~ Claudiu Komartin - Ştiu
~ Claudiu Komartin - Elegie
~ Chris Tanasescu - Cartea de la Curtea
~ Violeta Ion - Etajul 4
~ Violeta Ion - Grădina
~ Violeta Ion - Portiera
~ Victor Pelivanov - post
~ Silvia Zaharia - Delir
~ Eveline Weil - Efurile
~ Iarina Copuzaru - sex şi filosofie
~ Angela Furtună - browserul spune că sunt aici
~ Angela Furtună - femeie, sau trecerea ciclonului Harley prin limbajele emo
~ Alma Alexia Andronic - columbofilele aplauze
~ Alma Alexia Andronic - pe horse guards road
~ Cătălina Cadinoiu - Inimi de hermine
~ Cătălina Cadinoiu - Frunzele uscate îmi spun da

Ştiu

de Claudiu Komartin

Ştiu că e prea devreme să mă explic
sau să trag vreo concluzie, şi totuşi,
stând în întunericul înţesat de zgomote şi de luminiţe
ce îşi urmează traiectoriile imprevizibile
pe trotuare şi ziduri care încă emană căldura zilei,
frumuseţea nopţii de iulie îmi picură heroină în creier
obligându-mă să îţi scriu,
să îţi vorbesc
ca şi cum aş vrea să o iau de la capăt.
Poate şi pentru că azi, când nici insomnia
şi nici tăcerea nu mă mai sperie,
şi când am învăţat să trăiesc
fără să fiu nici singur, nici nefericit,
sunt atât de viu
şi visez la lucruri care mă epuizează şi din care
în acelaşi timp
am învăţat să-mi extrag forţa.

Astăzi, când nu îmi găsesc o slujbă decentă
care să-mi permită să îmi pun ideile în practică
- şi să încep în sfârşit să dăruiesc
ceea ce am strâns în mine cu voracitate -,
fiind mai mult decât oricând
bolnav de viaţă şi de literatură,
întreprind o activitate intelectuală frenetică,
singura care mă ţine treaz şi însufleţit
şi pe care, din fericire, sunt condamnat să o port
ca pe o rană periculoasă
sau ca pe un stigmat
de către o societate vulgară, ostilă şi
mult prea uşor de înşelat.

Am iubit această lume cu disperare
şi probabil încă o iubesc, cu mari contradicţii şi răfuieli,
deşi detest puturoşenia valahă
despre care scria undeva Pandrea,
lipsa de voinţă şi inconsecvenţa ei.
A fi marginal nu înseamnă în sine nimic.
Oriunde te-ai situa, trebuie să fii un combatant
pregătit în orice moment să îşi apere
arta şi conştiinţa.

Acum câţiva ani, în climatul acela atât de confuz,
favorabil în fond afirmării şi arivismului,
am scris şi am publicat cu gândul doar
să nu înnebunesc
şi să scap de povara imensă a tinereţii mele
înarmat cu o justeţe de care - o ştiu acum - făceam
caz în zadar, fiindcă
totul era deja degradat
iar în jurul meu, tinerii de douăzeci şi ceva de ani
fuseseră dintru început cuprinşi de blazare.

Mă mişcam iute printre toţi şi
răceala de la suprafaţă părea bolnăvicioasă şi obsesivă,
de fapt eu eram crud, impulsiv şi
mult prea uşor de rănit -
scriam şi sufeream întruna şi fără rost
pentru că suferinţe precum acelea nu se pot rezolva prin scris.

Unii au pufnit spunând că sunt imatur,
iar pe aceştia nici astăzi nu îi pot suporta
pentru că ştiu ce chinuită şi plină de compromisuri
le este existenţa,
şi cât de sterilă maturitatea
de care îmi vorbeau cu suficienţă.

Eram locuit de o nesiguranţă teribilă, e adevărat,
şi acea nervozitate continuă
îmi făcea inima să se strângă
şi mâinile să îmi tremure
în faţa oricărei provocări palpabile
deşi eram cu stea în frunte
iar alţii credeau că gesturile mele de disperare
sunt doar nişte ifose de performer precoce.

Acele gesturi aveau o elocvenţă
mult mai mare decât
toate versurile pe care le-aş fi putut scrie
dar eu nu înţelegeam asta
fiind sfâşietor de tânăr şi de încrezător
în puterea solitară a scrisului.

Excluderea celorlalţi - sindrom nefericit, printre altele,
al unei copilării ce a stat sub semnul asprimii
şi al furiilor unui tată cazon
bântuit de gânduri absurde - pornea
mai ales de la această nesiguranţă
dublată de sentimentul că
înaintam de unul singur în noaptea cea rece
a unei existenţe mult prea îngândurate
ce încerca să cristalizeze ideea că orice salvare
care nu se bazează pe o soluţie etică
e imposibilă.

Dar eu încerc acum să explic un lucru
prin el însuşi
fiindcă ironia nu are loc în textele mele -
îmi stă în gât
la fel ca "pornografia" tuturor caraghioşilor
care cred că sunt primii care au scris
cuvântul pulă.
Eu nu pot fi decât încordat şi încerc să-ţi vorbesc
despre acei ani în care am trăit o mie de emoţii violente
şi contradictorii
ca să înţelegi cum am ajuns aici
şi de ce nu mă pot opri la jumătatea drumului
deşi sunt atâţia care şi-ar dori asta
şi abdicarea mea i-ar face să rânjească pe la mesele
unde îşi fac veacul.

Nu am ce să le dau
nu am ce să le las celor sociabili şi relaxaţi
celor care ştiu mişcările şi fac jocurile
nu pentru ei scriu
iar în vremea în care voi putea da iama
prin hambarele experienţei
o voi face doar ca să îmi exprim
pe o sută de tonuri diferite,dacă va fi nevoie
exigenţa de a nu fi un alt cadavru umblător
pentru că scrisul nu poate fi decât
o formă de viaţă morală
şi de-abia de aici încolo poate începe să aibă un sens.

Elegie

de Claudiu Komartin

Acum, în satul care
nu peste mult va fi înghiţit de metropolă,
adun răbdător cele câteva cioburi
pe care praful înecăcios nu le-a îngropat încă,
praful, singura constantă a unei lumi
de o neverosimilă placiditate,
în mijlocul căreia
până şi rigoarea de neclintit a tatălui meu
şi-a găsit un liman.
Mă gândesc că pentru el, mai ales pentru el,
amintirile trebuie să ardă
ca razele soarelui de vară al Bărăganului.

În adolescenţă, mi-am dorit
o reconciliere cu locul acesta
pe care nu îl înţelegeam şi care mă insulta -
totuşi, era singura mea legătură cu o lume
ale cărei ecouri îşi făceau răbdătoare drum către mine,
un orăşean bine crescut, vulnerabil
şi mult prea stângaci,
printre buruieni şi prundişuri,
cu insectele care mişunau în voie pretutindeni,
nu departe de lacul cu ape aurii
sub acelaşi soare ce presară acum, ca şi atunci,
o zgură fierbinte peste lucruri şi vietăţi.

Oamenii sunt dintotdeauna la fel:
impasibili în faţa suferinţei
şi neîndurători cu cei mai slabi. Văzându-i,
înţeleg că, aici, viaţa mea are legătură
mai mult cu ritmurile animalelor mici
pe care ţăranii le urăsc sau le tratează cu dispreţ.
Printre ei,
mama mea decepţionată şi tatăl meu îmblânzit
- deşi sunt în sfârşit acasă! - par uneori
nişte figuri tragice sub cerul sângeriu
şi nicio scăpare
şi nicio consolare nu le va invada inimile
decât mult prea târziu...

Cartea de la Curtea

de Chris Tanasescu

1.
Poarta din piatră, curtea din piatră.
Loc plin de pietre sparte, loc gol, plin
cu ţăndări de stâncă, zid strâmb, ud, plin
de chipuri şterse peste pietre de
morminte goale, sub inscripţii vechi,
chirilice şterse, în pământ sec
uscat sub pietriş şi aşchii de stânci
arse de ani; ne vine să murim.

Venisem de la  benzinărie şi am zis hai să intrăm la biserica asta, trebuie să  fie răcoare, ţi-e foame, ţi-e sete? Tot ce-ai nevoie ar fi aici, n-ar fi, este… cum zici tu că suntem rude cu cei care se-nchină de două milenii, cu mormintele astea de care nu-şi aminteşte nimeni în oraş…

Nu fusese profanat, avea în
1920
încă mantia pe umeri, şi bumbi
pe piept cu stema lui heraldică –
scut franţuzesc despicat, primul câmp
fasciat, opt piese: aur – verde.
Omul avea doi metri. Sadică,
comisia l-a dezgolit. Cade

şi-acum câte-un strop de condens peste
trupul gol de haine, os în giulgi alb.
Îl priveam. Se-auzeau maşinile
trecând în sus pe drumul principal.

Trebuie să ies, trebuie să ies,
m-aşteaptă gura ta, cu zilele.


