşov]

- Dacă am fi continuat să trăim în Moldova Socialistă, crezi că aveam vreo şansă? Crezi că aveam vreo şansă dacă am fi rămas în Moldova Suverană (să-i zicem aşa…)?

- Nu omul sfinţeşte locul? Şansă la ce? Ca scriitor – ai şanse oriunde în lume dacă chiar eşti scriitor. Sorokin e invitat insistent să emigreze, şi de către străini, care-l vor profesor la universităţile lor, şi de către concetăţenii lui, de la preşedintele ţării la cea mai kgb-istă babă din Piaţa Roşie din Moscova, dar el zice că da, în Germania e mai liniştit şi mai civilizat, dar el are nevoie de Rusia ca să poată să se menţină la acelaşi nivel ca scriitor. Harms n-a scris în închisorile comuniste? Şolohov n-a luat Premiul Nobel scriind în URSS? Marquez ar fi scris „Un veac de singurătate” la Veneţia? Tu ai fi scris „Letopizdeţ” la Barcelona? Dumitru Crudu a umblat prin lume pînă a chelit, dar a devenit foarte cunoscut abia după ce s-a întors la Chişinău. Marius Ianuş s-a dus să facă o revistă la Chişinău...

Dacă nu ne întoarcem acasă nepoţii noştri ar putea păţi ca Jonathan, personajul principal din „Totul e iluminat”, filmul în care joacă şi Eugene Hutz, vocalistul formaţiei gipsy punk Gogol Bordelo. Ăla se întoarce să vadă unde ar fi locuit el dacă bunicu-so n-ar fi emigrat în SUA.

The Vakulovskies

de Mihnea Blidariu

Fraţii Vakulovski... hmm... fraţii Vakulovski sunt Fraţii Subversivi, sunt fraţii Anarhie, fraţii Lua-te-ar dracu cu literatura ta snoabă cu tot!... Cu toate astea, ei nu sunt „anti” de profesie şi nici „contra” fără rost şi argument.

Mihai şi Sandu îmi evocă, cumva, spiritul acelui tip de revoluţionar rătăcitor, prins între nevoia de a-i deştepta pe toţi şi necesitatea unui loc stabil, unde să se retragă şi să se liniştească. Poate n-ar fi de vorbit despre acest aspect dacă literatura lor nu ar fi o expresie directă a experienţelor de viaţă. Iar viaţa nu a fost deloc uşoară pentru Vakulovski brothers. Însă a fost, de multe ori, frumoasă. Frumoasă ca nunta lui Mihai şi Carmina, unde mama Vakulovski era tare mirată că Nick de la Luna Amara s-a tuns şi unde valsul miresei a fost Metallica, „Nothing Else Matters”. Sau frumoasă ca serile în care eu şi Sandu făceam hip-hop în cămăruţa noastră din Mărăşti, beam vin şi mâncam hrişcă.

Scrierile lui Sandu sunt dure, necruţătoare, furioase. Ale lui Mihai sunt mai calde. Sandu ar mai tăia nişte capete, Mihai doar le-ar îngropa în uitare. Însă amândoi tânjesc, în primul rând, după bunătatea oamenilor, după onestitate şi un pic de inocenţă. Însă, de unde aşa ceva în jungla asta spoită cu falsitate şi ignoranţă? Dar, bineînţeles, ca şi cazul altor „revoltaţi”, fără mizeria din jur, poate că nici literatura Vakulovski n-ar mai avea atâta nerv şi aplomb.

[@ Fânfest, 2007]

Sincer, mi-e greu să scriu despre fraţii Vakulovski. M-am chinuit o grămadă până aici. Cu prietenii – mai bine la băut, decât pe hârtie, nu? Alo, Mihai? Vezi că sunt la Braşov, nu ieşim diseară la o bere? Frate-tu pe unde îi?...

Somewhere around Tiuk!

de Ştefan Bolea

Tiuk! este o revistă de frondă, care are 20 numere la activ şi apare din 2001. Tandemul format de fraţii Vakulovski constituie nucleul proiectului Tiuk!. În orice duo trebuie să existe cineva care „munceşte” şi cineva care face artă. Dacă Alexandru este atacant, care face driblinguri în faţa porţii şi, uneori ratează cu poarta goală ca Zicu, dar în general este iubit de galerie, pentru că marchează din situaţii imposibile, Mihail gândeşte faza dinainte, are viziunea de ansamblu a jocului, fiind un mijlocant cu excelente calităţi defensive. Altfel spus, Mihail asigură, număr de număr aparatul critic al revistei, sunt sigur că investeşte foarte mult timp în arhitectonica numerelor iar Alexandru are anumite sclipiri, care aduc capitalul de imagine necesar oricărei reviste de literatură. Rolurile nu sunt interşanjabile, dar asta nu înseamnă că Mihail Vakulovski este doar un filolog, câteva din potenţialităţile capacităţile sale creative putând fiind descifrate în prezenta secţiune a revistei EPH. O rubrică foarte tare a Tiuk!-ului este "Dintr-a voastră într-a noastră", în care am citit traduceri extraordinare din literatura rusă contemporană – şi nu numai. Aici spiritul de frondă este evidenţiat prin diferenţierea etnică a redactorilor, care nu numai că sunt conştienţi de moştenirea lor rusească şi de similaritatea dintre două Zeitgeist-uri post-revoluţionare, ci aruncă asta ca o sfidare cititorului „liberal” şi „integrist” român, a cărui frustrată, timidă şi niciodată-recunoscută xenofobie tresaltă la cuvintele magice „treceţi Prutul”. Ajungem la dureroasa problemă a identităţii „naţionale”, care poate fi rezolvată şi altfel decât şi-ar dori cei care visează la megalo-România: Născut în URSS, titlul unui volum al lui Vasile Ernu, este valabil şi pentru cei care s-au născut în România, înainte de 1989. Tiuk! este interesantă şi prin paginile dedicate culturii populare, conţinând interviuri şi cronici de la festivalurile Artmania, Stufstock sau FânFest. Îmi place şi rubrica Necenzurat, care apare începând cu numărul 5. Nişte observaţii tehnice, pe final: poate ar trebui investit mai mult în design - nu sunt folosite toate resursele pentru o revista online şi poate că ar trebui să existe mai mult control editorial, în sensul că uneori apar texte mult sub media revistei.

Tatuaje politice cu bisturiul, motocei – de – crăpau – mâţele – jucându-se – cu – ei din maţe scoase afară şi TOtuL PENTRU O BLONDĂ FATALĂ

de Ormeny Francisc

I

Dragii mei, TRĂIM VREMURI GRELE ÎN ROMâNIA! Trăim vremuri în care Făt Frumos călare pe Calul său Mâncător de Jăratec se întâlneşte cu Prâslea cel Voinic călare pe Merele de Aur. Câtă vreme cei Doi (Prâslea şi Făt Frumos) se îmbrăţişează în stil trendy-american (cu o singură mână aruncată şmecheros peste umărul celuilalt) şi fumează prieteneşte o ţigară, Calul mănâncă prieteneşte Merele de Aur - nefiind fumător şi vrând să se mai răcorească după atâta jăratec dat pe gât... în fond pe gratis, fiindcă Stăpânul lui n-a făcut niciodată „mare brânză” (nici măcar când mai era încă dac), oricât de repede l-ar fi dus el. Văzând una ca asta, cei doi bat împreună calul „să priceapă şaua că iar a fost vândută ţara!!!”... Îl bat şi după aia mi-l trimit în Rusia înapoi după tezaur pentru că, spuneau ei, dacă a fost aşa de porc că a mâncat merele de aur, acuma singurul mod în care îşi mai poate spăla păcatele este să aducă înapoi puii de aur (cloşca nu mai trebuie, că-l avem deja oricum pe Şeful-Adjunct de la Răscoala căruia i-am făcut statui şi măcar problema asta a fost rezolvată până acum...).

Calul se întoarce din Rusia fără pui de aur, dar cu o simbolică şi în definitiv de bun simţ reducere la gaz: vine foarte balonat înapoi şi se oferă voluntar (“aşa cum ne place nouă pe aici”) să se beşească atât cât va fi nevoie pentru ca cei doi să se poată încălzi peste iarnă. După ce se mai încălzesc, Prâslea şi Făt Frumos, beţi morţi şi crezând din această cauză că nu miroase aşa de rău de la cal, ci că iar au pornit ăştia CCH-ul din Suceava şi că mirosul vine peste ei direct de acolo, îl întreabă pe cal: „Ei, ce ţi-au zis, ne dau tezaurul înapoi?” Calul: ”Da, au zis că ni-l dau, cum să nu. Au zis în felul următor: "MARŞ MĂ DE AICI!!!" şi mi-au ars una zdravănă mai zicându-mi: "Americani ţi-au trebuit, Americani să ai. Niet gaz iarna asta şi dacă ţi-e foame de pui de aur, du-te şi mănâncă un McChicken aurit la McDonald’s – ştii tu, varianta golden - să faci cancer la intestin. Ha, Ha. Caramba!!!" Na, am venit înapoi... Da, chiar aşa, domn’ şef, nu mă duceţi şi pe mine la McDonald’s să mănânc şi eu un McChicken Aurit şi un măr de ăla verde pus de ei în staniol cu sloganul "un măr pe zi pentru sănătatea ta"? Ce vă trebe’ vouă, băi, mere de aur şi pui de aur... În puii mei de labagii, chiaburi nenorociţi şi copii de bani gata ce sunteţi...” şi aici calul a tras o înjurătură râgâită ce efectiv nu poate fi reprodusă...

Pe lângă toate acestea le mai spuse celor doi că ştie el din “surse sigure” (un alt eufemism preferat al românilor şi folosit cu succes şi înainte şi după Era Securităţii... care securitate vine de la „secure”) că Fata Împăratului face poze pe toate sticlele de spirt, că e asistentă medicală şi că, de vor s-o întâlnească, trebuie neapărat să ajungă în spital… ca s-o vază în carne şi oase… albă la piele şi la suflet ca Eva Braun…

Mihai Vakulovski, în pagina dedicată prezentării redacţiei revistei Tiuk!, îşi face următorul Dosar de Securitate:

“Numit, în familie, "doctorul", mai ales cînd se prăşesc păpuşoii şi el, ca de obicei, e altundeva, asta fiindcă în copilărie bunică-sa i-a povestit o întîmplare în care bărbatului îi sta bine cu drumu' şi el a luat-o de bună, şi pentru că şi-a făcut doctoratul cu însuşi Nicolae Manolescu şi îndeobşte este invidiat pentru asta, chiar şi la el în sat. Scriitor, ziarist, prof univ, cercetător ştiinţific, practicant a mai multe sporturi şi nu numai, încă tînăr şi încă neliniştit, încă în viaţă şi încă mai face jogging, dar nu-i foloseşte la nimic, dacă nu-şi găseşte un loc de muncă în România care să-i convină - viitor mafiot, mariner sau măcar culegător de banane, afine ori de alte fapte eroice. Pă bune!”

Ei bine, şi cum “one thing leads to another” (ăsta fiind şi motto-ul vieţii în general), “doctorul” a tras o piesă de teatru zdravănă despre doctori (despre şobolănismele patologice din sistemul sanitar românesc - şi asta nu oricum, ci din perspectiva oarecum kafkiană a gândacului “ce încearcă de-un ceas să intre în borcanul cu suc”* [echivalentul pacientului ce vrea să defecheze şi nu poate din cauză că asistentele nu i-au pus o oliţă sub el] “alunecând pe propriul şuvoi*” [adică zăcând în propria-i baltă de rahat, deoarece colegii de salon nu i-au pus un prosop sub fund, când picura diareea din el]; care “se zbate încearcă toate tipurile de înot*” [imobilizat la pat din cauza coloanei]/”pune în mişcare aripile-i trainice”* [de înger ce stau să-i crească pentru că şi el stă să ajungă în rai]/” se agaţă de speranţa din proverb”* [că atât i-a mai rămas pe patul lui fetid de spital cu cearşafuri ce poartă în ele “mirosul alb al fricii”, cum zicea Martin Amis în “Săgeata Timpului“] si care descoperă “că sucurile naturale/sunt extreme de folositoare/pentru sănătatea omului*” într-o lume în care “ideea nu e aceea la care te gândeşti” [aici am în vedere două lichide: sperma {darul bărbatului pentru femeie sub formă de acadea sau de “banana turcului” - cum zice Mihail Vakulovski - e plină de vitamine şi revitalizantă, e clar! Încărcă bateriile femeii transformând-o într-o Varta de toată frumuseţea} şi sucul de portocale {darul femeii pentru bărbat; dar pe care bărbatul şi-l ia molfăind la sfârcul iubitei - a cărei ţâţe ideale sunt “mici şi pufoase*”, “ca două portocale de pe continentul verde*”… nu mai puţin revitalizante - o apă Lethe pentru stress şi frustrare} – dar bolnavul de pe patul de spital n-are decât să se otrăvească cu melancolie visând ca va mai avea vreodată parte de SUCUL DE SâNI – singurul suc natural pe care el îl mai poate produce e sudoarea rece de la rădăcina firului de păr sculat pe ceafă de frică, atunci când doctorul se apropie de el cu bisturiul şi îl anunţă că îl va opera la coloană {sudori reci de panică la rădăcina firului de păr care-ţi ridică nu numai părul de pe ceafă, ci şi pe cel de pe mâini şi care pe femei le epilează definitiv; sudori care vor putea fi savurate numai cu “buzele incolore de mort fericit*”}]) şi despre Eurochirurgia (specializată în amputări [de specific local], în transplant forţat [de naţionalitate], în experimente cu transplanturi umane ca pe cobai, în donări forţate de sânge cerebral, în donări forţate “de circumstanţe” de organe [fără voia/acordul donatorului], în tratamente experimentale, în reciclări neuronale datorate lipsei de bunăvoinţă a celor de la „Aprovizionare” [Uniunea Europeană] ce nu strică medicamente bune pe români) făcută la noi în ţară de UE-MUE. Noi în România trăim practic în maşina de spălat vase a Uniunii Europene. Noi aici lustruim vasele în care au mâncat bine capitaliştii Westului şi care sunt aduse la noi la spălat… însă ironia sorţii e că ne-au făcut să le spălăm nu în mod clasic cu detergent de vase, ci prin lingere cu propria noastră limbă până le facem să lucească …Da!, căci aici suntem înfometaţi rău şi de aceea ne luăm Porţia zilnică de mâncare lingând vasele murdare ale Occidentului şi sperând la cât mai multe resturi de la ei… pentru că ei ne-au “confiscat” nouă sursele de mâncare şi aşa umile şi mizere şi ne-au pus în situaţia asta ca să le spălăm lor vasele lingându-le până la luciu cu propria noastră limbă: ”Desfiinţează toate intreprinderile, toate fabricile, vând tot – Tractorul, Nitramonia, Tohan, Steagu, Metro, Rulmentul, Hidromecanica - pentru ei totul e de vânzare la străini, totul-totul, ne vând ţara bucată cu bucată!”). Îmi aduc aminte cum mă amuzam copios la poveştile alea stupide din cărţile de istorie în care ni se spunea cum au scăpat strămoşii noştri, dacii, de romani, cu faze de genul “vorba dulce mult aduce”: Împăratul dac îl invită pe omolugul său roman la masă (dându-şi seama că n-are ce-i face într-o confruntare fizică corp-la-corp), îi dă de mâncare din nişte umile vase de lut şi de băut direct din putină şi brânză de ied direct din găleată (Lui! Împăratului Roman, care mânca numai din vase de aur!) şi-l întreabă de ce vrea el să-şi pună mintea cu asemenea sărăntoci ca ei, ce titlu de glorie găsesc ei - cei care beau şi mănâncă din vase de aur, în a supune o şleahtă de amărâţi. Atunci, Împăratul Roman, văzându-se cu o asemenea mască cosmetică de ouă şi de oţet pusă pe faţă… văzând ce ditamai “lecţia” a primit, se ruşinează şi pleacă cu coada lui de drac cu tot între picioare, mulţumind jenat de găzduire. Pace! Pace, tată, pace! Dar UE n-a fot impresionată când ne-am dus la ea cu faze de genul ăsta - cu sărăcia contrabalansată de mioritica noastră nobleţe sufletească - şi nici de faptul că aici noi încă mai bem apă de la robinet. Ăştia au fost mai răi ca romanii şi ne-au pus să le mâncăm din budă şi ce mai rămânea de pe vasele lor murdare… daca chiar ne era aşa de foame precum pretindeam că ne e…

De aceea Comunismul apare din nou ca Marele Nostru Tată [nota redactorului acestui text - Doamne Fereşte!!! Totuşi gluma-i glumă…] şi cea mai rea, dar unică posibilă salvare “răul, e rău cu el în casă, da’ mai rău îi fără rău”:

“ALT PACIENT(Marin): Din ce parte, din ce parte bate…vântul?

UN PACIENT: Din vest.

ALT PACIENT(Marin): Naşpa. Înainte era mai bine.”

Dacă asociem cuvântul “vânt” pârţurilor/beşinelor, ne dăm seama că Marin vrea să spună că beşinele URSS-ului erau mai frumos mirositoare şi mai consistente în gaze naturale decât cele ale Uniunii Europene. UE a venit la noi în ţară fie cu palma goală şi fără nici un fel de sac (deşi ne promisese anterior cadouri şi marea cu sarea [“Mos Crăciun cu pula-n cur”*]), ori cu un sac gol (adică cu mult şomaj), ori cu un sac plin de gunoi menajer să-l deşarte la noi în ţară, că la ei nu mai aveau loc unde (vorbesc la propriu, nu metaforic! Contracte de genul ăsta pentru depozitarea gunoiului menajer din ţările UE pe teritoriul ţării noastre au fost încheiate de România cu mult, mult “respect şi consideraţiune pentru oaspeţi” - ca gaze primitoare ce ne-am găsit a fi dintotdeauna).

Mihail Vakulovski atrage prin a lui piesă atenţia asupra faptului că nu trebuie să cădem şi apoi să ne mai şi înecam în găleata-capcană a unei astfel de nostalgii, pentru că ăştia nu-s capitalişti (guvernanţii noştri), ăştia-s tot comunişti, numai că mai răi şi mai viespii-hrăpăreţe decât ăilalţi - context în care, reiterându-l pe Maestrul Nicolae Filimon (părerea autorului acestui articol e aceea că “Ciocoii Vechi şi noi” e primul şi de departe cel mai reuşit roman din literatura română; nici un alt “dosar” de după el n-a mai putut surprinde aşa de bine şi aşa de 100% esenţa şi specificul local), Ion Iliescu e ciocoiul rău şi hain, iar Nicolae Ceauşescu e ciocoiul vechi, bătrân şi îmbunat, dar care nu şi-a dat seama că e furat şi înjunghiat pe la spate de către viespea de ciocoi nou decât când era deja prea târziu şi murea ca un fraier în cea mai goală sărăcie - ca un câine jigărit lăsat pe câmp să-şi bage coastele ce-i ies din piele direct (de slabătură ce e) în pământ… folosindu-se de ascuţişul tipic acelor oase pentru a se autoîngropa de viu. Personajul Marin al lui Mihail Vakulovski spune: “Sunt toţi nişte bandiţi, dacă aş fi sănătos m-aş retrage în munţii Făgăraşului şi să vezi rezistenţă antineocomunistă!” În acest context Mihail Vakulovski spune “nu!” Integrării Europene de tip Eurochirurgie specializată pe Transplant Forţat şi Experimental (ca pe cobai) – nEUROCHIRURGIE (nu! Eurohirurgie) – cu aceeaşi pasiune pentru jocurile de cuvinte cu care eu, mergând înapoi la balada Mioriţa, voi scrie pronumele personal persoana întâi plural, în următoarea formă: nOI (adică noi nu suntem oi, adică nu! Oi!). Ştefan Bolea a lămurit cel mai bine problema în chiar primul său editorial al Egophobiei: Egophobos trebuie să fie un bărbat care nu mai are nervi să „pslamodieze moartea ca nişte semi-ciobani mioritici apostaţi.”

C’est-a-dire, integrare europeană da! Dar nu aşa… aşa ne-am integrat numai în buda Europei şi la spălătorie cu limba! Lingem la blidele lor în timp ce ”frigiderul nostru e de mult cu maţele goale*”. De exemplu, multe pensionare la care am stat eu în gazdă pe perioada studenţiei şi-au scos congelatorul din priză că nu aveau la ce să-l mai ţină să le consume curent…şi au început să-i folosească sertarele şi rafturile ca pe un fel de mobilier în care îşi aranjau acte, ustensile, cărţi - îşi foloseau congelatorul ca pe un fel de dulăpior cu uşă perfect ermetică (bună strategie de apărare împotriva hoţilor… că cine dracu’ se gândeşte să caute bani şi altele de astea în congelator!!!???).

Revenind la Dosarul de Securitate a lui M. Vakulovski: “cînd se prăşesc păpuşoii şi el, ca de obicei, e altundeva, asta fiindcă în copilărie bunică-sa i-a povestit o întîmplare în care bărbatului îi sta bine cu drumu' şi el a luat-o de bună[…]dacă nu-şi găseşte un loc de muncă în România care să-i convină (...) - viitor mafiot, mariner sau măcar culegător de banane, afine ori de alte fapte eroice. Pă bune!”

Ei bine, cei care au cetit poeziile lui Mihail şi-au dat cu siguranţă seama că tot ceea ce zice el în această piesă nu-i chiar o aşa de mare noutate. Să ne uităm oleacă peste poezia Patrie:

“am să duc
aceste
borcane
goale
în ţara
din care
le-am adus
pline.
când Europa
va fi
o singură ţară
n-am să te mai iubesc.
am s-o iubesc pe alta.”

Şi atunci când duci o farfurie sau o oală cu cotlet ori cu supă unuia mai nevoiaş, e frumos ca omul respectiv să ţi le aducă înapoi, că doar nu e el depozit de farfurii şi oale second-hand. De aia ar fi frumos ca şi noi să-i facem pe Europeni să-şi ia gunoaiele de la noi din ţară sau, dacă nu, să le ducem cu forţa înapoi la ei - că doară îs ale lor (cele ideologice incluse şi ele). E ca şi cum ai arunca gunoiul peste gard, direct în curtea vecinului. Mesajul lui Vakulovski pare să fie: Dacă tu, ţară dulce, te faci femeie de serviciu şi depozit de vechituri şi groapă de gunoi la altă ţară mai "mare", eu să ştii că n-o să pot s-o accept; că o să duc cât de multe gunoaie pot înapoi de unde au venit (ca un marinar care, pe timp de furtună /“furtună” pompează apa oceanului ce a pătruns în cala vaporului lui printr-o spărtură (conceptuală) – apa infamă ce ameninţă să scufunde corabia), dar pentru asta, Dragă Ţară, să ştii că n-am să te mai iubesc, că nu-mi place să fiu fiu de Gunoieră. De aceea “mai bine mă fac mafiot ori mercenar la alţii. Şi mercenarului îi stă bine cu drumul… parcă şi mai bine…parcă cel mai bine!”

II

Marşul militar în România suna tunător: ”STâNG-DREPT-STâNG-DREPT---STâNGUL!!!” Se referea la mişcarea piciorului şi accentul cădea în mod “imperios” pe ultimul cuvânt-“stângul”- care eluda prin emfaza extraordinară pusă pe el (una de-a dreptul apocaliptică) toate şirurile de cuvinte şi comenzi ce-l precedau. Apoi mai există şi celebra comandă de expediere “STâNGA-NPREJUR!!!” Tot la mersul executantului se referă. NU pot rezista tentaţiei cinice de a privi metaforic aceste ordine militare (în esenţa lor), în termenii noţiunilor de Stânga şi, respectiv, de Dreapta, din Politică. De ce domne’ nu se zice STâNG-DREPT STâNG –DREPT –DREPTUL !!!??? Sau de ce nu se zice “DREAPTA ÎMPREJUR!” Aceste dictonuri militare surprind perfect destinul nostru istoric de bilă de biliard aruncată de la Dreapta (Antonescu) la Stânga (Gheorhe Ghorghiu Dej) şi mereu, dar absolut mereu!!! înapoi la Stânga. Orice am face cădem întruna înapoi în balta comunistă în care putrezesc speranţele (ca să folosesc imagistica lui Ion Minulescu). Circuitul apei în natură e: Cizmă Prusacă - Bocanc Rusesc - Teneşi Chinezeşti (de fapt tot comunişti) şi iarăşi Bocanc Bolşevic. Piciorul ne-a fost fatal şi poate că ar fi mai bine să ne amputăm aceste membre la Eurochirurgie şi să mergem de-acum încolo în mâini, ca maimuţele - să nu mai cerem de la alţii nimic şi să ne luăm tot ce ne trebuie direct din copac. Cum zicea şi Marius Ianuş, decât aşa integrare europeană în capitalism, mai bine maimuţe autarhice:

”Unii muncesc ca nebunii
Alţii se-ngraşă în limuzine vânzând
Ce fac ei
Dar care?
De ce nu m-aţi lăsat
Să fiu o maimuţă care

Să-şi ia ce-i trebuie din copac?”
(Marius Ianuş)

Revenind, ideea de pendulare penibilă de la Stânga la Dreapta a românilor din cauza unui blestem ce a fost aruncat pe picioarele lor e magistral surprinsă de Vakulovski în piesa nEurochirugie:

1) “nici măcar nu mi-au spus că nu ţin corect cârja. M-a văzut medicul de familie cu cârja în mâna dreaptă, şi m-a întrebat ce picior mă doare. "Dacă te doare dreptul trebuie să ţii cârja în mâna stângă" mi-a zis” A SE ÎNŢELEGE: Dacă (“vrei să fii miliardar” cum spunea emisiunea aia de la tv) chiar vrei să fii nazist şi să ai succes (adică sa fii ajutat de “Partid” - la noi un eufemism pentru alte idei de genul “a avea spate”, “a-ţi pune pilă”, “a avea relaţii sus-puse”), fă-o pe comunistul (adică păcăleşte-i cu “cântece futurist-patriotice” şi lucrează-i pe la spate în timp ce înfuleci pe săturate din chiar troaca lor, că cinstiţii mor cel mai repede - ăştia-s „carne de tun” curată), că aşa eşti cel mai tare nazist (machiavelico-darwinist vorbind). Dacă vrei să fii comunist mare şi tare, învaţă a fi activist şi a te comporta ca un nazist în ceea ce priveşte principiile de loialitate (“meine ehre heist treue”), ca să fii recunoscut ca atare de de Mamă – de Judeţeana de Partid - pentru meritele şi capacităţile tale. România e ţara în care, dacă eşti sincer şi joci cu cărţile pe faţă, ţi se dă un şut în fund de ajungi din profesor şi doctor, culegător specializat de buruieni de pe morminte şi mâncător de seminţe (în pauza de la măturat) cu movila de coji pusă direct pe diploma de absolvire. Asta-i ţara lui Ianus în care o faţă trebuie să privească mereu înspre cealaltă cu coada ochiului ca să-i acopere în mod KGB-ist spatele… şi aşa trebuie să fii şi tu de vrei să supravieţuieşti. Aşadar şi prin urmare: te doare stângul (ai nevoie de faze de stânga pentru cariera ta... căci numai durerea poate crea o nevoie), ţii cârja în mâna dreaptă şi invers când te doare dreptul.

2) “Stângul nu mă doare deloc, mă mai doare cotul stâng şi mâna dreaptă” A SE ÎNŢELEGE (vorbesc din perspectiva omului de la Putere... putere ca venind de la „a puţi”): Comunismul, nouă, neocapitaliştilor cu instincte comuniste ni se pare vechi şi perimat, ilar ca retorică şi depăşit ca viabilitate economică. Piciorul stâng, cu care îi călcam altădată pe nazişti, nu ne mai doare. Azi ne doare în cotul stâng (cotul brav al Partidului de altă dată) de fraierii care ne-au ales la guvernare şi ne doare mâna dreaptă a capitalismului occidental care ne-a învăţat să furăm în mod mut şi surd, atât de mult încât să ne doară mâna de la luat de pe “raft” şi de la băgat în “sac” şi în “buzunar”. Noi, ca hoţi, avem azi “crampa scriitorului” la mâna - crampa pe care scriitorul o are de la dat prea multe autografe.

3) “MEDICUL: Pe unde vine durerea de la genunchi la picior?

UN PACIENT: Pe nicăieri, mă doare genunchiul şi piciorul jos, nu se simte pe unde vine durerea” […]“ Pe unde vine durerea de la genunchi spre talpă?” A SE ÎNŢELEGE: Ne dor genunchii de la cât ne-am pus în ei ca slugile, în faţa Turcilor, Ruşilor, a Nemţilor şi mai nou a Americanilor - atâta am stat în genunchi în faţa lor şi am tot cerşit că ne dor genunchii de parcă am fi iar la şcoală, puşi la colţ… cu genunchii direct pe boabe de cucuruz. “Nu se simte pe unde vine durerea”. A SE ÎNŢELEGE (aici vorbind iar din perspectiva guvernanţilor): Nici nu mai ştim cine ne-a umilit şi ne-a călcat(pe picioare şi în picioare… cine ne-a lucrat mai bine pe la spate—“pe la spate, pe la spate că aşa vor fetele toate” - cum zice maneaua aia) mai tare, dar cu siguranţă ea se simte în talpa cu care i-am călcat pe cap şi pe gât pe cei care ne-au votat şi de care ne-am bătut joc.

Ar trebui ca norodul (“boborul”, cum îi zice Vakulovski), prostimea să ceară iarăşi “capul lui Moţoc”: să îi bată cuie în talpă guvernantului ca să simtă şi el durere atunci când îi calcă pe ei pe cap şi să se gândească că data viitoare când va călca pe ei, va călca de fapt pe cuie; să le bată cuie în talpă ca să nu mai meargă pe drumuri rele pretinzând de fiecare dată despre cărarea cea vicleană şi haină că e Drumul Damascului pe care tot promite să se arate Godot ca Marele Zeu lui Saul; şi să le mai bată cuie sub limbă ca să nu şi-o mai poată învârti şi şerpui prin gură şi meşteşugi astfel sofisticate vorbe viclene ca, de, durere!!! (din cauza cuiului de sub limbă, la fiecare mişcare, oricât de mică a acestui organ, simt împunsături dureroase ca de viespe), să vorbească cât mai puţin posibil şi de fiecare dată strictul strictului necesar (ca să economisească cât mai multă durere cu putintă)… Nici un Damasc, nici un Godot, ci cuie!!! Cuie în talpă şi sub limbă şi jar la tălpi şi în gură - să mănânce jar asemeni calului Fătului Frumos de vor a se dovedi vrednici penru conducere (a se înţelege motor de “1000 de cai putere” al ţării).

