~ Sorin-Mihai Grad - Pentru necititorii noştri
~ Gelu Vlaşin - Manifestul deprimist (preambul)
~ Cezar Pricop - No rock!
~ iQ666 - Sunt iQ666 şi sunt egophob...
~ Ormeny Francisc - Ţigări
~ Adrian Ioniţă - Storyteller Guitar
~ Ioana Dorobanţu - Cultura ca parvenire sau parvenirea prin cultură
~ Diana Todea - Anamneză
~ Andrei Voica - Sibiu Walking & Dancing

egoZaur

Pentru necititorii noştri

de Sorin-Mihai Grad

Primim la redacţie mesaje de genul "aş dori un cont pe site-ul dumneavoastră, dar nu găsesc cum aş putea să mă înscriu". Se pare că nu scrie destul de clar pe frontispiciul [de când îmi doream să am unde folosi cuvântul ăsta!] site'ului că EgoPHobia e o e-revistă, nici la "pentru autori" despre ce şi cum publicăm, nu-mi dau seama ce-ar mai trebui să facem, poate să stricăm echilibrul vizual al site'ului cu un anunţ imens care riscă să fie şi el ignorat de către cei cărora le e destinat.

Pe lângă evidentul lor rol pozitiv, cenaclurile online au creat şi o isterie în rândul celor care mai şi scriu şi-şi vor textele peste tot unde se poate, pe forumuri, pe site'uri, pe bloguri, chiar şi-n reviste şi cărţi dacă se poate. Iar aceşti autori, în goana lor după ei ştiu ce, pierd din vedere ceva care îi face să fie respinşi de către cenaclurile "cu admitere" cum sunt club literar sau hyperliteratura şi de către reviste, online sau nu. Dar nu se descurajează, mai găsesc un cenaclu sau un forum şi trec rapid peste micul eşec. Ar fi o explicaţie pentru faptul că doar aproximativ zece procente dintre cei care ne-au cerut să le facem conturi ne-au trimis texte spre publicare după ce le-am explicat cum stă treaba cu EgoPHobia.

Alteori primim mesaje de la oameni care nici măcar nu ştiu că ne scriu. Adună grămezi de adrese de e-mail şi le expediază diverse anunţuri, cum ar fi că au publicat o carte, au un spectacol ori un site sau pur şi simplu trimit din textele proprii. Uneori ne interesează ce scriu respectivii, alteori nu, însă la cât spam primim n-o să ne supărăm tocmai pe aceştia. Cei mai amuzanţi sunt ultimii dintre cei amintiţi, ale căror texte nu trec de obicei de redactorii noştri în drumul spre apariţia pe www.egophobia.ro. Le scriem să-i anunţăm despre asta şi nu rareori ni s-a replicat că de fapt ei nici n-au intenţionat să publice în EgoPHobia, pentru că nu fac parte dintre autorii promovaţi de noi sau n-au publicat la editurile cu care avem aranjamente. Dar de ce ne trimit şi nouă mesajele lor nu ne spune nimeni. Şi pe această cale îi anunţ pe toţi cei interesaţi că n-avem nici o înţelegere cu nimeni, cu atât mai puţin cu vreo editură, în privinţa celor publicate. Pe lângă materialele membrilor redacţiei şi cele solicitate de noi autorilor lor mai publicăm doar ce credem noi că merită din ce primim la redacţie. Asta nu înseamnă că n-am fi deschişi colaborărilor. Poate mă citeşte cineva de la vreo editură şi ne vom pomeni cu cărţi gratuite spre recenzare. Nu ne-ar deranja, dar am şi anunţa acest lucru.

Manifestul deprimist (preambul)

de Gelu Vlaşin

În primul rând poezia rămâne ceea ce-a fost dintotdeuna - defularea personală a unei trăiri la nivel existenţial. Deprimismul artistic, adică starea despre care unii care scriu texte nici măcar n-au auzit, ce să mai spun de simţit. Fără suferinţă artistică poezia nu există, fără trăire un poem nu poate respira. Abia apoi se transformă la nivel de receptare într-un mai mult sau mai puţin instrument afectiv, care-şi găseşte cel puţin o formă de autentic. Dintr-o dată vezi că te-ai situat într-un fel de carusel pentru care nu mai există altceva decât nelimitaţia / nelimitarea auto-suficienţei. În acelaşi timp îţi dai seama câtă prăpastie există - indiferent de situarea lor geografică - între "constructorii" de poezie şi poeţi. Nici o vibraţie. Nici un sentiment. Fragmentare până la suprasaturaţie, scriitură colegializată. Şi uite aşa textele ajung simple instrumente mecanice, un fel de maşinărie din care lipseşte aproape întotdeuna esenţialul, raţiunea de-a exista, forme fără fond. Dacă nu reuşeşti să transmiţi nimic aproapelui tău, lectorului acela care n-are nimic de-a face cu gaşca ta de "iniţiaţi", înseamnă că poemul tău este o simplă formulă stilistică şi nimic mai mult. M-am săturat de toate "construcţiile poetice" care-mi dau târcoale, pe care le citesc drept "poezii adevărate". M-am săturat de "poeţii verticali" de ipocriţii care fabrică poeme ca şi cum ar fabrica reţete pentru gospodine. M-am săturat să văd cum valoarea şi respectul au dispărut cu desăvârşire pe toate planurile. Pentru mine, literatura adevarată este literatura care mă sensibilizează, pe care-o simt că răbufneşte dintr-o respiraţie proaspătă, care poate să mă facă cel puţin pentru o clipă să-mi identific trăirile, care ştie să protesteze fără să-mi zgândărească auzul, care mă face să cred că nimic nu-i zadarnic. Restu-i zgură.

*************

Dacă ar fi să-l citez pe Harold Bloom probabil ca aş începe cu descrierea liniară a limitei canonului occidental desfoind acele pasaje prin care este sugerată duplicitatea interpretativă a simbolului estetic. Dar n-am sa fac acest lucru cel puţin din două motive; odată pentru faptul că metoda de analiză a textelor - potrivit afirmaţiilor lui Alain Vaillant, reprezintă în fond o banală axiomă sintagmatică şi în al doilea rând pentru că limita canonului estetic occidental a fost deja depăşită. Conform previziunilor făcute de Alexandre Leupin într-un articol intitulat La fin du sex şi apărut în Art Press [noiembrie 1999], epoca sexismului a început să apună iar încercările puerile de revigorare au fost şi vor fi sortite eşecului. Astăzi nu mai impresionează pe nimeni utilizarea unui limbaj literar vulgarizat doar în intenţia de-a capta binevoitoarea atenţie a publicului cititor.