2.
Urcăm pe colina dulce până
la crama care, culmea, e-n catul
unei case boiereşti, nu în beci.
Lemn şi piatră; vinul prost, vinul bun.
Simt cum m-aşteaptă mâna ta rece
ascunsă în aburii cârciumii –
sărut frigăruile-n vin roşu
da-n stomac mi-ajunge mirosul lui
de mumie-ngheţată: sarcinii
bărbăteşti îi fac loc; mort, înecatul
în piatră-mi flutură zidu-n guşi.
El s-ar zice că m-a cărat şapte
sute de ani în cârcă – acum eu
pe el în burtă; ţi-e rău; vreau noapte…

Da, trebuie să ies în vântul de / munte, s-aud lumina electrică / bătând în biserica domnească: / mă ţii de mână şi-mi spui – m-aşteaptă / gura ta. Da, stăteai pe o bancă / acolo, lâng-o uşă de piatră: / sub sfântă Maria grea, gravidă, / copilă, văd genunchii-n absidă.

Da-n cramă se marcau ceva cântece po
pulare, după care-o zbârceau pe
manele. Vorbeam mai tare, nu ne-ascultam
nici pe noi, fumam ţigări cu mentol.
Genunchii luceau prin licra, în lumina
gălbuie, sânge cald în strachina
cu tochitură, îţi dai seama, măi, omul
zace aici, alături, din anul
o mie nuş’ cât. I se face pomană
zi-noapte, la grămadă, în cramă…

Copilu De Aur – Dă-mi ochii tăi să plâng. Versuri: Doamne de-aş putea / Alta s-o iubesc / De-aş uita să nu mă mai chinuiesc / M-ai făcut sa plâng / Aşteptând să vii / Să-ţi strig numele-n nopţile târzii. Refren: Aş vrea să-mi dai / Ochii tăi să plâng / Că din ochii mei / Lacrimi nu mai curg…

Măi, la urma urmelor, dacă asta le
place, ce vrei? Păi da, am dat din cap,
deja bătând ritmul. Însă-i incredibil
ce preţuri mici sunt, uită-te, chiar sub
alea de la chioşc – Ce mai, te-aven bahtale!
Şi dă-i şi bagă: trei feluri şi-un vin
şaizeci de RON, păi să ştii, aici ne mutăm,
de tot. Unde, ne-ntindem lângă Ba
sarab, e loc? Dă-te-n colo, nu fi copil,
Ba da, m-am gândit, că-ţi aştept gura…

Ce să spun, ce să spun, cu banii de pe-un apartament bun în Bucureşti îţi iei aci două jumate, adică două şi cu banii rămaşi le faci fain frumos cu de toate – termopan, repartitoare, alea-alea, aer condiţionat nu-ţi treb’e că eşti lângă munte – şi nici nu-ţi trebuie multă minte, unu-l închiriezi şi-ntr-unul stai ca boierul, trai neneacă. Şi totuşi de ce nu face nimeni asta, oare de ce, poate nu ne dăm seama dar de fapt păţeşti vreo ţeapă?

Nu ştiu nu ştiu nu ştiu / ăştia ăştia ăştia / să dea să dea să dea /
Vinu’ vinu’ vinu’ / pân’ răsare-alt soare / soare sare soare

Că noi suntem sarea pământului
şi de-aia i-e sete pământului sete
de trebuie spălat cu lumină veche
din piatră, din stinghe de vodă vin
plin de cuvintele pe care le spunem
noi după sute de ani, eh, ani
în care am mai vorbit noi şi altfel: bem
şi ne-amintim grăsimea fondului –
ne lăţim, substrat trac drag buzelor noastre
şi gurii tale, care m-aşteaptă…

Să stingem tot cu nişte arşiţă gata
culeasă din gura gropii – grasă
de frâncuşă de om vlah străin cu scut frânc,
frânt în Domnul, domn: tace şi zace.

(Stai că-i  scriu, stai, mai încet, mai încet:)
{Ghidului de la Biserica Domnească
            – sonatină în endecasilab cu un refren de epinikion în open-form –

Umblă ca o buhă cu ochii holbaţi
foşnindu-şi fâşul şi uguind de sub
eşarfa care îi astupă gura:
pot eu să vă povestesc – n-am habar
dacă sunteţi român, uitaţi, zidu-i zob,
iar aici, păcătoşii, c-un picamer,
au spart rândul chirilic; iarăşi, buza
dârdâind de frig, frică, pupă uşa…

[(refren:) de piatră? / de clisă! / tovarăşi / proşti răi grei / graşi – burţi, buţi, / minţi slute, / guri strâmbe / vor s-o o / moare s-o / dea afară...]

de-afară. Dar ce-a avut, un accident
vascular? Şi mai răsuflă? E-un fuior
de  umbră peste umbra domnilor din
plămânul de piatră al morţii; zadar
suduie graseiat, în frâncă, ’-i frânge
glasul graţia: icoana-n cuvinte, ’n chingi.}


3.
Augustin Doman într-un august dolman din / daman trăgea dohan plivind nişte-oman la / el pe domeniu-n madam curtea de argeş: / ei îi creştea-ncet o placă pe faţadă / şi privind galeş la el întreba ce e / acela un carmen, un carmin, un cârmâz…

Dar ce-ai tu cu mine cu copacii tăi, tu
femeie cetate, căci nu te pot uita.
Tu cu râul tău de aer care plânge
la mine în gură când îţi caut gura.
Ce-ai tu, oraş care uzi piatra cu sete
şi mie-mi lipeşti limba de gingiile
groapei, nu cu scârbă ci cu muzici de-apă.
Bărbaţii ţi-s morţi. Tinerii zdrobiţi de zid –
în plăci memoriale. Şi totuşi nu-ţi vin
ca un tătar sovietic, ci călător
dendrofil sunt, ţinându-mă de castanii
şi de pinii negri de pe bulevardul
basarabi, unde nu mă ţine minte de
cât mirosul scoarţei, că poate te sărut…

ehh, păreai tu să-mi zici, poate merge şi-aşa cu cântecele tale moldoveneşti, mai ştii,
sau poate eu sunt o vacă, [râsete răzleţe, fluierături]
o soaţă de zimbru, zeiţă a unui oraş din vremea cine ştie
cărui rege daco-get furându-şi femeia de la sciţi, şi poţi să-mi zici Ninsun, nime’ nu sunt,
                                                                                                te-anin în sân, cu mine suni,
iar tu umbli pe strada asta aşteptând clipa pentru sărutat cetatea
cu buzele tale-nsetate, pline de sare, înţepenind aşa în bătaia soarelui, cu inima zvâcnind
                                                                        şi bufnind zăpăcită de sub piatra bordurii
ca o bardă-ntr-un trunchi de copac de cruce de piatră
lângă care toţi stau şi aşteaptă să vadă
cununia ta cu mine
mina mea pătrunsă de lumina ta
sângele tău supt de piatra mea
teascul setei ridicând zeama până-n frunza din gură
om împerecheat cu cetate
centaur cu crupă de străzi drepte şi-mpresurate şi tors de cruce din piatră coptă,
copt de sete-n şuvoiul trupului tău de oraş cu buze de cărămidă şi copaci
stat, venind, fost, fiind
şi apropiindu-te fără ca să te mişti de locul cel de peste tot ca un labirint drept încâlcit
în sumedenii de zări curbe închise-ne’nchise-mprejur, pentru singura grijă, sărutul:

umblu deci, înţepenit în lumină,
ca un vultur cruciat călare pe
un bour, chiar un struthio camelus
cu o cocoaşă de pene de piatră
şi struţuri largi de copaci şi morminte
fixe, genunchi ai tăi pe care-mi pun plisc
de pelican acum aflat: muşcând iar din mine
desenez drumul fără s-ajung, s-ajung.
Dar calea-i dreaptă, bulevardul e-un junghi
din tuberculul voievodal zidit
în criptă, de-unde fără auz sau glas,
vibrând neputrezit mă tot trimite
împreună rămânând: vii, repede
sămânţă până-n luna park, inundat…