Ultima trimitere pe care Vakulovski o face la picior duce, inevitabil, în România, la fotbal. El ne spune că pe Tiberiu Ghioane îl doare piciorul şi că nu mai poate juca la Dinamo Kiev. Ce frumos… şi când ne gândim că, într-adevăr, singurii oameni cu “picioare fermecate” din ţara asta au fost fotbaliştii, doar că (din nefericire pentru noi, boborul care salivăm pe televizoare la ei duminică de duminică) visul lor a fost de fapt tot timpul acela de a pleca peste hotare, la foştii “prieteni”: Hagi s-a dus la turci (să se învârtă Ştefan în Mormânt), Ghioane şi Lucescu tatăl în Ucraina…Toţi, cel mai probabil, patrioţi bine intenţionaţi şi agenţi secreţi sub acoperire - în căutare de un loc unde să poată (re-)umple “borcanele goale”: în Turcia după ciubuc (rădăcina cea mai trainică şi mai bine înfiptă în pământ a actualului nostru caracter naţional - deşi, iniţial, cuvântul desemna un soi de trabuc ce se dădea ciocoiului sub formă de “atenţie”, condiţie sine-qua-non ca să-ţi dea şi el ţie mai apoi, la rândul lui, atenţie [adică să te asculte ce ai de spus]… Între timp această “atenţie” şi-a lărgit atât de tare sfera semantică şi aplicativă încât a ajuns motorul de “1000 de cai putere” al corupţiei), în Ucraina după InSula Şerpilor şi alţii, încă şi mai departe, tocmai în Mama Rusie (ca la “chemarea stăbunilor”) după Tezaur, Călare pe Cerbul de Aur.

De la durerea asta de picior ne vine nouă şi durerea de cap (pentru că aici în România noi gândim cu piciorul şi acţionăm cu capul – care cap primeşte impulsuri direct de jos, de la picior) din cauza căreia nu mai ştim ce facem şi cu cine şi de ce votăm. Mihail Vakulovski ne arată clar asta în piesa lui de teatru, unde pe cei ce-i doare piciorul îi va durea în mod absolut inevitabil şi capul.

Să luăm două poezii de-ale lui Tătucu’, adică de-ale Marelui Poet Comunist Mihai Beniuc, şi să vedem ce-au ajuns ele să însemne azi (“Partidul” şi “Boierul”):

“Partidul” de Mihai Beniuc: “Eşti calea ce-o găseşte omul,/Pierdut în codru fără urmă;/ Eşti prin deşert, deodată, pomul,/ Când setea pe drumeţ îl scurmă/ Eşti mâna ce ţi-o-ntinde-un frate/ Când simţi că te cufunzi în glod;/ Eşti, peste ape tulburate/ Şi pline de vârtejuri, pod./ Eşti în puterea nopţii,casa/ Cu geamurile luminate;/Eşti glasul ce răspunde, masa/Întinsă pentru cel ce bate./ Ai fost şi scut, şi paloş sprinten,/ Să aperi focul vetrii noastre/ De cei cu zvastică la pinten/ Înfipt norodului în coaste/ Şi celor cu viclene pravili/ Sugând al ţării suc de sânge,/ Le-ai pus în veac pururea stavili,/ Să-i ştim a doborî şi frânge./ Ne-nveţi frăţia-ntre noroade,/ Credinţa-n pace, şi ne-nveţi/ Ca fiecăruia se cade,/

Muncind, prinosul ăstei vieţi/ Şi câte le-am făcut prin tine/ Sînt mărturie şi dovadă/ Că tu eşti drumul către bine/ Al celor care vor să vadă./ De când sîntem stăpâni pe fire,/ Pe traiul nostru şi pe vatră,/ Am prins şi gust de fericire/ Şi-o răsădim în ţara toată/ Tu călăuz ne eşti şi carte,/ Învaţă-ne, iubit părinte,/ Şi cum să facem mai departe,/ Şi cum să mergem înainte!”

“Boierul” de Mihai Beniuc: “Sătul de aur ca o căpuşă/ De sânge, boierul se plânge/ Mângâindu-se pe guşă./ Că n-are scaun, dar are crampe/ Şi stă-n întuneric/ Şi aprinde lampe/ Şi-ncearca lacăte şi chei./ Un şoarece trece covorul/ Cine-i?/ Nu-i nimeni, mi s-a părut-/ Şi-atât,/ Zice boierul cu mâna pe burtă/ În care aurul face urât./ Gheorghe sluga din gradină/ Dă cu cutea pe coasă,/ Boierul suspină/ Dar ceva i se năzare./ Ei! Gherorhe, lasă cositul acuma/ Şi mergi la culcare/ Nu pot, boierule, că abia m-am sculat/ Şi acum pe rouă/

Trifoiul e bun de tăiat./ Boierul se duce în casă/ Şi-nceracă dânsul să doarmă/ Da nu poate de coasă.”

Conform teoriei lui Baudrillard de “dedublare a polarităţilor” şi de substituire a lor - teorie ilustrată în “1984”-ul lui Orwell (unde Ministerul Păcii poartă Razboaie, Ministerul de Descoperire a Adevărului conduce proiectele de propagandă politică şi de Revizionism Istoric şi unde Ministerul Iubirii era Sediul Central pentru Operaţiunile Partidului de manipulare prin tortură psihică şi fizică), azi, Boierul, din inamic s-a făcut principalul TRIBUN al Partidului (nu vreau să zic nimic rău de ”Bombonel”, dar tot el îmi vine în minte când intră în vorbă rocade de acest gen, nu ştiu de ce… trebuie neapărat să mă descotorosesc de fixaţia aceasta incorectă din punct de vedere uman…). Presa, dacă ar fi să fie presă adevărată, ar trebui să joace rolul coasei care nu-l lasă pe boier să doarmă...

Dar, dincolo de maţele scoase afară şi de pansamentele însângerate şi de mirosul înţepător de dezinfectant cu care spitalele îşi primesc oaspeţii, rămâne un singur lucru frumos: FUNDUL ASISTENTEI BLONDE, UN FUND PE CARE MERITĂ SĂ-ŢI DAI 10 ANI DIN VIAŢĂ… tu, ca bolnav pe care boala îl roade pe dinăuntru, unde sapă şanţuri - tot aşa cum o carie roade lemnul, tu pe a cărui “spinare apolitică*” “ţânţarii exersează imnul fostei u.r.s.s.*”, tu, care ştii că în curând vei scrie “porcării de-alea ca-n WC-urile publice pe pereţii dinlăuntrul propriului sicriu*”; tu, care n-ai râs niciodată pentru că n-ai mâncat niciodată carne de râs…

Da, tată, da…fundul ăstă nu e fund de tocat ceapă pe el - fund cu resturi celulitice de la carnea de pui proaspăt depieloşată; ăsta-i un “funduleţ catifelat ca aburii cafelei*” cu care te aştepta iubita la pat când erai tânăr şi frumos în cuibuşorul ei roz de nebunii:

“Dintr-o cameră iese o asistentă blondă, cu un decolteu adânc, în halat alb[…]după ce trece blonda, îşi întoarce capul, uitându-se lung la fundul ei mişto care face cu ochiul prin materialul imaculat.”[…]intră asistenta blondă (odată cu ea se aude în fundal hit-ul celor de la Europe), se apleacă peste pacient, lăsând să i se vadă ţâţele aroape în întregime.”

Da, da… pe asistenta asta o ştim cu toţii prea bine de pe sticlele de spirt cu “mOna” şi “Lori” - unde e pozată pe etichetă în uniforma de lucru şi cu un zâmbet supra-erotic ce trimite tentacule psihice de pe buzele senzuale generos rujate şi care promit să ştie meserie; să pună multă medicină în suişuri şi în coborâşurile pentru care par a fi special făcute. ASISTENTA DE PE STICLA DE SPIRT: UNICA FISURĂ (RAZĂ LUMINOASĂ CE ÎNCĂ MAI INTRĂ ) PRIN CORTINA DE FIER (NEURONALĂ) A SALONULUI DE SPITAL.

La boală, în spitalul agresiv dezinfectat unde ai impresia că începe să-ţi curgă clor prin sânge, că ai clor în gură şi pe piele, ea e singura legătură cu lumea boemă din care ai căzut aici (în spital), ca din Paradis. De aceea, vei medita multe ore după ce ea şi-a făcut vizita la tine în salon, la imaginea visceral-suavă a funduleţului ei - până te vei îndrăgosti “de frumoasa fără corp pe care vei vrea s-o posezi fizic*” şi “să-i agăţi curcubee în plete*”. Dar asta nu se va întâmpla, pentru că puţulica ta şi-a dat demult demisia şi arată acum mai mult a coadă de câine tăiată decât a iatagan, aşa că, tot ce mai poţi face de pe patul de spital românesc e să te uiţi melancolic şi pierdut în vacuumul propriilor gânduri pe fereastră, “unde rulează de fiecare dată acelaşi film*”: plimbările (ronduri de zi somnambulice în mişcări descentrate) bolnavilor în pijama prin curtea spitalului, copacul din faţa salonului tău care se tot înclină agonic într-o parte şi totuşi nu mai cade parcă niciodată, ca Turnul din Pisa... Şi tu stai cu nervii surd tensionaţi şi difuz iritaţi, întrebându-te când va dispărea acea tensiune din fiinţa copacului permanent stresat de vânt să se culce (tensiune şi iritare care ţi se transmite şi ţie pentru că o simţi permanent lângă tine de parcă ai simţi-o în tine… de parcă ţi-ar sta în ceafă!!!) şi va cădea dracului odată la pământ să dispară astfel stresul şi încordarea din mediul înconjurător al spitalului.

Notă: Toate pasajele notate cu “*” sunt fragmente din diverse poezii ale aceluiaşi Mihail Vakulovski, fragmente adaptate de mine la acest text cu scopul de a-mi susţine cu argumente mai “din interior” comentariul la nEUROCHIRURGUE.

Luceafărul, de veghe în lanul de porumb
[Mihai Vakulovski, Nemuritor în păpuşoi, Editura Arc, 1997]

de Ştefan Bolea

O căutare a parodiei pare a fi marca volumului de poezie a lui Mihai Vakulovski de la Editura Arc din 1997. Printre autorii supuşi deconstrucţie parodice se numără Marquez („un veac de plictiseală”), scriitorul, cu specific moldovenesc-român, Ivan Stepanovici Creangă („amintiri din altă copilărie”) sau Mircea Dinescu („sînt tînăr doamnă buzele îmi miroase a mort”). Trăsăturile neoavangardiste ale poetului sunt vizibile mai ales în ciuleandrîngadrînga, text care seamănă cu un perpetuum mobile în care „toate numele din istorie” sunt puse pe scenă, rearanjate şi dislocate, pentru a li se decupa în stil dadaist o altă fişă de înregistrare, pentru a fi cuplate pe identitatea unor eroi nesemnificativi din punct de vedere istoric dar uşor recognoscibili, toate acestea fiind executate într-un delir textualist. Este un procedeu ce aduce cu decupajele din comic books, pe figura unor eroi istorici se amplasează suprastructura unor ultra-eroi, desubstanţiali dar cu o alura mitică – trebuie să admitem de la început că tehnica nu are gratuitatea estetică suprarealistă, nu se face un poem din absoluta şi generalizată lipsă de sens, ci se postulează un mesaj politic prin derută nihilistă:

„Godot a venit să-l răzbune pe unchiul său Corado Catani

(...)

Karl Marx Fr. Engels Fr. Nietzsche şi Ad. Hitler se joacă de-a bîza lui Fidel

Castro nu i se mai termină ciclul menstrual

(...)

Vlad Ţepeş joacă crezi nu crezi cu

M. Heidegger regele a murit trăiască directorul Diego Maradona

(...)

V.I. Lenin e tot atît de viu ca în 1924.”

Comentând pe scurt, aşteptarea lui Godot ia sfârşit, acesta sosind ca o „caracatiţă” să-şi exercite instinctul de răzbunare (care conform lui Nietzsche, este o aversiune împotriva timpului). Fidel Castro, un preaiubit Duncan MacLeod primeşte semnale de la stânga şi dreapta politică. Heidegger se întâlneşte cu Vlad Tepeş – autorul lui Sein und Zeit, pentru o scurtă perioadă şi rector naţional-socialist este legat de fundamentalistul creştin din secolul al 15-lea, în timpul liber vampir, pentru gloria fotbalistului genial. Această derută nominalistă (în care dacă observăm în profunzime, personaje din zodii opuse au şi caracteristici ambivalente), această sciziune axiologică, pregăteşte morala, care nu este urmuziană, cum ne-am fi aşteptat: „Lenin e tot atît de viu ca în 1924”, mai exact atât de viu ca în anul morţii sale. Revoluţionarul, asemenea unui gollem sau al unui vampir, suge sângele istoriei şi dincolo de patul de moarte. Spiritul comunismului este imortalizat, are ceva peren, indicibil şi indeterminat, ca gustul sângelui pe care îl consumă – în România, cei născuţi după 1989 îşi pot permite să-i uite pe Lenin, Stalin şi Ceauşescu (pentru că nu i-au cunoscut) şi să-şi amintească de mall-uri, revoluţia mediatică şi de uninominale, în Republica Moldova este „puţin” mai dificil, vampirul fiind o emblemă vie a steagului URSS-ului, nemuritor şi hot, asemenea unui Luceafăr foarte uman şi intimist. „Adresa mea e U.R.S.S”, spune Vakulvski în Autobiografie, ultima poezie a volumului.

Ca orice Luceafăr preocupat de problemele comunităţii (dacă îi cuplăm pe Eminescu şi Salinger), Vakulovski are încă o obsesie majoră: cea a morţii, conexă temei imortalităţii. Exemplele în această direcţie sunt multiple: „o femeie boceşte/ la mormîntul feciorului ei/

care a înţeles/ ce înseamnă viaţa/ s-a sinucis/ (...) o femeie îşi plimbă copilul/ prin cimitir” (o femeie boceşte la mormîntul feciorului ei...); „moartea e o altă copilărie/ prevestită de mintea copiilor/ la care bătrînii se-ntorc” (amintiri din altă copilărie); „iar moartea/ totdeauna/ e cu gîndul/ la noi/ moartea/ nu are moarte” (cîntec de leagăn sau document). Din primul fragment putem extrage două idei: cei care înţeleg sensul vieţii aleg sinuciderea (o constatare schopenhaueriană, care se bazează pe ecuaţia viaţă = durere), viaţa şi moartea sunt inseparabile, perfect consonante (accentuând revelaţia beckettiană „birth was the death of him”). Al doilea fragment merge cumva spre Fitzgerald şi al său Benjamin Button, enunţând un adevăr despre senilitate. Esenţa „consideraţiilor” despre moarte şi tema recurentă a volumului este tocmai accentuarea imortalităţii morţii: „moartea nu are moarte”. Un pasaj din Feuerbach, care merge într-o direcţie contrară, focalizându-se pe individ, poate fi adus în discuţie: „moartea este moartea morţii”. Dilema poate fi postulată la nesfârşit: moartea este sfârşitul implacabil sau moartea este întotdeauna la puterea a doua, asemenea unui magician, care cu o mână împunge şi cu cealaltă oferă salvarea.

Voi încheia cu un fragment, care are accente darwiniste, amintind, de asemenea, de dispreţul rimbaldian al mâinii din Sânge stricat („Ce veac plin de mâini!”):

Poemul narativ şi universul ludic al lui Mihail Alexandru Vakulovski

de Diana Todea

Citeam „TU” şi nu puteam să nu mă întreb cum de au reuşit s-o scrie la două mâini atât de unitar? După ce am terminat prima lectură, aveam o nouă dilemă: care dintre cei doi fraţi este autorul şi care dintre ei s-a eschivat de la scrierea textului semnat de amândoi? Recitind, mi-am schimbat de câteva ori părerea: a fost Mihail, ba Alexandru, ba nu, totuşi Mihail, dar parcă sună a Alexandru. Nefiind lămurită, am apelat la informaţii din interior, sperând să găsesc răspunsul în propriile lor volume de versuri. M-am gândit că primele îi reprezintă cel mai mult, aşa că am recitit „Oedip regele mamei lui Freud” şi „Nemuritor în păpuşoi”. Le voi analiza pe scurt pe ambele, nu înainte de a spune despre „TU” că e un experiment reuşit, pe care l-aş fi vrut mai lung şi mai complex.

„Oedip regele mamei lui Freud”

Ciclul „Ăla”:

Nietzsche şi Dumnezeu sunt personaje din acelaşi ciclu poetic, unde Dumnezeu este desacralizat ca şi concept religios, ca deitate, iar Nietzsche este privit ca un observator care reacţionează la toate gesturile lui Dumnezeu. Cei doi sunt doi actori care se distrează pe seama acţiunilor celuilalt. În final Nietzsche înnebuneşte la vederea imaginilor din viaţa sa, ca o pedeapsă a ceea ce înseamnă de fapt erezia şi batjocura faţă de Dumnezeu. Un mic crâmpei anti-religios, cu filosoful Nietzsche, care încearcă să se lupte cu marele actor şi des criticatul Dumnezeu. O variantă umoristică a povestirii biblice amestecate cu ironie, în formă poetică şi ludică.

„Poemul picioarelor”:

E ciudat pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu stilul poemului prozaic, care nu respectă regulile unui poem normal, cu strofe. E trist şi banal totodată să vezi cum un băiat creşte şi îşi critică familia, îi observă slăbiciunile şi bătrâneţea, iar cum poezia e singura care merită continuată.

„Tăticul meu-Paul Goma”:

Îmi aminteşte de poeziile ruseşti sau poveştile cu mama şi cu tata. Poate că metamorfoza fiu-tată, fiică-mamă e singura explicaţie pentru acest mini-ciclu poetic. Transformarea în om matur se realizează observând greşelile şi fizionomia părinţilor; imaginea lor devine un modelino în mintea scriitorului. Atipic pentru mintea unui tânăr în căutarea identităţii proprii este echivalenţa om-Dumnezeu. Fiul care va pleca este Dumnezeu, nu-l căuta în altă parte. Dând la o parte religia ad literam, fiecare om este Dumnezeu şi nimic altceva. Acel ceva ce cauţi disperat până la sfârşitul vieţii, acel mistic concept divin, este persoana de lângă tine-acel Iisus pierdut pe cruce. Iar totodată imaginea unui tată este strâmbată în ipostazele unui animal care va fi nevoit să ceară ajutorul altei persoane. Nu suntem idoli pentru alţii pentru că suntem făcuţi din carne, mai umani decât ne credeam şi mai neajutoraţi decât încercam să ne închipuim. Simplu, scriitorul Vakulovski descrie natura umană desprinsă din propria neputinţă de a se ridica pe un piedestal inuman, sacral, prea rece pentru bătrâna poezie.

„Fetiţa cu ochii albaştri”:

Poate că fetiţa cu ochii albaştri există în noi sau în imaginaţia noastră, dacă vrem să fim mai buni atunci o găsim în noi înşine fără să ne obligăm să o căutăm împrejur. Mai mult de atât, poemul e original ca o poezie pentru cei mari şi cei mici. Din restul ciclurilor amintesc „Poem despre sau Poate că ai şi murit”, „Aşteptându-mi 40 de fii”, „Moartea unui poem”.

În „Oedip regele mamei lui Freud” poeziile se ciocnesc de sensuri paralele, sentimente controversate faţă de lume şi de oameni. Centrul atenţiei îl constituie relaţia părinte-fiu, mamă-tată, momente înregistrate de o conştiinţă universală. Simplitatea poeziilor decurge din modul în care cuvintele pătrund în conştiinţa celui care citeşte. Tot universul poetic este restrâns doar la câteva elemente, părinte, fiu, mamă, tată, Dumnezeu, Nietzsche, de parcă ar urma să vedem o piesă de teatru jucată în câteva secvenţe. Din acest set de poezii, tind să cred că fiecare poate extrage o experienţă personală faţă de universul conturat, rămâne la latitudinea noastră să dejucăm sensurile sau să devenim aidoma personajelor prezentate.

„Nemuritor în păpuşoi”

Poeziile sunt o variantă slabă de trăire nirvanistică, a universului revoltat în sine, sucumbat în propria încercare de exprimare, de trăire erotică, de sentimente frustrate vis-a-vis de lumea care ne obligă să ne conducem existenţa într-un anume fel.

Stilul este postmodern, dacă pot spune aşa din tot ce am citit până acum din poezia şi proza română de după ’89, mai cu seamă scriitorii şi poeţii tineri. Îmbinarea elementului poetic într-un stil narativ, prozaic, dispariţia semnelor ortografice, segmentarea versului într-un poem lung, fără rimă sau ritm. Cam aşa aş descrie eu poezia postmodernă pe care scriitorii 2000işti o promovează, cu unele excepţii desigur.

Poeziile lui Vakulovski au elemente baudelairiene, iar ca formă seamănă cu poeziile americane din anii 50, 60. Concepute pentru a descrie banalul cotidian, sentimentele contradictorii din oricare dintre noi, declinul societăţii sau pur şi simplu mizeria zilnică, stilul poetic american pe care îl amintesc se potriveşte foarte bine în sistemul poetic al scriitorului Vakulovski, bineînţeles transpus la nivelul frustrărilor mioritice şi basarabene.

Nu trebuie să vizualizăm neapărat o societate foarte dezvoltată economic, pentru că nu este vorba despre societatea americană sau vest-europeană. Este societatea românească, basarabeană care îşi creşte copiii în acelaşi vacarm postmodern întâlnit în societăţile superdezvoltate economic. Frustrările sunt similare, teama de eşec, de ratare, de a rămâne homeless, de a deveni un element dintr-o reclamă la sucuri naturale, teama de a fi respins de părinţi, aruncat la coş de o societate nesimţită şi suprasaturată de „oameni”. Teama de a fi doar tu însuţi şi nu un Elvis King, un Nietzsche, un Dumnezeu admirat şi confecţionat în mai toate fabricile din lume. În fond teama de a-ţi trăi viaţa simplu şi omeneşte. O realitate din Moldova, cu bune şi cu rele, care va încerca mereu să fie autentică şi nealterată de consumerism şi care îşi va păstra mereu oralitatea şi discursul bogat, demn de valoarea lui Creangă. Universul lui Creangă este modificat după paradigma nouă, postmodernă a societăţii rebele şi nonconformiste de astăzi. Unele amănunte au dispărut, altele vor fi veşnice, toate însă sunt modificate de mass-media, de conştiinţa „televizorului”.

Concluzie?

Fraţii Vakulovski scriu poezii cu simţul umorului care prind la mijloc filosofia, religia şi curentele politice. Trăirile cuprinse în universul ludic şi poetic creionat cu ironie şi simplitate de ei par a fi rupte din altă dimensiune, parcă familiară nouă, dar totodată distanţată de tot ce am mai citit până acum. Originalitatea poemelor respiră un tărâm inocent, primordial, copilăresc, matur şi complexat, viciat şi culturalizat. Rămân la concepţia lui Nichita Stănescu când afirm că un poem este reuşit când redă sentimentul, iubirea din oameni, firescul, naturalul. Poate aşa am simţit când am citit poemele lui Vakulovski, dând la o parte forma modernă şi sensurile decriptate ca pentru o lume grăbită şi mult prea raţională pentru a simţi.

Cine a scris „TU”? Cel mai bun răspuns pe care-l găsesc e Mihail Alexandru Vakulovski.

Oedip regele mamei lui Freud

de Dora Chicinaş

Alexandru Vakulovski propune în cartea sa o variaţie a “realităţii sensibile” văzută strict dintr-o perspectivă individuală. Necesitatea acestui demers este dată de nevoia de exprimare a unui “adevăr personal”.

Într-o accepţiune de tip clasic, conţinut-formă este clara prevalenţă a primului termen. Aceasta nu se justifică datorită unui conţinut “şocant” sau “radical” care trebuie exprimat, ci pur şi simplu nevoii de exprimare a unui “adevăr” individual. “Adevărul” Fiinţei nu poate fi exprimat decat printr-o forma arbitrară.

Construcţia universului propriu este abordată într-un mod ludic în care personajele se substituie unele altora; acest fapt nu exclude totuşi tragicul încercării de constituire a individualităţii în sine şi pentru sine. Altfel spus, personajele sunt “epurate” de orice determinări care nu au legatură directă cu individul şi astfel transformate în mijloace de individualizare personală.

Lumea este construită pe un schelet laic în care personajele sunt denumite generic (tatăl, mama, Dumnezeu). Rolul jucat de aceste personaje are o dublă valenţă; pe de o parte există o funcţie socială care le înscrie într-o anumită paradigmă iar pe de altă parte absorbţia lor în individual le investeşte cu atributul de Fiinţa. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, mama şi tatăl sunt construiţi şi reconstruişi ca şi personaje în universal individual. Toţi devin (un ăla) pentru a se diferenţia de individ (care se constituie ca şi un altul).Condiţia de existenţă a individului este deci aceea de a ucide şi de a face să renască personaje în funcţie de şi în comparative cu care să îşi construiască individualitatea. De aceea Dumnezeu trebuie să fie antrenat într-o poziţie ambiguă care îi conferă ba o individualitate aproape comună, ba un statut de divinitate atotputernică dar nepăsătoare. Tatăl e un personaj care omoară (simbolic) sau care este dorit când mort când în calitate de martor al Fiinţei. Mama se constituie în buna tradiţie freudiană poate cel mai mult ca şi un (ăla) în măsura în care ea relevă orice prezenţă feminină. Oedip regele mamei lui Freud este de fapt imaginea individului care se caută pe sine în haosul de determinări creat tocmai de posibilitatea existenţei sale ca individualitate.

Pizdeţ - un roman al “ieşirii din…”

de Petrişor Militaru

„Minimum cinci persoane evadau din realitate cu o ţigară.
A fost o vreme când Pipi, eu şi Şobo nu rămâneam nici o
zi cu capul limpede.”

Romanul poate fi privit şi ca un fel de monografie a stării de ieşire, oricât de pretenţios ar suna. Este adevărat că firul narativ nu este unul sistematic, planificat, obositor, ci, din contră, liber, defocalizat, spontan şi dinamic. Discursul narativ are un caracter biografic, şi datorită faptului că stă sub zodia ieşirii nu putea începe decât cu un capitol care se intitulează sugestiv „Exit”. Alexandru Vakulovski mizează pe autenticitatea scriiturii (tehnică adaptată la universul narativ contemporan, în caz că sintagma poate părea camilpetresciană), motiv pentru care întâlnim termeni argotici la tot pasul, dar nu exagerează în acest sens cum se întâmplă adesea scriitorii douămiişti, aflaţi în etapa descoperirii ostentativului.

Prima parte cuprinde plecarea de la Cluj la Bucureşti. E noapte şi vecinii de vagon ascultă hip-hop românesc. Personajul speră să adoarmă, dar starea de oboseală îi creează tot felul de halucinaţii livreşti, materializate în unul dintre cele mai reuşite pasaje ale romanului: „Mii de gânganii negre se mişcă în toate direcţiile. Încerc să mă concentrez asupra uneia. Totul devine limpede. Le descopăr ordinea, le urmăresc cum curg încet mai departe, cum litera se lipeşte de litera formând un cuvânt ce se uneşte cu alt cuvânt permiţând textului să trăiască, să-şi simtă puterea în sângele care circulă. Mă las în voia lui.” Aşadar, primul capitol cuprinde ieşirea din oraşul „minunat şi împuţit” şi, ca de fiecare dată în astfel de momente, o stare de eliberare benefică ce pare să deconecteze personajul de experienţele indezirabile anterioare.

Următoarea secţiune din roman se numeşte „Trip” şi este o incursiune în viaţa de până atunci, o încercare de extrovertire a celui care fixat foarte mult cu atenţia asupra sa, ajunge în punctul în care simte nevoia sa se exprime, să scrie, să publice, să se vadă pe sine prin ochii celorlalţi, chiar dacă aceştia nu înţeleg mare lucru din experienţa sa. Poate părea un clişeu, dar personajul nostru are mama curvă şi tatăl homosexual; de aici se pot deduce uşor scandalurile dintre părinţi, chefurile tatălui cu prietenii săi, tutunul şi alcoolul care îmbălsămau casa şi copilăria etc. De altfel, există o detaşare foarte clară între eul narativ şi lume, exprimată literal: „eu - cel mai lucid personaj din toata povestea asta. Restul - amorţiţi de băutura, de închiderea forţată a ochilor şi a minţii.” Cum este şi firesc, sentimentul de ură declanşat de acest univers neplăcut se defulează în vise cu sânge şi crime. Şi, oricât de mitic ar suna, purificarea casei prin foc este gestul care închide această etapă a vieţii şi corespunde, psihanalitic, ieşirii din iadul casei părinteşti.

Capitolul trei se referă la educaţie (educaţia primită în stradă, mai precis) şi se numeşte „Chişinău”. Aflăm despre traficul cu automate Kalasnikov din Moldova în România, despre multiplele încercări de sinucidere etc., dar semnificativ este momentul în care personajul, ca de altfel toată generaţia sa încercă să-şi găsească propria identitate, prin raportarea la antecesori: „Avem sădite în noi scârba şi ura. Noi nu mai vrem sa fim rataţi ca părinţii noştri, nu vrem sa zâmbim frumos când cineva ne fute.” Ura şi scârba vor fi de aici înainte fundamentele psihologice care vor susţine acţiunile şi aspiraţiile personajului. În aceste capitol personajul iese din sine, descoperă diversitatea aspectelor care caracterizează o prietenie, dar şi le asumă.

Următorul capitol, „Music Pub”, începe cu un vis în care Satana este blond, tuns scurt şi tânăr. Şi cu ochi albi. Este unul din momentele în care imaginaţia scriitorului exaltă de originalitate. Alte elemente definitorii pentru scriitura lui Vakulovski sunt aluziile din Sepultura, citate semnificative din „The End”-ul lui The Doors sau momentele surprinzătoare precum acela în care deşi băutura era la mare preţ, personajul începe treptat să aprecieze până şi ceaiurile din pub-uri. Cu această ocazie, personajul iese din sine cu ajutorul muzicii: „muzica buna ne duce in starea de euforie”.