Potenţialul cititor de astăzi este afectat de receptarea unei realităţi cu vădite caracteristici epistemologice în care să-şi poată regăsi posibile puncte de congruenţă care să-l determine la acţiune şi implicare. Într-o societate extrem de dinamică, în care sistemele informationale au desfiinţat efectiv toate barierele mai ales în ceea ce priveşte comunicarea, era firesc să se întâmple lucruri extrem de interesante şi pe tărâmul culturii. Site-urile pe Internet, paginile web destinate literaturii şi artei sunt de ordinul miilor şi chiar sutelor de mii. În orice clipă eşti conectat la informaţii de ultimă oră şi poţi comunica oriunde, oricând şi cu oricine de pe întreaga planetă.
Nici chiar Michael Moorcock - vizionarul sf-ismului, n-ar fi putut bănui, acum vreo câţiva ani, ce-o să se întample în această zonă de interes. Minimialismul, fugitivismul, biografismul, nonmetrismul, post-textualismul şi mai ales deprimismul, sunt idei culturale care au încercat să decripteze şi într-un fel să deconstruiască fundamentele canonului estetic occidental. Deprimismul [ref.fr. - deprimisme] este un curent literar desprins din zona new wave si se caracterizeaza prin abordarea tematică a unei realităţi bazate pe suprimarea conceptului de individualitate şi pe încarcerarea lui într-un sistem globalizant, destructiv şi restrictiv [conexiuni multiple cu depressionismul francez si neo-realismul american]. Debarasat de nebuloasa unor ficţiuni premontorii, deprimismul reuşeşte să se evidenţieze tocmai prin forţa lui de-a rezista valoric într-un sistem în care se diferenţiază clar doua opţiuni majore: a) elitismul - şi migrarea textelor literare într-un micro-univers de tip eclectic; b) mercantilismul - şi opţiunea cititorului cotidian pentru lecturarea unor texte aproape lipsite de veleităţi literare.
Teoria formalistă a limbajului poetic demonstrează evaziunea funcţiei poetice care depăşeşte câmpul poeziei, incluzând orice discurs, orice text în versuri sau proză, primit şi receptat ca mesaj literar, demonstrând că literatura poate fi depistată pretutindeni, în orice specie de scriere. Cert este faptul că nimeni nu-şi mai poate asuma rolul de-a monitoriza valoric tot ceea ce se întamplă în acest imens teritoriu artistic.
Şi totuşi... Poezia, în conceptul deprimist, nu este o esenţă, nu este o matrice localizată într-o anumită zonă a poemului, ci este dispersia spaţiilor albe difuzate pe toată suprafaţa lui, cuprinzând elementele minimalului compatibile cu orice experienţă umană, condiţionată prin existenţa unor contexte valorizate de componenta experienţială pe care un autor o controlează poetic. Semnificaţiile latente explorate în cuvinte nu trebuie doar să pozitiveze receptarea poetică prin potenţiale formule metaforice. Deprimismul propune conceptul minimal de abordare a unei realităţi dificile/dinamice/dureroase, care îşi supune individualul prin absorţie. Această critică a formei apreciază forma prin raportare la obstacolele antiformale învinse, deci prin raportare la elementele anestetice reale transformate în materiale ale imaginaţiei estetice. Deprimismul are intenţia de a depăşi sfera liricului tradiţional şi de a include în conceptul de metaforă toate transferurile complete de termeni şi de structuri vizionare, demonstrând că elementul negării tradiţionalismului este un argument pentru credinţa ad litteram în capacitatea mitică a cuvântului poetic de a-şi conţine propria semnificaţie.

No rock!

[noroace şi ne-norociri la români. Variaţiuni libere, sau pe degeaba]

de Cezar Pricop

O parte dintre soldaţii Imperiului Roman ce-ar fi făcut parte dintr-o legiune ce-a slujit în Irlanda, ajung pe teritoriul Daciei - trimişi cu misiune de pace (post conflict, cum se zice acum - nimic nou aici!). În genialitatea lor de cuceritori recunoscută, romanii ăia făceau o distincţie clară între armata de asediu şi trupele civilizatoare de după război, detaşamente care făceau castre şi drumuri şi instruiau trupele locale etc, astfel schimbau, încet, dar sigur, mentalităţile (Strategie uitată astăzi - dacă nu cumva nu bat eu până în Irak). Astfel de militari-ingineri cu minte, dar in special şi cu inimă, aşadar mai atenţi şi mai simpatici, sunt "dizlocaţi" şi în ţarna noastră. Printre altele, şi altceva, ei aduc cuvântul, expresia întâlnită şi ca adjectiv în limba română/ească (vie), anume noroc/norocos. Vreau să reparcurgem naşterea acestui cuvânt, un pic anecdotic - se poate?

Care-i povestea: De pe ţărm, nevestele pescarilor irlandezi care se întorceau din larg cu barca plină de peşti (peşte) îşi îndrumau soţii strigându-le : "No rock! No rock!", avertizându-i, sau, mă rog, în viziunea noastră de-acum, urându-le să nu se lovească de stâncile atât de numeroase de pe plajele lor. Pentru că, în lb. Engleză - ştiu că ştiţi! -, rock se traduce prin rocă, dar mai înseamnă şi a se legăna, a se balansa (exact ca barca, nu-i aşa?!), sau a se bălăngăni. Probabil că legionarii romani (- cât de uşor se poate confunda romani cu români într-un (con)text; aş putea spune că nuanţa stă în diacritice, şi mai puţin în vin) erau pe lângă nevestele pescarilor irlandezi, supraveghindu-le îndeaproape. Şi au băgat la cap expresia, că, deh!, pe inamic trebuie să-l cunoşti, să-i ştii toate "mişculaţiile" (sau maşinaţiuni). După aceea, soldaţii ăştia au fost trimişi tocmai în Dacia (băi, ce mişto! - zic unii). Cum dacii noştri păreau la fel de sălbatici ca şi irlandezii lor (să fi fost de la barbă - de la bărbi?; de altfel, pentru ei, toţi eram/erau nişte barbari) s-au gândit că limbile pe care le vorbeau, şi unii, şi ceilalţi, n-ar diferi prea mult. De fapt, pentru romani, dacii erau nişte irlandezi beţi (care se rugau la Bachus, adică mai optimişti - să am pardon!).