Nişte parlamentari şi un ministru au concesionat terenul din spatele clădirii Episcopiei Argeşului şi Muscelului (Bvd. Basarabi, no. 1) unor investitori belgieni care voiau să facă acolo un parc de distracţii. Studiile de mediu ca şi PUD-ul şi PUZ-ul au arătat că e nevoie să se taie nişte arbori din specii protejate de lege – pini negri, castani, plopi albi şi ulmi de munte – şi chiar şi în cazul unei aprobări speciale acordate de Cancelaria Prezidenţială, aceste defrişări implicau apoi un risc mare de inundaţii, care ar fi distrus nu numai investiţia dar ar fi putut să afecteze structura sediului Episcopiei şi chiar ajunge până în vale la Biserica Domnească (unde ar fi răcit-o chiar mai tare pe erudita doamnă Elena Teodorescu şi ar fi luat apoi din groapa deschisă trupul cu toate însemnele princiare, heraldice şi sacre ale domnului şi l-ar fi dus pe zăpoare până la Piteşti, de unde ar fi putut fi încărcat în autocarul clubului de fotbal din Trivale şi dus să asiste la marele derby al etapei, de unde ar fi putut fi şterpelit de traficanţii de valori arheologice şi scos în mod ilegal din ţară, trecut cu imigranţii ilegali prin Italia pe la capii traficului cu carne vie [şi nu numai {nu numai vie}] celebrul mitoman Zuccoli şi semi-rebelul „conte” di Vagli, de unde ar fi putut ajunge într-o colecţie particulară al unui maniac care l-ar fi închis într-un beci şi s-ar fi dus numai el şi cu amicii noaptea ca să admire strania relicvă, de unde l-ar fi sustras FBI-ul, KGB-ul care l-ar fi depus la un loc cu restul tezaurului româniei, de unde s-ar fi scurs şi informaţia şi imaginea via Sorokin la serviciile chineze care ar fi făcut şi ele vreo câteva variante ale lor identice cu originalul dintre care una ar fi expus-o la Muzeul Jocurilor Olimpice din Beijing şi alta s-ar fi oferit s-o returneze statului român [contra unor beneficii ideologice şi demografice] drept captură de la contrabandiştii taiwanezi, de unde ar fi intrat în baza de date a hacker-ilor care vând excursii în casa secretă a lui Dracula din Poenari, de unde ar fi fost comercializat ca moaştă de martir al vampirului valah [ţeapă!], de unde ar fi ajuns la Hollywood şi imediat în titlul unei melodii din topul Billboard, de unde ar fi fost fredonat (fluierat) de fii-tu înainte să se convertească la gothic rock, de unde ar fi fost citat într-o arhivă secretă a masaj-soneriei, de unde ar fi intrat în Britannica, de unde ar fi fost plagiat de societatea academică de la Moscova filiala Odessa, de unde ar fi trecut dansând pe la Cetatea Albă, după care ar fi apărut abia la developare într-o fotografie a peisajului transformată în acuarelă de Timotei Negrescu la Ungheni, de unde ar fi apărut la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, de unde s-ar fi dat într-un târziu jos până la Muzeul de Istorie şi şi-ar fi pus în sfârşit la loc veşmintele furate de pe el de comisia de istorici de acum nouăzeci de ani, de unde, de unde, de unde… ). În acelaşi timp, reprezentanţii Episcopiei se plâng că nu au primit un act de predare-primire de la guvern pentru terenul de lângă Mănăstirea de Argeş (în capătul aceluiaşi bulevard) unde urmează să ridice o Catedrală a tuturor Regilor României. Viceprimarul Vasilescu a declarat, însă, pentru ziarul Profit (numărul din 2 iunie 2008): „Dacă terenul de lângă Şerban (deputat PRM, n.m. CT) e al Episcopiei, terenul de sub Casa Albă de la Washington precum şi cel de sub Pentagon sunt ale mele. Deocamdată comisiile analizează, evaluează, nu sunt acte doveditoare privind apartenenţa acestui teren. Primăria a tot ajutat Episcopia inclusiv atunci când au tăiat ilegal arborii din parcul Sân Nicoară. Dacă au relaţii sus în cer, nu înseamnă că au peste tot…”

Relaţie am zis eu atunci cu gura
parcă lipită de a ta înseamnă să
aduci, să cari ceva înapoi; e seară
deja, ai spus tu distrată, avem casa
suratei mele pe mână, azi e goală
şi ne-aşteaptă să zidim de sus trup, oase
domneşti, suflet curat. Călugări cu sarcini
grele treceau. Priveai o tufă de dafin.

Mănăstirea e-n vârful acestui parcurs,
iar curtea ei după aceea dă prăvăliş
spre piaţa ţărănească pe-unde urma  să
trecem. Doi călugări vorbeau despre PC-
uri şi despre reţele. Cerul era ars
de buzele noastre flămânde, ca-ntr-un vis
vechi, cu sărutări pe icoane vii, de lemn
despicat în tulpină, pe-o piatră. Da, sau
sculptate de ţăranul Dan, cel din Valea
Danului, m-ai completat tu, mângâind tu
fa de dafin. Asta e lumea, mă abătu
pe mine un gând, blând, vântul alb de seară
răsfoind peste târg – sunt frunza, tu buza
pe care dafinul a lăsat azi un semn…


4.
noaptea nu puteam dormi, iarăşi,
aşa c-am ieşit în târg fără să ştiu
exact încotro s-apuc – la pizzeria
quark srl se mai putea trage-o bere:
de la o masă în colţ îmi face semn
Philip Meersman, un valon venit pentru-o sâmbătă
ca să înveţe româna veche. I-o
preda – prin greacă – Dumitru M. Ion,

şi mai era un tip, parcă Benedict.
Tradu, tradu, tot strigau la bietul
poet beţivii din zonă, după care nicunul
nu mai era atent; mie, o geană
mi se zbătea a zbârlă. De-alături, alt
poetastru mă trage de mânecă – Vrei tu mult?
zice, zic: Tumult? Nu, adică,
vrei mult? Ce? Ee, ce! să capsezi o gagică?

M-am uitat îngrijorat / în jur să văd dacă nu ne-au auzit / ceilalţi: tăcere; apoi reîncepe / hărmălaia. Da, îmi zice, / da’ dacă vrei vreau să m-ajuţi, / îi spune Raquela, e-o chelneriţă, / numai că nu şi-o trage dacă / nu se uită altu’, să-i facă

în ciudă, mai ştiu eu… Să-mi fac / zic eu, de treabă, sau să fug, / pe cele patru biciclete / din cetatea Farniente / a lui [D. M.] Ion? Dar nu-i de râs, / că m-am trezit, ca într-un vis / (urât?) pe vine-nchis în budă / ’ncercând să-i văd făr’ să mă vadă:

Fără altă introducere, probabil fericit că-şi găsise voyeur-ul amator de-aşa ceva, poetul îi înfipse direct mâna între picioare Raquelei, pe sub şorţul alb, frecând-o fără milă. Fata icnea şi gemea, dar ochii îi ţinteau numai spre uşa budei în care eram eu, teoretic, blocat, privind buimac. De-afară se-auzea Meersman zbierând şovăielnic după Ion, care-i dicta imperial – „ude florea de sulfine / cu iun pai la rădăsine…” Cealaltă mână îi chinuiau fetei sânii mici prin rochia roşie, de chelneriţă. Ca şi când ar fi aflat în sfârşit ceva ce-o tortura de mult, Raquela ţipă cam grăbit la un mic spasm iniţial şi se prăbuşi în genunchi în faţa uşii budei, apropiindu-şi faţa de gaura cheii. Ochiul aproape îi clipea într-al meu. Se trase apoi doar niţel îndărăt cât să-i văd gura abia acum strangulată de orgasmul cel cuprinzător, şi apoi reveni cu ochiul în mine. Privirea mea-i provoacă toate astea, mă-ntrebam eu, trecându-mă toate apele… Ca dintr-un puţ secat am auzit vocea depărtată a poetastrului satisfăcut şi vesel: Şi-acu’ nu trebuie decât să te ridici în picioare şi să deschizi uşa, Raquela abia aşteaptă să-ţi vină cu faţa exact unde tre’ să vină. Ei, asta-i, am îngăimat eu parcă speriat, dar m-am ridicat şi-am deschis uşa. Fata aştepta în genunchi, cu ochii ei imenşi şi alungiţi şi sprâncenele alea arcuite, cum văzusem şi-n tablourile votive medievale amândoi, cu doar câteva ore mai devreme. N-am făcut decât să-i pun mâna pe cap şi s-o mângâi uşor pe obraz, îndepărtând-o puţin, cu blândeţe. Crezu că-i doar un joc ca să ne stârnim şi mai tare, după care însă mă privi în ochi, mirată. Nu ne puteam desprinde, totuşi, privirile, ceea ce, culmea, ne linişti. După care am zbughit-o pe lângă ea, afară. Mi se păruse, e posibil, chiar că aud şi nişte poliţişti lângă pizzerie…

Am dat s-o rup la fugă ca un hoţ                  
dar poetaşu-mi strigă în urmă – Fraiere!
Iar poetul traduse – un bou, îşi dă aere.
Brusc am simţit cum se uită la mine toţi;
m-am aşezat la o masă liberă, în colţ,
însă tot simţeam din spate câte-o privire
pe fiecare muşchi, pe-orice fir de
păr – eram prins de ochi ca-ntr-un laţ.