Capitolul cinci, „Stele pe cerul roşu”, are structura narativă unei scrisori adresată lui Pipi. Personajul nostru, ca şi prietenii săi, este mereu în căutare de alternative. În ceea ce priveşte umorul, „Sobo pleaca-n Est” este unul din cele mai amuzant parţi din carte, dacă reuşiţi să treci de partea tragică. Urmează „O perspectivă din parcul Cetăţuia”, care este un fragment mai liniştit, aproape înduioşător: el şi cu Allbe sunt sunaţi de Prof şi merg pe Cetăţuia unde se fotografiază extaziaţi în lumina soarelui. În această situaţie, s-ar putea ca şi ceaiul negru să fie de vină.

Cartea se continuă cu un capitol despre moarte şi sinucidere, altul despre sandwichuri şi faptul că poţi să te droghezi „cu absolut orice”, altul despre Fane Babanu. În capitolul al cincisprezecelea, „România”, asistăm la aventura primelor zile în Cluj, la cazarea în cămin într-o atmosferă care e interpretată de unii ca fiind propice creaţiei artistice: „Miros de căcat, presimţiri de căcat. Era doar începutul drumului. O poveste urmuziană. Povestea silei şi a renunţării.” Omul nostru pare să devină conştient de propria poveste şi de faptul că incertitudinea şi incoerenţa sunt fundamentale în viaţa noastră obişnuită.

Pesonaje precum Ski cel chelios şi Oedip cel pletos se potrivesc foarte bine în acest univers narativ: ele fie deschid discuţiile pe tema postmodernismului şi a importanţei comunicării pentru oamenii, fie potenţează încărcătura lirică a discursului: „Oedip vorbeşte, Ski scrie, eu fumez la budă. Apoi ne transformam toţi trei in păsări şi zburam deasupra unui căcat rotitor.” Capitolul dedicat pescuitului este unul din cele mai reuşite din perspectiva comicului de situaţie, dar şi al introspecţiei: acolo nu e nimic înregistrat, nimic care să-ţi satisfacă egoul postmodern, iar pescuitul (chiar fără să prinzi ceva sau mai ales în acest caz) devine un fel de psihoterapie. Pe de altă parte, tehnica de masturbare din capitolul treizeci, „Curul şi cerul”, pare să dea şi ea roade din punct de vedere terapeutic. Totuşi, prima metodă de acest fel pare să fi fost de fapt şi cea mai eficientă, este vorba de „trecutul pe sub masă” din copilărie care avea ca efect inducerea unui sentiment de linişte şi siguranţă (capitolul patruzeci, „Paştele”).

Dialogurile din carte au uneori un final neaşteptat: „Baston şi Tolstoi şi-au terminat discuţia şi priveau fundul vecinei lor.”. Alteori întâlnim şi paragrafe care încep în stil aforistic: „Nu Prutul separa aceste ţări, ci căcatul pe care şi-l toarnă reciproc în cap.” Apa galbenă urât mirositoare, gâdilarea gâtului şi a plămânilor cu vodkă ca tehnică de dezinfectare, cartea ca oglinda prin care poţi trece, Scrof dansând break şi Teoctist plimbându-se mimând mersul poliţailor, halucinaţiile unui creier în descompunere, un album de Nautilus Pompilius sau vizitele la Colegium, barul de sub poalele căminului XVI, poezia lui Geo Dumitrescu, fuga pe munte ca să ai tot oraşul la picioarele tale, Afganu care nu pronunţa niciodată cuvântul război, emisiunea cu crocodili de pe Discovery – sunt numai o parte din momentele narative care alcătuiesc diversitatea, specificul şi farmecul acestui roman.

Antepenultimul capitol al romanului se numeşte „Intro”, ceea ce însemnă că ne apropiem de finalul poveştii. În aceeaşi ordine de idei, „Am să încerc să scap”, este replica ce deschide capitolul al patruzeci şi patrulea şi care este şi începutul şi sfârşitul acestei cărţi, un bildungsroman postmodern care surprinde atât evoluţia, cât şi degradarea unui personaj, ceea ce face discursul mai complex şi mai argotic. Începând cu tatăl şi mama şi terminând cu prietenii, care nu sunt diferiţi prea mult de personajul principal al romanului, toţi încearcă să scape de ceva prin alcool, sex, muzică, pescuit etc. Dar ieşirile sunt pe mai multe niveluri: este ieşirea din situaţiile imediate care ţin de supravieţuire, apoi este ieşirea din starea de tensiune eu-alteritate şi, la al treilea nivel, ieşirea din sine care corespunde confesiunii, detaşării, scriiturii. De aceea încercarea de ieşire din ceva, de scăpare de ceva, sau oricum i-am spune, este ideea în jurul căreia se structurează cartea. Aşadar, un roman al ieşirii din tot ceea ce se poate ieşi…

Alexandru Vakulovski şi literatura anarhică

de Rita Chirian

O să încep atipic – printr-o paranteză. Redactând lucrarea care-mi încununa studiile de masterat, asupra romanelor lui Houellebecq, foarte doctă şi gomoasă pe alocuri, am remarcat o falie zgomotoasă şi inexpugnabilă care-mi segmenta micul studiu: pasaje înalt-academice versus exemplificări imunde; limbaj încorsetat şi critic vs. voluptate / concupiscenţă / ostentaţie; până la urmă, paragrafe anoste şi aride, liniare vs. cocktailurile spumoase şi uşor dătătoare de uitare ale ghilimelelor. Aceeaşi discrepanţă discursivă ar fi menită să infesteze şi studiile critice despre un Céline, Miller, Burroughs, Palahniuk...

Ei bine, de asemenea, să scrii despre unul dintre romanele lui Vakulovski înseamnă să împaci je m’en fiche-ismul epicii lui cu echilibrul, neutralitatea, univocitatea şi academismul evaluator ale naraţiunii critice. Mai mult decât atât, cred că Vakulovski însuşi întâmpină cu o oarecare condescendenţă toate aceste contorsiuni criticoide. Aşa că se impune, vorbind despre un roman ca Letopizdeţ. Cactuşi albi pentru iubita mea, un voit mimetism vakulovskian care să relaxeze orice gibozitate aulică.

Letopizdeţul e un roman-puzzle. Istoria umorală a unui străin care se cufundă în imundiile unui spaţiu pe care nu-l poate asimila şi care, la rândul lui, îl rejectează. Dar respingerea mutuală nu este decât preludiu şi background pentru revoltă. Fiindcă naratorul Letopizdeţului este un revoltat, iar inadaptabilitatea lui programatică atinge toate interstiţiile existenţei, de la detabuizarea / demitizarea sexuală ori erotică la exhibarea comportamentelor inervate chimic, de la scurtcircuitarea binomului societate-celulă asimilată / asimilabilă la micile tribulaţii cotidiene.

Astfel, nu întâmplătoare, desigur, este paronimia letopiseţ-letopizdeţ. Intenţia auctorială este, în acest sens, panoramarea unui prezent care nu este deloc primăvăratic, ci este înscris în acelaşi hiperfrecventat siaj literar actual al „moliciunii” sfârşit-de-secol-şi-mileniu, al abuliei care-ţi contagiază toate straturile. Romanul lui Vakulovski este o cronică à rebours, un colaj al neputinţei sociale. Izbucnirile voluntariste, scrâşnetul violent ori exploziile atitudinale fac parte din remisiunea unei dezabuzări generalizate; Vakulovski, sub masca – bine construită, bine întreţinută – de starletă nonconformistă, care-şi arată bikinii în văzul indignat şi ipocrit al lumii – de altfel, una dintre cele mai ardent contestate mecanisme ale self-promoting-ului literar –, ascunde frustrarea unei inocenţe ultragiate; replierea în faţa valurilor miasmatice politice, sociale, intime; nimic nou sub soarele literaturii, s-ar zice.

Ceea ce îl valorizează însă pe Alexandru Vakulovski este exoticul mixaj dintre frusteţea adâncă, virilă a estului basarabean şi pseudorigiditatea ardelenească. Un fel de Scrisori basarabene redactate în pline contracţii sociopat-anarhice. Este un prozator care nu se ia la trântă cu tradiţia literară, pentru că asta ar însemna să-i ofere credit, să o considere, inconştient, redutabilă; demersul lui este echivalent cu o indolenţă sui generis, îndelung cultivată şi devenită scop în sine.

Vakulovski neagă istoria şi dezvoltă o metaistorie care are autenticitatea grotescă, hipertrofiată şi saturată a unui Andy Warhol. Fragmentarismul şi colajul, culorile intense şi dezinvoltura contestatară îl disting pe scriitorul basarabean. Următorul pas ar trebui să fie coagularea epică şi transgresarea inerţiei fragmentariste, fiindcă în Vakulovski există suficientă efervescenţă cât să arunci în aer încorsetarea romanescă autohtonă şi să ridici fustele lungi ale tradiţiei.

Bong vs. Bing

de iQ666

Îmi băteam creierii mai rău ca Ştefan cel mare sfânt turcii cum să-ncep a bate câmpii despre romanul care încheie (la şliţ?) trilogia "Letopizdeţ". Rezultatul e că mi-am amintit de Chandler Bing, personaj dintr-un serial de comedie care a rulat destul şi pe la noi, care avea un fel de a-şi exhiba umorul total opus personajelor (de până acum ale) lui Alexandru Vakulovski. Deci cred că se potrivea perfect în peisajul apocaliptic după unele opinii, urban contemporan după altele, pictat în "Bong". Gata, aţi priceput titlul, mergem mai departe. Păcat că trupa Truda a apărut cam când acest roman a fost terminat. S-ar potrivi mai bine atmosferei decât Luna Amară, care în afara unor zvâcniri de pe la începuturi ("Folclor", poate "Dizident") se remarcă prin folosirea unui limbaj foarte bine şi atent ales, spre deosebire de ce se întâmplă-n "Bong", unde, n-am verificat!, e posibil să existe şi pagini care să poată fi citite la ora de română, dar nu destule pentru a se şi pricepe ceva de-ar fi lecturate doar ele. Dar cum Truda sunt clujeni şi-s impresariaţi de fostul manager al celor de la Luna Amară, poate-poate se-mprietenesc cu A.V. şi iese ceva bun de-acolo.

"Pizdeţ", primul roman al trilogiei, mi s-a părut spectaculos. Când l-am citit mi-o fi plăcut, nu mai ştiu exact, cert e că va rămâne-n literatura română ca deschizător de drum, sau măcar uliţă, spre teritorii pline de buruieni despre care mai nimeni nu ştia că pot fi folosite. De exemplu spre a face viaţa mai suportabilă. Despre "Cactuşi albi pentru iubita mea", a doua carte din "Letopizdeţ", numai de bine. Romancierul a mai crescut, ideile i s-au mai cristalizat, necazurile s-au mai înmulţit, viaţa s-a mai împuţit, iliescu... să-l ia dracu', concluzia comisiei e că abia aşteptăm volumul final. Care vine şi închide povestea, fără a străluci precum aşteptam. Şi în celelalte două romane apăreau bucăţi pseudofilosofice pe care eu le-aş fi eliminat, dar în "Bong" le-am simţit mai multe decât până acum. Poate pentru că povestea e mai cursivă aici şi ele o întrerup mai brutal. Am început cu impresiile negative, unde mai punctează şi e-mail'urile, unele total inutile, care se lăbărţează pe pagini întregi. Ce mi-a plăcut? Că Luna Amară apare mai des decât în celelalte două cărţi, că, deşi acţiunea nu i se prea poate rezuma, cartea te ţine cu ea, că unele personaje, incluzându-l pe Yo, naratorul, reuşesc totuşi să răzbată, că scrie şi despre Van Gogh, că romanul e bine scris, foiletonul despre cel care a apărut şi a murit accidental într-o lume înecată în alcool, glumele lui So de la Luna Amară,...

Nu-mi pare rău că am citit "Bong". Cum spuneam, aşteptam mai mult de la romanul care continuă şi ucide "Letopizdeţul", dar nu e deloc o carte proastă. M-a surprins că a apărut la Editura Polirom, după ce precedentele două volume au fost tipărite de edituri mici, dar dacă destule trupe punk au semnat cu case de discuri de prim rang de ce n-ar avea voie un scriitor să-şi publice romanele undeva unde acestea sunt foarte bine promovate, într-o serie în care au apărut şi cărţi mai slobode cu cuvintele, dar mai subţiri nu doar la numărul de pagini. Iar până la urmă "Bong" este o scrisoare de dragoste. Droguri, alcool, sex, crime, bătăi, muzică, fum, accidente, e-mail'uri, poezii, lista cu termeni argotici şi altele îl distrag pe cititor de la adevăratul subiect, iubirea dintre Yo şi Lolita. Nu vă aşteptaţi la cearceafuri presărate cu petale de trandafiri şi serenade sub balcon. Oamenilor ăstora le-a fost poate imposibil să mai trăiască împreună, dar nici separat nu le e altfel. Va fi sau nu un happy-end? Atmosfera romanului te face să crezi că nu, dar... Deznodământul îl puteţi afla la pagina ...

Am citit unele opinii care compară proza lui A. V. cu a lui Burroughs. Nu le dau dreptate, cel din urmă mi se pare imposibil şi dezarticulat, pe când la Vakulovski dincolo de droguri, alcool şi limbajul uneori exagerat există şi altceva. Dacă ar fi să-ncerc o comparaţie, aş zice că Alexandru Vakulovski ar fi o combinaţie de Ion Creangă şi Camil Petrescu. Cine nu mă crede să verifice.

Poezia punk

de Alexandru Vakulovski

să-ţi stric punkul mă-ti

azi
sunt beat
şi am să te bat


am bătut toată ziua covoarele
m-a bătut la cap soarele
sunt beat şi am să te bat


sunt nervos şi ofticos
azi toate îmi merg pe dos
chiar dacă am ajuns în sat
azi sunt pizdă beat
şi am să te bat


am să te bat cum bat tractoriştii motoarele
am să te bat până am să-ţi rup merişoarele
am să te fut în cap poate am să scap
am să te bat cum îşi bat ţăranii nevestele
cum îşi scria Trist. Tzara manifestele


sunt beat vreau să ajung în pat
să te fut şi să te bat
poate va ieşi praful din tine
şi eu mă voi simţi mai bine


într-o zi am să mă zaibesc

într-o zi am să mă zaibesc
de morţii din casa mea şi am să-i dau afară
într-o zi am să mă zaibesc de morţii
de afară


creierul meu nu mai mişcă nimic
îl lovesc de perete ca pe o mâţă moartă
ca să gândesc
ochii mi-au obosit
nu mă întreba de ce sunt conci


într-o zi am să mă zaibesc
am să iau trenul şi am să fug
am să cânt în coridor la trompetă
şi am să mă piş pe uşa ta
într-o zi am să mă satur de morţi
într-o zi am să mă satur de casă
am să inspir clei pe stradă
am să mă injectez în staţia de trolee
am să beau vodcă din sticlă
pe stradă în cartiere respectabile


într-o zi am să te înjur frumos
măi, într-o zi am să mă zaibesc şi
am să te pizdesc

într-o zi vei zdohni
morţii mă-ti se vor împuţi
într-o zi voi zdohni
viermii mă vor hali

într-o zi ne vom odihni


4 septembrie

pe masă o sticlă de vodcă
în rucsac o bâtă
de baseball

în buzunarul rucsacului
o ţigară cu iarbă
scoate-o frate
să terminăm ziua frumos
soarele să ne zâmbească
păsărelele să ne cânte
mâncarea să ne bucure

o sută de vodcă
un fum de marijuana
o bâtă de baseball

bea paharul până la fund
loveşte-l de masă
scoate bâta şi loveşte-l
dă-l peste cap

dimineaţa mama o să
ne facă compot
dimineaţă se va şterge tot


sola

pe stradă se plimbă
băieţi ca şi mine
cu capete rase
cu ţigara în colţul gurii

pe stradă se plimbă băieţi
cu ţigară din care ai vrea să tragi şi tu o dată
ca să le-ncerci pe toate
fraiere

băi, un fum te va face să cazi în cur

pe stradă poţi să o iei în bilă
de la băieţi ca şi mine
viaţa pentru tine e poezie
d-aia nu ai ce căuta printre noi
pentru care
viaţa e o ladă de gunoi

pe stradă e plin cu din ăştia ca tine
pentru care strada e afară
e plimbare
aer curat
fetiţe la trotuar
şi cretini ca şi mine

fii atent fraiere
aici se aude inima mea
ca o tobă într-o aulă
după ce ţi-a sunat sentinţa finală


kontra timp

noi toţi
lucrăm
în kontra
timp

noi toţi
mergem
kontra
kronometru

gemenii
kad
ka în filmele
ku desene animate

amerika amerika ce-i ku tine
unde să ne mai arunkăm speranţele
noastre?


kapul îmi explodează
şi kontinuu
să mă plimb
prin kameră
aşa

aşa!

noi toţi
alergăm
kontra kronometru
noi toţi respirăm
în kontra timp


ţ-am dat papuci

m-am căţărat toată ziua pe munţ
să mă duc pe pisc
să mă duc pe
tâmpo!
să mă lăs de fumat
să respir aer curat
că plămâni mi s-au umplut cu…

am mâncat ¡aer!
m-am simţit în cer fraier
m-am kişăt de sus
spre piaţa sfatului
mi-am adunat gândurile
şi le-am aruncat ca pi o conservă stricată

m-am descălţat şi ţ-am dat papuci
să te doară muci
să te laşi de mine
să nu ti mai văd şi mâne
ţ-am dat papuci
să mă laşi pe mine
să mă arunci la câni

mi-au transpirat ‘cioarele
las’ degeab-am vrut să mă las
să mă arunc de pe treptele gabony
să-mi las borşu’ pe stânci
să mă las pas

mă las tot
mă las de tot
sângele-mi se rupe de tine
sunt dus
soarele a apus


un singur dor

eşti deşteaptă foc
eşti atât de frumoasă când îţi sufli
ca să nu mai vorbim de celelalte
cuvintele tale parcă-s
da’ parcă nu

ce să-ţi mai spun?
cum să ţi-o mai pun?
mai am un singur dor
să-ţi fut o bâtă-n cap şi să mor
de dor


Karminata

Karmina jurista lu’ Muşina unde ţi-e maşina?
Karminata supărata lăsata maşinata pi strata
Karmina ce va zice maşina
cu ce-l vei duce pe Muşina?
ce vei mai face cu maşina
dacă se strică şi Muşina…
Karmina…
Na na na na na na…
(să-mi bag pula că nu mai înţeleg nimic…)

Citramon
[Fragment din ediţia definitivă a romanului PIZDEŢ]

de Alexandru Vakulovski

Stătea întinsă pe podeaua de beton. Tot corpul o durea. A încercat să se ridice. Nu a putut. Durea îngrozitor, dar nu putea să se mişte.

Şi-a mişcat ochii în jur. Era într-un subsol. Lumina venea doar dintr-o ferestruică, de sus, de lângă tavan. Sticla era foarte murdară, acoperită cu păienjeniş.

Tatăl nostru care eşti în ceruri... a gândit. Atunci a apărut. Avea o faţă păroasă, murdară, cu nişte ochi rotunzi, unul albastru, ca la copiii mici, şi altul negru. Împingea de afară, cu nasul, ferestruica. Şi-a dezvelit colţii. Erau albi şi foarte mari. Doi de jos şi doi de sus. A zgâriat cu ghearele geamul. O bală i s-a scurs pe sticlă.

Avea capul mare ca la un om. La început i s-a părut că e un câine, apoi şi-a dat seama că de fapt e un şobolan imens. A vrut să ţipe, n-a reuşit. Cu toate puterile a încercat să se ridice. În loc de mişcări, ochii i s-au umplut cu lacrimi.

Şobolanul şi-a mişcat mustăţile cărunte, mari. Profesoarei i s-a părut că a rânjit. A piscuit cu un glas parcă uman şi, privind-o fix în ochi, s-a îndepărtat. Coada imensă a izbit geamul. I s-a părut că e lipită în beton, că nu se va putea ridica niciodată.

A auzit ceva. Şi-a mişcat ochii şi a văzut o gaură în perete. Apoi încă una. Alta şi alta şi alta... Din toate, încet, privind-o în ochi, ieşeau şobolanii. Erau graşi, murdari, umezi. Le tremurau mustăţile şi îşi arătau colţii. Au înconjurat-o.

Respiraţia i s-a agitat, era plină de lacrimi, disperată. Şi-a făcut cruce cu limba, unica parte a corpului care o asculta. Şobolanii s-au oprit la câţiva centimetri de ea şi o priveau. Ea continua să-şi facă cruce cu limba, să se roage.

Era o rugăciune fără cuvinte, o rugăciune a disperării. Uitase cuvintele, ştia doar durerea, exasperarea, umilinţa şi frica.

Apoi s-au năpustit toţi peste ea. O plesneau cu cozile, o zgâriau pe corpul gol. Un şobolan gras i s-a aşezat pe gură şi o privea fix în ochi. Şi-a apropiat botul de un ochi, a rupt o bucată din pleoapă, a plesnit-o cu coada peste faţă. Împingând şi trăgând cu ghearele, un şobolan i se băga în pizdă. Îi simţea blana cum îi rupe vaginul, se simţea ruptă de dinăuntru.

Alt şobolan îi intra în cur, a simţit cum curul i s-a strâns, lăsând afară doar coada şobolanului. Ceilalţi şobolani o rodeau pe dinafară. În loc de sfârcuri erau două răni din care ţâşnea sângele. Doi şobolani i se zbăteau rupând carnea să-i intre în ţâţe. Un şobolan încerca să-i intre în stomac prin buric.

Şobolanul gras şi-a băgat capul în gura întredeschisă. A încolţit-o în limbă şi a tras. Limba era destul de elastică, deşi plesnită, încolţită, însângerată, încă mai rezista. Şobolanul a coborât mai adânc în gură, la rădăcina limbii, a muşcat-o şi a rupt o bucată. A mâncat-o chiar acolo. A ieşit, a apucat iar limba şi a tras. S-a rupt. Şobolanul a aruncat-o, vreo zece şobolani s-au luat la bătaie pentru ea. Şobolanul încerca să i se bage pe gât. Mergea greu, era prea gras.

Atunci s-au năpustit şi alţii. Unul îi intra într-un ochi, altul în altul. I-au mâncat nasul, apoi i s-au băgat în nări. Doi se chinuiau să-i intre în urechi. Alţii îi rodeau craniul.

E pur şi simplu un sac de şobolani, a devenit o şobolăneasă mare. Atunci a simţit cum ceva mare, îmblănit se întinde peste ea. A încercat să zbiere cu tot sufletul ce încă-i rămăsese.

Brusc şi-a simţit mâinile şi picioarele. Cu toată puterea s-a aruncat. Se zbătea ca un câine jupuit de viu. Unghiile i se înfipseră prin blană în carne şi rupeau.

Ţineţi-o că a înnebunit! Galina Ivanovna, ce ai? Femeile o ţineau, capul i s-a dezvelit de pătură. Nu înţelegea nimic.

Am vrut doar să te învelesc cu pătura, ai înnebunit?

Ruperea

de Alexandru Vakulovski

Personaje:

EL

TATA

MAMA

ANDREEA ESCA

EA

OMUL DIN PAT

OFIŢERUL

PLUTONIERUL

RUPTA

DUMNEZEU sau IISUS

RUPŢII

Scena e împărţită în două camere, două spaţii total diferite: camera lui EL (sau cameră de cămin) şi camera TATĂLUI şi a MAMEI (sau un cabinet de poliţie, sediul unei firme etc.). Pe tot parcursul spectacolului acţiunea se va petrece paralel în ambele camere. În camera părinţilor va fi un televizor care va fi pornit tot timpul. Ei vor schimba programele, oprindu-se însă întotdeauna la ştiri. TATA se va văicări, va comenta şi va exclama în timp ce urmăreşte ştirile.

Părinţii au aproximativ 50 de ani. MAMA şi TATA sunt îmbrăcaţi în halate, sunt graşi, cu părul un pic mai mare decât normal, cu ochelari cu rama imensă, seamănă între ei. Stau în fotolii şi se uită la TV. Televizorul poate fi oriunde, sau nicăieri - atunci ei ar privi spre spectatori ca şi cum s-ar uita la TV.

EL are aproximativ 25 de ani, e ras pe cap. Camera lui e plină de desene de Dan Perjovschi, Mao Tzau, Cozmin Maşca, Max Ernst, Mihai Mateiu, Jean Michel Bosquiat etc., de postere cu Maradona, Gagarin, Shakespeare, Stalin, etc. sau cu ce vrea regizorul şi cu afişe de circ. Posterele pot avea completări cu markerul, ceea ce le dă o nuanţă uşor grotescă.

Acţiunea are loc concomitent în ambele camere.

Scena 1

Toţi RUPŢII, RUPTA, OMUL DIN PAT, EA stau întinşi pe un pat. Alături de ei stă un instrumentist care va cânta. Poate fi Levi de la Altar, sau cineva de la Luna Amară, Kumm, Trauma, Guerrillas etc., bine, Freakadadisk sau altcineva... Toţi în afară de EA trag dintr-un joint.

OMUL DIN PAT (către EA): Ia şi tu...

EA: Lasă-mă cu porcării din astea...

OMUL DIN PAT: O să vină, stai liniştită.

EA: Numai să nu se fi întâmplat ceva.

OMUL DIN PAT: Ce dracu’ să se mai întâmple?

EA: Poate îl omoară taică-so, poate sare trenul de pe şine, poate se tâmpeşte şi îl bagă la închişi, poate o violează pe mă-sa, poate îl prind gaborii cu o bilă, poate...

OMUL DIN PAT: Ia mai taci. Poate te omoară taică-to, poate îţi sare trenul de pe şine, poate te tâmpeşti şi te bagă la închişi, poate îl violezi pe tată-to, poate te prind gaborii cu o bilă, poate...

Toţi fumează şi ascultă muzică.

Scena 2

MAMA şi TATA se uită la TV.

MAMA: Am adus nişte colţunaşi!

TATA îşi toarnă vodcă şi bea.

MAMA: Vrei cu smântână sau fără?

ANDREEA ESCA: Bună seara. Sunt Andreea Esca şi vă prezint Ştirile!

PETRILA. Un bărbat din oraş a murit ieri dimineaţa pe stradă, după ce a făcut infarct din cauza frigului, potrivit lui Sorin Csaki, şeful echipei Serviciului de Intervenţii Rapide din Primăria Petrila, care a sosit imediat la faţa locului. Cadavrul a fost transportat la morgă.

Corespondentul nostru direct vă va informa de la faţa locului. Alexandru, bună seara, ai legătura.

TATA: Gura!

MAMA: Acum ce nu-ţi mai place?

TATA: Mă cac pe colţunaşii tăi.

MAMA: Atunci să mănânci un căcat.

TATA bea.

Intră EL. Se aşază pe un scaun şi priveşte.

EL: Eu vreau cu smântână.

MAMA: Auzi, se cacă...

EL îşi aprinde o ţigară, scrumează într-un pahar.

ANDREEA ESCA: DOLJ. O elevă în vârstă de 15 ani din Craiova a ajuns la spital înjunghiată de propriul frate. Mihaela Felicia Dida a fost adusă de părinţi în stare critică la Spitalul Judeţean de Urgenţă Craiova. Minora a povestit că fratele ei, de 20 de ani, a tăiat-o cu un cuţit, acuzând-o că i-a furat telefonul mobil. Valentin Dida este cercetat pentru tentativă de omor.

EL (către TATA): Nu te-ai săturat de porcăriile astea?

TATA: Auzi, fă, tu ai un pahar curat în toată casa asta?

MAMA: De unde vrei pahare curate dacă pe toate le-ai spurcat? Unde te uiţi sunt doar sticle goale de vodcă, pahare murdare sau sparte şi pâine cu brânză!

TATA: Pâine cu brânză, curvo, că nu ştii să găteşti şi la nimic nu te duce capul.

MAMA: După ce te îndopi ca un animal nici nu-ţi mai place...

TATA: Du-te-n mă-ta. Nici de futut nu eşti bună.

MAMA: Scârbă, parcă tu ai fi în stare.

EL începe să fluiere.

EL: Plec.

Linişte.

ANDREEA ESCA: VRANCEA. Un boschetar din Vrancea a fost dat în urmărire generală după ce, în urmă cu o lună, şi-a omorât concubina într-o pădure de la marginea Focşaniului. Potrivit poliţiei locale, Radu Ciochina (37 de ani) este suspectat că a omorât-o pe timişoreanca Elena Manea (25 de ani) din gelozie. Poliţiştii spun că bărbatul este foarte periculos şi frecventează gările şi mediile aurolacilor.

EL: Hai, daţi-mi banii, trebuie să plec.

MAMA se plimbă cu o cârpă prin cameră, ştergând mobila, TATA se uită la TV. EL se ridică, deschide o carte şi ia de acolo bani. Sau dintr-o noptieră, dulap sau chiar din buzunarul lui TATA, care nici nu observă.

EL scoate un pacheţel de hârtie, îşi face un joint în faţa lor.

TATA: Şi ăla micu’ unde e?

MAMA: O fi la băut, că-i seamănă lu’ tat-so.

EL se aşază pe jos, sub TV, chiar în faţa lui TATA, şi trage. Intră OFIŢERUL.

ANDREEA ESCA: VÂLCEA. Gheorghe Mihai, zis “Melo” (25 de ani), din Colonia Nuci, a fost trimis ieri în judecată pentru omor calificat. Furios că un vecin al sau, Ion Mihai Calina (27 de ani), s-a legat de o fetiţă de trei ani, “Melo” i-a tras acestuia o bătaie soră cu moartea. La 12 zile după “corecţia” aplicată, Calina a murit. “Melo” riscă o pedeapsă privativă de libertate între 15 şi 25 de ani.

OFIŢERUL: Bună seara! Ce mai faceţi, domnilor?

TATA: Futem buha pe TV.

MAMA: Bună seara! Iată, ne pregăteam de masa! Doriţi nişte colţunaşi?