Strămoşii noştri daci (fugi, băi, d-aci!) au prins repede şpilul, dar, cum exerciţiul bahic era o activitate asemănătoare aceleia a pescarului irlandez, probabil că, în lipsa rocilor, a stâncilor, ei s-au gândit la gropi. Aşadar : "Fără gropi!, fără gropi!". De aici şi variaţiunea stilizată de "a da în gropi"; gropile se aflau, invariabil, alăturea sau înaintea "căii de urmat"; cei mai mulţi dintre acei care dădeau în gropi "mergeau pe şapte cărări". Datorită avertismentului camaraderesc, dacă reuşea băştinaşul nostru să ocolească gropile, aceasta însemna : cu siguranţă că a avut şi a fost încununat de noroc; se numea un om no-rockos. Apoi, dacă mai ajungea şi la o vârstă respectabilă, de nu murea pe la 40 de ani se chema că norocul a fost de partea lui. Confuzie dar : soldaţii romani îi îndemnau cu "no rock" (băi, nu la mişto!), pentru că îi vedeau cum mergeau, că se legănau (balansau) exact ca bărcile irlandezilor. "Nu te mai legăna, nu te mai bălăngăni! Mergi drept! - No rock!" De fapt, nu e nici o baznă aici : era vorba de recruţi autohtoni, de încercarea de a-i instrui şi de a-i face soldaţi adevăraţi. Aşadar, îndemnul care se face când se ciocnesc paharele este cât se poate de logic: "Băi, să bem, dar să nu ne legănăm după aceea - Hai no rock! Să nu se vadă că am băut! Să mergem drept - drept să mergem!" Dar salutul ăsta s-a multi-lateralizat de tot, că barbaţii se salută acum cu "hai noroc!" fără a mai avea ceva de băut înaintea lor.

La început fiece expresie ce se naşte, pare - şi este, vulgară (de aia-l tot scriu pe mişto! - la mişto! Unii au făcut carieră cu asta!). Vulgul, vulgarul şi vulgata, au fost atât de dispreţuite de romanii din casta conducătoare, încât, în consecinţă până şi limba latină a dispărut. (Vulgata = versiunea latină a Bibliei, adoptată la conciliul din Trent, 1546) Dar când imagistica a pătruns în carne, adică atunci când s-a specializat, urarea nu mai are nici o legătura cu ce-a fost cândva. Singura soluţie: i) asumarea; ii) asimilarea (creştinismul cosmic). Altfel sfârşeşti prin a fi eliminat. Sub acest aspect vulgarul "no rock" a fost reîntrebuinţat cum se cuvine la români. Pentru că, ce înseamnă de fapt acum ca să ciocneşti paharul de vin şi să urezi, noroc!? Mergi drept în viaţă, nu da pe-alături, urmează-ţi destinul; nu da în gropi; fii drept; capul sus; să nu fii ameţit, ca beat; fii clar la minte, judecă, nu umbla după cai verzi pe pereţi; fii lucid...

Popoarele britanicie au adoptat şi dezvoltat un alt cuvânt pentru expresia şi înţelesul de care ne ocupăm. Nu pe noroc, ci pe "luck". Dar ca şi adjectiv l-au adoptat pe "fortunate". În panteonul roman zeiţa Fortuna era una a sorţii. Reprezentată cu ochii legaţi, într-o mână cu cornul abundenţei, iar în cealaltă avea o cârmă de corabie. Îmi imaginez că legionarii au conversat mai multe cu soţiile irlandezilor (Adevărul este că aveau şi mai mult timp, de ce să n-o spunem, din moment ce soţii lor plecau foarte des ca să pescuiască. Doar din asta trăiau, nu?). Aşa au ajuns să le explice cam cum arată zeiţa asta, să o descrie, să le-o arate. Şi cum femeile lor, încă de pe atunci, se bazau pe un enorm pragmatism (erau bazate), ca să le uşureze soţilor lor deplasarea printre stâncile periculoase, sau pentru a nu mai pierde timpul tot dirijându-i de pe mal, au rentabilizat bărcile dotându-le cu o cârmă, aşa cum îndemna zeiţa Fortuna. Ori poate că au recunoscut cârma, pe care ei o descoperiseră mai de mult, în mâna zeiţei şi aşa au similarizat, nu se ştie, sunt doar simple supoziţii pe degeaba. Cert este că în limba română "furtuna" este un eveniment meteorologic tragic şi nu are nici o legătură cu zeiţa, pentru că a pătruns la noi din neogreacă. Dar desigur ca la greci cuvântul are corespondenţă în mitologie.

Ce concluzie (una imaginală) s-ar putea extrage de aici? Din moment ce în vocabularul nostru substantivul "soartă" îşi are rădăcina într-un alt cuvânt, respectiv în latinescul "sors", cuvânt care exprimă mai degrabă fatalitatea vieţii, tragismul şi implacabilul ei, nu pot să nu fac o socoteală şi să enunţ că femeile strămoşilor noştri daci au fost convinse asupra inevitabilul vieţii pe care o duceau şi, ca şi astăzi la româncele noastre cele de toate zilele, "asumarea" a fost şi este arma lor redutabilă cu ajutorul căreia trec şi suportă mai uşor o viaţă despre care nu vorbesc prea mult. Se cunoaşte că lor le-au fost interzise conferiile de tip bahic. În timp ce femeile au devenit tot mai placide, bărbaţii tot mai vârtos în vin şi-au ascuns adevărurile! Ştiu ce să răspund unora : una este să bei de plăcere şi alta este să bei ca să uiţi.

minDisecţii

Sunt iQ666 şi sunt egophob...

de iQ666

... şi m-am săturat. Sunt de la-nceput la EgoPHobia, de vreo 3 ani şi n-as pleca. Dar uneori nu-mi mai place cum e pe aici. S-a pornit şi cu ideea de a aduna undeva generaţia 2000, care nu era-n stare să se-adune şi să ducă un proiect mai departe de câteva săptămâni, luni sau apariţii. Speriaţi din diverse cauze de la lipsa atenţiei publicului la a inspiraţiei o seamă de indivizi s-au găsit să-şi anunţe, deşi nimeni nu-i întrebase, independeţa de generaţie - care e de fapt definită temporal, nu pe coordonate stilistice sau umane. Până la urmă s-a ajuns la proclamarea decesului generaţiei 2000, astfel că nimeni n-a remarcat că designerul de la EgoPHobia a neglijat să mai anunţe pe site că e vorba de revista generaţiei 2000. Între timp EgoPHobia şi-a găsit propriul drum neîncorsetată în prejudecăţi legate de vârsta autorilor care i-au trimis texte, dar relaţiile ei cu generaţia de care am amintit au rămas neclare.

M-am săturat şi de indivizii care-şi trimit textele peste tot şi nu şi le retrag de la celelalte reviste când una le acceptă spre publicare. Mi s-a întâmplat şi mie ca un text să-mi apară-n două locuri, dar a fost vorba de apariţii aproape simultane şi n-am fost anunţat că-mi publică textele. A fost o eroare care m-a determinat să evit dubla trimitere a unui text. Din păcate mulţi nu gândesc aşa şi-i vezi cu acelaşi text prin toate revistele online, ba şi prin una pe hârtie, de la care primesc poate şi un onorariu pentru el. Uneori durează mult până se decide publicarea unui text de către EgoPHobia, dar hai să verificăm înainte de acceptare dacă mai apare pe undeva. Sau preferă cineva să avem o revistă copy+paste? Autorilor care vă trimiteţi textele scrise fără diacritice, vă e chiar aşa de greu să le folosiţi? Nu e vina noastră că româna e o limbă cu virguliţe şi căciuliţe, dar dacă tot o folosim la scris, hai s-o facem corect.