Atunci mi-am zis – treb’e să mă-mbăt
rapid. Dar prima lovi Iulia Cojocaru:
Ce kestie! Poate nu se mai strecoară
mâna să-ţi gâdile-orgoliul, du-te cu tot
cu poezia ta la femei! Zăceam lat
în urechea mea pâlnie, da-ntr-o doară:
„Ce poate spune cel ce-ascultă hotarele?”
veni versul lui Miron Cordun, lung de-un cot

el însuşi trecând ca o pală. Până să cad
mă prinse-un uppercut prea bun să zboare:
în această betonieră în care se-nvârte soarele,
mă zdrobi Bârsilă, n-aş vrea să mă văd
nici eu, am completat, zărghit, în gând.
Nu, trebuie să scap, s-o iau la vale,
altfel ţi-e clar că o s-o dau în bară –
aşa-i să fii linşat? Aşa-i în vid,

mă-ntrebam, şi-o luam. Undeva mai spre sud,
era un loc viu, spart, fără să doară,
acolo să m-ascund. Peste linia zero
ai sărit, strigă un tânăr – Radu,
poet şi el, şi apoi un altul, Spiridon:
Fă rost de-o fată mai puţin nepăsătoare!
S-adulmeci furtuna ameninţătoare,
delira şi Meersman, cu-accentul lui crud…

Am rupt-o la fugă, eram parcă gol, căci aşa se / holbau toţi la mine prin noapte. Eram un golem / deşi sufletul meu era, da, un derviş, un derviş un… / mi-nşfacă grumazul cu mâinile mele, a’ mele… / aşa îmi şoptea la ureche din nou, iar şi iară / Dumitru m-mare Ion – o amară de lume / mai mică decât pietricica intrată-n pantof / urcând în suflare tot mută sub limbă ţipa!

M-am oprit gâfâind la o masă de la o altă crâşmă, undeva mai sus, prin spatele episcopiei, unde am văzut şi eu. Că mai e lumină. Cum îl chema pe-ăla, tot mă-ntrebam aiurea. Cum îl chema p-ăla… După ce mi-a adus o chelneriţă – nu, nu Raquela, nu – o bere rece, aproximativ rece, zic, îmi zic – care ăla? Cum? Care ăla? Deasupra mea se legăna un copac bogat, foşnind în vântul nopţii. Unul dintr-ăla pe care n-au voie să-l taie? Pin. Negru. Negru… Vodă? De ce negru? Cum de ce? Ce? Iachint de Vicina? Nu, nu, lasă asta. Care ăla? Animula, vagula, blandula? Mmm… nu. Nu. Păi nu prea, vorbeam despre o perioadă mai târzie. Ţara asta părăsită, recuperată, iar părăsită, ca un corp din care pleacă şi în care revine un suflet ce nu poate fi oprit din şuguit. Ce locuri sunt astea – pallidula rigida nudula – în care nimeni nu moare; doar se mută cât mai în piatră, într-o piatră respirată. Aşa se construieşte aici – inspiri, expiri, inspiri, expiri. Tragi aer – cobori de pe Făgăraş şi zideşti biserica, dai aer – te-ascunzi că vin ungurii; şi pe-urmă turcii. Inspiri – ţarat valaho-bulgar, expiri – Petru Asan aruncă sandalele de tablă, coroana de bâlci şi oasele „originale” ale lui Sf Dimitrie şi fuge-ndărăt peste Dunăre. (Se băgă aici şi poetul Sibiceanu-n vorbă – „pentru partea mea de vină, / plătesc în rugină”). Inspiri – hotare la mare. Expiri – înghesuiţi toţi la Argeş şi Târgovişte. Inspiri – România. Expiri – ţărănia. Inspiri – mănăstirea. Expiri – nemurirea. Inspiri – fast princiar. Expiri – piatră rece… şi bălegar.

Ave, Maria, gracia plena Dominus te…
† Iesus autem, transiens per medi…

Am coborât acum fără vreo teamă
şi ca-ntr-o doară am sărutat poarta
de piatră a bisericii, pe întuneric.
Avea gust de dafin, ca buzele tale
arse de soare. Gustul de care-ţi dai seama
că l-au prins icoanele de la gura
celei dragi. Drumul rece, când mergi
ascuns – în cetate strâmtă lume largă…


5.
Cu coada ochiului l-am mai zărit doar pe Benedict, se ridicase şi dădea din mână ca într-un balet ciudat, sucindu-se ca o morişcă între două repere imaginare sau nevăzute. Îi explica poetului valon – I hold a PhD in this stuff since, you know,  I’m the one who inherited Mr. Page’s theremin. Amin, punctă sarcastic jupân  Costin Dumitrache de la altă masă. Am dat şi eu, de frică, să-mi fac cruce, dar când mi-am dat seama că m-au reperat iar din priviri mi-am schimbat gestul într-un salut larg din mână. Nu m-au mai băgat în seamă.

Piaţa de brânzeturi şi zarzavaturi
băltea într-o lumină chioară, printre
mese din plăci şi betoane. M-am oprit pentr-un foc
şi m-am pomenit în cercul ciobanilor, la
o ţuică. Da bă taică-i greu cu chel
tuiala, asta, greu greu, şi banu’ la urmă
când îl numeri de-abia-l vezi, ’tu-i mă-sa!
Veneau zorile. Am dat din cap, cred, vag.

Printre cartoanele-ntinse pe lăzi clipocea
un tv sport abia hârâind, cu purici,
pe Etno TV. Uşa de jos de sub
tarabă avea pe ea un poster cu Daria
Werbowy, trântită-n nisip şi zâmbind larg,
dar fără surâs. Pe geamul chioşcului
de-alături stătea mic şi drept, Nicodim
de la Tismana. Ia şi caş, că-ţi mai dăm!

M-au omenit oamenii – mult, bun, de la şip,
am îngăimat, gâlgâind – ’i gustos, excel
ent… şi n-au vrut niciun ban; la un bloc
sau două de-aicea m-aşteaptă ea, asta-mi
suna în cap; nu, nu, nu ştie nimeni,
m-asiguram, te alintam telepatic.
Bâigui – bunii noştri grămătici latini
clasificau sărutul: cel amical,

simpatic, era osculum, cel dat cu gură / mică, cel drăgăstos se chema însă basium, / cuvânt adus de Catullus din nord, iar cel / al pasiunii, apăsat, suavium, opera / lui Plaut. Dragi păstori la toate trei / acuma sunt chemat – mai daţi-mi ţuică / s-o ţuc bine şi să-mi cântaţi în urmă / femeii să-i fiu drag, să mă-mbogăţească-n prunci!


6.
savia super savia, fredonam prin cartierul muncitoresc, în lumina răsăritului. … and then that last labiolingual basium might be read as a suavium if whoever the embracer then was wrote with a tongue in his (or perhaps her) cheek as the case may have been then…

il mio paese e la tua bocca

Cerul era atât de limpede – vedeam
până-n Poenari. Vânzătoarea de la chioşc,
de la intrarea în bloc, era chiar şi-aşa
stresată de efectul de seră – cunosc,
zic, pe cineva care vrea să pro…pună
la UE să se reducă numărul de
vaci – emană metan din stomacul lor mu
ltiplu, am explicat trăgând din ţigară.

Ba chiar să se reducă numărul de er
recţii – încălzesc globul şi devine plat.
Ea îmi răspunse după un timp cred că nu
e ora potrivită. Dar cât e ora?
Mă uit în sus, mai era un ciob de lună
înecat în zori. Înc-un etaj şi… gura.


7.
De la fereastra din scara blocului se vedea în zare, albă, împietrită, aceeaşi (? Nu, nu aceeaşi?) biserică domnească – acum arăta uşoară, aeriană, abia ţinându-se jos în propriile pietre. Prin uşă parcă auzeam cum tot schimbai posturile – realitatea, ştiri şi dezbateri, antena3 – mircea badea-n reluare, postul tvr local – timpul probabil şi actualităţi argeşene, vh1 – morning hits madonna beyoncé, mezzo – margento live in istanbul, rai uno – „tramontata e la luna”, tvr2 – reţete în direct, paste cu mozzarella, roşii şi usturoi etc.

Era timpul, ca după un foarte lung blat –
acest poem atârnând umil, nevăzut
pe care-l car mereu cu mine, pe care
toţi bărbaţii îl cară … love-thoughts, love-juice, love-
odor, love-yielding, love-climbers, and the climbing
sap, arms and hands of love, lips of love, phallic thumb
of love… whole lotta love: tu erai peste tot,
peste inima mea şi inima mea era casa
în care tu te-ascundeai – sfânta sfintelor,
gura care mă soarbe: cuvintele sunt;

cuvintele sunt ale tale, dar le spun
eu, parcă, furându-ţi buzele-adânci în somn,
ho parlato’n sogno con te, Afrodite,
şi sub pleoapele tale ajungeam lumina

Etajul 4

de Violeta Ion

Trotuarul e populat încă  de dimineaţă.
B îşi întoarce faţa spre blocul vecin.Priveşte fata.
Se înserează.
De la firma luminoasă  uriaşă străbate lumina
şi încadrează părul ei, ca la icoane.
Fata mai trage un fum din chiştoc,  îl striveşte în scrumieră.
Are o bluză albastră. Fata bea din ceaşca albastră.
B simte gustul cafelei în cerul gurii, plescăie uşor.
Fata vorbeşte la telefon, leagănă piciorul, pe gleznă
un lănţişor delirează.
B întoarce privirile jos, în stradă.Trec doi monştri,
se vede că unul lucrează la o firmă, are costum
şi maşină străină, celălalt munceşte la negru într-o uzină părăsită
adună fier vechi.
O pală de aer rece ridică cămaşa pe spatele lui B.
Mîinile încleştate pe balustradă.
B îşi strigă cîinele, îl ţine aproape de el.
Îşi întoarce ochii spre canapea : pisica doarme liniştită.
Monştri deja au trecut, strada e pustie.
Fata de la etajul 4 se uită în oglindă,
B îşi trece un deget de la tîmplă spre sprîncene, alunecă
pe barbă.Ar vrea s-o simtă palpitînd sub el, dăruindu-se toată.
Fata citeşte ceva de pe o foaie albă. B devine nervos, nu poate să vadă.
De pe firmament, literele negre, uriaşe, alunecă cu pîlpîiri blînde
pe corpul ei.O lacrimă se desprinde de gene  şi cade lîngă genunchii
strînşi lîngă masă.
O, fericire, viaţă, speranţă !
Din palmele strînse în rugăciune, un strop mare de sînge
se prăvăleşte peste picioare.
B îşi întine mîinile în imensitatea amurgului, în lumina aurie
departe, cît mai departe.