OFIŢERUL: A, de la Dumneavoastră, cum sa nu? Numai mama gătea aşa!

MAMA îi pune în farfurie. OFIŢERUL mănâncă. MAMA îl priveşte pe ascuns.

OFIŢERUL: Ce mai face copilul?

TATA: O fi şi el pe undeva.

EL trage în piept, închide ochii, cade pe-o parte.

Scena 3

EL intră în camera goală de cămin. Are un rucsac mare în spate. Îl trânteşte jos.

EL: Unde-n pula mea sunteţi?

Se aşază pe un pat. Se joacă cu mingea. Se ridică, deschide rucsacul, îşi aranjează hainele în dulap. Scoate afişe şi le lipeşte pe pereţi. Se plimbă nervos prin cameră. Schimbă muzica. Îşi aprinde o ţigară. Fumează nervos. Continuă să se plimbe prin cameră. Urlă după muzică. EL deschide un dulap şi aruncă pe jos haine, obiecte. EL calcă în picioare obiectele aruncate pe jos. Îşi face un cefir (esenţă din ceai negru). Pune în clocot un pachet întreg de ceai (100 - 150 gr) într-o cană. Lasă câteva minute cana acoperită cu o farfurie, apoi stoarce frunzele de ceai. Bea cefirul cu scârbă, încet. Scapă cana jos şi, grăbit, se duce la capătul camerei, vomită. Stă mult timp aşa, scuipând. EL scoate din dulap o minge, se întinde pe masă, ţine mingea la piept. EL se ridică, lasă mingea să cadă, îşi ia capul în mâini. Se ridică nervos, pune un CD cu Sex Pistols, Paraziţii, Hvost sau altceva... Strică obiectele ce-l înconjoară. Se aşază pe mormanul de lucruri stricate şi respiră greoi.

EL: Ţac! Ţac! Ţac!

Ia o bâtă de baseball şi se plimbă dintr-un capăt în altul al camerei. Dă din cap după muzică.

Deschide dulapul, scoate un pachet de hârtie cu marijuana, îşi face un joint. Trage un fum, ţine respiraţia. În camera lui se face o lumină puternică.

EL (expiră vorbind repede): „Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta”

EL (inspiră, ţine respiraţia, expiră): „facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ;”

EL (acelaşi joc): „iarba noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;”

EL (acelaşi joc): „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.”

EL începe să se plimbe prin cameră, lipit de perete.

EL: Nimic nu merită a fi făcut.

EL: Nimic nu există cu adevărat.

EL: Totul e fum. Ori faci ceva, ori nu faci, nu e nici o diferenţă.

EL: Dum-ne-zeu e de fum!

EL: Dumnezeu e de fum!

EL: Dumnezeu e de fum!

Începe să hohotească.

Apar lumini colorate. Lumina ba se stinge, ba se aprinde.

EL hohoteşte, plimbându-se prin cameră. Cade jos hohotind. Ajunge cu capul lângă un lighean. Vomită şi hohoteşte.

EL se ridică, îşi mai face o ţigară, o aprinde. Lumina devine puternică, luminile colorate nu dispar. Se întinde pe masă. Ţine într-o mână mingea sau un scaun, iar cu cealaltă fumează. Priveşte fix tavanul.

EL se ridică, merge legănat spre dulap, scoate nişte tablete, le pisează, le pune într-o lingură, toarnă ceva dintr-o sticluţă. Ţine flacăra unei brichete sub lingură. Miroase lingura. Trage conţinutul într-o seringă şi se injectează. Seringa cade jos.

Lumini orbitoare

Scena 4

TATA porneşte TV-ul. Se aşază în fotoliu, îşi toarnă un pahar de vodcă. MAMA îl priveşte dezaprobator. Cu telecomanda, TATA schimbă continuu canalele. MAMA ia o tigaie şi se plimbă cu ea prin cameră. Ba o şterge cu o cârpă, ba o lasă jos, ba pe masă, îi schimbă locul continuu.

TATA lasă telecomanda şi îşi toarnă vodcă.

MAMA: Te dugu mugu drugu, tucu harcea parcea, poc cioc haraba mătu, întotdeauna Coca-Cola! Trosc, fuck mnaum, ciao!

TATA (îşi toarnă vodcă şi bea): Ciuco!

TATA lasă TV-ul la ştiri. Sunt ştiri doar despre crime comise la beţie.

ANDREEA ESCA: Aseară, Ion Popescu, 35 de ani, din comuna Slobozia, judeţul Botoşani, s-a îmbătat şi şi-a lovit tatăl cu un topor în cap. Ion Popescu ne-a declarat în exclusivitate că tatăl său nu a vrut să-i mai dea bani de vodcă. Ne-a mai declarat că a luat toporul doar pentru a-l speria, dar nu s-a mai putut abţine.

MAMA: Taram-pam-pam!

MAMA îl priveşte pe TATA cum bea dintr-o răsuflare o sută de vodcă.

TATA: Bună dimineaţa, mamă!

ANDREEA ESCA: Geta Grigorescu, 65 de ani, din Bucureşti, îşi impunea o nepoată să se prostitueze. Nepoata a declarat reporterului nostru special că era ţinută închisă într-o cameră. Acolo îi veneau clienţii aduşi de bunică. Pe banii câştigaţi din prostituarea nepoatei, bunica ei îşi lua alcool.

MAMA (gânditoare): Ta-ra-ra-ram!

TATA scoate o sticlă, o deschide, toarnă, bea.

TATA (sfătos, către MAMA): Clădire de pac, pân-pân şi gata, dragă, tu cum credeai?

MAMA porneşte hotărâtă spre sticlă. TATA o ia repede de pe masă şi o ascunde.

MAMA (supărată): Bubi, ta-ram-pam-pam, tralalala, tarararararara...

TATA (mulţumit): Ne-ne-ne, tovarăşă!

ANDREEA ESCA: Gică Costescu, 21 de ani, a fost împuşcat azi în cap de către poliţie. Poliţia a vrut să-l reţină în timp ce vindea droguri unui cetăţean turc, dar Gică a fugit şi poliţiştii au fost nevoiţi să tragă în el. Poliţistul care l-a nimerit în cap e considerat a fi unul dintre cei mai buni ţintaşi din ţară. Turcul s-a predat.

MAMA (se repede brusc spre TATA, îi smulge sticla şi bea direct din ea, apoi râgâie, e deja beată): Aşa dragă!

TATA recuperează sticla şi o bea până la fund. Deschide alta.

MAMA: Trebuie să facem ceva pentru el.

TATA: Trebuie.

MAMA: Nu vezi vum arată? Ce se întâmplă cu el?

TATA: Nimic. Vârsta.

MAMA: Poate să mergem cu el la doctor?

TATA: Nu fi prost, pardon, proastă, care doctor?

MAMA: Auzi, poate că bea droguri!

TATA: Ei, pe dracu!

MAMA: Nu vezi că e tot timpul iritat? Ba râde, ba ţipă ca un cretin.

TATA: Îţi seamănă ţie!

MAMA: Ba ţie!

TATA: Ba ţie!

MAMA: Ba ţie! Sunteţi ambii cretini.

TATA: Iar tu eşti o curvă ordinară!

MAMA: Împuţitu’ dracului! Îmi stric viaţa stând lângă o aşa jigodie şi în loc să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a oferit un aşa dar mă faci şi curvă!

TATA: Mulţumesc, Doamne. Te rog, ia-ţi-o înapoi.

MAMA (bea nervoasă): Puteam să-mi găsesc un soţ ca lumea: cu bani, serviciu normal, maşină... Mi-a trebuit să mă îndrăgostesc de un alcoolic împuţit!

TATA (bea): Iar eu ca un bou m-am căsătorit cu o curvă!

MAMA: Curvă eşti tu, şi tot neamul vostru e de curve!

TATA: Cel mai greu lucru e să trăieşti cu o curvă.

MAMA: Scârbetea dracului! Fă-i mâncare, spală-i hainele, ai grijă de el... Pentru ce? De ce?

TATA: Mâncarea ta e pentru porci. De ce îmi put ciorapii? Doar azi mi i-ai dat! Ăştia sunt ciorapi curaţi?

MAMA: Spală-te, împuţitu’ dracului, dacă vrei să nu pută. Puţi tu! Tot ce atingi se împute!

TATA: Taci, curvă, că te plesnesc!

TATA ia sticla şi vrea să o arunce în MAMA. Vede că e cu vodcă şi bea.

MAMA: Iat-aşa!

ANDREEA ESCA: Bogdan Cosma, 50 de ani, şi-a violat mama fiind în stare de ebrietate. Mama lui, din cauza loviturilor, a decedat.

MAMA: Trebuie să facem ceva pentru el!

TATA: Fă, nu tot vorbi!

MAMA (indignată): Ce să fac?

TATA: Ceva. Orice!

MAMA: Poate să-l ducem la ţară pe vreo lună!

TATA: Vrei să-şi înnebunească bunicii? Le-a furat deja de câteva ori pensia. Poate că le vinde acum porcul sau vaca.

MAMA: Şi atunci ce facem?

TATA: Ceva!

MAMA: Ce?

TATA: Trebuie să putem să facem ceva...

MAMA: Ce să facem?

TATA: Orice.

ANDREEA ESCA: Un poliţist beat şi-a împuşcat soţia, copiii, apoi s-a sinucis. Vecinii victimelor ne-au declarat că soţia poliţistului avea relaţii extraconjugale cu colegii de serviciu ai soţului.

MAMA: Poate să-l dăm la armată!

TATA: Eşti nebună? Au să-l omoare acolo, îl vezi tu în stare să asculte pe cineva, să fie ordonat...

MAMA: Dar trebuie să facem ceva!

TATA (bea): Trebuie.

MAMA (bea): Ce?

TATA: Orice.

Scena 5

O cameră de cămin. Cinci paturi de metal, unul supraetajat. În fundul camerei - o fereastră mare, aproape cât peretele. Fereastra nu dă nicăieri. Pereţii sunt plini de desene şi inscripţii. De la începutul până la sfârşitul scenei, RUPTA, o fată, va încerca să meargă ţinându-se de scenă. Ea va fi în afara scenei. Va merge foarte încet, mai mult stând pe loc decât mişcându-se.

În cameră, pe jos, pot fi aruncate obiecte din scena precedentă. În paturi dorm câte mai multe persoane. EL şi EA fac dragoste. EL stă pe spate, EA – peste el.

EA: Mă iubeşti?

EL: Da.

EA: Zi-mi.

EL: Ce?

EA: Asta.

EL (plictisit): Te iubesc.

EA: Nu aşa. Zi-mi cu dragoste.

EL (plictisit): Te iubesc.

EA: Cu dragoste...

EL (ţipă): Te iubesc!

EA: Aşa.

Unul din cei care dorm începe să se agite prin pat

EL: Iar o să-l apuce.

EA geme

OMUL DIN PAT (ţipă isteric): Nu mai daţi! Spun tot! Vă rog! Spun tot, tot, nu mai daţi... Da, eu am furat. Uşa era deschisă. Vă rog, spun tot... Nu mai am banii, da’ spun tot, tot...

OMUL DIN PAT începe să plângă

EA (geme): tâmpitule... cretinule... boule... ruptule... iubitule... fraiere...

EA se întinde alături de EL

EL: Mulţumesc.

EA: Pentru ce?

EL: Pentru dragoste.

EA (automat): Cu plăcere... boule.

EA îl sărută

OMUL DIN PAT: Spun tot-tot. Da, l-am ucis, dar nu am vrut... Am fost nevoit... Nu mai daţi, vă rog... spun tot...

OMUL DIN PAT plânge

EL: Iar îl bat. Nu ştiu cât o să mai reziste.

EA: De ce îl bat?

EL: Să ştie altă dată.

EA: Tu ai rezista?

EL: Nu. Nimeni nu ar rezista. Toţi spun tot. Toţi sunt nişte cretini. Şi eu.

EA: Ai putea să mori din cauza mea?

EL: Nu.

EA se ridică din pat, se îmbracă

EA: Dacă te rog să nu te mai droghezi...

EL: Nu mă ruga.

OMUL DIN PAT se trezeşte, se ridică din pat. Tot corpul i-e plin de vânătăi, tremură.

OMUL DIN PAT: ’Neaţa!

EL: ’Neaţa!

OMUL DIN PAT iese din cameră

EA: Păi, eu am să vin diseară...

EL: Când vrei.

EA: O să fii aici?

EL: Da, tot timpul.

EA îl sărută şi pleacă

EL se ridică, scoate de sub un pat un bulibuleator (o sticlă de plastic, cu o gaură la mijloc, la fund are apă. Pe un capac de staniol găurit se pune marijuana sau haşiş cu tutun. Fumul se trage prin gaura de la mijloc). EL pune un pic de iarbă pe capacul de staniol.

EL (aprinde, trage un fum): Tatăl nostru...

OMUL DIN PAT (intrând în cameră): Începe o nouă zi de rahat!

EL: Un pâh?

OMUL DIN PAT: OK.

EL şi OMUL DIN PAT trag vreo trei fumuri. Când termină de fumat încep să hohotească. Se întind pe paturi şi râd, ţinându-se de burtă şi de picioare.

OMUL DIN PAT: Mamă, nu mai pot. Şi ce-a zis?

EL: Cine?

OMUL DIN PAT: Ăla!

EL: A, căcat! Nu ştiu.

Hohotesc. Din alt pat se trezesc doi băieţi. Sunt îmbrăcaţi în blugi, unul e şi cu geacă.

UN RUPT: Ce faceţi, băi?

EL: Bine. Dumneavoastră? Cafeluţa?

EL îi întinde lui UN RUPT bulibuleatorul şi un pachet de hârtie cu iarbă. Când UN RUPT aprinde iarba, brusc se trezesc toţi. Băieţi, fete, toţi se strâng în jurul bulibuleatorului. Trag fiecare vreo 4-5 fumuri. O parte încep să hohotească, alţii dansează.

O RUPTĂ (după ce a stat un timp pe pat, rezemată de perete): Aaaaaaaaa! Aaaaaa!

OMUL DIN PAT: Ce-i? Ce s-a întâmplat?

O RUPTĂ: Cad! Aaaaa! Nu mai pot, cad!

O RUPTĂ îşi strânge capul în mâini şi ţipă

OMUL DIN PAT: Te rog, deschide ochii, totul e bine... groapa nu există, totul e bine...

O RUPTĂ deschide ochii, priveşte fix un timp, apoi ţipă.

OMUL DIN PAT (o strânge în braţe): Gata, gata, ieşi din groapă, totul e bine, afară e luminos, tu ai ieşit cu mama la plimbare, mama ţi-a luat un suc (îi toarnă o cană cu apă şi i-o dă. O RUPTĂ bea semiconştientă). Cerul e albastru, Dumnezeu dă norii în părţi. Dumnezeu te priveşte. Te priveşte numai pe tine. Numai tu îl vezi.

O RUPTĂ începe să zâmbească cu ochii închişi.

OMUL DIN PAT tace, închide ochii. Un timp stau ambii aşa. Apoi OMUL DIN PAT începe să ţipe.

OMUL DIN PAT: Nu mai daţi, bă. Spun tot. Nu mai da... Nu mai pot...Gata!

O RUPTĂ se lipeşte de perete la un capăt al patului şi-l priveşte îngrozită.

EL e pe spate în mijlocul camerei. Un timp toţi îngheaţă în poziţiile lor. Stau aşa câteva minute. Lumina se stinge. Când se aprinde, e doar EL pe spate în mijlocul camerei. Arată ca un mort. Acest EL poate fi o păpuşă sau cineva care seamănă cu EL.

E semiîntuneric. Apare EL şi Dumnezeu. Se plimbă în jurul lui EL de pe podea, se împiedică de EL; ba dau impresia că discută intens ceva, ba că se ceartă. Apoi lumina se stinge. Când se aprinde iarăşi, e doar EL la podea. Încet începe să-şi mişte mâinile şi picioarele.

Scena 6

TATA mănâncă cu o cană ciorbă dintr-o cratiţă. E cu maieul pătat de ciorbă. Râgâie. MAMA şi OFIŢERUL stau pe scaune şi zâmbesc. Toţi sunt beţi.

OFIŢERUL: Şi ce citeşte?

MAMA: Tot felu’ de prostii. Cred că se crede artist.

OFIŢERUL: Aha, artist.

TATA (mâncând): Acum toţi e artişti.

OFIŢERUL: Eu, în pula mea, mă scuzaţi, doamnă, de expresie, când eram de vârsta lor, săpam şanţuri de-mi săreau capacele. Mi-era ruşine să le cer părinţilor ciorapi, ce ciorapi?, chiloţi, ce chiloţi?, mi-era ruşine să le cer o linguriţă de zahăr pentru ceai. Iar ei, în pula mea, pardon, vor totul, că-s artişti. În pula mea.

MAMA: Nu e chiar aşa de rău.

OFIŢERUL: Se poate şi mai rău.

ANDREEA ESCA: ARGEŞ. Un incendiu soldat cu trei răniţi grav s-a declanşat ieri dimineaţă la o staţie de pompare a gazolinei din Merişani. Din primele cercetări a rezultat că cei trei răniţi sunt şi principalii suspecţi. Focul a izbucnit din cauza unor scurgeri de gazolină provocate de încercările de sustragere a acestui produs din conductă.

TATA: Curvo, da’ tu ce stai aici?

OFIŢERUL lasă capul în jos.

MAMA: Păi ce, toată ziua vrei să alerg după curul tău? Iaca mai beau şi eu. Crezi că nu pot?

MAMA toarnă şi bea.

TATA (apropiindu-se furios): Nu poţi nimic, curvă. Crezi că te-ar fute cineva? La toţi le e silă de tine.

TATA o loveşte. MAMA cade. TATA vede sticla de vodcă şi bea.

OFIŢERUL: Eu, în pula mea, dacă s-ar putea, aş vrea să învie Ceauşescu.

ANDREEA ESCA: MEHEDINŢI. Mariana T. (24 de ani) a încercat să scape de o sarcină nedorită, îngropând fetusul de 16 săptămâni lîngă terasamentul de cale ferată de la Valea Anilor. Anchetatorii au stabilit că tînăra a fost ajutată de nişte copii. Mariana a fost internată la Spitalul Judeţean pentru îngrijiri şi, în funcţie de rezultatul medico-legal, vor fi propuse măsurile ce se impun.

TATA: Stalin, dom’le, care Ceauşescu. Ceauşescu era prea bun. Dacă-l pupa cineva în cur, se înmuia. Muie le trebuie ăstora de acum. Muie! Stalin le-ar da muie!

OFIŢERUL: I-ar fute-n cur, în pula mea!

TATA: Muie, dom’le, în fiecare zi muie! În fiecare zi o nouă periuţă de dinţi. Muie lor!

MAMA (bând): Muie ţie!

TATA: Taci, curvă!

OFIŢERUL: Muie!

TATA: Dute-n pizda mă-tii şi tu!

OFIŢERUL: Ce, te superi?

TATA: Căcat borât.

OFIŢERUL (râzând): Eeeee!

Stau la masă şi beau. Din când în când MAMA se ridică şi şterge mobila.

SCENA 7

Aceeaşi cameră de cămin. Semiîntuneric. EL stă pe spate în mijlocul camerei. Alături de EL e o seringă şi o minge de baschet. Cineva bate la uşă. EL de-abia îşi ridică o mână, dar o lasă imediat jos. Pe paturi stau întinse mai multe persoane care nu se mişcă. Bătăile la uşă continuă, apoi intră EA. Îşi aruncă haina pe jos şi îngenunchează lângă EL. Îi ia capul în mâini şi-l scutură.

EA: Alo! Hei! Trezeşte-te, române!

EL nu dă nici un semn că ar fi conştient de ce se întâmplă.

EA: Trezeşte-te! De ce mă sperii? Alo!

Acelaşi joc.

EA: Doar te-am rugat să nu mai faci asta, de ce trebuie să suport toată porcăria? Răspunde odată!

EL ridică o mână şi o lasă imediat jos.

EA (isterică, îi face respiraţie gură la gură): Respiră, cretinule! Trăieşte, curvă! Vrei să faci mişto de mine? Zi-mi, imbecilule, cine e cel mai tare? Cine e în stare să spargă munţii şi nu e în stare să trăiască fără căcaturi?

EL tuşeşte, deschide ochii.

EA îi lasă capul să cadă pe podea. Ia seringa în mână. Loveşte mingea cu piciorul.

EA cade lângă EL. Priveşte cu ochii larg deschişi tavanul. EL se întoarce pe o parte, priveşte aiurit în jur. Se ridică, bea apă. Râgâie. O vede pe EA. Se întinde lângă EA.

EL: Mă iubeşti?

EA: Da.

EL: Zi-mi.

EA: Ce?

EL: Asta.

EA (plictisită): Te iubesc.

EL: Nu aşa. Zi-mi cu dragoste.

EA (plictisită): Te iubesc.

EL: Cu dragoste...

EA (răguşită): Te iubesc!

EL: Bine.

Stau întinşi fără să zică nimic. La un moment dat EA începe să tresară şi să ţipe.

EA: Aaaaaaaaa! Aaaaaa!

EL: Ce-i, copil? Ce s-a întâmplat?

EA: Cad! Aaaaa! Nu mai pot, cad!

EL: Te rog, deschide ochii, nu se întâmplă nimic, totul e bine... groapa nu există, totul e bine...

EA deschide ochii, priveşte fix un timp, apoi ţipă.

EL (o strânge în braţe): Gata, gata, ieşi din groapă, totul e bine, afară e senin, tu ai ieşit cu părinţii în parc, mama ţi-a luat un suc (îi toarnă un pahar cu apă şi i-l dă. EA îl aruncă). Cerul e albastru, Dumnezeu dă norii în părţi. Dumnezeu te priveşte. Te priveşte numai pe tine. Numai tu îl vezi.

EA tresare, are convulsii.

EA: Mi-e frica.

EL: Să nu-ţi fie - totul e doar în capul tău, ţi se pare.

EA începe să plângă. EL o ţine în braţe.

EA: Mor...

EL: Ba nu mori. Totul e bine.

EA: De ce nu mă crezi? Chiar mor, te rog, ajută-mă, nu mai suport...

EL: Nu-ţi fie frică, totul e bine, dar ştii că doar ţi se pare, o să treacă, să mă crezi, totul o să fie bine, o să râzi iar, crede-mă, te rog mult…

EA (plângând): Nuuuuuu!

EL: O să fie bine.

EA: Ba nu o să fie. O să-mi plesnească inima.

EL: Linişteşte-te, doar ţi se pare.

EA: Mi se scurge creierul afară! Mi-e frică!

EL: Nu ţi se scurge nimic, crede-mă, te rog.

EA: Nu mai pot respira, mă sufoc.

EL: Ba poţi.

EA: Nu te mai văd, nu te mai aud, nu-mi mai simt corpul.

EL: O să treacă, totul o să treacă.

EA leşină. EL se sperie, începe să o scuture.

EL: Trezeşte-te, te rog!

EA nu dă nici un semn că ar fi conştientă de ce se întâmplă.

EL: Trezeşte-te! Vrei să mă sperii?

Acelaşi joc.

EL: De ce ai făcut asta, de ce trebuie să suport asta? Răspunde odată!

EA ridică o mână şi o lasă imediat jos.

EL (isteric, îi face respiraţie gură la gură): Respiră, proasto! Trăieşte, morţii mă-tii! Vrei să faci mişto de mine? Zi-mi, proasto, eşti deşteaptă? Vrei să cad şi eu înapoi, ce vrei? Vrei să mă arunc pe geam? Te rog, te rog...

EL îi lasă capul să cadă pe podea.

Scena 8

MAMA şi TATA se uită la TV şi beau. Regizorul poate folosi texte noi din reclame modificându-le sau nu.

MAMA: Ce vacă sunt!

TATA: Mda.

MAMA: Of, Doamne.

ANDREEA ESCA: PRAHOVA. După ce s-a certat cu mama ei, Elena P. (23 de ani), din Ploieşti, şi-a turnat motorină în cap, apoi şi-a dat foc în plină stradă. Vecinii i-au sărit imediat în ajutor şi, după ce au reuşit să stingă vâlvătaia, au transportat-o la Spitalul Judeţean de Urgenţă. Medicii ploieşteni sunt sceptici în ce priveşte şansele ei de supravieţuire pentru că tânăra a suferit arsuri de gradul IV pe aproape 90% din suprafaţa corpului.

TATA: Moncos. Forţă şi fidelitate.

MAMA: Depozit en gros.

TATA: Carne de pasăre, brânzeturi, ouă.

MAMA: Care ouă?

TATA: Bine, şi produse nealimentare.

MAMA: Bere de la munte.

TATA: Eşti ceea ce bei.

MAMA: STALIN. Pentru cei puternici.

TATA: Prietenii ştiu de ce.

MAMA: Băi, ia mai fă o dată chhhhh!!!

ANDREEA ESCA: NEAMŢ. Doiniţa Onofrei (47 de ani), din Suceava, urmărită general pentru omor calificat, a fost prinsă la Mănăstirea Văratec. Femeia este acuzată că şi-a ucis, la sfârşitul săptămânii trecute, mama, în vârstă de 77 de ani, cu mai multe lovituri de ciocan în cap. Suceveanca a fost arestată şi riscă, pentru omor calificat, o pedeapsă cuprinsă între 15 şi 25 de ani.

MAMA: Marinadă grecească.

TATA: Trebuie, totuşi, să fac o mică paranteză. Piept de pui, pulpă de pui, piper, boia iute, cimbru, ceapă.

MAMA: Tu şi Tuborg.

TATA: Trebuie să ştii doar că nemţii ştiu totul despre bere.

ANDREEA ESCA: CONSTANŢA. Zeci de gospodării din satul Siriu au fost distruse ieri de alunecările de teren produse de infiltraţiile de apă rezultate din topirea bruscă a zăpezilor. Casele s-au înclinat, pereţii s-au crăpat, iar doua locuinţe s-au prăbuşit sub ochii localnicilor. Fântânile din sat au fost inundate cu nămol. În Siriu locuiesc 300 de suflete, în 85 de case construite din chirpici. Familiile rămase fără case au fost adăpostite în şcoală.

MAMA: Nu trebuie să ştii germana.

TATA: Knorr delicat, gust de căcat.

MAMA: Regele berii din România.

TATA: Marmota învelea ciocolata în staniol.

ANDREEA ESCA: BRAŞOV. Violeta Romanciac (30 de ani), din Caracal, a decedat miercuri seara, într-un grav accident de circulaţie pe DN 1, în judeţul Braşov. Autoturismul Skoda Fabia, la volanul căruia se afla victima, a ieşit de pe şosea din cauza vitezei şi s-a izbit de malul unui şanţ. Potrivit poliţiştilor, chiar înainte de accident, şoferiţa fusese amendată pentru depăşirea vitezei legale.

MAMA: Sigur, sigur.

TATA: Olla, bune de tot!

MAMA: Adevărată calitate!

TATA: De ce e laptele tău aşa de bun?

MAMA: De vacă!

TATA: Supărat?

MAMA: Foarte supărat!

TATA: Un roman şoc, pe muzică supărată, ambalat inteligent, numai pentru cunoscători! Fiţi prezenţi la deschiderea cutiei!

MAMA: Letopizdeţ şi Asfalt!

TATA: O bere bună se bea cu măsură!

MAMA: Gustul fierbinte al fiecărei clipe!

TATA: Simţi că într-adevăr îţi curăţă bine dinţii.

Scena 9

EA zace pe spate. RUPŢII stau pe marginea unui pat şi se uită prin părţi aiurea. Intră RUPTA. Se apropie de EA şi o priveşte. Îi scutură capul. EA geme.

RUPTA (către EA): O să fie şi mai bine acum, o să fie bine-bine, bine? Mama o să-ţi prepare ceva, vrei?

EA aprobă din cap.

RUPTA: Foarte bine, vezi că ştii ce vrei. În sfârşit...

RUPTA pregăteşte o seringă, o injectează pe EA. EA tresare şi nu mai dă nici un semn de viaţă. RUPTA o priveşte zâmbind.

RUPTA: Sau ţi-e rău?

Linişte.

RUPTA: Hai că am să te ajut eu.

RUPTA îi desface cămaşa lui EA, îi masează sânii.

RUPTA (către RUPŢI): Băieţi, doamna are nevoie de un prim-ajutor. Hai, rapid la treabă!

RUPŢII se ridică, unul o sărută pe EA, altul o dezbracă. O violează pe rând. O lovesc. EA nu dă nici un semn de viaţă. În tot acest timp RUPTA stă pe marginea patului şi priveşte cu interes.

RUPTA: Şi mai ziceai că nu eşti curvă.

Scena 10

EL şi TATA stau la masă. TATA va fi la început sobru, apoi se va îmbăta. TATA are lângă el un pet de 2 litri de vin din care va bea cu EL.

TATA toarnă vin în două pahare mari, îi întinde unul lui EL

TATA: Hai noroc!

EL: Noroc.

Ciocnesc paharele. TATA îl dă peste cap pe loc, EL bea doar un pic. TATA îşi umple paharul la loc, îl bea rapid, toarnă altul.

TATA: Îmi pare foarte rău că nu te-am dus la biserică de când erai mic. Măcar de-ţi dădeam o Biblie să citeşti… Dar ştii cum erau timpurile, dacă mergeam la biserică ne puteam trezi fără serviciu, ba chiar la pârnaie.

EL: Mda…

Şi EL şi TATA beau. TATA toarnă, ciocnesc, ambii dau paharele peste cap. Până la sfârşit ei vor bea într-un ritm rapid.

TATA: Şi eu l-am descoperit pe Dumnezeu singur. La început, când predam la şcoala serală Ateismul Ştiinţific. Aveam Biblia Veselă ca material didactic. Şi tot citind-o şi predând, mi-am dat seama că e ceva acolo… Atunci am căutat Biblia. Nu ştiu dacă e Dumnezeu, dar ceva tot e… O forţă supremă, care ne conduce, ne controlează, are grijă de noi.

EL: Îhî…

TATA: Altfel de unde sunt toate? Şi toate lucrurile sunt atât de perfecte! Uită-te la căţei, la pisici, cum pot fi atât de frumoşi?

Beau.

TATA: Doar Dumnezeu putea crea lucrurile astea atât de perfecte şi de frumoase.

