~ Ştefan Bolea - Crossroads
~ Sorin-Mihai Grad - [Re]Load the Rock 'n' Roll Tram

Crossroads

de Ştefan Bolea

Un număr autumnal, care păstrează energia şi acumulările verii. Mă bucură ascendenţa Steampunk-ului în .ro - şi, în mare parte (peste 90%) este meritul lui Adrian „Larry” Ioniţă, care munceşte imens over hours, ca să pregătească, asemenea unui atentat, acest nou suprarealism, venit la o sută de ani de la primul val şi „confecţionat” cu mijloacele tehnicii, ca şi cum ar dori să-i scoată la dialog din nou, pe Heidegger şi Benjamin. Noile mijloace artistice vor “fabrica” noi filosofi, that’s for sure. În numărul anterior am avut peste 500 de cititori din Statele Unite în primele zile de la lansare, de aceea vorbeam cu Sorin şi Larry de un Egophobic Conquest of America. În #19/20, vom merge şi mai departe, lărgind sfera conceptului de Steampunk, angajând mai mulţi artişti şi critici culturali, nemaivorbind că materialele decisive vor fi traduse în mai multe limbi.

Anul începe în octombrie şi în martie, la cele două echinoxuri - nu în ianuarie, cum indică greşit calendarul. Vara, ca să luăm primul dead line, este un timp al mortifierii, al ascezei sau al relaxării, pentru cei mai mulţi. Putem da freeze soarelui autumnal ajuns în zodia Balanţei la apus, atunci când lucrurile devin egale cu ele înseşi, când ceea ce ai devenit este raportat la virtualităţile tale (bilanţul este perfect consonant cu proiectul) şi să ne întrebăm - what next? O repetare a revoluţiei (deşi Kierkegaard ne învaţă că repetiţia este gustul absurdului), o continuare a ei, sub alte forme (deşi nu suntem marxişti, acceptăm stânga anarho-punk drept un prilej de împrospătare a sistemului, de inversare a polilor de putere), sau o promisiune a acesteia (dar presimţi întotdeauna ce este în tine, de aceea potenţial, eşti toate realizările sau derealizările, pe care le ai structural în interiorul tău)? Răpunsul nietzschean al lui amor fati este mereu plin de sens, de unde logica sa a eternei reîntoarceri (care nu este deterministă sau fatalistă în sensul clasic), ce ne învaţă că trebuie să ne construim viaţa, să căutăm talentul nostru personal şi să-l dăltuim/ şlefuim până ajungem la excelenţă, în aşa fel încât să repetăm viaţa noastra de mii de ori, dacă am fi forţaţi, şi s-o iubim de fiecare dată, cu toate eşecurile ei, cu toate sclipirile ei întunecate, cu tot balastul, cu toată incompletitudinea şi imperfecţiunea ei. Este mai facil şi mai uman să vrei să schimbi tabăra, să imersezi în das Man-ul heideggerian, să accepţi reaua-credinţă sartriană, să fii mai degrabă ultimul om nietzschean, dar sinele este responsabilitate + direcţie + decizie + asceză (+ pedeapsă, pentru cei care au dificultăţi în edificarea propriei identităţi, pentru cei care se uită în oglindă şi nu se recunosc, pentru cei care acceptă un dictat exterior, acolo unde ar trebui să existe doar certitudini interioare, conectate la reţeaua energetică a voinţei, care alege individualitatea înaintea diviziunii).

Altfel spus, trebuie găsită forţa creativă necesară pentru a nu migra în teritoriile în care media sau dictatele sociale vor să ne împingă, trebuie mers împotriva curentului sau trebuie inventate curente, care izbucnesc din interior, care se potrivesc vectorilor noştri interni - altfel apare acel „la ce bun?” al istovirii, ecranul alb al vieţii netrăite, crematoriul unei libertăţi peste aruncăm benzină, puţin câte puţin, în fiecare zi. Trăim într-o epocă nihilistă, batjocoriţi de „oaspetele” înspăimântător al jumătăţilor noastre de măsură: job + paycheck + tv. Aceasta este determinaţia noastră istorică specifică (media îţi spală creierul după o zi în care ţi-ai folosit trupul drept automat): după o asemenea zi, în care trupul şi spiritul au fost amputate, trebuie să luăm ce a mai rămas, adică sufletul hrănit cu gunoaie şi să-l amplasăm în subterană, asemenea eroului dostoievskian, să-l racordăm la sinele nostru intim, care nu poate fi manipulat/ minţit/ înşelat, care doar se preface că acceptă batjocura nihilistă şi să-l orientăm ca un ghimpe în inima sistemului şi să creăm ceva nou - să-l cuplăm cu alte suflete dezorientate, până când asociaţia psihică va crea ceva asemănător unei reacţii chimice, o anomalie sistemică ce va scrijeli o falie în corpul de lut al programului eat-earn-consume-die. Uităm prea des că trebuie să muncim pentru propria noastră plăcere şi pentru dezvoltarea noastră spirituală, nu pentru bani, nu pentru firmele de marionete, asemenea unor deţinuţi într-un lagăr mental. Puţin timp petrecut în subterană (care este mansarda lumii acesteia decăzute) mântuieşte o zi în care am piedrut controlul asupra corpului şi minţii noastre - este o modalitate practică de a redobândi potenţialităţile noastre interioare şi de a lupta în rezistenţă, până când creăm, prin exemplul nostru, o alternativă la malformaţiile sistemice.