Grădina

de Violeta Ion

În faţă e un bloc, cu găoace arse de soare.
În spate, o întindere verde, calmă şi răcoroasă.
E dimineaţă.Monstrul care munceşte la negru,
fluieră a pagubă.Alături de tovarăşii lui, stă ca
Isus la cina de taină.
Tanti apare cu două găleţi de mîncare, ajutată de-o fată
care cară două bidoane cu apă.
E o ţărancă în vîrstă, Tanti, şi curată. Ea se roagă
în barbă.
Fiarele sînt aruncate sec în maşină, ambreiaj
şi praful care întunecă zarea.
Tanti intră mai adînc în zona înverzită.
Astăzi se pare că e iar sărbătoare, căţeii apar din desişuri
şi latră cu încîntare.
Începe exodul, cît mai departe.
Mîncarea în vase, apa, toată trebăluiala.
Boticurile puilor umede şi calde, hîrjoneala, joaca.
Fetei i-au desprins cu dinţii coada de la spate.
- Luna asta am sterilizat două, luna viitoare iau încă două.
Muncitorii nu mai au cum să vadă acum că Tanti, mai într-o parte,
şi-a ridicat poalele şi se uşurează.Mirosul de iarbă crudă,
razele printre copaci, păsărelele care cîntă.
O gîză care fuge speriată de jet.
E senin şi frumos pe lume, ca la început.
E viaţă.
Ele se îndepărtează acum, cu fustele fluturînd
în vînt, cu bidoanele legănate.
Razele de soare mîngîie locurile goale,
două siluete negre se pierd în zare.
-- Să-mi bag pula în mă-ta !
Muncitorul priveşte chiorîş umbrele zidurilor
reflectate  în ochiul de apă tulbure şi verzui,
aerul cenuşiu şi stătut, munţii de tablă şi un
cer care deasupra se clatină, se clatină.

Portiera

de Violeta Ion

se închide cu un sunet sec.
El îşi mai aranjează cravata o dată în oglinda
retrovizoare.
Nimeni nu ştie că în seara asta,
nevasta lui aşteaptă să nască.
El urcă scările casei de vînzare
uşor, fără grabă,
să-şi aştepte clientul. Imaginea lui în geamul
de la verandă se lăţeşte. Se apleacă puţin
şi se strîmbă, îşi dezgoleşte colţii
potriveşte iar cravata,
în seara asta ceva asemenea lui o să respire.
O să-şi arate chipul, o să respire.
Un ghiveci de flori îşi începe traiectoria de la etaj
în jos spre dalele de piatră,
el întinde mîna, mîinile, trupul,
gura.
Gura lui plină de sînge ca o garoafă pe dalele de piatră.

post

de Victor Pelivanov

1
sentimentul că trebuia să fiu mort demult apoi mă doboară totul e ca atunci când repeţi un cuvânt până îşi pierde înţelesul ca atunci când te priveşti în oglindă fix în ochi în pupilă şi după un timp dispari

te uiţi în sus de o vreme şi nu mai vezi tavanul nu mai vezi nimic doar albul abstract ce se răspândeşte în tine apa rece din cadă mă mai ţine aici şi un fel de durere tulbure o perdea murdara după ce mă ridic după ce ies din baie am sentimentul că sunt încă acolo inert mult timp

sunt umbra ce rămâne neclintită undeva pe-un perete când trupul se mişcă mecanic uite acum pui de cafea acum te aşezi şi păsări albe îţi ciugulesc ochii şi nici măcar nu tresari doar tragi rar din ţigară

tu nu m-ai văzut niciodată aşa fără chip tu nu ştii cum sunt după ce nu mă mai văd în valuri

2
în sfârşit puţină răcoare a plouat perdeaua ia forme de păsări de valuri toată noaptea pe podea ceaiuri fierbinţi de mentă nici o oră de somn nu nu e absurd e doar real şi nu mai încerci demult să înţelegi uite ieri când nu mai puteai să bei când tremurai când aveai febră când vomitai chiar şi apa te-ai băgat la duş te-ai ras pe tot corpul te-ai tăiat în multe locuri ţi-ai ciopârţit părul în cap nu te-ai gândit la nimic doar ai avut nişte sentimente ciudate şi asta e bine tot ce simţi este bine tot ce faci este bine pentru că ştii că nu contează pentru că nu mai e nimeni

pur şi simplu nu mai e nimeni

în sfârşit puţină răcoare stau în pat ascult radiohead scotch mist şi fumez din când în când mă duc şi mă uit în oglindă aş vrea să am un peruş care să-mi mănânce din gură să ştie să spună fuck you să bea din paharul meu de bere

3
nişte bere o conservă de carne nişte coniac bluza cu kurt cobain(e roasă la mâneci de veche ce e dar de asta e mişto) ştii tu e bine

citesc stradivarius de emilian pal ei au plecat am făcut baie deşi ei mă iubesc şi jegos când sângerez când nu am privire ei cred că eu mă joc că aşa sunt eu

dacă aş muri mâine ei ar spune răspicat că eu încă trăiesc ar vorbi cu mine în fiecare zi în fiecare dimineaţă mi-ar face cafea

o prietenă mi-a spus că uneori vrea să plângă şi nu poate şi eu am râs şi ea nu a înţeles nimic eu aş fi vrut să o strâng în braţe să fac dragoste cu ea

acum am ceva în loc de cap în loc de mine şi nu vreau deloc să m-ascund nu vreau am o stare bună pe care mi-a dat-o cineva care respiră frumos

mai târziu ştii ce-am să fac am să fiu iar rece crud acum sunt uşor sunt moale abia stau în mine

4
când am plecat nu ştiu ce mai rămăsese din tine stăteai pe marginea patului şi te uitai speriată îţi simţeam privirea prin pereţi

te-a tulburat vulnerabilitatea mea? un fel de tristeţe frumoasă stranie ce-mi curge din ochi când mă atingi când mă cauţi care intră în tine ca o respiraţie tremurândă când te sărut când piele lipită de piele apoi tăcerea amorţită ca lumina în dimineţile de iarnă te-ai ghemuit în mine şi te-ai simţit singură ca într-o apă murdară şi rece

când am plecat păreai speriată un copil într-o cameră goală fără ferestre o femeie ce caută urme în piele arome

acum doar oboseala care mă ţine aici aproape de zid ca un fum ce se dizolvă în mine ce-mi intră în sânge îmi lustruieşte oasele ce te şterge din mine

5
gata sunt treaz aşa se face verşi tot ce mai ai de băut prin casă te bagi îmbrăcat sub duş şi rămâi acolo vreo oră bei o cafea iei un aulin şi aştepţi

să clachezi sau să treacă deşi niciodată nu trece de tot nu se vindecă

gata sunt treaz deci trist pierrot the clown va fi o noapte lungă aici în scorbură sunt o pasăre cu ochii scoşi mă înfăşor în liniştea asta tristeţea mă lipeşte de pereţi

gata sunt treaz am lame în stomac durerea asta mă împinge în colţuri aş vrea să fii cu mine să te lipeşti de mine să-mi stingi arsurile tremurul să alunec în tine

şi să nu mă mai întorc niciodată

gata sunt treaz tot ce am îngropat adânc revine cu putere aş vrea să fii aici dar am să rezist eu întotdeauna rezist

Delir
[Autopsia unei febre]

de Silvia Zaharia

00: 00 (miezul nopţii: începutul)
În noaptea asta placidă în care albul mă îneacă, departe de fluviul bătrân ale cărui nisipuri întunecoase şi înşelătoare mi-au rămas lipite de retină, desprinsă de mine, îmi doresc să fiu Tatiana Larina..