EL: Şi broaştele?

TATA: Ce broaşte?

EL: Sunt perfecte şi frumoase?

TATA: Da.

EL: Cum să fie frumoase? Sunt hidoase!

TATA: Sunt perfecte!

EL: Ba-s hidoase!

TATA (iritat şi beat): Perrrrrfecte!

EL: Căcat… Ia mai lasă-mă cu Dumnezeul tău, ce te apucă?

TATA: Dumnezeu există!

EL: Nu există!

TATA: Ba există!

EL: Ba nu există!

TATA: Ba există!

EL: Ba nu!

TATA se ridică, ia petul cu vin, îi dă cu el în cap lui EL.

TATA: Există! Există! Există! Există! Există!

Scena 11

Scena are forma unei camere de interogatoriu. OMUL DIN PAT şi EL stau pe scaune în faţa unui ofiţer de poliţie. Un plutonier se plimbă prin cameră, lovindu-şi bulanul de mână.

OFIŢERUL: Aşa... Ia să vedem ce aţi scris voi acolo.

ANDREEA ESCA: ARGEŞ. Vasile Crăciun (20 de ani) a fost reţinut de poliţiştii din Coseşti sub acuzaţia de acte de terorism. Aceştia au stabilit că, pe 26 ianuarie, Vasile a apelat serviciul de urgenţă 112, spunând că în şcoala din Jupâneşti se află o bombă. Totul s-a dovedit a fi o alarmă falsă. Farsa îl poate costa pe Vasile Crăciun între 1 şi 20 de ani de închisoare.

OFIŢERUL ia foaia din faţa lui EL.

OFIŢERUL (citeşte): „M-am trezit dimineaţa pe la 11-12. M-am pişat (ridică o privire mustrătoare spre EL). Începe o nouă zi de rahat, mi-am zis (OFIŢERUL se uită spre PLUTONIER şi acesta îi dă un bulan pe spate lui EL, OFIŢERUL citeşte mai departe mai repede). Să merg la facultate să ascult boşorogii? Să privesc ştiri cu criminali alcoolici? Să mă îmbăt şi eu? Nu. M-am spălat pe dinţi, am făcut un duş, am mâncat, am borât. Apoi m-am culcat. Se făcea că am scăpat de viaţa de cămin, că am ajuns în munţi, departe, mai departe de România voastră, mai departe de orice civilizaţie. Era OK. Apoi m-am trezit. M-am pişat. Am făcut un duş, m-am spălat pe dinţi, ba nu, am mâncat, cred, înainte. Apoi a venit OMUL DIN PAT şi am cântat la chitară, am mai desenat ceva pe pereţi şi mi-am zis la sfârşit: S-a mai dus o zi de rahat. Dar nu, s-a auzit cum cineva loveşte violent la uşă. Atunci aţi apărut voi”.

OFIŢERUL lasă scârbit foaia şi-l priveşte crunt pe EL. EL îi zâmbeşte frumos.

ANDREEA ESCA: GALAŢI. Doi fraţi din comuna Costache Negri, Teofil si Nelu Tofan, de 17 ani şi respectiv 19 ani, au comis două spargeri de locuinţe în aceeaşi zi, acţionând separat, în comune diferite. Au avut însă ghinionul să fie prinşi de poliţie, cu sprijinul cetăţenilor. Ei şi-au recunoscut faptele şi sunt cercetaţi în libertate.

OFIŢERUL (iritat): Mă crezi prost, bă, te crezi deştept, bă? De mine, bă, să faci mişto? Ştii câţi cretini ca tine am băgat eu, bă, la pârnaie? Să mă fuţi tu pe mine, bă?

EL: Da, bă. Mă fut pe tine.

OFIŢERUL se ridică şi îl loveşte în faţă pe EL. În acelaşi timp PLUTONIERUL începe să-l lovească pe EL cu bulanul în coaste, spate, cap. Lui EL îi izbucneşte sângele pe nas. OMUL DIN PAT priveşte speriat scena, începe să tremure.

OFIŢERUL: Tu pe mine, bă? Pe mine, bă, fraiere? Drogat împuţit! De unde aveaţi atâta iarbă? Cine a adus-o? Vindeaţi? Răspunde!

EL tace şi scuipă sânge pe jos.

EL: Da, o vindeam. A adus-o mă-ta.

Un timp PLUTONIERUL aşteaptă, apoi, la semnalul OFIŢERULUI, continuă să-l lovească.

ANDREEA ESCA: BUZĂU. Dorel Pascu (58 de ani), unul dintre şoferii de pe microbuzele de transport şcolar din comuna Berca, este acuzat de hărţuire sexuală de şase eleve şi de părinţii lor. Reclamaţiile depuse la poliţie se referă la faptul că acesta le-ar hărţui pe eleve, unele dintre ele minore. Şoferul declară că este victima unor jocuri de interese, idee susţinută şi de directorul şcolii, Sorin Teodorescu.

După un timp, scârbit, OFIŢERUL îi face semn PLUTONIERULUI să se oprească. Trage foaia OMULUI DIN PAT.

OFIŢERUL: Aşa! (citeşte din ce în ce mai enervat) “M-am trezit dimineaţa pe la 12. M-am pişat. M-am dus la duş, am făcut o labă. Am mâncat, m-am spălat pe dinţi, mi-am spălat chiloţii, apoi ciorapii. Apoi am mers la EL. Am cântat. Apoi a bătut cineva la uşă. Să-mi bag pula, mi-am zis, cine să fie? Eraţi voi”.

OFIŢERUL începe să-l lovească pe OMUL DIN PAT în coaste, spate, cap.

OFIŢERUL: El a adus-o, da? El a adus-o s-o vândă?

EL: Da, căcatule, eu am adus-o.

OFIŢERUL îl lasă pe OMUL DIN PAT, se apropie de EL, îi trage un şut în burtă din toată puterea.

OFIŢERUL: Vezi, acum deja, în pula mea de gunoi, e altă discuţie.

Scena 12

Acelaşi decor. Pe o parte a mesei e acelaşi OFIŢER sau OFIŢER2 (foarte asemănător cu OFIŢER), în partea cealaltă e TATA. Pe masă - multe sticle de vodcă.

TATA: Noroc!

OFIŢER2: Noroc!

Ciocnesc şi beau

OFIŢER2: Da, bă, înainte era altfel, orice nu ai spune. Vodca era bună şi ieftină. Şi lumea era altfel. Nu ca acum. Nici nu auzeai de drogaţi. Copiii ăştia... În loc să bea ca noi..., să se simtă bine..., zi, nu-i aşa?

TATA (toarnă şi beau): Ba da, bă.

OFIŢER2: Să bea, să mănânce şi ce să-ţi mai trebuiască, nu, bă?

TATA (toarnă şi beau): Ba da, bă.

ANDREEA ESCA: Costineşti: Un elev din Oradea, aflat în tabără la Costineşti, s-a jucat de-a spânzuratul şi a ajuns în comă la spitalul din Constanţa. Alexandru B. (15 ani) le arăta colegilor cum se efectuează o strangulare şi, din greşeală, s-a spânzurat sub ochii îngroziţi ai acestora.

OFITER2: Să bea, să mănânce şi ce să-ţi mai trebuiască, nu, ba?

TATA (toarnă şi beau): Ba da, bă.

OFITER2: Lor le trebuie, mă rog, să se drogheze, apoi le vin tot felul de idei cretine în cap... Nu, înainte sigur era mai bine...

TATA: Atunci, cum facem?

OFITER2: Mai toarnă!

TATA toarnă şi beau.

ANDREEA ESCA: Prahova: Atacurile urşilor asupra ciobanilor prahoveni s-au înmulţit în ultima săptămână. Un tânăr de 19 ani de la stâna Priscu a ajuns la spitalul din Câmpina după ce s-a luptat, timp de câteva minute, cu o ursoaică de peste trei sute de kilograme. Florin Muşat nu a vrut decât să-şi apere oile, dar fiara s-a năpustit asupra sa, provocându-i răni la cap şi la mâini.

OFITER2: Păi, ştii, nu-i chiar aşa de simplu, da' dacă ştii cu ciiine..., cuuum..., chiar, mai ai tu palincă din aia?

TATA: Mai era ceva...

OFIŢER2: Biiine... Cu palincă bună se rezolvă tot. Aşa e tot românul... Cum zicea Eminescu... Cum poţi rezista la o palincă bună?

TATA toarnă. Ciocnesc şi beau.

TATA: Şi-ai auzit, bă, ce zicea Năstase? E tare tipu’ de tot. Cu doctorate, chestii, vile, firme. Da-păi Bush, ăla!

OFIŢER2: Şi de Clinton ce zici?

TATA (toarnă şi beau): Da, ăla da, ăla era reales în România până murea. Tocmai cu chestia aia, saxofonul, de ce-s dornice româncele. Că de români nu mai vorbim... hă-hă-hă...

Ambii râd mulţumiţi.

OFIŢER2: Lasă că şi noi, românii, suntem tari, poate chiar cei mai tari. L-ai citit pe Ţuţea? Demonstrează clar, pe puncte, că suntem cei mai tari dintre baştani. Ne fut toţi, da’ noi rezistăm.

TATA toarnă.

ANDREEA ESCA: Constanţa: Poliţiştii constănţeni au surprins în flagrant o prostituată în timpul “serviciului” care era de fapt un bărbat. E.A., de 29 ani, din comuna Calvini, judeţul Buzău, a recunoscut că pe litoral percepe 250.000 lei pentru sex oral. Travestitul nu a venit la mare singur, ci însoţit de iubitul “său”.

TATA: Aşa e, bă. Iată de la ce e tăria!

TATA ridică o sticlă în aer. Râd ambii mulţumiţi.

TATA: Formula magică! Noroc!

OFIŢER2: Noroc!

Scena 13

Semiîntuneric. EL şi OMUL DIN PAT stau pe marginea patului în camera de cămin. Sunt ambii bătuţi. Tac.

EL: Nu se poate aşa ceva.

OMUL DIN PAT: Frate, doar ştii că nu e vina mea...

EL: Da.

OMUL DIN PAT: Că eu în viaţa mea n-aş fi spus nimic, că mai bine mi-aş băga pula şi aş muri, decât să... Ştii cât ţin la tine. Ştii că te iubesc.

EL: Ştiu. Nu e vina ta. Nu e vina mea. E vina noastră. Pentru că suntem nişte retardaţi, nişte imbecili care nu sunt în stare de nimic. Pentru că orice căcat poate să vina la noi şi să ne fută, iar noi să aplaudăm şi să spunem ce frumos e. Pentru că mă-ta nu-ţi trimite bani şi ţi-e silă de ea, iar mie mama îmi trimite şi oricum mi-e silă de ea.

OMUL DIN PAT îl strânge de umeri pe EL.

OMUL DIN PAT: Fac tot ce zici, ştii...

EL: Da, ştiu. De fapt nu mai ştiu nimic. Ce pula mea facem? Ce se întâmplă? Urăsc din tot sufletul căcaţii ăştia, aşa cum şi ei ne dispreţuiesc, dar nu mai e nici o cale de ieşire. Totul se termină aici, acum.

OMUL DIN PAT: Frate...

EL: Căcat frate... Să-mi scurtez venele, să mă arunc de pe cămin? Nici de asta nu-s în stare. Cum căcaţii ăştia nu-s în stare să ne înţeleagă. Poţi măcar să-ţi bagi drujba-n cur, că nimeni nu te observă. Sunt tot timpul beţi şi caută drogaţi şi insigne. Altceva nu mai există. Nimic nu mai există. M-am săturat. Îmi bag pula-n viaţa asta. Să omori toţi senilii? Să dai foc gunoiului? Eşti în stare? Da, da, spune-mi că zbor prin nori, că Dumnezeu mă vede numai pe mine. Spune-mi cât de frumos e. Apoi trânteşte-mă înapoi în jegul ăsta şi calcă-mă în picioare.

OMUL DIN PAT: Ce facem, frate?

EL se ridică, se plimbă agitat prin cameră.

EL: Dezbracă-te.

OMUL DIN PAT se dezbracă ascultător, privindu-l tot timpul pe EL. Şi EL se dezbracă, apoi din dulap sau de pe perete scoate două costume, cămăşi albe şi cravate.

EL: Îmbracă-te.

Se îmbracă încordaţi.

EL: De ce nu râzi? Acum chiar că e pizdeţ cu noi! Hai! Poţi să-ţi iei şi patul.

EL iese urmat de OMUL DIN PAT.

Scena 14

EL şi TATA stau la masă. TATA va fi la început sobru, apoi se va îmbăta. TATA are lângă el un pet de 2 litri de vin din care va bea cu EL.

TATA toarnă vin în două pahare mari, îi întinde unul lui EL

TATA: Hai noroc!

EL: Noroc.

Ciocnesc paharele. TATA îl dă peste cap pe loc, EL bea doar un pic. TATA îşi umple paharul la loc, îl bea rapid, toarnă altul.

TATA: Îmi pare foarte rău că nu te-am dus la biserică de când erai mic. Măcar de-ţi dădeam o Biblie să citeşti… Dar ştii cum erau timpurile, dacă mergeam la biserică ne puteam trezi fără serviciu, ba chiar la pârnaie.

EL: Mda…

Şi EL şi TATA beau. TATA toarnă, ciocnesc, ambii dau paharele peste cap. Până la sfârşit ei vor bea într-un ritm rapid.

TATA: Şi eu l-am descoperit pe Dumnezeu singur. La început, când predam la şcoala serală Ateismul Ştiinţific. Aveam Biblia Veselă ca material didactic. Şi tot citind-o şi predând, mi-am dat seama că e ceva acolo… Atunci am căutat Biblia. Nu ştiu dacă e Dumnezeu, dar ceva tot e… O forţă supremă, care ne conduce, ne controlează, are grijă de noi.

EL: Îhî…

TATA: Altfel de unde sunt toate? Şi toate lucrurile sunt atât de perfecte! Uită-te la căţei, la pisici, cum pot fi atât de frumoşi?

Beau.

TATA: Doar Dumnezeu putea crea lucrurile astea atât de perfecte şi de frumoase.

EL: Şi broaştele?

TATA: Ce broaşte?

EL: Sunt perfecte şi frumoase?

TATA: Da.

EL: Cum să fie frumoase? Sunt hidoase!

TATA: Sunt perfecte!

EL: Ba-s hidoase!

TATA (iritat şi beat): Perrrrrfecte!

EL: Căcat… Ia mai lasă-mă cu Dumnezeul tău, ce te apucă?

TATA: Dumnezeu există!

EL: Nu există!

TATA: Ba există!

EL: Ba nu există!

TATA: Ba există!

EL: Ba nu!

TATA se ridică, ia petul cu vin, îi dă cu el în cap lui EL.

TATA: Există! Există! Există! Există! Există!

Scena 15

EA e întinsă pe spate în mijlocul camerei de cămin. Acelaşi INSTRUMENTIST din Scena 1 va interpreta un marş funerar. RUPŢII o vor rostogoli lent pe EA într-un cearşaf şi o vor căra din cameră.

Scena 16

Un birou. EL şi OMUL DIN PAT sunt într-o parte a biroului, PATRONUL – în cealaltă. PATRONUL zâmbeşte forţat tot timpul.

EL: Sunt o vampă de lux, am nişte picioare de iapă şi ţâţe mari... Ah…

PATRONUL: Nu, nu, mai tare!

EL: Ah!

OMUL DIN PAT: Ah!

PATRONUL: Mai tare!

EL: Ah!

OMUL DIN PAT: Ah!

PATRONUL: Aşa! Excelent!

EL: Ah! barosanule, vreau să-mi bagi mâna sub rochiţă, sub chiloţei, ah, sunt fleaşcă toată. M-ai înnebunit. Loveşte-mă pe cur, pe tâţe, mor! Ah ce tare ţi-e! E cea mai beton pulă! Îmi dai voie să mă joc cu limba pe ea? Ah!

PATRONUL: Bravo! Excelent, de voi am nevoie. Ţineţi fraierii cât mai mult. Vă angajez, ce să fac... Deşi am o firmă modestă, ştiţi, acum nici nu se putea altfel, nu vă pot angaja cu carte de muncă. Salariul va fi motivant. Trebuie să fiţi dinamici, sociali, să vă adaptaţi în dependenţă de mediul în care vă aflaţi... Salariul cred că nici nu vă interesează, nu?

ANDREEA ESCA: BACĂU: Gardianul public Constantin Mareş (23 de ani) a fost găsit împuşcat ieri noapte, în jurul orei 0.30, la punctul de pază al depozitului de combustibil aparţinând firmei BAT Moineşti. Lângă gardian se afla pistolul TT, de calibru 7,62 milimetri, pe care îl avea în dotare şi o sticlă de vodcă. Deocamdată nu se cunosc motivele gestului său.

OMUL DIN PAT vrea să răspundă, dar PATRONUL continuă.

PATRONUL: Căci vă interesează experienţa, nu? Pe urmă lucrurile se vor schimba, poate. Ştiţi, după comuniştii ăştia e greu de făcut ceva. Eu sunt capitalist, nu pot să vă dau mai mult decât fac eu. Dar eu trebuie să investesc banii tot timpul, altfel afacerea s-a dus, salut!

EL: Şi noi?

PATRONUL: Da, nu aveţi dreptul să fumaţi în sediul firmei. Să vă spălaţi întotdeauna ceştile după ce beţi cafea, să completaţi condica, cui, când aţi telefonat, ce timp aţi petrecut, la firmă, dar nu pentru interesele firmei, ci pentru interese personale. Necompletarea condicii se amendează, toţi plătesc pentru telefoanele pe care le-au dat.

ANDREEA ESCA: CRAIOVA: Un poliţist al Politiei municipale Craiova a provocat, joi seara, un accident de circulaţie, rănind câteva persoane şi avariind două autoturisme. Poliţistul se afla în stare avansată de ebrietate. La scurt timp, fratele său, tot poliţist, a apărut din senin şi i-a agresat pe jurnaliştii care se interesau de caz. Cei doi au primit mustrare.

Intră SECRETARA, tot ea RUPTA. Îl priveşte lung pe EL şi pe PATRON.

SECRETARA: Domnule PATRON, cu muiştii ăia ce facem?

PATRONUL: Pizda mă-sii... Pardon! Ia-le câteva vodci şi trimite-o pe Simona să le ducă, da’ într-o rochie, mai scurtă, no...

OMUL DIN PAT şi EL îşi aprind câte o ţigară.

EL (către PATRON): Auzi, nu vrei să-ţi sug şi pula?

Scena 17

Nişte poliţişti care pot fi interpretaţi de RUPŢI vor face percheziţie, demolând toată camera de cămin. Vor rupe afişele, vor arunca pe jos toate hainele şi obiectele.

Scena 18

MAMA şi TATA se uită la TV.

ANDREEA ESCA: IAŞI: Florin Simion, un pugilist din Galaţi, a ajuns în stare gravă la spital după ce nu a mâncat nimic timp de trei zile. Fost sportiv de performanţă, bărbatul se întorcea din Ungaria când în Oradea a fost jefuit şi lăsat fără nici un ban, precizează sursele noastre. Dar să urmărim evenimentele.

La un moment dat în camera lor apar RUPŢII (când îşi termină treaba din scena paralelă), vor studia liniştiţi încăperea. Îi vor desena mustăţi lui Ceauşescu sau îi vor face nas de clovn lui Stalin. Sau îi voi pune mustăţi unui bust cu Mihai Eminescu.

ANDREEA ESCA: BOTOŞANI: Fostul primar al Botoşaniului refuză să predea noului edil telefoanele mobile de serviciu. De asemenea, Florin Egner şi-a luat acasă şi un bust al lui Mihai Eminescu, donat chiar de autor primăriei. Din aceste motive, serviciul resurse umane al municipalităţii nu-i poate încheia fostului primar cartea de munca.

MAMA şi TATA se vor uita în continuare la TV. Doar când din întâmplare UN RUPT va opri televizorul, cei doi vor sări disperaţi şi zbierând spre portret încercând să-l şteargă. Sau să alerge după RUPŢII care îl lasă la spectatori.

TATA: Blasfemie!

MAMA: Să vă şteargă moartea!

Scena 19

EL se plimbă prin camera sa de cămin devastată. E îmbrăcat elegant, în costum, cu cravată. RUPTA va sta nemişcata pe un scaun sau pe jos în camera părinţilor. Poate avea pe ea o batistă ce îi acoperă capul. În camera lui EL e o minge de baschet spartă.

EL se dezbracă nervos, aruncă hainele pe jos, deschide dulapul si aruncă obiecte, haine, până găseşte un bulibuleator şi o seringă. Se aşază pe marginea patului şi priveşte bulibuleatorul şi seringa. Le aruncă jos. Se întinde în pat şi se uită la tavan. Se ridică iar. Stă cu capul spre podea. Se loveşte cu capul de pat. Se întinde pe podea, se târâie până la seringă. Se ridică, începe să caute prin pat sau în dulap. Se opreşte. Ia un bocanc şi îi rupe talpa. Ia din el o pastilă. O pisează. Toarnă un lichid într-o lingură. Cu o brichetă încălzeşte lingura. Umple seringa.

Se injectează. Râde.

EL (hohotind): Pe noi cui ne laşi? Dumnezeul mă-tii...

EL sparge peretele spre camera vecină, se aşază lângă RUPTA. Îi trage RUPTEI batista de pe cap. O priveşte. Aruncă batista. Deschide o sticlă de vodcă, bea. Închide ochii şi stă nemişcat.

În camera lui EL apare DUMNEZEU. Are în mână un bulibuleator. Trece în cealaltă cameră prin gaura peretelui. Porneşte televizorul.

ANDREEA ESCA: NEAMŢ. Andrei R., elev în clasa a VIII-a, din Dulceşti, a fost găsit spânzurat de balustrada unui pod din localitate. O echipă de poliţişti anchetează cazul. Din primele cercetări a rezultat o ipoteză şocantă în privinţa motivaţiei acestui gest - băiatul nu a mai putut îndura durerile atroce de dinţi. Şcolarul a dispărut de acasă cu o zi în urmă, spunându-le părinţilor că-l doare cumplit o măsea.

Doamnelor şi domnilor, aici Ştirile se încheie. Urmează ştirile din sport şi, apoi, meteo. Sunt Andreea Esca şi vă urez o seară bună.

Se aşază alături de EL. Trage un fum din bulibuleator. Îi întinde bulibuleatorul lui EL.

CORTINA

Visul de dimineaţă

de Alexandru Vakulovski

toast: Să nu mor eu mâine

Desigur totul a fost altfel. Poate a fost altfel. Dar diferenţele sunt atât de mici încât eu stau în faţa acestei scârboase ceşti de cafea mi-o ridic cu coatele la gură în timp ce venele turbate plesnesc sângele năvăleşte în ceaşcă şi eu beau cafeaua amestecată cu acest lichid provocator şi abject. Dacă m-aş putea urni de pe scaun. Doi paşi şi sunt în patul meu. Dar cafeaua nu se termină sângele continuă extaziatica sa eliberare şi eu îmi ridic cu coatele vasul în timp ce venele turbate plesnesc şi sângele năvăleşte în ceaşcă şi eu beau cafeaua amestecată cu acest lichid provocator şi abject.

Totul a fost aşa. Eu dormeam în timp ce cineva a deschis fereastra a venit lângă mine şi s-a aşezat pe marginea patului. Cele mai frumoase vise îmi vin dimineaţa. Nu mi-am putut explica niciodată provenienţa lor. Visele mi se împart în două categorii: la comandă şi de dimineaţă. Pe primele le-aş putea povesti cu amănunte. Ele mă ajută să adorm să mă liniştesc sau să cred că totul e altfel. Iată un exemplu dintre cele mai calmante pentru mine: văd o suprafaţă doar de un metru pătrat. Nu pot să spun unde e jos şi unde e sus. După o uşoară rotire imaginară a creierului mi se dereglează toate simţurile. Suprafaţa aceasta e plină de o armonie îngrozitoare. Glodul se umple de sânge, se rotesc bucăţele negre şi roşii într-o tandreţe bestială. Dar glodul rămâne glod pur şi sângele – sânge pur. Astea sunt doar un decor. Prin această masă gelatinoasă într-o dragoste nemărginită se rotesc capetele oamenilor pe care îi iubesc. Ceva asemănător cu o loterie însă cu o viteză mult mai lentă şi deşi nu alegi nici o bilă ai senzaţia că ai câştigat. Capetele pline de sânge se rotesc uşor şi sunt fericite. N-am înţeles niciodată sensul acestui vis deşi îmi era calmantul preferat în cele mai grele situaţii. Visele de dimineaţă sunt involuntare şi nu au nimic cu imaginaţia. Simt doar o fericire totală din care nu vreau, nu mai vreau să mă trezesc vreodată. De aceea când cineva mă deranjează în asemenea momente de armonie şi singurătate sunt foarte agresiv. Şi în dimineaţa aceea îndepărtată a fost aşa. Deodată în paradisul meu a pătruns o nelinişte o frică. Sentimentul că am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată. Am înţeles că mai e cineva lângă mine. Înfuriat am deschis ochii dar nu era nimeni în afară de soarele nepoftit ce îmi rânjea prin fereastră arătându-mi dinţii săi altoiţi.

Desigur dacă ar fi fost o piesă de-a lui Matei Vişniec eu aş fi fost bărbatul tăcut. Cele mai bune piese nu au nevoie de personaje. Să stai pur şi simplu pe un scaun să bei o cafea să fumezi să nu observi pe nimeni în jur şi să priveşti scena goală. Ceva asemănător cu o femeie goală ce stă alături şi tace. Teatrele sunt pline de actori plictisitori şi de aceea cel mai interesant moment al spectacolelor este sfârşitul. Căci atunci ei tac îi vezi aşa cum sunt: mici urâţi bătrâni obosiţi fericiţi că şi-au terminat lucrul pe o zi. Atunci spectatorii aplaudă se mai asigură o dată că sunt tari dacă au reuşit să reziste până la sfârşitul spectacolului. Bravoooo!!!!!!!!!!!!!!!

BĂRBATUL TĂCUT (Tace)

PAŞA (Întinde pe sub masă paharul cu votcă Bărbatului Tăcut): Ţine, alcoolicul ăsta o să vrea şi el.

(Se apropie Jora Huiovâi se prăbuşeşte pe un scaun de la aceeaşi masă. Şliţul pantalonilor săi portocalii e deschis prin el se văd chiloţii portocalii.)

JORA HUIOVÂI (Îşi şterge sudoarea cu cravata. Priveşte retoric în nori): Oare sunt cel mai huiovâi de pe acest pământ?

PAŞA: Închideţi şliţul Jora.

JORA HUIOVÂI: E stricat.

BĂRBATUL TĂCUT (Îşi aprinde o ţigară)

PAŞA: Jora de ce îţi baţi joc de tine? Eşti unul dintre cei mai talentaţi poeţi şi ziarişti ai epocii dar tu Jora bei şi toţi râd de tine. Dă-o-n nahui Jora! Spune-mi tu ai mamă Jora?

JORA HUIOVÂI: N-am.

PAŞA: Dar tată?

JORA HUIOVÂI: N-am.

PAŞA: Copii?

JORA HUIOVÂI (Plânge)

PAŞA: Hai lasă mai bine spune-mi dacă ai vreun idol în poezie sau ziaristică.

JORA HUIOVÂI: Poezie? Ziaristică?

PAŞA (Întinde mâna sub masă să-şi ia paharul de vodcă): Da.

JORA HUIOVÂI: Desigur. Serioja Kirkya. E un om extraordinar! (Observă paharul lui Paşa) Dă-mi şi miiiie!

PAŞA: Dar ştii ce idol avem noi Jora?

JORA HUIOVÂI (Priveşte insistent paharul lui Paşa)

PAŞA: Tu eşti idolul nostru şi în poezie şi în ziaristică. Dă-mi mâna!

JORA HUIOVÂI (Îşi întinde mâna spre Paşa apoi spre Bărbatul Tăcut. Priveşte insistent paharul)

PAŞA (Repede răstoarnă pe gât jumătate din conţinutul paharului)

JORA HUIOVÂI (Plângăreţ îşi întinde mâna): Dă-mi şi mie nu bea singur. (Se adresează Bărbatului Tăcut) Uite bea siiiingur!

PAŞA: Eşti un degradat Jora. Eşti tare huiovâi. Să nu mai bei căci şi aşa toţi îşi bat joc de tine. Nu te-ai săturat să dormi pe sub mese? Tu ai mamă?

JORA HUIOVÂI (Plânge): Dă-mi şi mie! (Brusc apucă paharul din mâna lui Paşa şi îl trage spre sine)

PAŞA (Îşi recuperează paharul cu greu şi îl bea pe loc): Jora eşti un porc! Ce ţi-am spus eu acuma?

JORA HUIOVÂI: Vreau şi eu! Dă-mi un leu!

PAŞA: O pulă! (Îl priveşte pe Bărbatul Tăcut) Zi şi tu ceva.

BĂRBATUL TĂCUT: O pulă.

(Chelnerul aduce o sticlă de vodcă pentru Paşa şi o cafea pentru Bărbatul Tăcut)

PAŞA (Către Bărbatul Tăcut): Un cinzeac?

BĂRBATUL TĂCUT (Soarbe din cafea. Îşi aprinde altă ţigară. Tace)

PAŞA: Cum vrei. (Îşi toarnă şi bea. Închide ochii lăsându-şi mâinile atârnânde)

(Pace)

JORA HUIOVÂI (Îşi întinde mâinile tremurânde spre mâna dreaptă a lui Paşa)

PAŞA (Deschide ochii îl priveşte turmentat pe Jora îşi trage cu insistenţă inelarul din mâna lui Jora): Porc bătrân şi belit ce eşti! (Se adresează Bărbatului Tăcut) Ai văzut a vrut să-mi scoată inelul de cununie! (Îşi şterge fruntea transpirată)

JORA HUIOVÂI (Râde încurcat)

PAŞA (Îşi toarnă vodcă în pahar)

JORA HUIOVÂI (Îşi întinde brusc mâinile spre sticla de vodcă. Paşa i-o smulge din mâini)

PAŞA: Tu ai mamă berbecule?

JORA HUIOVÂI: Oare sunt cel mai huiovâi?