Mă enervează şi că nu avem mai multe texte din interiorul redacţiei. Nu-mi ajunge că ne manifestăm personalităţile, gusturile şi interesele în procesul de triere a textelor sosite, ca să creştem avem nevoie de mai mult, de implicare, de afişarea propriilor opinii şi judecăţi, de dezbateri asupra unor evenimente care ne influenţează, de teme vii şi actuale, de asumarea recomandării cărţilor aflate pe piaţă care ne plac. Iar când primim texte proaste s-avem tăria să le respingem, indiferent de cine le-a scris.

Mai am. EgoPHobia apare în mediul electronic, internetul are destule facilităţi care hârtiei îi lipsesc şi totuşi nu profităm de ele. Până acum noi am publicat doar texte şi imagini, şi nişte mp3-uri odată. Toate puteau apărea foarte bine şi într-o revistă pe hârtie, cu un cd ataşat. Argumentul că avem spaţiu practic nelimitat şi nu e nevoie să ne încadrăm într-un anumit număr de pagini şi caractere nu-mi ajunge. Lumea foloseşte deja tehnologiile video în legătură cu literatura, au apărut videopoeme, de ce n-am inventa şi noi ceva? Suntem tineri, inteligenţi, citiţi şi ideile vuiesc printre noi. Dacă tot publicăm piese de teatru la "experiment" ce-ar fi s-o jucăm pe una şi s-o filmăm prin intermediul webcamurilor? Sau într-un compartiment de tren? S-a făcut? Atunci găsim altceva. Nu profităm de flexibilitatea oferită de internet decât pentru a corecta erorile de scriere sau programare, nu şi pentru a ţine interesul asupra revistei viu între două apariţii.

Nu-s mulţumit nici de textele mele, să nu credeţi c-am scăpat de critică doar pentru că ea vine de la mine. N-o să mai trimit la EgoPHobia texte care mă nemulţumesc şi să nu le mai lungesc inutil pe celelalte, doar trăim cu concentrate, inclusiv de lectură. Dacă n-o să mai apar pe-aici în numărul următor poate fi pentru că m-au dat afară sau pentru că n-am scris nimic suficient de bun. Şi aproape c-aş paria că o astfel de situaţie ar fi determinată doar de al doilea motiv.

Cititorilor, credeaţi c-aţi scăpat? Citiţi gratis o revistă bună, o critic eu, dar EgoPHobia e o revistă bună, mai bună decât majoritatea e-revistelor literare de pe la noi, de ce n-o ajutaţi să devină şi mai bună? Observaţi o eroare, semnalaţi-o! Vi se pare că un text e prost? Scrieţi-o pe adresa redacţiei. Cineva e parcă din alt film pe aici? Spuneţi-ne. Doriţi versiunea pdf a revistei promisă de la începuturile ei? Cereţi-o şi poate-i determinaţi pe cei în măsură s-o reia. Cunoaşteţi un autor care s-ar potrivi în EgoPHobia? Spuneţi-i de revistă, sau redacţiei de el. În privinţa EgoPHobiei interesul nostru comun e progresul ei, măcar când putem să contribuim la el printr-un efort minim s-o facem.

Ţigări

de Ormeny Francisc

Ţigările Marlboro
Marlboro utilizează în reclamă un cowboy singuratic (a nu se înţelege că fumătorul mascul a unor astfel de ţigări e un homosexual reprimat).
Aici avem un mesaj metonimic foarte limpede (unul dintre instrumentele fundamentale ale semioticii este distincţia dintre metaforă şi metonimie). Metafora e o figură de stil bazată pe similitudine, în vreme ce metonimia se bazează pe continguitate. Într-o metaforă se înlocuieşte ceva la fel ca lucrul la care te referi cu lucrul însuşi, pe când într-o metonimie se înlocuieşte un atribut, o cauză sau un efect al lucrului cu lucrul însuşi. Însă reclamele Marlboro nu folosesc niciun fel de metafore. Probabil că din acest motiv sunt preferate de oamenii care n-au pic de înţelegere pentru punctul de vedere metaforic de a privi lucrurile... de către aceia pentru care "o ţigară e o ţigară" (şi nimic mai mult). Reclama la Marlboro nu tulbură această credinţă naivă în stabilitatea semnificatului. Ea fixează o legătură metonimică complet contrafăcută, bineînţeles, dar plauzibilă la modul realist, între fumatul acelei mărci anume şi viaţa sănătoasă, eroică şi trăită sub cerul liber de către cowboy. CUMPERI O ŢIGARă ŞI AI CUMPăRAT STILUL RESPECTIV DE VIAŢă SAU MăCAR FANTEZIA Că-L ÎMPăRTăŞEŞTI. Dacă totuşi nu-ţi place viaţa la ţară şi dacă ţi-e frică să te plimbi pe câmp ştiind că există o vacă prin apropiere, atunci, probabil că lucrul care te atrage e singurătatea cowboy-ului din reclamă: sigur pe el, independent, mascul feroce.

Ţigările Lucky Strike
Aceste ţigări au două variante de afiş. Cea mai nouă este o derivaţie pe tema cowboy-ului de la Marlboro, numai că aici "cowboy-ul" are o freză şi o privire intelectuală "first class" şi în loc de cal, "călăreşte" o motocicletă Harley. Mesajul e acelaşi: munţii înzăpeziţi în spate, păduri de brazi şi o şosea ce pare să ducă spre infinit, dacă nu chiar în Valhalla. Un mascul feroce, rege al şoselei a cărui înţelepciune  vine inextricabil din ţigara pe care o fumează. O cumperi şi ai şanse să calci pe urmele lui.sau măcar să simţi şi tu  pentru o clipă ceea ce simte el: gustul libertăţii şi o sănătate şi o vigoare la fel de tari ca şi "monstrul" de fier care aşteaptă cuminte să-l ducă oriunde vrea el. Alte afişe Lucky Strike funcţionează sub dictonul "Light up a Lucky-it's light up time". ("Luckies taste better-cleaner, fresher, smoother")