[Re]Load the Rock 'n' Roll Tram

de Sorin-Mihai Grad

Sunt echipe de fotbal care după zeci de ani de existenţă/supravieţuire/complacere la un anumit nivel prind un an excelent sau o combinaţie de factori favorabili care le propulsează şi promovează unde nu le visau vreodată nici cei mai optimişti sau fanatici suporteri. Experienţele mele microbistice îmi spun că fericitul eveniment poate fi continuat în trei posibile moduri: în caz favorabil şocul e suportat şi noul nivel devine obişnuinţă, iar o eventuală retrogradare e urmată de repromovare; sau se retrogradează imediat şi promovarea rămâne un eveniment frumos, dar izolat, "de pus în ramă"; iar varianta nefericită înseamnă desfiinţarea echipei sau o continuă degringoladă, când, în cel mai fericit caz, sunt necesari ani buni, adică răi, pentru a reveni unde s-a petrecut majoritatea existenţei echipei respective. Acestea sunt valabile atât pentru echipe de judeţ care promovează pentru prima oară în competiţiile naţionale cât şi pentru "pensionare" din ligi naţionale inferioare care se trezesc brusc un nivel mai sus.

Ce-o fi având divagaţiile astea fotbalistice cu literatura? O direcţie s-ar rezuma cam aşa "numele de pe copertă vinde, dar uneori trebuie susţinut şi de ce-i în interior". Alta duce spre presa literară de limbă română. Comparaţia pare cel puţin deplasată, ce-s alea divizii, promovare sau retrogradare? Revistele literare vechi continuă cam toate pe drumul şi felia pe care le ştie toată lumea interesată de ele, mai ciupesc o sponsorizare sau o finanţare şi merg mai departe. Cele noi se descurcă cum pot, multe existând doar pentru scurt timp. Exemple: fracturi, pana mea, Galateea, Ca şi cum, Revista de marţi, Prăvălia culturală,... Dar sunt şi câteva care nu se opresc la primele probleme, absolviri, certuri, abandonuri sau trădări, continuând să apară, chiar dacă uneori mai rar. Unele dintre aceste reviste sunt scoase sau sprijinite de diverse organizaţii, edituri sau alte firme, permiţându-şi să-şi plătească redactorii, colaboratorii şi contributorii. Mă bucur pentru ele, dar le scot din calcul. Mai rămân publicaţiile independente, pornite şi susţinute de pasiunea celor implicaţi, precum EgoPHobia, Tiuk!, Respiro, Stare de Urgenţă, Noi nu!, Sisif, NordLitera, Arcada, Argos, la care s-ar putea adăuga şi portalul LiterNet. Unele dintre acestea se mulţumesc să existe, altele apar mai mult sau mai puţin regulat scoţând din când în când câte un număr mai bun decât precedentele, dar neurmat de altele la acelaşi standard. Şi mai sunt şi cele care vor să progreseze şi chiar o fac. Ne apropiem de locul unde putem aplica observaţiile fotbalistice de la începutul textului. Cobaiului să-i spunem EgoPHobia.