PAŞA: Sunt şi mai huiovâie. Vrei? (Îi arată votca)

JORA HUIOVÂI: Demuuuult vreau.

PAŞA: Chiar vrei?

JORA HUIOVÂI: Vreau!

PAŞA: Cincizeci?

JORA HUIOVÂI: Da!!!

PAŞA: O sută?

JORA HUIOVÂI: Da!!!

PAŞA (Îl apucă cu ambele mâini de urechi rotindu-i capul): Ai să mai bei porcule?

JORA HUIOVÂI: Vreau şi eu! Vreau şi eu!

PAŞA: Mai vrei?

JORA HUIOVÂI: Toarnă-mi măcar cincizeci!

PAŞA (Rotindu-i capul lui Jora): Ai să mai vii aici beat?

JORA HUIOVÂI: Nuuuu!

PAŞA: Dar dacă ai să mai vii?

JORA HUIOVÂI: Ai să mă omori.

PAŞA (Către Bărbatul Tăcut): Ai văzut?

O scenă idioată. Ca şi toate piesele cu personaje. După aşa ceva vrei să pleci undeva şi să asculţi muzică întins în pat. Desigur să nu înţelegi cuvintele. Ceea ce şi fac. Stau la aceeaşi masă cu Ana. Când vrei să rămâi singur de obicei se găseşte cineva la fel de singur care să-ţi dorească singurătatea ta. Atunci mă simt ruşinat ca un copil pe care l-a prins mama făcând lucruri urâte.

“Plouă”

“Plouă”

“Babele se ouă”

“Ouăle-s de lut”

“Babele se… lasă porcăriile astea. Azi m-am uitat în ceaşca de cafea şi femeia din ea mi-a spus că am îmbătrânit cu cinci ani.”

“Aici toţi au îmbătrânit ca şi…”

“Mikea!”

“Exact”

“Eu te-am aşteptat şi poate că şi ei te-au aşteptat…”

“Dudu?”

“Exact. Ştii ce-am mai văzut în ceaşca de cafea? M-am văzut în camera mea dormind şi deasupra mea o umbră mare foarte neagră ce lupta pentru a ajunge la mine dar o împiedica ceva ce stătea între noi. Nu am putut să dorm câteva nopţi. Patul mi l-am înconjurat cu busuioc. Toată noaptea mă plimb prin cameră şi stropesc cu agheasmă lucrurile podeaua. Cineva toată noaptea îmi zgârie în perete. Trebuie să fac ceva ca să scap de acest cineva.”

“Eşti obosită.”

“Nu nu eu nu sunt nebună. De ce nu mă crezi?”

“Te cred.”

“Uneori merg pe stradă şi vorbesc singură. Când îmi dau seama de aceasta văd că oamenii mă privesc ca pe o nebună. Atunci încep să cânt. Poate că sunt nebună. Dacă acum încă nu sunt nebună voi înnebuni cu siguranţă la bătrâneţe. Dar bine că o prietenă mi-a promis că îmi va aduce portocale când voi fi la balamuc.”

“Să mergem.”

“De ce? Unde?”

“Undeva numai nu aici. Întotdeauna este cineva care trebuie neapărat să plece.”

Azi după ce au plecat şi Paşa şi Jora Huiovâi şi Ana a venit Marius mi-a povestit despre viaţă după viaţă, moarte după moarte şi mi-a spus că are de făcut ceva foarte important. Că trebuie să plece. Totdeauna trebuie cineva să plece altfel e plictisitor mi-a spus întinzându-mi manuscrisul său. Stau la masa mea de scris în faţă am o ceaşcă de cafea şi un cuţit. Seara trebuie să vină şi Paşa şi Ana şi Marius. Am să le spun ceva foarte important.

Nu vine nimeni. El termină acum de scris asta dar nimeni nu vine. Ferestrele sunt închise uşa parcă e sculptată în perete. Sunt ca într-un acvariu. Merge de la o fereastră la alta apoi trece în altă cameră dacă aş avea aripi aş fi găină aş fi un cubuleţ de Galina Blanca dacă aş avea un cubuleţ de Galina Blanca l-aş arunca într-un pahar cu apă fierbinte şi l-aş bea ca pe o cafea.

Nu vine nimeni. De ce Paşa azi s-a îmbătat? De ce Ana mi-a povestit despre nebunie azi? Marius mi-a vorbit de sinucidere şi mi-a lăsat manuscrisul. Cehov spune că găina ce apare în acrul întâi este mâncată în actul trei. Se aşază la masă. Să fi înnebunit eu? Să fi înnebunit naratorul? I s-au dereglat simţurile? Îşi bău ceaşca de cafea şi privi cuţitul din actul întâi. Îşi mai făcu o cafea. Trebuie să fiu vigilent. Să mai rabd puţin şi apoi să mă culc în patul meu cu vise fermecate.

Paşa, Ana şi Marius au intrat veseli în casă. Erau vii ca niciodată parcă nu ar fi murit niciodată parcă nu ar fi trebuit să moară. L-au căutat peste tot până au uitat ce caută. Din casă lipsea el, un cuţit cafeaua şi o ceaşcă.

E diabolic să stai la această masă să-ţi priveşti craterele venelor cu coatele să-ţi ridici cafeaua amestecată cu sânge şi să bei până când observi că din vene îţi curge cafea şi apoi iarăşi să-ţi laşi ceaşca pe masă şi să priveşti cum Paşa se transformă într-un beţiv ordinar pe care cineva mai tânăr ca odată el să-l tragă de urechi şi să-i spună să nu mai bea. Cum Ana înainte de a îmbătrâni ajunge la balamuc, să fie singură aşa cum îşi dorea, să renunţe la orice fel de scrieri şi să privească pur şi simplu tavanul din care nu mai apar năluci ca altă dată ci doar nişte personaje din textele sale nescrise foarte singuratice şi bune. Ana va rămâne copil pentru totdeauna doar după acea zi blestemată ochii îi vor mai îmbătrâni cu câteva milenii. Prietena ei nu va mai apărea niciodată. Nimeni nu-i va aduce portocale. Marius nu va mai vedea cartea sa cu mirosul plăcut de hârtie proaspăt tipărită peste o lună după acea zi blestemată când se va plictisi de tot şi-şi va tăia gâtul. Postmortem va fi anunţat ca unul dintre cei mai prolifici autori. Îl voi vedea acum şi pe acel singuratic prieten de care am uitat un timp. El va scrie romanul vieţii sale şi aşa cum i se prezise va aştepta premiul Nobel. Va primi într-adevăr o groază de premii însă Nobel – nu. Atunci el disperat va pleca în casa bunicilor şi până la sfârşitul vieţii nu va mai schimba nici o vorbă cu nici un individ nu va mai scrie nimic se va plimba prin Casă ca un elefant înainte de moarte vorbind uneori cu obiectele ce-l înconjoară. Şi eu a câta oară să-mi beau cafeaua şi să privesc toate astea. Să fiu un bărbat tăcut încânt nici acei care vor intra în casă să nu mă observe nici pe mine nici cafeaua şi sângele meu. Mă vor visa în coşmaruri dar vor crede că sunt obosiţi. Să fiu atât de aproape de patul care va face totul altfel dar să nu pot rupe rădăcinile crescute în scaun. Îmi trebuie atât de puţin. Pur şi simplu să mă ridic să fac doi paşi şi să mă culc în patul meu. Să vină mama şi ca în copilărie să-mi citească o poveste lungă lungă unde personajele vor întâlni foarte multe greutăţi şi duşmani însă răul să fie învins şi sfârşitul să fie frumos şi fericit ca în visele mele de dimineaţă

ANTICOPYRIGHT
[Manifest Tiuk]

de Mihail Vakulovski

În ultima vreme au existat adevărate companii pro copyright, în care artiştii - în special cei din industria muzicală - ne invită să cumpărăm originalul şi să nu ne luăm albumele lor de pe internet sau să le imprimăm de la prieteni, unul de la altul, cum se zice, „un track tras pe blat”. Cei mai insistenţi şi mai eficienţi au fost, ca în majoritatea celorlalte campanii cu efect, „Paraziţii”, o trupă rap al căror fan sînt (ca să fie clar de la început că nu e vorba de o anti-campanie, ci de o anti-idee, anti-mişcare, anti-stare de fapt, o revoltă, totuşi, de artist, dar care are şi soluţii, ieşire din situaţie; nu o anti-campanie, ci o campanie, na!).

În literatură a existat cazul Cărtărescu-Humanitas (sau invers), cînd pe litoral se vindea „De ce iubim femeile”, ediţie piratată, cică. Despre restul cazurilor (au fost şi altele, evident) nu s-a prea auzit dintr-un motiv simplu – autorii (şi editorii) nu s-au revoltat, n-au încercat să se folosească de moment-caz şi să-şi facă reclamă (gratuită). Romanele lui frate-meu (par example) circulă pe net, dar şi în copii xerox - imediat după apariţie - fără acceptul acestuia (bine, au apărut mai multe tiraje de care el, autorul cărţii, n-a fost anunţat de editor, dar asta e, iar, altă discuţie). De ce? Fiindcă sînt interesante, dar poate că şi prea scumpe. Cartea mea de debut, deşi de poezie, a avut aceeaşi soartă, cum se întîmplă deja cu "Totul, aproape tot despre tati" (înainte de publicare). OK, foarte bine, să circule, că pentru asta au fost scrise, ca să se citească şi să circule. Ba mă simt obligat - de plăcere - să le mulţumesc celor care ne citesc, nu mă interesează că de pe net, din carte, de pe o copie sau fotocopie a cărţii sau de pe hîrtie scoasă la imprimantă. Un om care mă citeşte nu din cartea publicată de mine la o editură nu vrea să mă fure (nici n-ar avea cum, ar fi absurd să gîndeşti aşa ceva - dar iată că unora li se întîmplă!), ci pur şi simplu vrea să (mă) citească. Un om care te ascultă nu de pe un CD cumpărat nu vrea şi nu poate să te folosească, doar se interesează de tine-voi (şi poate că nici n-are atîţia bani ca să-şi permită să cumpere cărţi-CD-uri!!, gîndiţi-vă şi la asta), iar dacă te ascultă de mai multe ori - înseamnă că-i şi place ce aude, e de-al vostru, băi!

„Pirateria” actuală a „bunurilor intelectuale” - a muzicii şi (mult, mult mai puţin) a literaturii - este doar o altă faţă a SAMIZDATului.

SAMIZDATul este un fenomen născut în URSS, unde s-a dezvoltat şi a dat cele mai consistente... roade, dar care a prins viaţă şi-n alte foste ţări socialiste, inclusiv în România. SAMIZDAT vine de la cuvîntul „sam” (rus.) - „singur” şi „izdaty” (rus.) – „a edita”, adică a edita singur, a da publicităţii un „bun intelectual” prin alte metode decît cele oficiale. SAMIZDATul consta în „publicarea” textelor (în special cele literare, dar cu mesaj social, de obicei, şi abia în al doilea rînd era vorba de muzică, excepţia care vine să confirme regula e Vysotski) care erau refuzate de edituri pe motive politice sau imposibil de publicat, în acest caz autorul (dar şi editorul & redactorul) riscînd pedeapsa cu închisoarea (cel puţin). Dar să citez lămurirea termenului dintr-un dicţionar românesc, mai pe înţelesul cititorilor români, cum ar veni: „SAMIZDAT (rus. samizdat < samizdatel’stvo "editare particulară"). Modalitatea de a multiplica şi difuza în condiţii de ilegalitate o carte interzisă de autorităţi: prin dactilografiere, litografiere sau orice alt procedeu. Cuvîntul şi amploarea fenomenului pe care îl denumeşte în fosta Uniune Sovietică devin cunoscute în 1966, cu ocazia procesului intentat scriitorilor A. Siniavski şi I. Daniel; celebrul roman „Primul cerc” al lui Soljeniţîn a fost cunoscut întîi prin samizdat. În ţara noastră au circulat în manuscris (sau în cópii dactilografiate) scrieri ale lui C. Noica, V. Voiculescu, M. Eliade ş.a., fapt care a dus la o serie de procese şi condamnări la sfîrşitul anilor cincizeci, cînd au fost închişi C. Noica, Ş. Cioculescu, N. Steinhardt, Al. Zub şi mulţi alţii. (M.A.)” – „Dicţionar de termeni literari”, Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu (Ed. Garamond, Bucureşti). Fără SAMIZDAT literatura & cultura universală ar fi mai săracă, oricum, poate că n-am putea citi multe dintre scrierile lui Daniil Harms, Alexandr Soljeniţîn, Mihail Bulgakov, n-ar fi existat un Bulat Okudjava (scriitor şi cîntăreţ) şi un Vladimir Vysotski (care nu şi-a mai văzut vreo carte publicată în timpul vieţii), care a marcat cu cîntecele sale generaţii întregi, şi mulţi, mulţi alţii, unii dintre care abia acum încep să fie descoperiţi.

Dar să mă întorc la oile noastre, adică la copyright/drepturile de autor.

Nu ştiu cum se întîmplă în Vest, dar aici, în România şi în R. Moldova, „drepturile de autor” ar trebui să se numească „drepturi de editor”. Dacă în muzică trupele mai primesc ceva pentru muncă, foarte puţin în comparaţie cu ce bani se fac pe spatele/munca/dragostea/hobby-ul/profesia lor, în literatură situaţia e umilitoare pentru cei care muncesc şi fără de care n-ar putea exista cartea – scriitorii. Aici se îmbogăţesc doar editorii - şi ştiu ce vorbesc - , scriitorii primesc maximum cîteva exemplare, de la 20 la 50, şi pa-pa. Asta în cazurile „fericite”, pentru că mulţi dintre scriitori - culmea - plătesc pentru ca munca lor să devină publică, palpabilă, plătesc pentru apariţia cărţii lor! Am cunoscut mulţi editori, prea mulţi, şi parcă-s fraţi (sau cel puţin veri), toţi vor să-ţi tragă ţeapă, n-am cunoscut nici un editor cinstit şi cred că nici nu există, „dar prietenii îmi zic INSISTĂ” (pentru că-i cunosc cam pe toţi editorii români, inclusiv pe ăia de buzunar). Un scriitor spunea că deja am putea face un dicţionar al ţepelor trase de editori tinerilor scriitori. Nu cred că există vreun tînăr scriitor care nu şi-ar putea aduce contribuţia la o astfel de culegere, iar editorii tac şi fac. Fac case, îşi trag vile, la munte, la mare, îi vezi mereu cu noi şi noi maşini, cu alte gagici, tot mai scump şi mai kitschos îmbrăcaţi, tot mai înfumuraţi şi mai snobi, tot mai importanţi. Iată de ce sînt împotriva copyrightului – pentru că de pe urma lui beneficiază exact cine nu trebuie (editorii, în acest caz), iar cine trebuie (scriitorii) – din contra, au doar de pierdut. Care ar fi soluţia? Să ne gîndim un pic şi la noi. Să desfiinţăm copyrightul, să nu-i dăm nici o şansă. Să nu cedăm în nici un caz copyrightul editurii care ne publică, chiar dacă nu ne interesează. Copyrightul. Copyrightul pe cărţile mele nu e nici al meu, nici al editurii care mă publică – e al celor care mă citesc/ascultă/admiră (am în vedere pictura aici, dar poate că nu numai). Ce să facem cu munca noastră, cu ceea ce scriem-compunem-desenăm-pictăm? Să publicăm totul pe internet, cu acces gratuit pentru toţi. Sau să facem noi, scriitorii, o editură la care nimeni să nu aibă nimic de pierdut - şi să publicăm numai aici. De exemplu, o editură cu tipografie de tip xerox, la care să putem publica pe loc cărţile care ni se cer, volumele pe care le vor cititorii, iar cărţile să poată fi citite - obligatoriu - şi pe internet. Internetul, ca şi SAMIZDATul, îţi va aduce popularitate şi cititori, iar editorii să publice scriitori străini şi etichete de vinuri, afişe electorale şi cărţi de joc cu femei goale, să-şi vîndă vitele şi vilele, treaba lor, să-şi tragă femei mai naşpa, să se descurce, ăştia nu vor muri niciodată de foame (cum se întîmplă adesea cu scriitorii-muzicanţii-pictorii tineri), nu trebuie să ne mustre conştiinţa pentru nişte escroci de pe urma cărora avem numai de pierdut.

Pot da nenumărate exemple, şi de editori fericiţi (pe spatele nostru), şi de scriitori nenorociţi din această cauză, n-am dat nume doar fiindcă e vorba de o stare generală, nu particulară, apoi am tot scris despre astfel de situaţii, texte în urma cărora am şi avut de suferit - şi nu doar o singură dată. Dar e spaţiu destul pe net – faceţi-vă site-uri şi bloguri, băieţi, publicaţi acolo, deschideţi FORUMuri şi fiţi mai deschişi cu cei care vă citesc şi vă ascultă, veţi pierde puţin timp (şi ceva bani, mda...) şi veţi cîştiga multe altele.

Cît despre prietenii mei din industria muzicală care mă îndeamnă să le cumpăr albumele - şi aici e o problemă. Da, băieţi, voi aveţi dreptate cînd spuneţi că şi artistul trebuie să mănînce, că şi el e om şi că, dacă vă cumpărăm albumele, puteţi merge mai departe (înseamnă că la voi ajunge ceva, totuşi). Eu, de exemplu, v-am cumpărat albumele, pe unele chiar în exemplar dublu, şi pentru drum, deşi aş fi putut să-mi trag lejer un track ieftin pentru maşină (sau în general să-mi imprim doar un track). Vorbesc de prieteni acum şi de aceea vă întreb (chiar dacă eu - ca scriitor - în comparaţie cu ei nu am nimic de la faptul că mi se cumpără cărţile): cine dintre voi a cumpărat măcar o carte de-a unui scriitor tînăr în ultimii ani? Retorică întrebarea, pentru că şi de data asta am exemple deosebit de expresive; de exemplu, un scriitor tînăr şi-a lansat cartea împreună cu CD-ul unei trupe de tineri cu ai cărei membri e prieten bun şi de aceea le-a dăruit tuturor cartea pe care o lansau. V-aţi prins, el a trebuit să-şi cumpere CD-ul. Ştii, impresarul, alea-alea... Păi cum iese – numai artiştii din muzică trebuie să mănînce ca să ne încînte şi să fie remuneraţi pentru munca lor? Reiese că e un manifest mai mult pentru scriitori. Aşa că ne va fi şi mai uşor să facem ceva, să ne facem nouă viaţa mai frumoasă, mai corectă, mai liberă, mai bogată, mai interesantă!

SAMIZDATul este copilul cenzurii politice.

ANTICOPYRIGHTUL este copilul cenzurii economice.

Mulţumiri SAMIZDATului! Uraaaaaa!

Trăiască INTERNETul! Uraaaaaaaa!

Jos COPYRIGHTul! Hu-u-uuu-o! Huuuuuuuuooo!

totul, aproape tot despre tati
[fragment]

de Mihail Vakulovski

după ce s-a convins că nu simulează, ci a avut un alt pre-infarct "pă bune", a hotărît să n-o mai înjure. dă-o-n pizda mă-sii de mortăciune. doar a zis asta şi a venit să-mi spună că nu ştiu ce i s-a făcut rău lu' mă'ta. mama a zis că din cauza căldurii, m-a apucat inima, dar o să mă lase imediat, i-am adus o cană de compot rece, la care tati şi-a belit ochii (o fi crezut că-i vin), şi un ventilator. după ce am ieşit tati a băut compotul şi a întors ventilatorul spre el, că uaaiea n-o vrut să beie. stă la fereastra dinspre drum cu perdeaua trasă într-o parte şi cu ocheanul sub mîna dreaptă. se mai uită la femeile care mai trec din cînd în cînd pe drum, că asta nici cur n-are, coromîsla! trage un pahar de vodcă (acesta nu-i samahon, ci cogniac) şi zacuseşte c-un şold de iepure (Am să-l chem pe Serghei să-mi mai taie un iepure). şi tare: "Azi am să tai cinci iepuri!"

după ce a terminat de mîncat, a aruncat farfuria cu două degete în păpuşoii din spatele casei şi a cerut vin. l-a trimis pe ăla micu după băutură, da’ fiindcă "prîslea" n-a vrut, a zis că-i desface capu’ în două şi a început s-o înjure pe mă-sa. "debila, zice că toată ziua face de mîncare şi nici nu m-am săturat"."da' n-ai zis că faci sarmale?" e o expresie înaripată foarte populară în familia noastră mare şi… mi-a venit "şi sfîntă", dar adevărul e: şi unită. ne uneşte stima faţă de tati, care după ce a mîncat un ceaun de sarmale şi a văzut-o pe mami, a zis:- ăi, da’ n-ai zis tu că faci astăzi sarmale?acum mîncasem cartofi prăjiţi cu gogonele şi bostănele murate, eu am zis "tătelu’, mai ia de la mine", fratele mai mic a zis de la masa de tenis "nu mă duc", iar mami - "eu nu mănînc". deci, mîncasem cartofi cu bostănele murate şi cu tati. acum îl fugăreşte pe ăla micu’, dar nu cred c-o să-l prindă

pe mine m-a alergat cu toporul acela de un metru şi jumătate, că i-am zis că dacă-mi mai mutilează şi cartea asta nu-i mai dau alta, iar pe ăla micu l-a fugărit c-un ciocan pe care - cînd a înţeles că nu-l mai ajunge - l-a aruncat după el. nu l-a ajuns nici aşa, pe mine nici atît, iar mami are reacţie prea bună ca să dribleze - cu spatele - O(biectele) Z(burătoare) N(ecunoscute)-urile: frîna de picior de la motocicletă (pe care am găsit-o, după lungi căutări, în grădină), ibricul (care s-a înfipt în tulpina unui prun, la nivelul capului, şi a rămas înfipt acolo), pietre (le adunăm la prăşit, cînd scoatem cartofii şi la săpat) şi, bineînţeles, farfurii, de fapt orice obiect care-i cade sub mînă. cînd tati se enervează (şi nu-i trebuie deloc mult pentru asta), mîna lui dreaptă se întinde automat şi pipăie cu degeţelele lui scurte şi puhave masa din faţă (de obicei) şi tot ce e în raza lui de acţiune, apoi îşi ia viteză, face un demaraj în trombă, un-doi-trei paşi, mîna îi vine din spate şi-i-i-i...

la noi în ogradă e un spectacol continuu. lea Maria îl vizionează din partea dreaptă, dacă ieşi prin grădină, şi stînga, dacă ieşi pe poartă. se uită printre gard, pe sub poartă, din coteţ. de vizavi lea Aniuta se uită din pod, pe ferestruică, iar soţiorul ei - de sub poarta de fier. odată tati era supărat pe vecinul de lîngă ei şi interesul era maxim. ghea Ivan era la post, tati a luat un pietroi şi a aruncat în poarta lor, ghea Ivan a rupt-o în sus, tati a mai aruncat o piatră, printre înjurături, ghea Ivan fugea în zigzag. de sus se auzeau hohote de rîs.

după o beţie cruntă şi îndelungată cu unul din elevii săi preferaţi, Slavic, "minunat băiet", unul dintre gemenii cărora le-a fost conducător de clasă şi pe care zicea că-i deosebeşte doar el, au băut toată ziua, declarîndu-şi unul altuia toată stima, s-au lăudat (Slavic pe tati şi tati pe tati), Slavic a căzut şi-n genunchi, i-a pupat mîna, a dat din coadă şi alte semne de respect, dar pînă la urmă, normal, a trebuit să plece. însă peste vreo 15 minute se întoarce Slavic: "Alexei Vasilevici, nu ştiu unde-i fiică-mea, n-aţi văzut-o pe fiică-mea?". se pornise cu fiică-sa, dar, ca să nu-l deranjeze, o lăsase la verişorii ei din vale, iar după ce s-a pornit acasă şi-a amintit că n-a venit singur. tati îşi scoate capul în uşă, se uită la Slavic holbat şi nedumerit, de parcă l-ar vedea pentru prima oară: "Dar tu cine eşti, în pizda mă'tii?" - "Alexei Vasilevici, Alexei Vasilevici!" "Sofica, ce vrea idiotu' ista care zice că şi-a pierdut fiica?"

"Idioato!" acesta e ultimul cuvînt din visul lui tati. apoi s-a sculat, a luat un scaun de picior şi l-a aruncat în partea camerei în care stăteam noi, dar a ţintit-o pe mama, nu pe mine. şi-a luat viteză cu picioruşele pe sub burtă şi cu pumnul drept lîngă bărbie şi uşor în spate: "curvo, aprinde candela!"

trebuie să spun că lui tati nu-i prea place să muncească şi că locuim chiar lîngă brigada de tractoare. într-o dimineaţă, cînd tati căra în ogradă cărbunii din drum, trecu spre brigadă un tractorist, care îl salută şi, pentru că nu i se răspunsese, hotărî că nu fusese auzit. fiindcă tati e un personaj foarte iubit în sat şi mai ales respectat, fiind şi profesor pentru mult mai mult de jumătate din populaţia de pe-aici, tipul ar fi vrut să schimbe măcar două cuvinte cu el şi se întorsese înapoi, acum dinspre brigadă: "Doamne-ajută, Alexei Vasilevici!", "Spor la muncă, Alexei Vasilevici!"… tati: Băi, te duci sau s-te-mping

cînd satul se lărgi într-atît încît străzile lui trebuiau să poarte un nume, am început să locuim pe uliţa Florilor, datorită detaşamentului de madame care frecventează - cu religiozitate - spitalele de dezintoxicare alcoolică din zonă. tati zice că cea mai bună comedie ar ieşi dacă pur şi simplu am filma măhălenii noştri şi trebuie să recunosc că ar lua toate Oscarurile po- şi impo - sibile şi tot neîndreptăţiţi ar rămîne, şi regizorul, şi personajele. treceau pe lîngă noi prietenul meu din copilărie Serghei şi nevastă-sa Naghia. Serghei are vreun metru şi şaizeci, e foarte atletic, plin de muşchi şi de păr. Naghia e cu două capete mai lungă decît el, slăbănoagă, dar cu burtică – întotdeauna gravidă, tunsă băieţeşte, cu nas piţigăiat şi mai mereu de cîteva ori mai bătuceană decît Serghei, care e veteran al războiului din Afganistan. tati a izbucnit în rîs şi, printre hohote, cu palma stîngă lipită de frunte: "M-am însurat şi eu, da’ Ser-ghe-i!!"

după cîteva încercări nereuşite ale tatălui lui Serghei de a-l scoate din casă (probleme de familie: maică-sa (mult mai bătrînă decît soţul ei) murise şi tat'so vroia, de, ca omu’, să mai prindă măcar încă o însurătoare, dar din cauza lu’ fiu-so nu-i ajungea loc de manevre şi intimitate), ghea Filea l-a pîndit pe prietenul nostru, fiul lui, Serghei, cînd a intrat în casă şi l-a încuiat, apoi a deschis ferestruica, a aruncat o căldare de benzină şi a dat foc. prin nu se ştie ce tehnici de luptă, tînărul internaţionalist, erou în războaie nedrepte, a ieşit din flăcări viu şi nevătămat (doar un pic murdar pe faţă de funingine, dar asta-i huinea), l-a apucat de gît pe taică-său, un vlăjgan de aproape doi metri, şi a spus: "Tată, aşa nu se face"

tati nu s-a mulţumit cu casa pe care a cumpărat-o, de fapt, cînd a cumpărat-o erau doar pereţii. tati i-a schimbat sistemul arhitectural, doar a făcut arte plastice la Leningrad, a schimbat uşa la sufragerie, din baie şi-a făcut bibliotecă, a transformat bucătăria în "camera copiilor" ş.a.m.d. aşa că şi-a mai făcut o casă, cu bucătărie, sufragerie şi dormitor despărţite de-o sobă cu cuptor, şi mai ales cu cramă, o cramă din care intri în beci. cînd a vrut să pună gresie şi faianţă în baie, tati l-a chemat pe văru'so Valică, născuţi în aceeaşi zi în aceeaşi maternitate, medicii chiar i-au confundat, i l-a dus pe tati la alăptat mamei lu’ Valică şi pe Valică – bunicii, doar aveau acelaşi nume pe mînă. dar mama lu’ Valică a zis că "acesta nu-i al meu. copiii mei nu-s ca ăsta". păi Valică ăsta e cel mai bun constructor. Meşterul Valică. A venit la vărul său să facă baia, era sfîrşitul lui august, vinul se terminase demult, dar tati mai avea cîteva borcane. Valică: "Băi, vere, n-am bea noi un pahar de vin înainte de-a începe lucru’?"

- "Cum să nu, vere?". au băut un borcan, două, trei..., apoi Valică: "D’apăi, băi vere, ţi-ai face tu şi singur baia, că nu eşti mai prost ca mine..."

mami îl învinuieşte pe tati că ţine mai mult la şcoală – la serviciu – decît la casa lui. odată mi-am pus bagajele în autobuzul cu care clasa lui tati urma să se ducă în excursie în oraşul în care eram student. tati, furios: "Da unde-o să stea copiii?"

bunicul era o mare figură. avea de toate, florile pe care le sădise bunica au crescut pînă la moartea lui, rămăsese şi o bucătărie superperformantă, cu ceasuri, cu semnale pentru de toate, cu de toate. bunicul însă nu-şi făcea nici măcar un ceai şi era foarte pretenţios la mîncare, de foarte multe ori găseai neatinsă mîncarea pe care i-o duceai cu o zi înainte. bea rar alcooluri, dar, se înţelege, numai alcooluri selecte. avea însă anual un timp numai al lui, cînd se închidea în casă şi nu deschidea nimănui uşa, nu lua mîncarea, nu ieşea afară. tati îi zicea "Perioada Perjei", căci era după ce-şi făcea ţuică din prunele din grădină. bea şi nici la telefon nu răspundea, nu-i deschidea nici lui fiu-so Valeric. mi-ar fi plăcut să-l prind în perioada aia, dar deşi am stat cîţiva ani cu el, imediat după ce murise bunica, nu l-am văzut altfel decît sobru, şi ironic, probabil că perioada perjei a început mai tîrziu, în ultimii ani de viaţă, cînd eram departe. cînd vedea că nu deschide şi nu deschide, Valeric se lăsa păgubaş şi venea la tati, la fratele mai mare. tati se ducea şi bătea în fereastră, aşa, ritmic, ca un bătut de tobă care ne trezea şi pe noi ca din morţi cînd trebuia să ne grăbim la şcoală. şi bunicul îi deschidea de fiecare dată, tati intra, se aşeza pe-un scaun, vorbeau despre natură, despre cu totul alte chestii, apoi pleca. aşa se termina perioada perjei. "A trecut şi anul acesta perioada perjei, zicea tati, mai trăieşte un an".