"Lucky" în engleză înseamnă "norocos". Ţigara aceasta funcţionează ca un fel de talisman noroc: îl aprinzi, şi el face o mică vrajă care te transformă într-un norocos şi te ajută să-ţi faci o "lipeală" de toată frumuseţea cu partenera care, fascinată şi plină de admiraţie, se uită la tine cum fumezi.adică, cum îndeplineşti acest ritual şamanic al norocului ce constă în aprinderea ţigării Lucky Strike. "Lucky Strike".lovitura norocoasă, lipeala cu tipa visurilor.nu doar ale tale, ci a tuturor bărbăţilor, pe care ai dat-o gata pentru că i-ai arătat că eşti un mascul feroce, fie şi numai după felul în care ştii să fumezi. Dar asta nu e totul.ea a apărut pentru că aroma nobilă, fină şi de cel mai înalt bun gust al acestei ţigări a atras-o şi a ţinut-o în continuare (ca vrăjită) lângă tine. "It's light up time"-adică, e timpul să aprinzi o scânteie ("un soare dulce în sufletul uimit/după o <<iarnă>>lungă şi-un dor nemărginit", cum ar spune Alecsandri) , e timpul să-ţi faci o lipeală.treabă în care această ţigară e "cireaşa de pe tort".
"Luckies taste better-cleaner, fresher, smoother". Adică te împrospătează, ca şi aerul tare de munte de prin zonele pe unde trece motociclistul sus-menţionat, ("fresher") nu-ţi provoacă usturimi în gât, ("smoother") îţi lasă respiraţia proaspătă, ("cleaner"- deşi tare, de tabac, ca aerul de munte) şi chiar un gust plăcut ("de bărbat adevărat"!) în gură, gust pe care partenera ta îl va aprecia atunci când, inevitabil, te va săruta.vrăjită fiind (la maxim!) de ţigară.

Ţigările Camel

Ce-avem aici...? O femeie zâmbind satisfăcută, ca după un act sexual consumat cu success-sau, dimpotrivă, îmbiind prin toţi porii ei la aşa ceva, plus mesajul: "For more pure pleasure.have a Camel"/"No other cigarette is so rich-tasting, yet so mild". Ei, acum mi-e clar: "for more pure pleasure"-asta vrea să spună că actul sexual a avut loc cu success, a fost un "pure pleasure", dar, ca întotdeauna în viaţă, se poate şi mai mult. Acest act, pentru a fi perfect are nevoie de un "bonus", de "acel ceva", care este ţigara Camel-o "prelungire" dincolo de simţuri a plăcerii sexuale, o plăcere sexuală "prinsă în cârlig" şi care durează până se termină ţigara. Aşadar zâmbetul ei era de ambele tipuri: de după actul sexual şi îmbietor la un nou act de plăcere asemănătoare celei sexuale, plăcerea de a fuma un Camel. După cum se poate observa, rochia este roz şi "alunecoasă", se cere nu alta! să fie dată jos de pe ea (act pe care ea însăşi îl sugerează dezgolindu-şi un umăr) pentru ca să fie goală (ca în timpul unui adevărat act sexual) atunci când fumează Camel.şi  să se poată întinde languros în aşternuturile moi ("mild") de sub ea, ca să poată gusta în toată plenitudinea ei această plăcere extrasenzorială, ca "să facă sex la nivelul viscerelor".cum s-ar spune. Asemeni lui Caligula, ea combină aceste două plăceri într-una singură şi obţine reţeta extazului sexual absolut. Ei, acuma n-aş vrea să mai sugerez că această "pure pleasure" adusă de ţigară vine cumva pe filiera unor asocieri cu organul genital imens al cămilei ("Camel"), pentru că aş fi prea de tot.

Ţigările Kent

Patru imagini şi patru mesaje.de la stânga la dreapta:
1-O pereche de picioare de mascule feroce încordate şi desfăcute în plin.efort.să zicem. Ţinta lor nu e un corp/organ femeiesc ci un pachet de ţigări cu mesajul "Kent satisfies best". Ei, dacă la Camel ţigara era capabilă să dea acelei femei nu doar "pleasure" ca un bărbat ci "pure pleasure".iată că aici ea (ţigara) îl satisface pe bărbat mai bine ca orice femeie("satisfies best").
2-O pereche aflată în vacanţă la malul mării ce flirtează evident, chiar se ating şi se mângâie şi a căror conversaţie a animată sau cel puţin întreţinută, înlesnită de ţigara Kent.
Mesajul scris e: "Filter, taste and pleasure"-adică FLIRTEAZă ! , ("FILTER") GUSTă/SARUTă ! ("TASTE") ŞI, PROBABIL, Fă SEX ! ("AND PLEASURE"). Iată cum o femeie poate fi "abordată" pe tiparul pe care "abordezi" o ţigară: o aprinzi (aprinzi în ea dorinţa), flirtezi cu ea, o guşti, şi apoi îi tragi fumul în piept/ o "tragi" în.sau i-o "tragi", cum se spune pe româneşte-totul prin filtrul/flirtul de cea mai bună calitate.
Tocmai de aceea, "Kent with the MICRONITE filter gives you the best combination of filter-action and satisfying taste". "Filter-action".un adevărat motto, nu ? FLIRTEAZă ŞI ACŢIONEAZă !
3-Iată o recuzită tipic feminină: pălărie de soare ca-n filmele romantice franţuzeşti, ochelari de soare de damă, rebus pentru o interminabilă zi de vară.Dar unde e femeia ? Vedem o scoică ce funcţionează ca scrumieră şi.surpriză ! în ea două !!! ţigări, nu una. Sprijinit de pălărie este un pachet de Kent din care răsar, din nou, două, nu doar o ţigară. Evident că proprietara obiectelor sus-enumerate nu e singură, mai mult chiar, se "îndeletniceşte" în mod plăcut (probabil) cu un bărbat. Se "îndeletniceşte" atât de plăcut cu el încât nu se cade să se arate în poză. Liantul care a făcut posibilă această aventură e, din nou, Kent-ul. Câtă vreme cei doi îşi văd liniştiţi de treaba ce nu poate fi arătată în poză, ţigările continuă să ardă.pe post de LUMăNăRI, cred.o variantă mai puţin romantică (ce-i drept), însă cu un miros mult mai halucinant şi mai capabil să dea naştere la stări "euforice".
4-"Your voice of reason says: smoke Kent!"-iată un om împreună cu alter-ego-ul sau încercând să răspundă la o dilemă. Cel din prim plan se uită uşor lipsit de speranţă. Probabil la vreo "fustă" aparent inabordabilă. Altul, în spatele lui (sugestia este că acel personaj este o proiecţie a unei alte laturi a personalităţii sale), Mefisto probabil, (cu un rânjet şi cu o sprânceană ridicată în sus atât de sugestiv încât ne arată foarte clar la ce se gândeşte/uită cel din prim plan) îi sugerează că, dacă vrea s-o înceapă cu dreptul cu tipa la care se uită, trebuie să "facă pact cu Diavolul" şi să decadă în plăcerea viciului ţigării. Kent-ul e "halucinogenul-afrodisiac" magic cu care nu dai greş.