01:00
Vântul se strecoară printre perdelele albastre de şifon irizând auriu lumina nesperat de târzie a unui crepuscul cald.. e încă devreme şi aş vrea o bluză verde din mătase să mă păzească de presimţirea a încă unei insomnii fantastice..am fi putut tăcea împreună la marginea unui lan de narcise galbene.. primavară sublimă într-un an al dragonului..mi-a rămas şi acum adânc întipărită în mine cicatricea roşie a unei amintiri cu noi doi stând la masa unei cafenele sordide, în care tu te mirai copilăreşte cum mâna mea mică şi albă încăpea atât de complet în căuşul palmelor tale, dizolvându-se cald în moliciunea degetelor, pătrunzându-ţi fremătător epiderma,  am devenit neprevăzut parte din fiinţa ta glacială.. mă mir zâmbind sau poate zâmbesc mirându-mă cum de am mai rămas întreagă... am pielea mult mai fină acum..  impenetrabilă, uşoară asemenea unei armuri din pene de păun.. nu pot da greş..nici o furtună la început de martie; doar soare, flori.. şi o ultimă fărâmă de tine, o imagine difuză şi îndepărtată oglindită preţ de o secundă în apa unei fântâni insondabile.. un gol complex, de neţărmuit, pe care două trupuri înlănţuite nu-l vor umple - atat a putut fi între noi.. tu nu exişti dincolo de mine, aşa cum nu mai există nici cei dinaintea ta.. suntem ficţiuni; atât ne-a fost îngăduit să fim.. naraţiuni ce se reproduc mereu în alte naraţiuni spre groaza universului.. copilul meu genial se va naşte dintr-o izbucnire orbitoare de lumină albă iar pietrele druidice ale concepţiei vor fi sfărmate de un fulger.. sunt ingrată cu tinereţea mea şi n-am să-mi iert niciodată dorinţa furibundă de a rămâne tânără, la fel cum încă sunt ferm convinsă că am fi avut potenţial de mare iubire.. regretul nerostit că nu vom mai fi un roman celebru.. aş fi fost teribilă şi m-aş fi reîntors sub chipul unei creaturi asexuate şi fără aripi.. ai fi fost puternic şi te-ai fi transformat într-un oracol androgin.. nimic altceva între noi.. îmi trebuie neapărat un buchet de violete de parma să opresc ploile viitoare şi un ceas vechi de buzunar pentru a nu întârzia la propria-mi revenire...mulţumesc, bunicule, pentru cele două ceasuri de argint care nu arată decât ore exacte; ai ghicit .. n-am pic de maniere şi mănânc ştrudelul de mere cu mâna, dar bunicule, ştii prea bine că la ore fixe te iubeşte cineva! Multe frunze cu care plouă cernit peste apa mâloasă a fluviului.. a început noaptea...

02:00
Femeia necunoscută ce stă lângă mine cu ochii larg deschişi şi picioarele desfăcute... dorinţă.. sânii ei albi stau nemişcaţi în perfecţiunea acelui moment în care a devenit în sine un întreg univers.. visele reci ale nopţii urlă... lupi adunaţi dimprejurul unei luni sălbatice.. trupurile noastre topite într-un ţipăt albastru.. unghiile tale roşiatice mi-au zgâriat interiorul pleoapelor timp de secole... ne-am acoperit cerul cu cearşafuri  violet de mătase..sunt un vierme de pământ acoperit de iarnă... iar femeia aceasta de lângă mine nu îndrăzneşte să-ţi atingă pielea aspră, acoperită de soare... ultima pagină a unui roman nescris..ne întindem peste oceane orbiţi de presimţirea răsăritului..adorm... nemesis.. îmi şoptesc rugăciunea.. e pace..

03:00 (apogeul)
Frigul dinăuntru se răsfrânge asupra zăpezilor de asfalt ce acoperă sordid încântarea amurgurilor bănuite.. simt că s-a întunecat brusc sub o ploaie albă de tristeţi adolescentine... peretele dintre noi poartă pecetea “florilor de mucigai” a lunii de dincolo de spaimele sufletului... cerul veghează gri deasupra unui oraş de statui... împietrirea amorurilor târziu bacoviene sub cupola de cristal a zeului orb.... Ivan Aivazovsky nu mai pictează corăbiile fluide ale unui apus oriental.. marea fuge grăbită spre a înghiţi stâncile-oameni de la marginea Rusiei.. cu umbrela prin Europa îmi croiesc cărări de lut dincoace de marile metropole...sunt copilul metafizic al lui cioran cu c mic... dacă m-am nascut, atunci aveam 33 de ani, ochi albaştri, părul lung şi un semn sub coasta stângă... “Nu! nu sunt Iisus.. Eu aveam unghiile roşii..” Descresc ideatic până în momentul în care mă voi întoarce în pântecele mamei mele pentru a mă naşte din nou dintr-o poezie postmodernă a purificării... “Încă un telefon cu taxă inversă cu dumnezeu, vă rog!” Ninsorile lui sunt tare departe... putem simţi adevărul...  e arta de a asculta sunetul tăcerilor dintre semeni... vom călători împreună printr-un fulg ce se topeşte la atingerea buzelor roşii ale ultimei fecioare...  Lumina se sfârşeşte în spatele norilor de plumb.. aştept un nou inceput.. sper dimineata...

04:00
Suprarealism cu apă plată... pastila zilnică de veşnicie învelită în hârtie neagră, mereu după ora exactă... ceai de mentă pentru sănătatea sufletului.. gustul crud al iernilor cu tine... nuferii pielii s-au ofilit şi s-au transformat în cicori..doamnă brună, nu mă părăsi între ziduri gotice de catedrale pustii! “Au taverne KAtz, Dieu ne me quite pas..” Alsace, Lorraine şi margaretele stinghere ale despărţirii noastre.. ochii mei sunt muzică de adâncuri.. pianele se sting tăcute înlăuntrul mării.. dincolo de sunet, renunţarea... încă te mai simt.. pielea ta aspră, asemenea pietrelor veşniciei, de care trupul meu de sânge s-a zdrobit cu aceeaşi furie cu care valurile gri-înspumate muşcă din falezele pustii.. ne-am născut din amorul ludic al scoicilor...necuvintele tânjesc după tremurul cărnii.. naşterea... chinul..dată neînţelesului mă aplec spre văzduhurile luminii... sărutul tău vremelnic a pus în fragila mea fiinţă de lut greutatea nisipurilor Deltei...nemişcată presimt cum noaptea işi trece degetele îngheţate prin părul meu... frigul tău răzbeşte dincolo de pasiune... un hău necuprins primprejurul bucăţii mele de cer...Încă un pas dincolo de mine spre fiinţare..Încă o ţigară la limita superioară a viselor de la cele patru ceasuri.. intre două fumuri de argint îmi spui că am darul fericirii...şi eu îmi beau nonşalantă cafeaua cu marţipan în bezna de dincolo de ecranul ce mă leagă de viaţă.. dintre valsuri regale disting nedesluşit destinul tragic al prinţului Karl...Dunărea mea nu e albastră... e verde-gri, sălbatică şi întunecată cerându-şi morţii de cu fiecare primăvară.. din mâlul păcatelor se nasc cele mai albe flori de lotus...Tată, aştept cu patimă să renasc din palma ta stângă... “Mon vieux Lucien...”  Dacă ai ştii că lalelele roşii vorbesc sângelui meu nedomolit...mă voi opri din drumul meu spre Narcis într-o după-amiază amorţită a unei ultime toamne medievale... Zemfira şi regăsirea de mine... din absenţa ta a rămas numai fiorul unei umbre...incă un motiv pentru ca frunzele să moară azi..

05:00 (aproape dimineaţă)
Un alt răsărit peste mare.. focul începutului arde rece şi impersonal peste aburii nopţii.. ultima reîntoarcere la mine înainte de a pleca definitiv...secunda de puritate infinită dinainte de lumină...fără cuvinte...în tăcerea străfundurilor s-au clădit catedralele mâloase ale omenirii... mormintele zac profanate sub ape verzui.. în curând nimeni nu-şi va mai aminti de noi.. desene de cărbune, pierdute prin cotloanele podului unei case bătrâneşti de ţară.. multe imagini... şi încă un dans premonitoriu.. să plutim străini de noi printre visele dimineţilor târzii de iarnă..nu mai pot scrie.. o altă şansă irosită...timpul neţărmuit al unui oracol orb..   un bărbat decapitat ce priveşte marea de deasupra unei perdele zdrenţuite...palma de pământ fără suflet.. fiinţe de humă... umilit şi iluzoriu, aşteptând o nouă zi..  sunt..trăiesc.. respir.. ard… eu.. eu.. eu… fără de mine.. un spasm? Un pre-, inter-, post- ludiu? Nimicul? Căderea? Noi... febra…

06:00 (răsărit : sfârşitul)
Sunt o călătoare fericită... închin ode oamenilor uşor supraponderali.. în fiecare dimineaţă, mănânc în troleu câteva bucăţi de viaţă.. să nu uit că pot şi eu să capăt răni de bună şi cuviincioasă purtare.. vreau să te văd cum iţi ţii respiraţia pentru a reintra în lume după câteva luni de absenţă binecuvântată.. Cine a inventat cuvântul dor? Mâine mă voi descotorosi de încă un suflet.. sfaturile micului dalai lama ascuns în urechea mea stângă încep în sfârşit să dea roade..desprinsă de trup am să renasc: un pântec roşu, cărnos, perfect sferic..o altă dimineaţă..