ştii cum am educat-o eu pe mă-ta de hapsînism? primise bursa, iar eu m-am dus în oraş şi-am băut-o. cînd m-am întors, ea: "Unde-s banii, că din ce-o să trăim luna asta?" i-am tras două palme şi-un pumn şi şi-a pierdut cunoştinţa. aşa am educat-o eu pe mă-ta de hapsînism!

odată, cînd tati s-a supărat, s-a dus în grădină şi s-a întins pe spate sub nucul din mijlocul viei, m-am dus după el şi i-am zis să meargă să se culce în casă, să nu răcească, mămica aşa îmi spusese să zic. atunci tati m-a întrebat ce culori îmi plac cel mai tare. îmi plăcea roşul şi albastrul (tati: aşa şi-am ştiut), asta ţin minte precis, iar lui tati îi plăcea negrul şi îi plăcea cerul şi îi plăcea să-i dau pace sau să mă duc "în pizda mă-ti". "Hai, tătelu, la mîncare". "Du-te-n pizda mă’ti".

se duce tati în centrul raional să-şi cumpere casetofon, dă banii, ia instrucţia şi vine acasă, nu ţine minte nici vînzătoarea, n-are nici casetofonul, are instrucţia: Taci din gură, curvo! dobitoaco! curva! cică din cauza mamei el a uitat să mai ia şi casetofonul: Taci, curva dracului!

odată, în timpul lecţiei lui tati, în cabinet a intrat directorul care n-a reuşit să deschidă gura şi a auzit "Afară!". eram unul din elevi şi ştiam că profului de literatură nu-i place fragmentarismul şi dacă întîrziai făceai flotări, aşezări şi primeai întrebări la care nu puteai să răspunzi şi la care colegii şi mai ales colegele mureau de rîs. cînd, imediat după aceea, a apărut secretara (şi dactilografa) şi s-a bîlbîit discret şi cu un glas de peşte gîtuit "Alexei Vasilevici, vă rog frumos…" bla-bla, tati, cu un glas destul de dulce, la mişto: "să vin acum?"

elevii lui tati sînt fanii lui. toată viaţa lor îşi amintesc cu toţii de el, oriunde s-ar afla, el sau ei, şi toţi îl cred cel puţin semi-zeu şi aici satul cunoaşte mii de cazuri convingătoare, în care tati i-a apărat şi i-a ajutat, încît, nu doar după ce termină şcoala sînt mai mult decît recunoscători, dar şi de la un puşti chicuit de director poţi să auzi "Pe mine are dreptul să mă bată numai mama şi Alexei Vasilevici", cum s-a întîmplat cu actualul rector al Institutului de Baptişti din Chişinău.

apropo de "chicuit". cînd aveam de făcut vreun exerciţiu, tati citea, dar era de ajuns să se întîmple ceva dubios în clasă că el, fără a ridica ochii din carte, întinde pumnul spre clasă şi degetul arătător te invită de 2-3 ori, apoi, fiindcă de fiecare dată vine taman "vinovatul", tati îşi învîrteşte acelaşi deget în şuviţele lui – în "chică" - fără să-l privească, îl trage spre masă: "Marş la loc", fără să-i dea drumul – "A, îţi place aici" – "Ce te uiţi la mine în jurnal?" - "La loc, dobitocule". dacă cineva se bucură prea tare de "suferind", tati: "În două picioare", iar dacă cineva îşi pîrăşte din întîmplare colegul… mai bine mi-aş aminti de orele de "lectură suplimentară", nu tocmai cele mai iubite, dar poate cele mai memorabile (întrebaţi-l pe Pricop).

pe seama lui Pricop cel mai tare se distra Vadic, care o dată i-a furat caietul profului de biologie, anatomie, pregătire militară şi nu mai ţin minte ce, care ne citea din caiet, dar, ca să-i răspundem la întrebări, ne scotea în faţa clasei, ca să nu tragem cu ochiul în carte. profu’, care lui Vadic i-e şi unchi (iar lui tati văr), a zis că "Azi nu facem biologia". Vadic, nepotu-său, deci: "Da’ ce, Efim Antonovici, v-aţi pierdut caietul?" şi i l-a dat. atunci Efim Antonovici şi-a deschis caieţelul şi ne-a citit cu multă linişte sufletească lecţia. Vadic însă a primit 2 la biologie la sfîrşitul anului şcolar. şi la istorie, căci profesoara îi era vecină... a trebuit să intervină tati ca să nu pice anul. la istorie, după cîteva încercări nereuşite de a-şi lua examenul cu Tatiana Nichiticina, l-a primit el, tati, la examen, iar pe Efim Antonovici, unchiu lu’ Vadic, l-a înjurat aşa cum ştie el, din inimă. tati este foarte convingător cînd te înjură. într-o vară mi-am făcut o casetă numai cu înjurături, dar nu vreţi s-o ascultaţi. odată fratele meu s-a luat la întrecere cu iubita lui din Cluj cine ştie mai multe înjurături. a început cu alea tradiţionale, dar cînd s-au terminat a trecut la bagajul familial, la înjurăturile lui tati. gagică-sa a început să plîngă.

la un chef, Efim Antonovici, profu de pregătirea militară: "Aş mai mînca, da’ nu mai încape în mine!" tati: "Du-te şi cacă-te"…

după ce fusese să se jeluiască lui tati că i-am făcut portretul sub care scrisesem "oaie restructurată", profu’ de muncă s-a întors de la tati din cabinet cam pleoştit, mai blînd, mai bleg, şi n-a tras nici o concluzie, cum îi era obiceiul. doar, în timpul aceleiaşi lecţii, l-a lovit cu cheia de 19 în cap pe Slavic şi era să-i rupă urechea lui Ruslan, care a zis "Ghe-ghe-ghe-ghe-pi-mă-ta!". cînd, într-o pauză, m-am dus după un măr (uitasem demult de muncă), tati mi-a zis că dacă mai vine profu de muncă o dată, îl aruncă pe fereastră: "E oaie, băi, da’ nu restructurată"

profului de matematică, dirigintele meu, cînd, ca de obicei: "Eu propun ca elevului Mihail Vakulovskii să-i scădem nota la purtare" (să mai scadă din "satisfăcător"), tati i-a zis că e un învăţător de căcat, în atîţia ani de muncă nici măcar de-o poreclă nu s-a învrednicit (tati, Alexei Vasilevici, a căpătat una chiar de la prima lui lecţie, despre Alecu Russo: "Alecu"). a doua zi, după cercetări asidue, Ivan Leontevici a venit la tati şi i-a spus că nu-i adevărat, el e şi "Pitagora", şi "Crăcănici", şi "Dasaiev", şi "Prăjină", şi nu mai ştiu cum. Tati: OK, crăcănici, fute-o de-aici

tati, ca orice român şi mai ales ca orice basarabean, e patriot. mare patriot. mereu îşi caută idealuri, ba e om sovietic (ascultînd Europa Liberă, mami: Numai minciuni spun despre noi! Da’ nu-i drept! Nu-i adevărat, numai minciuni spun. mi-am scris pe bicicletă, cînd eram mic, ceva cu litere latine, ceva gen NIRVANA, tati mi-a zis s-o dau jos - De ce? e frumoasă - Băi, scoate-o de-acolo, ţi-am spus, ce-ai scris acolo tîmpenia aceea? - Păi înseamnă URSS, dar cu litere latine - Dă-o jos! dacă vrei să scrii - scrie cu literele noastre - ei, "literele noastre" atunci erau alea ruseşti), ba e rusofob (eram elev sovietic, învăţam la literatura rusă, citeam, intră tati: "Ce faci?" – "Învăţ", se uită la copertă: "Aceştia ne-au cotropit şi ne asupresc, dar tu îi citeşti!", mi-a aruncat cartea, m-a înjurat şi a ieşit), ba e patriot român, cam naţionalist, ba e cu Moldova Mare, Moldova lui Ştefan cel Mare, ba moldovan-moldovan şi vorbeşte despre "Moldova noastră!" şi "Ţara noastră!". Uneori, cînd e foarte beat, e şi antisemit, deşi n-a văzut niciodată un evreu (poate doar pe taică-său sau cel puţin aşa îi era porecla - Jidanu'), ba e... antimaghiar, deşi poate că nu va întîlni niciodată un ungur în carne şi oase, dar dacă tot citeşte cărţi de căcat... Ei, dacă e beat-beat-beat poate fi şi rasist... "Ce-ai făcut tu pentru Moldova noastră? mă întreabă. În loc să faci ceva pentru Moldova noastră tu lingi jidanii între coaie!" sau "În loc să faci ceva pentru Moldova noastră stai la curva ceea în România".

vameşul întreabă: "Ce aveţi în geantă?", tati: "Bomba atomică" - "A, bomba atomică... Luaţi-vă genţile şi ieşiţi afară, la control". toate femeile, majoritatea precupeţe, se întorceau furioase în spate, spre glumeţ, tati, care era pe ultimul rînd, s-a întors şi el...

la Iaşi, la cursurile de profi de literatură, tati s-a împrietenit cu Leopold, un austriac care-i simte pe nemţi ca şi basarabenii pe români. acum îi trimite cafea, iar tati - albume despre Basarabia şi cărţi. cînd i-a trimis cartea mea de debut Leopold i-a răspund: "Frumos poesii". tati i-a trimis "Pizdeţ", Leopold i-a trimis cafea. tati i-a trimis "Politic moldav", Leopold - o casetă video cu Viena. cafea, cărţi, ciocolate. tati stropeşte via şi se gîndeşte la Viena lui Leopold, tati urcă cu cabina în vîrful celui mai înalt munte din Caucaz, zice: "'Cea mă'si'..."

la castelul Bran tati a urcat un pic, apoi a zis că nu merge mai sus. "Păi de ce?" - "Am văzut pînă aici şi mi-e clar. Ce poa' să fie mai departe"... după ce-a ieşit din castelul Peleş, l-am întrebat pe tati ce i-a plăcut mai tare: "Ce?" a zis tati. Zic: lui Sandu cel mai tare i-a plăcut salonul turcesc, de exemplu. "Mare scofală, zice tati, nu mi-au plăcut oglinzile", zice.

în curtea Peleşului o femeie tînără vine la tati şi-l roagă să le facă o poză, ceva de genul: "Nu vă supăraţi, ne faceţi o poză?" - "Vă fac şi mai multe, a zis tati. Uitaţi-vă la vultur", a zis, şi după o mică pauză, în care femeile îşi învîrteau gîturile: "Vulturul sînt eu".

cînd au fost în excursie la Leningrad, tati şi nănaşu-său au rămas în partea cealaltă a rîului Neva, iar hotelul la care locuiau era pe cealaltă parte, nu mai mergea vaporul şi au sunat la dispecerat, marinarul a zis că gata, nu mai are cum să vină, dar pînă la urmă s-a prins după accent că-s basarabeni şi i-a întrebat dacă au vin moldovenesc. "Avem, cum să nu avem?" - "Ei, atunci vin să vă iau". între timp tati cu naş'so au căutat vin moldovenesc prin restaurante, dar n-au găsit nicăieri, aşa că au cumpărat sticle de vin georgian şi l-au turnat într-o damigeană, au chefuit toată noaptea cu marinarul şi s-au plimbat cu vaporul pe Neva: "Şi vinul georgian e bun, dar nu există vin mai bun decît cel moldovenesc, deodată îl deosebeşti de celelalte, chiar şi de vinul georgian".

orice carte i-ai dărui lui tati, cu "Pentru tati..." sau "Lui tati...", el le semnează pe copertă: Al. Vakulovski. asta m-a mirat mereu, dar pe tati nu poţi să-l întrebi nimic, că se înfurie imediat şi nu mai ai chef de vreo discuţie cu el, iar ca să nu se certe cu tine trebuie să-l lauzi, apoi îţi povesteşte el cît e de erou (să nu-l contrazici). de exemplu, a venit un cunoscut de-al său cu un străin, care lui i-a părut "un dobitoc idiot", dar dobitocul i-a lăudat vinul şi i-a devenit imediat prieten. a venit un prieten care a zis că vinul e foarte bun, dar, "nu vă supăraţi", aduce un pic a doagă, s-a şi oferit să-l ajute la spălat poloboacele, dar degeaba, din prieten a devenit pe loc "un dobitoc idiot". i-am dăruit lui tati un "Vladimir Bukovski pentru Alexei Vakulovski". Hm, pe copertă a apărut imediat "Al. Vakulovski"... A, da, şi pe pagina 49 (anul naşterii - 1949) – semnătura de prof:

Vivat Barus!
[sau Cînd prejudecăţile sînt pe bune]

de Mihail Vakulovski

E nasol să te loveşti mereu de prejudecăţi, chiar dacă ele n-au nici o legătură cu tine. Asta ţi se întîmplă mai ales cînd ieşi din ţară, cînd te întîlneşti cu străini, cînd devii tu însuţi străin, prejudecăţile de acasă fiind la fel de supărătoare, se înţelege. Dar ce ne facem cu prejudecăţile care de multe ori sînt... adevărate, nu doar "ascund un sîmbure de adevăr"?

Ideea acestui text m-a lovit acasă, într-un sat de la graniţa Republicii Moldova cu Ucraina, unde cel mai apropiat mare oraş e Odesa (şi nu Bender/Tighina, capitala judeţului), un sat ca orice alt sat din RM (ei, un pic mai fain şi mai mişto, şi mai frumos, şi mai falnic, şi mai mare, şi mai tare, şi...). Se zice că ruşii/ex-sovieticii/moldovenii beau foarte mult, că sînt beţivi. E o prejudecată, îţi zici, "se zice". E la fel ca şi cum ai spune că românii sînt... ospitalieri (asta chiar că e o prejudecată, cel puţin în ceea ce priveşte "frăţia" basarabeano-română, of-of). Sau "mămăligari", cum ne-a făcut nu demult (înaintea meciului de la Constanţa) Hristo Stoichkov, fostul mare fotbalist bulgar ("bulgăroi cu ceafa groasă", poftim), antrenor principal al echipei naţionale de fotbal a Bulgariei (măi, măi, măi...). Însă, stînd un pic mai multă vreme acasă, mi-am amintit (din prima zi, din primele cinci minute) că, din nenorocire, alcoolismul la ex-sovietici - şi acum e vorba de românii din Basarabia, de basarabeni - e o mare problemă, nu doar o prejudecată. Că ruşii sînt cei mai beţivi? Ştiţi bancul ăla în care bea rusul cu basarabeanul? Seara, rusul scrie în jurnal: „Am băut cu moldovanu’, mai bine muream”, dimineaţa scrie: „M-am dres cu moldovanu’, mai bine muream aseară”.

Pe strada noastră au murit cîţiva oameni de la spirtul etilic vîndut de Nina, o vecină care are "biznisu' ista" din 1990 încă şi deja şi-ar fi putut face un cimitir, se spune, "cimitirul lu' Nina" sau „Morţii Ninei”. Aşa se amuză oamenii şi se duc să mai cumpere "un plămîn" (pet, adică) de spirt; de la Nina, normal. Faza e că femeia n-are copii şi chiar n-ar mai avea nevoie de bani, a adunat destul pînă acum, băgînd neamuri şi vecini şi prieteni şi duşmani şi consăteni în mormînt la propriu, dar dacă merge treaba, cum să te opreşti? Ce să faci, să te plictiseşti?

Dacă ieşi în stradă, aproape că nu întîlneşti om treaz, nici bărbat, nici femeie, şi acţiunea are loc în august (dimineaţa ori seara, n-are nici o importanţă), cînd a rămas vin doar la cei mai gospodari dintre gospodarii satului, care, de obicei, şi beau mai puţin (asta nu înseamnă că nu beau, pentru România sînt beţivi, pentru noi - nebăutori), dar nici fiii sau fiicele nu-i (prea) sug, ori pentru că nu-s acasă, ori pentru că s-au certat pentru totdeauna, de la băutură, de obicei, sau cel puţin la beţie. Şi atunci toţi cumpără, cumpără vin sau, pentru că vinul nu are efectul "aşeala", spirt de la Nina. Toamna, cînd se face vinul, e durere; e tragedie, de fapt, nu mai e dramă. Slavic, însurat, s-a dus la soţul fostei lui iubite cu o vodcă şi cît acesta bea vodca, ei şi-au amintit de trecut, în casă la cel care sta pe prag cu vodca la gură. Fiind întrebat cum de a putut să accepte aşa ceva, soţiorul a zis: "dapă cum să mă bag, dacă omu' m-a servit?"??!! O femeie dormea sub un gard (cică au pişat-o şi cîinii cît "s-a odihnit", "dar nu-i pi asta"), iar cînd s-a mai trezit, i-a întrebat holbată pe trecători: "Unde-s eu?". "Lîngă terenul de fotbal", - i-au spus. "Unde-s?", nu s-a lăsat ea. "Eşti în hîrtop, femeie, lîngă terenul de fotbal, care e lîngă cimitir" - "În ce sat îs eu?!", a insistat femeia. Apoi, cînd a reuşit să se ridice în două picioare şi să facă paşi, a intrat la nănaşă-sa, de unde şi ieşise, de fapt, s-a dezbrăcat şi a sărit în braţele noului oaspete. Acesta i-a zis gazdei s-o ia "pe asta de aici, că mi se scoală"... Bărbatu-so s-a cuplat cu soţia fratelui său de cruce cît frate-so era la muncă în Rusia, iar cînd a venit, acesta, ca răzbunare, a ţinut-o pe "în ce sat îs" vreo săptămînă la el. Valea, cu mîna la inimă, a fost prins de soţie-sa făcînd sex în grup cu soră-sa (sora lu' Valea) şi cu soţul lu' Nina. Alţi doi fraţi îşi confundă mereu soţiile la beţie, iar cînd una din ele a fost acuzată că se culcă cu cumnatu-so, a zis că n-o să mai facă, pentru că nepotu-so (fiul lu' cumnatu-so) e mult mai bun la futut. Doi proaspăt căsătoriţi (fiecare cu altcineva, fireşte) s-au închis în baia satului vreo săptămănă şi jumătate, apoi s-au întors la familiile lor de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic deosebit, soţia de acasă a zis că-l iartă, "că doar nu i s-a ros", iar soţul de acasă a zis că o iartă, pentru că "o iubesc". Bineînţeles că erau beţi cu toţii, şi soţii, şi iubiţii. La inaugurarea barului din baia satului, cînd proprietarul a dat de băut gratis, la un moment dat o doamnă profesoară de rusă s-a ridicat cu paharul în mînă şi a strigat: VIVAT BARUS! Unul, întorcîndu-se de la pîrnaie, a învăţat-o pe vecină-sa cum se fumează pula, doar că i-a prins soţul cu frate-so în timpul demonstraţiei şi i-au omorît pe amîndoi ("Este omul - este problema, nu-i omul - nu-i problema" - I.V. Stalin). În sat a apărut şi o grupare de homosexuali, şi lesbiene. Din astfel de iubire bahică s-au întîmplat şi crime oribile. Am un neam care vine zi de zi la pescuit, la iazul de lîngă noi, şi mă vizitează zilnic, dimineaţa, cînd ajunge, în timpul zilei măcar o dată şi seara, cînd pleacă. Nu se duce pînă nu-i dau, de fiecare dată, ceva de băut. De ce nu-i fac vînt? E un prieten foarte bun de-al tatălui. Am foarte, foarte multe istorii (recente) cu el, ca şi cu orice alt consătean, de fapt. Să-i iau pe rînd (foarte pe scurt) pe vecini. Filip era supărat că nu-şi poate reface viaţa, din cauza unicului său fiu, zicea el, cu care locuiau în aceeaşi casă. Odată, cînd acesta era în casă cu copilul său de un an, Filip a încuiat uşile, a aruncat o căldare de benzină în casă, a bătut ferestrele cu scînduri şi a aruncat şi un chibrit. Aprins. Fiu-so, veteran al războiului din Afganistan, fost luptător sovietic în echipele de elită, a reuşit cumva să iasă din flăcări, scoţîndu-l şi pe nepotul piromanului. S-a dus la el, l-a apucat de gît (el, deşi plin de muşchi, doar de vreun metru şi 65-70, iar taică-so - de doi metri) şi a zis: "Tată, aşa nu se face!". Moralist băiat. Hrişa e beat de dimineaţă şi trezeşte lumea din somn ţipînd o interjecţie, ceva asemănător cu "Uăăă", enunţ ţipat de sute de ori pe zi, nu-l mai ia nimeni în seamă, în afară de soţia sa, totuşi, care-i mai trage cîte o tigaie în chelie şi-l face KO. Soţioara lui bea în rînd cu bărbaţii pînă-i bagă sub masă, apoi mai cere de băut, dacă are de la cine. Fiu-so mai mare, Valeri, i-a spus lu' tata, care l-a invitat la un pahar de vin: "Eu cu mama nu păhăresc, numa' frate-meu cu tata păhăreşte", apoi a vrut să intre, dar tata l-a trimis la origini, dacă nu păhăreşte. În schimb a intrat tat-so, Grişa, care, cînd tata aducea din beci un nou ulcior, se auzea în casă: "te superi? nu te superi. te superi? nu te superi". Tata s-a cam supărat, că Grişa îi arunca paharele lui preferate (de cristal) pe podea, dialogînd cu el însuşi (că doar nu era monolog). A aterizat drept în mijlocul drumului. Vecina Valea Porc a năvălit peste noi, care abia intram pe poartă, eu venind din Braşov, frate-meu din Cluj şi mai aveam şi cîţiva prieteni cu care nu ne văzusem de-un an, ea a intrat ca la ea acasă, deja turna ea, făcînd un show bahic inimaginabil (am reuşit să imprimăm o casetă de 90 de minute), ba se supăra că nu ştiu ce, ba era fericită din acelaşi motiv: "E trist aici la voi, haideţi la mine s-o ascultăm pe Serdiucikina şi să dansăm fîţî-bîţî do utra", adică pînă dimineaţa. Asta se bate de la egal la egal cu Victor, soţul ei de doi metri şi doi cm care, cînd a văzut căzînd o Volga peste un om care o repara dedesubt, a reuşit s-o prindă şi s-o mute într-o parte. Cică uneori luptele se termină nedecis. Vecina Maria a trecut prin toate, n-a avut timp să se plictisească cu soţul ei sado-mazo. A trimis-o şi la lecuire, în timpul URSS, ţin minte bine, că m-am speriat cînd am văzut-o venind, rasă pe cap. Dar ştiinţa n-a reuşit minunea lecuirii şi femeia face orice pentru a bea. Se plimbă toată ziua pe la gard, poate-poate i se va face mamei milă şi-i va da ceva de băut, ba aduce un măr, ba o ceapă, ba îi spune un secret, pînă iese învingătoare. Apoi soţiorul ei o educă: o dezbracă şi o fugăreşte prin grădină bătînd-o cu furtunul (nu vreţi să vedeţi asta), o închide cu porcii, cu iepurii, în WC şi - culmea sadismului - lasă în seif o vodcă la care ea n-are cum să ajungă, doar s-o admire. Mama la început s-a revoltat şi a ţipat la el, i-a dat ei de mîncare, a încercat s-o salveze, s-a implicat, dar după ce ieşea o bîrfea şi-şi apăra iubitul. Acum tre să fie la dietă, în vreun coteţ, 99%. Hai că mă opresc aici, c-am ajuns la casa noastră, noroc că locuim aproape de brigadă, de marginea satului, ...mi-a ajuns...

Acum abia ajunsesem acasă, era dimineaţa, mi-am făcut o cafea şi, aşteptînd să se mai răcească, strîngeam nişte cireşe. Cum zicea bunicul, în glumă: "Cît te odihneşti - strînge o căldare de prune". Eram în pom, în lumea mea, cu gîndurile mele, aud, ca din altă lume, numele meu rusificat, cum îmi mai ziceau vecinii în copilărie. Dar mai bine să intru în "nu prea JUR-nalul mEU, M. Vakulovski", care, de altfel, e live, pe internet: "pe scara din bibliotecă, culeg cireşe pt mama, din vîrf, unde-s mai coapte. „Mişa”, aud, culeg cireşe. „Mişa, noroc” - în drum Tolea Deleu cu fiu-so. „Noroc”. culeg cireşe. „Ia vină-ncoace, el culege cireşe!”. mă duc la poartă - „Salut”. El, vesel: „Dapî vinî-ncoaşi” – „Nu pot, e încuiată poarta”, stă, se uită, zice: „Eu vin aşa rar acasă şi nici nu putem să vorbim” – „Putem să vorbim şi aşa” – „Azi am venit, mîine mă duc înapoi, nu stau aici deloc” – „Asta nu-i chiar bine” – „Îi trimit o rublă la copil, cît pot, şi gata” – „Ei, ne mai vedem noi” – „Nu ne mai vedem, că eu mîine mă duc. La tine - cum?” – „Rău” – „Am auzit. M-au sunat. Da' la tine - cum?” – „N-auzi că rău?” – „Da aşa, la tine, acolo?” – „Acum n-are nici o importanţă” – „Bine?” – „Dacă zici tu. Ei, hai, noroc”. eh, nu i-a picat nimic de băut, stă o zi acasă şi-i dă exemplu lu’ fiu-so, o zi lîngă el şi atunci e beat, şi ещё не вечер, "vorba cîntecului". mama zice că încă nu m-a văzut celălalt „afgan”, Serioja... dacă mă prinde Serghei nu cred că scap aşa uşor". Intră val-vîrtej în ogradă Colea, începe să repare un furtun, povestind că ar fi bine să-i dau de băut, că el nu rămîne dator – „Du-te şi nu-i rămîne dator lu’ Tolea, hai”. Tolea, vecinul, vinde vin şi d'aia i-am dat link-ul. Abia a ieşit, nedumerit, Colea, şi intră Frăsîna & Lida, cumetre care o vizitează pe mama de cîteva ori pe zi, pînă le dă de băut. Frăsîna s-a învrednicit şi de o poreclă. De cînd am venit în România îmi zice să-i aduc naftalină, că a auzit ea că naftalina din România e mai bună. Şi de fiecare dată cînd mă vede mă întreabă dacă i-am adus naftalină (de 10 ani). Aşa că tata îi zice Naftalina. OK, soţului ei îi zice Lindina, Ninei - Semaforu', că e mereu roşie, dar are şi alte culori pe faţă, lu' Tolea - Dolăraşu', pentru că e afacerist, iar tatăl său avea porecla Rubla, fiului lu' Grişa - Bonjur, pentru că mamă-sa zice că tinerii nu zic "nici bonjur, nici pupă-mă-n cur", iar fiu-so se ruşinează să salute... Frate-so, Valeri, numit Coloradu', era la poartă, împreună cu Dolăraşu' (ca să ne întoarcem în prezent). "Noroc" - "Noroc" - "Noroc" - "Noroc"... "Ce mai faceţi, băi?" - "Ei, şi noi..., hm...". Cam aşa dialog între prieteni de copilărie, vecinii mei din copilărie, cu care am fost la furat cireşe, mere, pere, caise, piersici, am tras primul fum de ţigară, am învăţat să înotăm, am jucat fotbal şi hochei, am fost la film, ne-am bătut, ne-am împăcat, ne-am jucat, am învăţat... "Ei, dar veniţi mai în seară să bem un pahar de vin". Tolea se uită la Valeri. Valeri se uită la Tolea, beţi amîndoi, se uită unul la altul şi tac, dar nu pleacă. "N-aş bea acum, că mai am ceva de făcut. Ce ziceţi?". Valeri zîmbeşte: "Dap' dacă am venit pîn-aicea". Mda, Tolea locuieşte vizavi, la 10 paşi, iar Valeri - lîngă el, la 20 de paşi. I-am invitat înăuntru... Cam aşa decurge o zi în R. Moldova, în fiecare sat din R. Moldova, nu doar la noi în sat, nu-nu. Şi nu există petrecere fără beţii, şi nu există beţie fără bătaie... Şi nu prea există bătaie fără împăcare, la o căldare de vin, evident...

O vecină îl cară pe taică-so, vecin şi el, prin spitalele şi sanatoriile fostei URSS, la Odesa, Kiev, Moscova, în Crimeea, încercînd să-i lecuiască inima. Moşu' (ei, nu-i chiar moş - e tatăl unui coleg de clasă -, dar aşa arată) merge pe stradă ţinîndu-se cu ambele mîini de inimă, aşa şi merge, cu mîinile una peste alta, ţinute strîns de partea stîngă a pieptului. Aşa intră la Başcalău, alt vecin, zi de zi, abia tîrîndu-se, dar iese de fiecare dată ca un flăcău, cu mîinile înainte, de parcă şi-ar face vînt, beat mangă, fireşte, şi plin de optimism în ziua de... azi... O fată îl cară pe taică-său la ea, la Chişinău, ducîndu-l la spitalul unde lucrează, îi cumpără medicamente de toată leafa ei, încercînd să-l lecuiască de hepatită. Omul nici măcar nu ajunge acasă treaz, se opreşte prin bar şi e adus la poartă de alţii, iar cînd ne-am întîlnit mi-a povestit mîndru cum o fenta pe fiică-sa, care nu-l lăsa să bea. "Ce, crezi că îi făceam pe plac? Dar eu mă duceam înainte de mîncare şi trăgeam cîteva sute de grame de vodcă la chioşcul de jos, apoi veneam la masă şi zacuseam". Şi nu e vorba de oricine, ci de un profesor, era dimineaţă, pe la vreo 6-7, şi i-am propus un ceai. Sau o cafea (ca-n bancul cu basarabeanul care umbla cu o bărcuţă pe lîngă Titanicul care se cufunda, strigînd "ceai, cofe, capuccino"). "Nu mă lua cu din astea!", mi-a zis, "dă un de-aşeala", v-aţi prins voi ce înseamnă "de-aşeala". Fetelor, iată care e soluţia (unică!): trebuie mai întîi să-i lecuiţi de alcoolism, şi abia după aceea de altceva. Iar mai încolo - să nu fiţi ca mamele voastre, beţive.