Storyteller Guitar

de Adrian Ioniţă

Până recent, numele de KAJTAR, destul de cunoscut în lumea muzicii din oraşul de pe Bega, nu ar fi spus nimic unui român aflat dincolo de Atlantic. Pentru mulţi muzicieni din lume, el a început însă  să devină sinonim cu STORYTELLER GUITAR, (1) un nume ce apare din ce în ce mai des în topurile de pe Acid Planet. (2)
Nu mai ţin minte exact împrejurările  în care am dat peste KAJTAR, dar îndată ce i-am citit numele într-un review, mi-a tresărit inima şi mi-am spus că sub acest nume nu poate fi decât Arpi, vecinul şi prietenul meu din copilărie.
Cu fascinaţia întoarsă în suflet de amintirile acelor ani căzuţi sub pulberea vremii, am răscolit tot internetul, am scris producătorilor de la Acid Planet, tuturor colaboratorilor cu care a cântat Arpi în ultimii ani, şi m-am trezit în faţa unui proiect ciudat, un fel de misiune jurnalistică grandioasă care, cu cât devenea mai complexă cu  atât mă îndepărta paradoxal de KAJTAR. Mi-am dat seama că timpul şi spaţiul, au păstrat nealterate nu numai o experienţă comună, dar ne-a atins destinul cu o aripă nevăzută. Iată-ne deci aici, după aproape o jumătate de secol, doi oameni decişi să sfideze trecerea timpului, unul în România, închis într-o cameră cu computere şi un Fender Stratocaster, altul în Chicago, visând la un timp în care imaginile mentale vor putea fi întregistrate într-o zi pe computer.
Despre KAJTAR şi magia talentului său s-a scris în presă şi pe Acid Planet suficient ca să se publice o carte. (3) Cine se va uita însă pe primul video publicat de STORYTELLER GUITAR pe internet, nu va vedea nici focuri de artificii, nici toată paraphernalia spectaculară ce însoţesc vedetele muzicii rock. Va vedea în schimb un prim plan pe instrument şi degetele unor mâini care se plimbă pe corzi cu siguranţa pe care ţi-o dă numai un talent ieşit din comun şi un exerciţiu obsesiv.(4) În fond KAJTAR nici nu are nevoie de altceva. Rezumeul său artistic este mai simplu decât un haiku japonez: " Eu n-am cântătreţul cu mine dar am să-ţi spun povestea cu chitara mea". Printre influenţele pe care le citează apar laconic numele lui Jimmy Hendrix, Hank Marvin , Jeff Beck , Eric Clapton şi Leslie West.

Pagina de internet a lui KAJTAR arată că din 12 iunie 2005 când a devenit "cetăţean" al comunitaţii Acid Planet şi până astăzi, el a compus 156 de piese muzicale. Multe piese s-au clasat pe locul întâi şi majoritatea dintre ele n-au părăsit topul primelor zece cântece. Nu este de mirare că o asemenea performanţă a atras dupa sine un grup imens de fani de pe tot globul. După ce am făcut un tur pe Acid Planet, m-am întrebat oare de ce un artist atât de complex ca Arpi este pe Acid Planet din capul locului? Răspunsul mi-a venit citind o parte din cele 3543 de reviewuri pe care le-a scris Arpi în mai puţin de 2 ani.
Din ele reiese clar că Arpi nu este pe Acid Planet pentru a primi o recunoastere ci pentru ca să o dea: sfaturi pentru începători, metode pentru avansaţi, tricuri şi combinaţii căştigate doar printr-o cercetare asiduă, încurajări pentru cei dezasperaţi şi o vorbă plină de înţelepciune pentru cei ce cred că nu mai au nimic de învăţat. Citind reviewurile şi ascultînd sunetele chitarei sale am început încet, încet, să descifrez minunata poveste de dragoste a lui KAJTAR şi a chitarei sale.
Ea a început în 1964 la răscrucea străzilor Odobescu şi Romulus din Timişoara, lângă o brutărie şi renumitul restaurant Shari Neni, unde îşi făceau veacul zilierii de la lemnăria Tehnolemn. Străzile erau pavate cu blocuri cubice de bazalt iar laptele şi sifonul era transportat în căruţe cu cai. Cele patru direcţii ale acestei intersecţii duceau către Parcul Doja, Piaţa Lahovari, Maternitatea oraşului şi Clubul Ada Marinescu. După ploaie, trotuarele erau acoperite de flori de castani şi mirosul puternic al teilor, magnoliilor sau salcâmilor făceau din aceste străzi un adevarat paradis. Vilele şi palatele vechi în stil Secession vienez au fost transformate după război în locuinţe de apartamente în care utilităţile erau împărţite în comun. Printre puţinele forme de entertainment din jur era Clubul Ada Marinescu unde aveau loc seri de dans. Ce a contribuit la succesul acestui club, a rămas pentru mine un mister şi singurul lucru ce poate să îmi treacă prin minte este faptul că era clubul unei ţesătorii unde lucrau foarte multe femei tinere. Cert este că noi copiii, de multe ori stăteam cocoţaţi pe gard şi priveam la perechile de dansatori sau formaţiile care se perindau în faţa noastră ca la un adevărat tren al timpului. Este locul în care s-a născut povestea lui KAJTAR. Dintre noi toţi, cei din "Gaşca de pe Odobescu" el a fost singurul care a avut norocul să pună mâna pe o chitara adevărată. I-a fost dăruită de Talpay Pityu, care stătea chiar la colţul străzii şi care era şeful nostru. Asta a făcut ca Arpi să dispară pur şi simplu dintre noi şi să se dedice exclusiv acestui instrument care devenise un fel de mantră a schimbării timpului. Şi chiar aşa a şi fost. Au urmat ani în care conştiinţa noastră colectivă suferea o mutaţie majoră.
Muzica anilor '60 a fost o muzică a schimbării, şi ce a făcut-o să fie diferită de toate celelalte care au precedat-o, a fost violenţa cu care a răbufnit şi pasiunea cu care a fost îmbrăţişată. Cum altfel s-ar putea explica infatuarea oarbă prin care treceam, decât prin chitarele "surde" făcute la traforaj cu corzi de sfoară de manila? Instructorul de chitară de la clubul CFR din centrul oraşului a fost pur şi simplu luat cu asalt. În dreapta lui erau de obicei şapte sau opt elevi care îi urmăreau mişcările cu o concentrare hipnotică. Poate unul sau doi avea o chitara adevărată, restul exersau pe chitare surde sau chiar pe o chitara imaginară.
De pe gardul clubului Ada Marinescu unde KAJTAR făcea primele exerciţii mentale de chitara, el a ajuns în curând pe scenă. Între timp bomba aruncată de D-zeu lângă Shari Neni se întinsese peste tot şi generaţia noastră a trăit febril tot ce putea fi cuprins între "Obla di" şi "Obla da". După mai mult de 40 de ani în care a încercat totul, şi alţi câţiva închis în mănăstirea virtuală de pe Acid Planet, KAJTAR a ieşit în sfârşit printre noi.(5) 
Dacă aş fi producerul ce organizează concertul Rolling Stones de luna aceasta din Bucureşti, KAJTAR ar fi primul care ar atinge în mod simbolic coarda unei chitări pe stadionul Lia Manoliu, iar dacă chitara ar fi aceeaşi chitară cu corzi de sfoară pe care mi-a făcut-o Arpi cu 43 de ani în urmă, ea ar intra în mod negreşit în The Rock and Roll Hall of Fame pentru că sunetul ei vibrează fenderul sufletesc al unei generaţii ce a văzut acest concert înainte de a se naşte.