Epilog

Te privesc cum stai tăcută lângă fereastra  deschisă spre primăvară-iarnă, pierzându-te în fumul cu aromă de cireşe amare, brună şi caldă asemenea ceaiului negru cu lapte asupra căruia te apleci cu nepăsătoare detaşare... vlăstar stingher crescut între slove germanice, mereu înconjurat de ziduri groase, ai să-ţi împlântezi adânc rădăcinile într-un suflet potrivnic şi îndepărtat... te vei îndrepta pururi către apus; o ultimă fiică a nopţii,copilăroasă, neliniştită... Iar eu nu pot visa fără corăbii, îţi reproşez zâmbind chirilic; balcanică şi marină, prunc solar al unui orient atins de miasme tainice, m-am desprins de mine pentru a te întâlni aici, departe de mare.. sunt atât de nepotrivită oraşului tău, în care te pierzi cu înverşunare timp de trei anotimpuri pe an... Cine ar fi crezut că o să stăm alături, lipite de peretele rece al încă unui început, fumând spre a ne sfida tinereţea şi vorbind despre nimicuri sclipitoare?
„Eu n-am să fiu niciodată bătrână..” îmi răspunzi cu un aer absent, iar dincolo de privirea-mi în care se oglindeşte furtunos marea prinde contur speranţa absurdă că mai există profeţii... vom dăinui peste timp... vom fi.. vom recrea veşnicia... vom...
Mă opresc brusc, înspăimântată de propria-mi îndrăzneală.. între noi se lasă o linişte grea, prin care răzbate surd frica neţărmuită ce ne-a răsărit sub măştile placide..rămâi nemişcată la marginea iernii, contemplând zidurile ce se vor clădi între noi.. suntem fum.. Ne împletim molatec destinele pentru a ne pierde înspre nebănuite zări..
De la tine îmi va rămâne mereu amintirea atâtor lucruri nerostite...

Efurile*

de Eveline Weil

I. Ferment - Despre cum se ţine o casă de nebuni în repaos

Am comis un poem,
Am compus o crimă,
Nu sunt în stare să-mi ţin cuvintele în fire

Toate ceasurile merg de- a- ndoaselea,
Deşi mereu cunosc ora exactă,
Îmi prescriu sistematic tratamente pentru parcurgerea clipelor,
Dacă nu le umplu cu senzaţii, divagaţii, aberaţii.

Urlă demonic şi caută să mă dezbrace de….stil
Oroare! Nu e ora pentru asemenea retorici deşănţate
Dar am o scuză:
Acesta este un stil de figură.

V-aţi înecat, deci tot nu aţi căpătat otravă,
Mai speraţi, aud tineri revoluţionari
Cum îmi recită câte un diagnostic
În faţa unor licori ieftine.

Eu rămân la umorile mele
Probabil că ceva se naşte sau avortează aici
Pentru că orice act este pentru sine o violenţă
Care se poate răsuci în rană.

Ridicaţi cu totul catafalcul
Mă sufoc între atâtea manuscrise venale
Am scris pe undeva să cântaţi la vioară
Nu sa mă îmbălsămaţi în cuvinte goale.

II. Freamăt

Veghea mea se hrăneşte din somnul lor spasmodic
Litaniile mele le dau fiori.
Eu mă descânt în ascunzişul meu
Tremur de frica micilor judecăţi zilnice.

Umblu cu dorinţa despletita-
Nu e o greşeală, am băut ca de obicei
Deci spun ce am pe smârc, adică suflet
Ce obscen, ce crudă lumina de cuşcă.

Sunt propriul călău fictiv şi-mi imaginez că mă trag de par
Îmi smulg unghiile, îmi ard ochii cu ţigara
Visez toate astea pentru că visul e realitate
Nu acest hău hidos.

Am inventat o maladie incurabilă a stoicilor
Care-şi târăsc crucea prin cenuşa iluziilor
De fiecare zi, arse-n fiecare seară.

În acest templu avem o cameră de primire
Ca-n orice instituţie respectabilă
Aici pe loc să cumperi lumânări sau cărticele serbede.

Stai să te gândeşti

Dacă eşti destul de beat să intri
Sau destul de treaz să fugi
În neantul care ţi-e mamă.
Ultimul vers lipseşte, deci consultaţi degrabă oftamologul.

III. Fuga în doliu Major

Mustesc de furie în singurătate, neîncetat
De aceea, când întâlnesc un om
În care citesc abisul meu,
Acest om o ia la goană negreşit
Căci în privirea mea s-a descoperit golit pe dinăuntru
Ochii mei necruţători
I-au răpit puritatea firii
Ce necuviinţă să trăieşti cât de cât
Ba chiar să exişti
Fără să acţionezi cumva subversiv sau făţiş
Să te sustragi.
---
* Parte componenta a viorii: deschideri de rezonanta in forma literei f

sex şi filosofie

de Iarina Copuzaru

în lumea mea se face sex
pe sârmele de telegraf,
pe stropii de ploaie, prin bălţi,
prin televizoare demontate
în timpul emisiunilor de divertisment,
pe rafturile bibliotecii, în cuptoare de pizza,
pe vârfurile acelor, pe schiuri,
pe căi ferate, pe căi ferite,
pe clasicism, pe genialitatea lui nichita,
în amvon, prin garsoniere de marmură,
în parlament, pe scena teatrului,
pe catedrale, pe scaunul de dentist,
pe masa de operaţie,
în frigider, în dormitorul unor străinini,
pe zgura terenului de tenis,
la expoziţia de icoane,
la raionul pentru copii,
sub pământ şi pe masa tăcerii.
la bordeluri e din ce în ce mai gol
şi se ascultă muzică de cameră;
prostituatele rămase acolo, de plictiseală,
îl citesc pe kant.

browserul spune că sunt aici

de Angela Furtună

şi totuşi lumina scade
la fel cum scade infinitul din infinit
când îl îmbracă
alchimic
din sine
cu bucuria de a se rătăci peste tot fără grijă
ştiind că acela este Dumnezeu
care nu găseşte drumul
("pierdut?” „ce înţelegi prin pierdut?” „înţeleg exact ceea ce este: browserul spune că sunt aici”)
Pelerinul din Aqualong face o reverenţă şi zice: să fii în primul cerc
credul
în moartea punct
din cyberspace

femeie, sau trecerea ciclonului Harley prin limbajele emo

de Angela Furtună

cu cuvintele să nu ne purtăm altfel
decât cu nebunii la analiza tranzacţională
poarta numărul unu salutul pe calea regală
sufletul zdrăngăne lipa lipa luf luf în mărunţiş lacteu
o, durere cu mac, durere cu caimac, durere cu prompter
pune mânuţa aici, pe limbajul meu, încercuind pune degetul
în inel de psihoterapeut pe suprafaţa asta permeabilă la durerea
de corpus şi trage o concluzie despre intensitatea cuvintelor
nu sufletul doare ci cuvintele apasă pe el cu pedala
nu ochii se închid ci închiderea se deschide în jumătatea cealaltă
îi zic sufletului să urce şi el în Harley-ul ăsta nou
rucsacul e gol şi simt în tahicardie un fascicul  de accelerator
cuvintele sapă corturi sub piramide
("moaştele nu sunt decât intuiţia cosmosului canonic
din textul acela, muson evanghelic, pfuah, cuvintele, matricide, texticide
hualala hualala cica cicacia cica cia Miles Davis stând pe canapea cu fantasma deasupra cărnii
printre moaşte cu tulburări mintale în faguri
care te strâng în braţe şi pleacă în altă epocă o visare de gulag politic devastatoare
visătorească visantropie hermeneutică")
coboară din trup un joc de umbre
un corp de plastic parfumat discret subliminal
un ambalaj străveziu plin ochi cu galeria de personaje
 plămădite din logocite
viteza cu care durerea te tranşează în gânduri bune de mâncat
zemoase fluide cremoase pline de E-uri şi  agenţi de afânare
dar vine Pelerinul din Aqualong, face o plecăciune şi zice că viteza e direct influenţată de arta de a te lăsa bântuit de angoase
păpădii alchimice care străbat  sufletul catarg îl umflă
şi îl dizolvă în grupuri de litere ce distrug gândirea prin diversiune