Să numim liga a patra nivelul de unde a pornit, ca toată lumea. Al doilea număr a fost mai bun decât primul, dar mai slab decât al şaptelea, de exemplu. S-a mai dus vorba despre ea, creşte numărul celor care o citesc, apar colaboratori cu nume, promovarea în liga a treia a fost firească şi lină. Zvonurile şi planurile privind apariţia şi pe hârtie, i.e. liga a doua, clatină puţin corabia, dar se găsesc resurse şi se merge mai departe, fără probleme cu retrogradarea, dar şi fără alte vise de mărire, pentru moment. Apar câteva numere din ce în ce mai bune, o spun nu doar cei implicaţi, dar şi noi informaţii şi provocări: se pot câştiga bani şi cu o e-revistă gratuită, respectiv steampunk. Acestea ar putea propulsa revista la un nivel superior, unde însă ar fi nevoie de mai multă muncă şi de regularitate în apariţie. În cazul fericit beneficiile ar putea compensa investiţiile suplimentare de timp, resurse şi efort. Dar experienţa de microbist îmi arată că există şi alternative mai puţin plăcute. Un prim factor care tulbură e-revista e steampunk'ul. Cam 30% din kilobiţii ocupaţi de EgoPHobia #19/20 pe egophobia.ro sunt dedicaţi secţiunii "experiment". De la ce procent în sus devine aşa ceva periculos pentru identitatea revistei? Cui îi pasă, cititorul vrea să citească lucruri interesante! E adevărat, dar... Noi nu! a devenit revistă de cultură şi atitudine unde literatura nu mai are un rol prea important, NordLitera un site de anunţuri culturale alternate cu texte (deseori doar cu pretenţii) literare, Arcada s-a transformat într-o revistă de entertainment cultural unde partea literară e tot subţire,... EgoPHobia a fost gândită ca o revistă culturală axată pe literatură şi filosofie, până acum s-a menţinut aşa, ce va urma nu ştim nici noi. Aţi remarcat probabil reclamele care au apărut pe egophobia.ro acum şapte luni. Cât au produs până acum ne-ar ajunge cam pentru două pizza. Mari, desigur. Cu oarece eforturi ar putea apărea şi alte oferte de publicitate, mai generoase, posibil pe filiera steampunk. Să investim primii bani pe care sperăm că-i vom obţine pentru asigurarea părţii tehnice, să începem să plătim contribuţiile şi colaborările sau să materializăm unul dintre proiectele adiacente e-revistei? Deocamdată această dilemă sună a vânzare de ciori de pe garduri abia proiectate, dar cred că o alegere greşită ne-ar putea expedia rapid înapoi unde suntem acum sau chiar mai jos. Ce fac alţii? Din interviu cu invitaţii din acest număr puteţi afla că la Tiuk! nu se pune deocamdată problema unor venituri aduse de revistă, Stare de Urgenţă adună ceva din vânzarea revistei, dar difuzarea defectuoasă îi cam sugrumă, iar (din câte ştiu) cererile pentru finanţări/sponsorizări depuse ici-colo n-au adus nimic, Regnabit plăteşte colaborările, dar nu din ce produce revista, Arcada tratează ceva mai profesionist acest aspect, conţinând publicitate în versiunea pdf. E dificil de spus cine are dreptate, dacă se poate vorbi despre asta în astfel de termeni. Tiuk! are ca argument forte calitatea conţinutului, Arcada apariţiile mai dese şi regulate influenţate probabil şi de încasări.

Precum vedeţi, nu doar EgoPHobia e preocupată de evoluţie. Dar, fiind vorba de noi aici, să vedem ce opţiuni avem: încercăm să ne extindem în orice direcţie, apropiată totuşi de ce publicăm noi, ni se oferă posibilitatea, caz în care mai avem nevoie de câţiva oameni dedicaţi şi timp oferibil revistei pentru a regulariza apariţiile, caz în care ne putem gândi chiar şi la ce să facem cu eventualele venituri sau mergem mai departe ca până acum, în speranţa că vom reuşi să scriem mai bine şi să atragem texte din ce în ce mai bune, pentru a scoate cândva numere cel puţin la fel de consistente ca Tiuk! sau Respiro. Ambele opţiuni au atracţiile lor, prima poate mai multe, dar să nu uit de ce îmi spune fotbalul, că tot am investit atâta timp, energie şi altele în el, a doua mai puţine, dar sunt completate de mai multă siguranţă. Ce drum va urma EgoPHobia? Vom face ca Metallica (care cu albumele Load şi Reload s-au depărtat aproape radical de ce cântaseră până atunci) sau ca AC/DC (al căror proaspăt album Rock 'n' Roll Train sună cam la fel ca oricare dintre discurile lor anterioare)? Cât ne gândim şi certăm noi pe tema asta, citiţi acest număr dublu, conţine multe texte, dintre care destule foarte interesante.