KAJTAR pe MP3 Player SoundClick:
http://www.soundclick.com/bands/pagemusic.cfm?bandID=589006
(1) Storyteller Guitar website:
http://www.acidplanet.com/artist.asp?AID=386149&t=7496
(2) Acid planet :
http://www.acidplanet.com
(3)"Senzational" articol scris în revista Agenda de Ion Bâtea ( 31.05.2005):
http://www.agenda.ro/2005/31-05-senz4.htm
(4) Primul Storyteller Guitar video (08.23.06)
http://www.acidplanet.com/components/embedfile.asp?asset=857733&T=4346
(5) Storyteller Guitar, video de la Banatul Philharmonic Orchestra Hall (5.14.2007):
http://www.acidplanet.com/artist.asp?PID=979969&T=8053

Cultura ca parvenire sau parvenirea prin cultură

de Ioana Dorobanţu

Vorbeam într-o zi cu cineva despre cultură... Se mai discută astăzi despre aşa ceva, mai este oare un subiect la modă? Ce e moda şi care sunt criteriile după care ar trebui să ne ghidăm în a face o astfel de încadrare? Întrebări care rămân întotdeauna fără răspuns, deşi a curs destulă cerneală pe această temă. Dar să las dezbaterea teoretică pe altă dată şi să mă ocup de cultură, de  ceea ce pare a fi ceva pierdut în vâltoarea vieţii plină de angoase şi deziluzii a unor generaţii care parcă au apus sau care s-au săturat să mai aducă speranţa în gândurile lor ca pe un laitmotiv. Revin astfel la dezbaterea pe care am amintit-o la început, deoarece nu pot merge mai departe cu gândurile mele (dizertaţie mi se pare un cuvânt prea sofisticat) până nu amintesc ce mi-a răspuns interlocutorul meu.
Cultura?! Da, mai există, dar numai pentru parvenire.
Cum se poate aşa ceva? - am întrebat plină de revoltă şi cu un patos specific generaţiilor recente. Mi s-a răspuns tot cu o întrebare: cine mai citeşte astăzi o carte de dragul actului în sine, de dragul cititului? Gramul de nihilism (poate am prea mari pretenţii să numesc astfel  starea mea de spirit) şi de respingere a priori a ceea ce se încerca a mi se comunica a scăzut într-o clipă. Am tăcut, neîndrăznind să răspund... M-am gândit la mine, la cei din jur şi la cei care aveau să vină, generaţia următoare.  
Aveam două soluţii să răspund întrebării puse: prima ar fi fost cea mai la îndemână, aş fi putut să evoc tradiţia, valorile, să mă întreb retoric asemenea francezului ou sont les neiges d'antan? sau cea de-a doua variantă, mai uşoară dar mai dureroasă, să mă uit pe fereastră. Nu, nu fereastra care deschide noi orizonturi, nu fereastra  lui Vermeer, artistul din Delft, ci fereastra casei mele care îmi oferea mereu aceeaşi perspectivă: o imagine sumbră a unor blocuri care mai aminteau încă de o epocă schiloadă şi a oamenilor îngheţaţi care alergau - ca în fiecare zi - spre diverse locuri ce le răpeau tot timpul şi seninătatea. Dar n-am ales nici una dintre variante, am preferat sa tac. O atitudine probabil mai bună decât aceea de a mă bate cu pumnii în piept că mai există astăzi încă mulţi care savurează cultura din plăcere. Laşitatea sau pur şi simplu ruşinea de-a face parte dintr-o generaţie în care sunt tot mai puţini aceia care deschid o carte de dragul acesteia - nu ştiu care dintre cele două a atârnat mai mult în balanţa recurgerii mele la tăcere. Într-o clipă mi s-au scurs prin faţa ochilor mii de persoane, actori ai unui film care începuse déja să mă plictisească. O lume pestriţă, coborâtă parcă din filmele lui Kusturica, dar din care umorul încetase sa te mai sensibilizeze, apărea acum în gândurile mele sătule de atâtea vedete, de atâta muzică proastă, de atâtea lacrimi scurse din poveştile depănate de soap operas. Şi ca într-un videoclip la modă imaginaţia mea a zburat brusc către discursurile sterile, cu limbaj de lemn ale politicienilor care transmit mesaje fără conţinut şi către acei oameni pe care i-am evocat mai sus, aceia cărora am dori să le găsim o scuză că nu mai au timp pentru actul culturii, chiar şi acela care ar fi cel mai la îndemână - să citească o carte. Măcar una...
Şi poate că n-ar trebui să condamn o lume obosită parcă de scurgerea aceasta a timpului asemenea flash-urilor din reclamele televizate. Aş putea însă să-i acord circumstanţe atenuante în ceea ce priveşte abordarea aceasta pragmatică a unui domeniu care nu ţine de foame decât atunci când ştii cum să-l savurezi. Şi dacă acesta este preţul care trebuie plătit, poate că ar trebui să privim de acum înainte măcar partea buna a lucrurilor şi să avem puterea să acceptăm - chiar dacă acest lucru nu ne mulţumeşte pe deplin  - că trăim într-o lume în care valoarea se amestecă azi cu ceea ce numim underground, în care este definită o estetică a urâtului, în care spiritualul se zbate să supravieţuiască pe un raft prăfuit ce aparţine miliardarului de carton.
Mi-aş fi dorit ca aceste gânduri să mă obosească atât de tare încât să adorm şi să mă trezesc într-un alt fel de timp, într-o alt fel de lume.  Şi, totuşi, dacă nu aveam această discuţie, şi dacă nu mi se punea această întrebare eram mai liniştită? Asta să fie oare Soluţia?! - am exclamat ca şi cum aş fi găsit cheia celor mai dificile ecuaţii. Dar oare s-ar găsi în fiecare loc din ţara asta un astfel de misionar care să poată să incite până şi cel mai neiniţiat suflet... Cine ştie?