poarta numărul doi e întotdeauna închisă
un ecran de care lumina se izbeşte şi se spulberă în vid
("viaţa e o maşinărie de întristări insuportabile
auzi la cască miriapodul cu picioruşe de urzică ventuze de conştiinţă irepresibilă
galaxia întristării o lume de electrozi ce şterg simfoniile de pe geamuri
creierul real pipăit de hackerii acceleraţi de formatul digital al alienării")
sângele iluminează scurt prin fascicule de iubire ce explodează
desfigurarea e o nesupunere la viteză, dragă Harley Magnus,
nici chiar eul tău turbion de meduză nu rămâne întreg când se desfăşoară
în multicolore deliruri către starea de narcoză a cuvintelor
scăpate de sub teroarea logicii politice
ceea ce numim viaţă acum nu e decât o scindare continuă în fantasme
în raliuri de milioane de Harley care trec prin noi ca nişte
comete-acvile  sau  prunci în poziţie depresivă cand alimentează nebunia motoarelor
ce se izbesc de poarta închisă a sufletului retro ca o femeie primipară
oh, copiii din benzina de anima transformată în limbaj
pruncii din motoarele de căutare a unei mamei ideale
cea care ne omoară cu laptele ei accelerat de o iubire abstractă
pruncii-scoică din ţărmul în care se împlântă ancora emo
pruncii tranzacţionali din prafurile
ce desenează pe cortex hărţi de regăsire a pământului rătăcitor
prunci cuprinşi de neuitare la femeia-simptom de privare de libertate,
copii ai neîntoarcerii la maestrul spiritual,
copii ce nu cunosc ritualul plăcerea de a  irosi,
prunci de neîncepere a morţii cu un scenariu politic eronat care se îndepărtează de om,
ca un pod rupt între emisferele spălate
de un râu de durere
ce urcă apoi prin cuvinte-globule în sângele nostru plin de imagini devastatoare
după ce ciclonul Harley a lovit partea tare a fantasmelor cu milioanele sale de aripi
iar îngerii au stropit cu picăturile lor fine
relieful aplatizat de regizorul cuvintelor cu matrice de ideologie
care mângâie fără să aline şi leagănă fiinţa mumifiată deasupra oraşului
şi iată cum vine noua mea identitate Harley de care mă leaga maestrul în decriptări
Harley din cordoane şi cabluri pline de seismograme şi perfuzii
Harley nechezând a deflorare în mirosul de renaştere al planetei
o femeie proiecţie de schije pe ecran
maşinăria amniotica  ce ticăie în placenta galaxie finală

columbofilele aplauze

de Alma Alexia Andronic

port la gleznă o imaginară lesă de mătase, baronul mau, pentru că am fost ascultătoare,
m-a scos pe străzile metropolei londoneze la plimbare: bridge street
colcăie de turişti, tamisa clipoceşte rotunde valuri de nepăsare,
motanul toarce savante explicaţii despre cei închişi în sumbrul turn...

am la mine, desăvârşită şi pliată în opt – să-mi încapă în buzunare, o înserare
pe care va să o aştern peste medievalul burg la momentul cel mai înalt.
la dreapta acum: cannon row ascultă cum paşii noştri susură mici şoapte
peste epiderma ei de asfalt. cumpărăm de la o tarabă un ghid pentru alchimiştii amatori
şi o litră de nirvana strălucind şui, electric-albăstrui... magul numără atent restul,
monedele zimţuite au pe ambele feţe chipuri de cavaleri care pozează pentru viitorime,
zîmbetul lor este mai larg decît podul de lîngă parlament.

ajungem pe king charles street şi ne grăbim către st. james park: de-acolo,
din vîrful cedrului cel mai falnic, am să presar, ca o pulbere fină, înserarea peste oraş.
imediat după aceea în irisul bleu al baronului mau încep să înnoate mici steluţe
opalescente, umed licărind multicolore. privirea sa blîndă le pulverizează pe cer
ca un conform decor, aprobat de scenograful de serviciu pe metropolă, adică eu,
alma alexia, valaha descendentă a unui logofăt pe nume andronic, copilă
rătăcită într-un occident plin de mirări şi oarecum contondent.

am terminat ce aveam de făcut. trecătorii eliberează din mîini mii de porumbei:
aşa arată aplauzele lor...

pe horse guards road

de Alma Alexia Andronic

pe horse guards road cavalerii îşi plimbă
demonstrativ ruginitele armuri în dimineaţa aceasta,
zalele strălucesc aprins argintiu stins ca şi cum o mie de ochi
mi-ar face cu ochiul. norii pe cer închipuie un mare dragon bleu
şi ultramarin şi violet care se dă huţa pe cer
într-un hamac ale cărui aţe sunt razele unui soare stingher...

cotesc la dreapta pe downing street. paşii acelora mă urmează veseli,
umbra mea stă de vorbă cu ei, are să-mi povestească deseară
despre marile lor speranţe, despre cum anume flutura năframa lui guinevere
pe fiecare dintre suliţi. obosite, animalele fabuloase coboară de pe heraldica scuturilor
şi se reped la bidoanele cu apă ale poliţiştilor care-l păzesc pe premier.
în spatele casei cu numerele zece, unsprezece, doisprezece
e o pajişte verde unde ne oprim. caii fornăie, cavalerii descalecă,
umbrela mea capătă proporţii giganteşti, ne acoperă pe toţi
mare cât cortul unui circ la intrarea căruia o stimfalidă palidă
stă de vorbă cu o himeră tulbure: alma, spun ele, a scos-o pe alexia la plimbare.
sau invers, nu se aude prea bine. armurile strănută mici şoapte ruginii
care plutesc o vreme şi apoi cad, foarte lent, moi ca nişte meduze,
peste gazonul de smarald. italo calvino şi cavalerul inexistent
scot din coburii şeilor pocale sculptate dintr-un singur rubin,
gura acelora cască mari petale de întuneric în care ei toarnă
licori aduse în pântecoase damigene din laboratoarele lui merlin.

fluturând voaluri de borangic şi fulgi de nea, babele lui martie îşi plimbă nurii
în lese de mătase împletite alb şi roşu. se aud chiotele entuziaste
ale trecătorilor bucuroşi de sosirea basmului în realitatea imediată,
ţipetele lor sunt pufoase mărţişoare care plutesc lin în aerul mov şi velin.
tolănit lenevos, sancho panza râde ştirb, vesel ca un bănuţ auriu şi sclipitor.
îl întreb de don quihote: e la un turnir, la notting hill, spune el,
cervantes l-a înscris în ultima clipă, era cât pe ce să nu poată participa.

dragonul bleu îşi aprinde o lulea şi pufăie molatec bucolici nouri
arămii şi lila. ne lăsăm cu toţii pe spate, în iarba cu înalte fire decorate cu rouă
şi perle din aburul cel mai pur. e o dimineaţă absolut minunată,
până şi soarele este perfect rotund, îl ţintuim cu privirile noastre
scrutătoare şi el, modest, afişează o nuanţă blândă de roşu viu în obraz.
alma, mâine vei primi mărgăritare aşezate în coşuri de ambră,
o să muncim toată noaptea, spun cavalerii foarte mîndri de ei,
avem de gând să dăruim flori pe toate străzile din londra, uite,
se vede în privirea femeilor cum nerăbdarea sculptează nedefinite aşteptări.

eu clipesc emoţionată: sunt doar o copilă copleşită de atenţia
atâtor celebri cavaleri. primăvara şi-a pus la gât salbe de zâmbete
şi acestea tresar zglobiu şi clopoţesc bucurii ample...

Inimi de hermine

de Cătălina Cadinoiu

Globul de purpură se holbează bazedovian spre creste.
Le jupoaie de umbre ca pe-o helge de vie.
În ochi de iezer fără pleoape, ablefarie,
picură ziua de sânge.
Şi eu ca un haruspiciu din vechime
întrezăresc în inimi stâncoase de hermine:
mâine, drum lung spre vârfuri adamite,
în cleşti de ulii prinse pe crucile-adormite.

Ora se înmoaie în ceţuri de vin merlot
ca pâinea de cuminecare în ritual ecleziastic.
M-ar tescui, poate m-ar stoarce
le simt pe piele...
mă macină, mă rod...
Târziu pentru-a fi vin!
Eu sunt deja un maraschino într-un pahar de plastic.

Frunzele uscate îmi spun da

de Cătălina Cadinoiu

Cerul fără colţi de lupi, cerul naparlind de luceferi îmi răspunde
în acea notă mai cruntă, mai solemnă, cea mai cruntă, cea mai solemnă
din imnul unei ţări de curând cotropite
o notă ca o bătălie în retragere, o bătălie pe care n-am instruit-o eu,
deşi topiţi sunt soldaţii mei de plumb, ai mei, nu ai altora.

un strop de bere vărsat pe lemn, în primul rând, ca o lacrimă, nu?
Apoi? Apoi ca o bocitoare răsfrântă peste un mormânt.
De ce mereu o bocitoare?
Trebuie să fie o bocitoare pentru fiecare pui de vrabie căzut din cuib.
Rezso Seress nu mai plânge, eu plâng fără artă, mimând cu depravare suavele Gioconde deci, cine?

Şi până la urmă asta sunt, eu sau o zi stupidă de iulie însetând dintr-o neatinsă halbă de bere
o zi în care s-au ridicat cândva spânzurătorile în aplauze şi crengi de măslini
să nu mă suni!
lasă radio-ul şi relicvele să cânte fals maiestuoasa Sarabandă
acum, când Handel e doar bocet din berea mea, când e scrumieră întoarsă, când e fumător stins,
fals ca valurile Dâmboviţei, fals de carte plagiată.

Lasă-mă aşa la masă, cu scrumiera răsturnată ca o găleata goală înaintea primei plimbări în doi
o frunză uscată îmi spune da,
din toate vocile posibile o frunză uscată, în scrumiera fumătorilor stinşi, îmi spune da.