Întorcîndu-mă de acasă, am găsit în căsuţa mea electronică mai multe mesaje disperate de la prieteni care au fost în vacanţă sau în concediu la părinţi în satele din R. Moldova, că la ei în sat e teroare, că se bea ceva de groază, că nu pot să-mi închipui... I-am... calmat, le-am spus că nu e vorba doar de satul lor, asta nu se întîmplă doar la ei în casă, pe strada lor, în cartierul lor, în satul lor, în raionul lor, judeţul lor - aşa e peste tot, asta este starea generală din satele moldoveneşti, se bea orice şi încontinuu. Alcoolismul e cea mai mare problemă în R. Moldova, acesta e adevărul gol-goluţ, ca regele lui E. Ionesco.

Dacă eu, care mă mîndresc că mi-s basarabean, nu beau? Ba da, „beu”, da’ „puţîn cîti puţîn”. Ceea ce vă recomand şi vouă. Să închinăm, dar, pentru asta. Hai noroc!

Poezii

de Mihail Vakulovski

mai bine tu

văd tineri cu Che Guevara pe piept
tatuaţi cu Che Guevara
lideri politici cu Che Guevara pe tricouri
oligarhi cu Che Guevara pe portofel
cîntăreţi Che Guevara
poeţi Che Guevara
ce de-a Che Guevara

veneam la lucru şi un bătrîn aurolac dormea dus
sub o bancă din parcul de alături
iar Che Guevara de pe tricoul lui îi veghea somnul
îi liniştea visele
îi pregătea gînduri limpezi
amintiri frumoase pline de viaţă
speranţe mincinoase
tineri tineri tineri cu Che Guevara
în cap
Che Guevara care omora copii

decît Che mai bine Lenin
decît Hitler mai bine Lenin
decît Stalin mai bine Lenin
decît Lenin mai bine Jim Morrison
decît Jim mai bine Jerry
decît Jerry mai bine Henry Miller
decît Henry mai bine uită-te în jur
la părinţii tăi la prietenii tăi la colegii tăi
la ţara în care trăieşti la oraşul în care eşti
uită-te în jurul tău
şi gîndeşte-te la tine
gîndeşte-te un pic mai mult la tine
gîndeşte-te la tine

Gemenii Baştovoi

ne-am mutat sediul
de la vila din centru
şi nu mai trec dealul (Tâmpa)
şi
gata am ajuns la serviciu
ci vin din Răcădău pînă aproape de gară
- pe jos –
şi
în fiecare zi mi se întîmplă lucruri interesante
şi dacă nu –
măcar mă bate gîndul şi gerul
şi fac şi o plimbare de cel puţin jumătate de oră
la pas întins
(dacă m-aş întîlni cu cineva aş intra în criză de timp)
azi l-am văzut pe Baştovoi în două variante
la 5-10 paşi depărtare:
mai întîi în varianta bărboasă (post)călugărit din viitor
apoi – din trecut
aşa cum îl ştiu eu
tînăr puţin nebărbierit şi cu planuri de viitor
(„nu fi proastă, am să fiu bogat")
amîndoi
aveau trăsăturile lui şi faţa lui şi ochii lui şi gesturile lui şi mersul lui
mai întîi a trecut pe lîngă mine
Baştovoi din viitor
apoi
peste doar cîţiva paşi
Baştovoi din trecut


LASLAU GRUN spune:

Şocul pe care nu pot să-l uit ţine de un caz din vara lui 1943,
cînd am fost dat afară din ştrandul - un ştrand foarte frumos - din Reghin,
oraşul în care m-am născut.
Într-o zi de duminică, erau şi cîţiva Hitler-ugen acolo,
ne-au scos afară din ştrand, eram mulţi,
erau destul de mulţi evrei în Reghin,
ne-au scos afară fiindcă,
ne-au spus,
este inadmisibil să se scalde în acelaşi bazin arienii cu evreii,
ne-au spus.
După aceea un alt şoc am primit cînd m-am dus la medicul şcolii.
Trebuia să-mi dea scutire de la educaţia fizică,
pentru că-mi fuseseră scoase amigdalele.
Avea un cabinet medical în oraş şi pe uşa cabinetului era scris
“Nu consult cîini şi evrei”.
Astea sînt nişte lucruri care au intrat mult în sufletul meu
şi au rămas pînă astăzi, mi le amintesc mereu.
Dar astea erau numai nişte preludii pentru ceea ce a urmat.

În 1944, în martie, partea Ardealului care era ocupată de unguri
a fost ocupată şi de nemţi şi la sfîrşitul lui aprilie, într-o zi,
s-a bătut toba.
Era un oraş mic şi aşa se aducea la cunoştinţă populaţiei
despre o lege sau o hotărîre a primăriei,
s-a bătut toba şi s-a spus că a doua zi dimineaţa
toţi evreii să fie în faţa casei lor.
Deja de demult, de doi ani,
purtam steaua galbenă,
puteam să ieşim în stradă doar dacă purtam
steaua galbenă pe haine - sau pe palton, sau pe cămaşă.

Ne întreţineam din ceea ce am adus de acasă, mîncare nu s-a făcut în ghetou,
s-a luat mîncare de acasă şi cel mai groaznic era faptul că
s-a înfiinţat o cameră de tortură
pentru cei care - s-au gîndit ei - s-ar putea să fi ascuns bijuterii.
Noi nu eram bogaţi, dar tata a avut un serviciu foarte bun
şi avea un salariu bun
şi deci s-a presupus că şi noi am ascuns obiecte valoroase.
Şi - pe tema asta - şi tata şi mama au fost duşi la camera de tortură
şi au fost torturaţi, bătuţi în tălpi.
Mama, săraca, după două şedinţe de tortură a albit complet
şi n-a mai putut încălţa nici un pantof,
aşa de tare i s-au umflat picioarele.
Această situaţie a fost fatală mai tîrziu
pentru ea, pentru că, deşi avea doar 45 de ani,
cu părul alb şi cu picioarele umflate
a fost considerată de către nazişti bătrînă şi inaptă de muncă
şi chiar în prima zi de lagăr a fost trimisă direct la camera de gazare.


Paşii taţilor noştri

Tatăl nostru care eşti pe pămînt
Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt
Tatăl nostru care eşti în pămînt
Taţii noştri

Taţii noştri s-au născut în altă ţară în alt sistem pe altă lume au trăit
Taţii noştri au avut alte vise au trăit altfel au trăit alte vise
Taţii noştri au visat să ne fie nouă mai bine
Taţii noştri au visat să ne fie nouă bine
Taţii noştri au visat să ne fie bine
Taţii noştri au visat
Taţii noştri

Tatăl nostru a fost născut în marginea asta de lume
a trebuit să trăiască în ţara asta a fost împins închis întins respins
în ţara asta
să înveţe să muncească să slujească să iubească ţara asta
ademenit urmărit jignit căutat ameninţat lovit tăiat ucis
în ţara asta

Tatăl nostru a învăţat cum e să fii tată
ne-a învăţat cum e să fii fiu cum e să fii tată cum e să fim fii cum e să fim tată
cum e să fim cum e să fiu cum să fiu
SÎNT
Tatăl nostru ne-a învăţat învăţat învăţat
Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt
Tatăl nostru care eşti
acolo

Taţii noştri Taţii noştri Taţii noştri Taţii noştri


Paşii mamelor noastre

mamele noastre au avut o copilărie frumoasă povestită de bunicii noştri
mamele noastre au fost sprintene vesele cuminţi pentru bunicii noştri
mamele noastre au fost vînjoase puternice şi sănătoase pentru patrie şi pentru umanitate
mamele noastre au fost frumoase pentru taţii noştri credincioase taţilor noştri
mamele noastre au intrat în războiul taţilor noştri au urcat la volanul automobilului
tractorului combinei avionului navetei cosmice au participat la invenţia bombei atomice
mamele noastre i-au iubit pe taţii noştri au fost iubite de taţii noştri
ne-au făcut şi au făcut totul pentru copiii taţilor noştri
au renunţat la tot şi la toate pentru taţii noştri
să-i iubească să le facă urmaşi să-i crească hrănească îmbrace iubească
să facă rost de leacuri pentru taţii noştri să le oblojească rănile şi
să nu-i enerveze cînd îs beţi să le vegheze liniştea cînd se odihnesc să nu-i enerveze cînd îs mahmuri să nu-i enerveze cînd îs treji să nu-i enerveze că s-au născut în această epocă în această ţară că le-au întîlnit pe mamele noastre care i-au legat de noi
care
mamele noastre fac paşi mici după taţii noştri
mamele noastre fac paşi largi după copiii taţilor noştri
mamele noastre fac paşi mari împotriva acelor ceasornicului bunicilor
mamele noastre fac paşi timizi în direcţia opusă ceasurilor taţilor noştri
mamele noastre fac paşi foarte-foarte iuţi înaintea ceasurilor de la computerele noastre
mamele noastre au lăsat totul şi au plecat după taţii noştri care le-au iubit le-au urît le-au alintat le-au înjurat le-au mîngîiat le-au bruscat le-au dezmierdat le-au bătut le-au înşelat le-au iubit şi le-au futut şi nu le-au futut
mamele noastre îi plîng pe taţii noştri
plîng plîng
îi plîng pe taţii noştri
mama îl plînge pe tata
în hohote
mama vorbeşte vorbeşte singură
vorbeşte cu pozele noastre
vorbeşte vorbeşte
vorbeşte

nu mă lăsa-n urmă, umbră

mă întorc din oraş
pe sub munte
admir zăpada
şi mă gîndesc la tata

umbrele mă înconjoară
umbre pe zăpadă
umbre prietenoase
umbrele mele
merg lîngă mine
umbrele mele
merg cu mine
vorbesc cu tata
cu bunica
cu bunicul
te iubesc tată
nu cred că ţi-am spus asta
vreodată
mi-e dor de tine şi te iubesc

umbrele noastre sînt cei de pe lumea cealaltă
care ne iubesc
umbrele noastre sînt cei de dincolo
care ne ghidează prin viaţă
umbrele noastre sînt
sufletele noastre

uită-te-n oglindă şi zîmbeşte-i
umbrei care te iubeşte
uită-te-n oglindă şi zîmbeşte-i
vampirului din tine

cei pe care nu-i iubeşte nimeni de dincolo
sînt
nişte vampiri

TATuAje

îi amintesc lui Celbuncelrău
să nu uite să-mi trimită
poemele cu mame
pentru Tiuk!-ul de vară

el mă întreabă dacă-mi place tatuajul lui

pe poza lui de pe mess
e un tip ras
întors cu spatele
cu un tatuaj imens

pe cap

ar fi trebuit să mi-o tatuez pe mama
zice Celbuncelrău
ar fi trebuit să mi-o tatuez pe cap
"pe mine mă iubeşte numai mama"
scria el cînd încă nu-i plăcea Depeche Mode
o iubea doar pe Cecilia
şi ar fi făcut orice pentru ea
"vă dau tot numai daţi-mi-o pe Cecilia"

scria

(sau aşa ceva)

şi citea asta în cenaclul lui Cărtărescu

de faţă cu Cecilia

am să-mi tatuez numele mamei

de pe pămînt

pe degetele mîinii stîngi
şi pe partea interioară a degetelor
celeilalte mîini -
numele tatălui

din pămînt

(tata n-a fost bătrîn niciodată)

tata a muncit toată viaţa
ca să-şi ridice casa
tata a muncit toată viaţa
ca să-şi crească băieţii
ne-a adus şi peşte şi ne-a şi învăţat cum se pescuieşte
tata a muncit toată viaţa
ca să-şi educe şi să-şi înveţe băieţii
să-i trimită la universităţi
şi să-i aştepte acasă

tata n-a ajuns să-şi plimbe nepoţii
cu barca pe lac aşa cum visa să se întîmple
tata n-a ajuns să mă vadă tată
tata n-a fost bătrîn niciodată


tată, vezi că nu mai avem aceeaşi adresă

tată, casa noastră e deja pe strada Alexei Vakulovski
ştii, casa ta e pe strada Alexei Vakulovski
casa lui Alexei Vakulovski e pe strada Alexei Vakulovski
tată, casa ta e pe strada care poartă numele tău
tată, numele tău de la „destinatar” s-a mutat la „strada”
tată, adresa mea nu mai e casă, adresa mea e stradă
tată, acasă al meu e în stradă
nu degeaba spunea mătuşa Valea atunci că-s
copilul străzii
nu degeaba în copilărie a venit să mă pîrască la tine
că spun poezii cu prostii, aia cu „plouă, plouă”
copilul ploii copilul străzii Alexei Vakulovski

ştii că prietenul tău austriac îţi mai trimite cafea şi ciocolată
şi chipul tău e pe zidurile oraşului în care trăiesc
pe zidurile din oraşul în care munceşte frate-meu?
ne oprim în drum spre serviciu
în drum spre casă ca să ne mai tragem sufletu’
tată, nu mai contează cine a scris TU
eu sau fratele meu
acum multe nu mai au nici o importanţă
tată, acum scrisorile pentru mama se duc pe str. Alexei Vakulovski

tată, numele tău e pe coperta unei cărţi
aşa cum ai visat
lucrurile tale-s acolo unde le-ai lăsat
tată, numele tău e pe casele vecinilor tăi
din sat
numele tău e pe casa ta
numele tău e tatuaj pe casele oamenilor cu care ai băut un pahar de vin
pe care i-ai salutat de atîtea ori şi i-ai înjurat de atîtea ori
cu care ai glumit şi pe care i-ai ajutat şi i-ai învăţat
să scrie să deseneze şi să trăiască
cum spunea unul din elevii tăi –
„pe mine numai Alexei Vakulovski şi tata au dreptul să mă certe”
pe mine cine să mă ierte?

Footoaparatul
[fragment]

de Mihail Vakulovski

Îl mîngîi pe Tarzan pe blană, îmi cuprinde piciorul cu labele din faţă şi dă din cur.

- Scîrbosule!

I-a ieşit un belici roşu, îi trag un picior în burtă şi mă duc să mă spăl... mai bine mă duc la lac.

- Tiu! Să nu te mai văd pe-aici, scîrbă!

Mama lu’ Saşa m-a strigat şi mi-a întins, peste gard, o piersică maaare, de care mănîncă numai Vladimir Ilici în “Abecedarul” lu' Saşa, care mi-a spus ieri că a învăţat la şcoală o poezie foa-a-aarte frumoasă pe care a scris-o marele nostru poet Grigore Vieru, aşa a zis Saşa:

Da, a fost copil şi Lenin,

Da, a fost şi el şcolar

Şi în geanta lui pe vremuri

A purtat abecedar.

Mare căcat, eu ştiu poezii şi mai frumoase, pe care ştiu şi să le cînt-descînt:

Plouă, plouă,

babele se ouă,

ouăle-s de lut,

babele se fut.

Ecoul de vizavi recită în continuare:

A citit cuvîntul m a m ă

Şi duios l-a repetat,

Iar din mijlocul pădurii

Mamei flori i-a adunat.

Tata mi-a povestit cum am făcut primii paşi, paşi muzicali, cică. Mama era la şcoală, iar el meşterea ceva la bucătărie, cameră care mai tîrziu a devenit camera copiilor, vizavi de bibliotecă. Pe mine m-a lăsat în bibliotecă, mi-a înşirat nişte firimituri pe-o pătură şi era liniştit, ştia că pînă nu le adunam pe toate nu mă lăsam. Era linişte-linişte şi de-odată s-a auzit fluierul meu de jucărie. Doar că fluierul se auzea tot mai aproape, tot mai tare. Pentru că eu veneam spre tata, suflînd în fluier şi făcînd primii mei paşi... în viaţă... pe propriile picioare...

Nu mă tem deloc de cîini, da’ deloc-deloc, oricît de mare şi de rău ar fi cîinele. Eram foarte mic cînd m-a speriat un cîine. Ziceam doar „ama” şi eram speriat, „ama-ama” şi gata. Mama m-a dus la medici, n-aveam nimic, sănătos tun, dar toată ziua ziceam doar „ama-ama”. Pînă la urmă m-a dus la baba Chiţa, care a bodogănit o poezioară făcută doar din interjecţii, a spus-o repede-repede, în timp ce m-a întins pe pat, cu capul pe pernă, iar sub pernă a turnat într-o lingură plumb topit, care s-a întărit pe loc într-un căţeluş pe care i l-a dat mamei.

- Copilul a fost speriat de-un cîine, iată. Gata, l-am descîntat şi n-o să-i mai fie frică de cîini.

Noapte. O femeie stă la ocazie la ieşirea din Olăneşti, „votează”, o maşină se opreşte, o ia, femeia are o geantă pe care o pune la picioare. Cînd ajung la păduricea dinainte dea a intra în Suvorov, geanta cade, iar din ea se rostogoleşte ceva. Şoferul:

- Ce ai acolo? mersi fain

Cel care povesteşte face o mică pauză, apoi pune mîna pe tine şi ţipă:

- Un cap de om!

E unul din bancurile din copilărie cu femeia cu geantă care stă la ocazie, la poputcă. Bancuri pe care ni le spuneam mai ales în porumbul dintre brigada de tractoare şi grădina lu’ Serghei, unde jucam cărţi, fumam, ne ascundeam de paznicul de la cireşe şi paznicul de la mere şi paznicul de la caise şi paznicul de la piersici...

- Băi, tu ştii cum se scoate fum pe nas? a întrebat Banditu.

- Hai, băi, vrei să zici că poţi tu să scoţi fum pe nas?

- Uite-ncoa’, bebeluş.

Trăgea un fum din ţigară, se uita în ochii tăi, sufla fumul pe ambele nări, pizdos, blea, ia ibu i placiu.

- Băi, da’ voi ştiţi cum se scoate fum pe ochi?

- Ei da, poţi?

- Da’păi cum!?

Trăgea un fum, se concentra, ne uitam toţi atenţi la ochii lui şi cînd era mai încordată atmosfera, îl atingea pe unu’ cu ţigara aprinsă pe mînă.

- Aaaa!

Toţi se uitau la cel care urla, iar el ne întreba de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic:

- Aţi văzut?

- Nu.

- Ei, treaba voastră, nu vă mai arăt azi, că trebuie să mă concentrez şi-mi ia prea multă energie, poate vă arăt mîine, dacă sunteţi proşti.

- Băi, tu cît din nas îţi vezi fără să te uiţi în oglindă?

- Cam jumate.

- Atîta să mi-l bagi în cur.

- Ahahahahahahahah!

Am ieşit din porumb, în brigadă nu se vedea nimeni, bara de fier, şlambaumul, era tras.

- Băi, hai să ne dăm cu şlambaumul, a?

- Tare, haide.

L-am dezlegat de stîlp, l-am tras în deal, cît mai departe, ca să ne dăm cît mai mult, am sărit repede fiecare unde a putut, eu m-am apucat de margine, cît mai sus, ca să mă leagăn cît se poate de mult, e ca la cros, cînd fugi pe marginea stadionului îţi economiseşti energia şi rezişti mai mult, iar la sfîrşitul cursei accelerezi ca la suta de metri, iar dacă fugi mai departe de cercul terenului fugi mai mult, ne-am împins cu picioarele, apoi am rămas în aer, că şlambaumul se învîrtea drept, iar pămîntul era tot mai departe, ne-am luat viteză, îmi şuiera vîntul în urechi, şlambaumul ajungea repede-repede la locul lui, mîna mea stîngă nimerise exact în stînga stîlpului, iar dreapta, exact în dreapta stîlpului – buuuffff!!!!

Şi m-am trezit cu capul de pămînt, băieţii m-au cărat sub gard, apoi mi-am revenit, dar dacă-i vedeam pe cei din dreapta mea nu-i vedeam pe cei din stînga şi invers. Din cauza nasului care a lovit taman stîlpul...

Las-că mă duc şi eu la anu’ la şcoală şi gata. O să-mi cumpere mama sau tata sau bunica şi steluţă de octombrel şi “Abecedar” şi ghiozdan...

- Mişka, mergi la cros?

- Da, băi. Da cine mai merge?

- Hai, băi, mergi sau nu mergi?

- Iaca vin, băi. Parcă n-ai şti că merg la cros.

Mă antrenez şi cînd am să fiu mare am să mă fac cosmonaut ca Yuri Gagarin şi am să zbor în cosmos şi am să vă spun doar "Sînt bine. Zborul se desfăşoară normal".

La Radio Erevan se întreabă:

- Este adevărat că cosmonautul Yuri Gagarin a cîştigat o excursie în SUA?

- În principiu da, doar că nu a fost cosmonautul Yuri Gagarin, ci un pensionar, pe care nu-l ceamă Yuri, ci Oleg, şi nici măcar Gagarin, ci Gaganov, acţiunea nu are loc în SUA, ci în Kiev, şi nu era vorba de o excursie, ci de o bicicletă, pe care nu a cîştigat-o, ci i-a fost furată.

Ca şi preşedinţii ţării, de fapt preşedinţii CC ai partidului, de Yuri Gagarin nu auzise nimeni înainte de a deveni pasăre. Dar după ce a zburat în Cosmos, pe acel 12 aprilie 1961, Iura Gagarin, băiatul simpatic şi carismatic de 27 de ani, a devenit la fel de cunoscut ca Lenin,

"Nume scris pe steag,

Nume la toţi drag,

Şi mare cît o vreme:

Vladimir Ilici Lenin",

la fel de viu, la fel de nemuritor:

"Rugineşte iarba,

Frunzele cobor,

Numele lui Lenin

E nemuritor.

Iese grîul verde

Colo în cîmpii,

Numele lui Lenin,

Este veşnic viu.

Arde viu steluţa

De la pieptul meu,

Numele lui Lenin

Va trăi mereu".

Yuri Gagarin este primul om care a călătorit în spaţiu, primul om care a făcut o orbită în jurul Pămîntului, primul om care a vorbit din Cosmos. A zis doar atît: "Zborul se desfăşoară normal, sînt bine". Ce s-o fi gîndit? Ia' mai lăsaţi-mă-n pielea mea, bă' nenicilor, nici în Cosmos nu mă lăsaţi în pace. Ia' mai faceţi vreo conferinţă ceva despre Vladimir Ilici Lenin sau vreo expoziţie, de exemplu pe tema Lenin în Finlanda.

Se discută tablourile de la o expoziţie de pictură cu tema Lenin în Finlanda. Pe un tablou Lenin citeşte Manifestul lu' Marx stînd întins lîngă coliba sa celebră. În altul Lenin discută cu nişte oameni simpli, avînd o privire clară şi caldă şi şapca strînsă în mîna stîngă. În altul cară o tulpină de copac cu un pădurar (el ţine de partea mai groasă, fireşte). Pe-un tablou e pictată o mare albastră, cer senin, soarele, pescăruşi.

- Şi Lenin unde-i?

- Lenin? Lenin e în Finlanda.

După cros toţi se duc la şcoală, şi Valeri, şi Oleg, şi Tolea, şi Serghei. Eu îi aştept să se întoarcă la joacă, dar la cros e bengos, fugim pînă la Şucher şi înapoi, pe lîngă păpuşoi, pe lîngă livada de pruni, livada de meri, livada de piersici, pe lîngă păduricea în care vin soldaţii cu care schimbăm vin pe şepci de armată şi cuţite, apoi alergăm pe lîngă iaz, da’ dimineaţa apa e cam rece, pe lîngă livada de duzi, şi cînd ajungem înapoi acasă toţi oamenii sînt în drum spre lucru... măcar dacă aş mai avea un frăţior... am să-i spun lu’ tata să-mi cumpere un frăţior, dar să-l alegem noi, eu cu tata, că am auzit-o eu pe mama cum îi spunea lu’ lea Anna că vrea o fetiţă; ea să cumpere cărucior, dar noi să cumpărăm frăţiorul şi să-l cheme Sandu!

[din copilărie]

.

de Mihail Vakulovski

la început tata mă deranja într-un şir prea lung de somnuri era grav bolnav era beat mort strica tot în juru-i în juru-ne mă alunga de acasă pentru totdeauna “ai timp pînă la ora 6.00” şi aşa mai departe pînă am visat că mi-au căzut toţi dinţii de sus şi am rîs de descifrarea tradiţională: să vedem cine dintre ai noştri poate să se care de-aici. nimeni. m-am mai gîndit. ni-meni. apoi o săptămînă de insomnie. dar nu dormeam deloc. cînd se trezea valentin mă întreba dacă nu m-am culcat. cînd se întorcea carlos mă întreba dacă totdeauna citesc pînă la 6 dimineaţa. apoi am primit scrisoare de la mama care spunea că bunicul a vrut coca-cola. a zis că-i tare gustoasă. am rîs şi n-am rîs. îmi amintesc povesteam tuturor despre bunicul. ai un bunic aristocrat mi-a zis valentin. ai un bunic fantastic mi-a zis carlos. apoi cineva a uitat robinetul deschis şi aşa cum camera 5 e la parter apa a intrat (neinvitată) să vadă cine locuieşte în camera 5 şi aşa cum nu era nimeni acasă a fost nevoită să aştepte pînă cînd am descuiat (cu greu) uşa şi am călcat-o pe bot. atunci ea a făcut blio-blea şi m-a muşcat de piciorul drept (sau stîng) prin gaura (borta) de la bocanci. am strîns-o de gît ţîţe cur maţe unghii ficat plămîni sex inimă degete craniu şi-am aruncat-o toată în wc dar cînd m-am întors a doua zi mi-am găsit camera ocupată apa era peste tot. aşa tăcută şi curată deşi curgea mult roşu din covorul roşu. apa era peste tot. femeia de la recepţie a zis îmi pare rău şi mi-a întins o telegramă pe care scria Mihai a murit bunelul mama 13.II.1998. era 18.II.1998. bilete la tren nu mai erau. am plătit naşului (achită-te a zis el). şi-am ajuns la mormîntul bunicilor mei. uite acum am să vin la voi. aşa zicea bunicul: mai vino la noi. venit. intrat. închis gard. stat. uitat. monument bunica spart. scos afară. parte sus lipit gard sub unu plop. doi – mai subţire dar m. înalt. ascultat:

BUNICUL: ce frech sînt

BUNICA: masa e gata

BUNICUL: iar căşuleţ

BUNICA: un caşuleţ bu-u-un

BUNICUL: trebuie să plec la serviciu uite ce proaspăt sînt

tata zice că avea un zîmbet ironic

mama că era mai frumos decît viu

aşezat pirostrii. privit în gol. marmura “maică feţişoara ta / cum o aş putea uita”. nu plăcut. gîndit pus scîndura bătut tulpina (plural) plop (pl.) tata cioplit “trecutul nostru-i la gradul superlativ de prezent” sau altceva. pămînt proaspăt nu. unde mormînt. mormînt nu. bunic mort nu. rupt frunză coroana. pus buzunar. stat (mult?). unu picior amorţit. picior doi amorţit. gîndit citit sicriu. citit faţa bunel. citit buze bunel. citit zîmbet bunel. gîndit unde pămînt proaspăt săpat. amintit scena bunel. amintit vorba bunica. amintit corp bunel. amintit faţă bunica. amintit viu bunel. amintit mort bunica. amintit bunica vie. amintit moartă. amintit mort eu. eu amintit mort eu. eu amintit eu mort eu. aşa aş vrea să mor şi eu a zis cineva de moarte bună. ţin minte la nunta mea bunicul mă învăţa cum să dansez. uite-aşa zicea el şi-mi arăta cum jucînd ţanţoş cu capul sus cu zîmbetul în ochi răsucindu-şi fercheş mustaţa. bunicul dansa hora, vals, samba, lambada – eu îl priveam şi-l admiram deşi n-am vrut niciodată să pot juca hora valsul ciuleandra lambada oricum ca bunicul n-aş fi putut dansa niciodată aşa cum n-ar fi putut nici fratele nici tata. dezlipit gard. ridicat. amorţit picior. mîini întins sus – hopa! – picior iute – ha! ha! – jucat bunel – hu! hu! – de la gard pîn-la gard – u! u!, aşa! aşa bunelu! aş-a

Răspunsul lui Mihail Vakulovski la ancheta din EgoPHobia #1

1. consideraţi că mai e loc pe "net"-ul românesc pentru încă o revistă care-şi propune să publice literatură?
M.V.: - O-ho! Chiar dacă ar fi existat mult mai multe reviste româneşti, tradiţionale, de hîrtie şi "în aer" - şi mult mai bune!, oricum ar mai fi fost loc pentru o altă revistă - sportivă, ştiinţifică, didactică, de geografie, de matematică, despre ceaiuri, despre căni de lut şi ulcioare de lemn sau invers, ar mai fi fost loc şi pentru o altă revistă culturală, literară. Oamenii care vor să facă ceva trebuie încurajaţi, nu invers, cum se întîmplă mereu, cel puţin la români, iar zicala cu locul sub soare e chiar adevărată. A, că nu e de ajuns să exişti asta e la fel de adevărat, dar în momentul actual chiar mai e nevoie de o revistă literară.

2. presupunând că fiecare publicatţe literară românească îşi propune şi/sau dobândeşte un anumit specific, ce latură consideraţi că a rămas neacoperită şi ne-aţi sugera să căutăm s-o ocupăm?
M.V.: - Asta e treaba voastră. Important e să faceţi ceva ce cunoaşteţi foarte bine şi ce vă place să faceţi.

3. consideraţi că scriitorii români creează ca şi cum n-ar mai exista nimic nou de spus?
M.V.: - Nu.

4. credeţi că există o corespondenţă între analfabetizarea mentală a românilor şi sistemul educaţional?
M.V.: - Dacă românii sînt într-un proces de "analfabetizare mentală", cum spuneţi, e foarte grav, dar sper să nu fi ajuns chiar aici, deşi dacă ar mai candida Iliescu o dată tot el ar ieşi tăticul românilor, Ilici al nostru, dar las-că are un înlocuitor şi mai şi... Da, sistemul educaţional mi se pare tot mai înapoiat sau, na, la fel de înapoiat. Şi-mi pare rău.

5. ne veţi citi măcar primul număr?
M.V.: - Da.

#
Răspunsurile publicate în EgoPHobia #1 pot fi citite aici, iar cele câteva  care au întârziat au intrat în #2. Cele ale lui Mihail Vakulovski n-au ajuns la noi decât acum, deşi ni le-a trimis în iulie 2004.