#

autoarea este istoric de artă

Anamneză

de Diana Todea

Ieşind dintr-un somn profund, simptomele acestei societăţi mă urmăreau şi în vis. M-am aşezat pe pat şi îmi reaminteam:

-Cum acum doi ani dvd-urile costau extrem de mult şi brusc acum două săptămâni s-au ieftinit, după ce mintea mea rămăsese la un preţ covârşitor.
-Cum în urmă cu doi ani îmi luam goodbye de la prieteni vechi de 6 ani, găsind imposibilă asociaţia dintre sentimente şi realitate.
-Cum în troleibuz acum trei zile am explicat unei şatre cum merge un ceas de mână. Ţiganca a scos un Nokia ultimul tip din fustă, dar nu am ştiut să-l reglez.
-Cum mi-am reamintit să folosesc leii româneşti, greşind de fiecare dată la calcule, luând-o de la capăt şi înjurând.
-Cum mi-am dat seama când am trecut pe la Universitate că afară sunt 30 de grade, iar eu încă mai purtam pulover. Stupizenia faptului de a nu te uita la meteo mi-a cauzat o cicatrice adâncă în psihic.
-Cum am citit nişte romane franţuzeşti şi am constatat că de fapt problemele mele nu sunt chiar aşa de mari. Un lucru care m-a pus pe gânduri, pentru că întotdeauna m-am considerat un om superior, cel puţin în realitate şi nu ficţional. Terapia cititului m-a condus la o normalizare a temperamentului meu excesiv de controlat.
-Cum era să cad peste cineva în staţia de autobuz provocând hohote de râs celorlalţi din jur. Ei bine, biografii mei se vor opri o secundă asupra acestui fapt semnificativ, real şi contemporan, şi mă vor întreba-Dar de ce este aşa de important pentru noi? La care eu voi răspunde (ca în serialul "Ally McBeal")-Pentru că sunt problemele mele, de aia!
De parcă lumea în care trăim nu are nevoie de pastile.
-Cum am constatat că încă sunt oameni care se îmbată pe străzi, şi că de o săptămână ascult aceleaşi melodii. Pentru cei care sunt fani Rolling Stones mi-am propus o anamneză colectivă, prin care să mă conectez la inconştientul tuturor în clipa în care concertul debutează. Asta pentru că nu am mai prins bilete. Damn! I love you boys.
-Cum am trecut prin relaţiile mele anterioare şi am constatat că mai bine mă năşteam meduză. De ce? Păi, aceasta este o întrebare dificilă la care se gândeşte fiecare dintre noi în particular. Copii, să vă amintiţi că dragostea nu moare niciodată. Pentru fanii formaţiei H.I.M., îmi pare rău, dar tipu ăla, solistul, nu e chiar atât de drăguţ. Na! Acum mă simt mai bine.

Trecând prin anamneză, am notat următoarele:

1.   La şcoală întotdeauna m-am descurcat bine.
2.   Mi-a plăcut literatura, iată o sugestie şi pentru voi. Citiţi mocofanilor!
3.   Nu am fost niciodată la un concert rock, dar promit să merg. I'm sorry, momy...
4.   Cred cu mâna pe inimă că mulţi oameni suferă degeaba şi NU EI AU NEVOIE DE PASTILE.
5.   Lumea pe care o vedeţi e mai bună decât lumile viitoare.
6.            ''Seinfeld'' mi-a lăsat un gust amar. Dar râd de fiecare dată când mă uit la serial. De aici nu decurge neapărat că am tendinţe antisemite.
7.   Freud era un tip care iubea femeile şi le nega sexualitatea. De ce? Pentru că în poză poartă barbă.
8.   Atenţie când vizitaţi un centru de psihiatrie să întrebaţi mai întâi cum se simte doctorul. Pentru binele vostru.
9.   Îmi place moda, horoscopul şi Sting. Acadelele şi bomboanele cu ciocolată. De unde rezultă că inima mea e la fel de mare ca un tort.
10. Nu cred în anamneză ca fiind metodă de revenire la o stare mai bună decât cea de acum. Mă credeţi pe cuvânt?

Mă duc să mă întind din nou pe pat. Good night!

Sibiu Walking & Dancing

de Andrei Voica

Fanfara Ciocărlia cânta extraordinar de energic şi de grav. Noi toţi de la LGD dansam frenetic pe ritmuri care nu mai însemnau nici fantezie, nici realitate, efectiv era vorba despre prezent, despre clipa aceea: "trăieşte fiecare clipă!"- aceasta era tema concursului LGD ("Let's Go Digital!" - secţiunea de tineret a TIFF-ului) datorită căruia am ajuns să stau gratis zece zile în Sibiu. Alături de 14 străini şi mai mulţi profesori şi traineri care ne-au ghidat în workshop-ul de studiere a tehnicii de film, am trăit una din rarele experienţe pe care le-aş apropia de perfecţiune. Am învăţat despre cum să facem filme, am dansat, am lucrat împreună, am învăţat să renunţăm la anumite idei, am fost la proiecţii, am ascultat concerte, am mâncat şi-am băut împreună (la preţuri care, surpinzător, nu erau şi ele europene) minori şi majori, pentru ca la sfârşitul atelierului noi, participanţii, toţi între 15 şi 18 ani, veniţi din toate colţurile ţării) să ne promitem revederi curânde şi cât mai grăbite şi în cadrul altor festivaluri. Capitala culturală (în tot sensul cuvântului) ne-a deschis spre tot felul de sentimente noi. N-aveam habar ce senzaţii aveam să trăiesc cu Sibiul Nocturn, medieval şi intim, plin de lumini, artificii, fântâni ARTeziene, turnuri cu clopote bătând miezul nopţii, drumuri înguste şi pietruite şi multe alte învelişuri care întregeau atmosfera cu un parfum copleşitor. Multe expoziţii, piese de teatru în aer liber, multe, multe fotografii, plimbări şi poveşti. Toate acestea au contopit Sibiul într-un mare Spectacol, care m-a ajutat să mă şi îndrăgostesc. Dar cetatea în sine a fost prima de care m-am înamorat de cum am ajuns acolo. Timpul trecea altfel. Recomand aceste surplusuri de emoţie tuturor care consideră că au nevoie şi de altceva în afară de fotbal, gătit şi îngrijitul copiiilor după serviciu. Profitaţi.

#

Andrei Voica a participat la Sibiu la "Let's Go Digital!" - secţiunea de tineret a Festivalului Internaţional de Film TIFF 2007. Filmele realizate în cadrul workshopului pot fi vizionate pe site-ul cinemagia.ro.