~ Cezar Pricop - Oameni şi câini. Jurnal direct
~ Victor Martin - Autopsia
~ Teodora Gălăţean - Aş fi vrut un iubit frumos...

Oameni şi câini. Jurnal direct

de Cezar Pricop

Luni seara, orele 20, după jurnalul cu Esca. Nu se ştie, eu unul nu ştiu de ce, dar eminenţa sa are o problemă. Gravă. Poate că se comportă astfel din cauză că se ocupă cu din astea mici, dar mici de tot, cu microbi invizibili - de nu se văd. N-ar trebui să fie aşa pentru că el e un om deosebit. Un om mare, un om genial; ce să spun şi mai ales cum: că el se ocupă cu de celea nevăzutele. Nu, nu e preot. E virusolog. Dar unul - cel mai bun! Că a terminat medicina. E doctor de oameni. Cercetător la Insitutul medico-legal Mina Minovici; şi-a dat doctoratul în '91 cu o teză care a atras atenţia comunităţii ştiinţifice de aici dar şi de dincolo, că degeaba eşti recunosut pe plan local dacă dincolo nu! A scris câteva tratate de virusologie, coautor la manuale şi lucrări pentru studenţi, director al Revue Roumaine de Virusologie - ce să mai zicem, o eminenţă medicală. Dar nu numai atât, că mai este. Ca hoby, un nemaipomenit programator: ştie PHP ca pe o a doua limbă maternă, ba el chiar visează în PHP - mi-a mărturisit-o. Cum o fi fiind asta nu ştiu, adicătelea, în loc de femei să visezi module şi platforme informatice; şi când ai coşmaruri, să îţi crape, de fapt, binomul. Şi să nu mai pomenesc de limbajul Java, că multe din joculeţele cu care vă jucaţi pe telefonul mobil (nu toţi, ci unii) sunt concepute de către el. Exact. A câştigat o avere din asta. O groază de bani. Mult mai mult decât din medicină. Apoi, când o avea timp ca să se ocupe de toate, I personally don't know.

Marţi, la prânz. Tot despre el, scriu. Când îl întreb, adesea, îmi zice că are (timp) din cauză că n-are nevastă. Ca orice geniu adevărat, el nu realizează că e geniu şi dă vina pe domesticele noastre metehne, chipurile, că el ar fi scutit, aşadar, de aceea, avantajat, foarte tare. Dar eu ştiu că el nu realizează exact cum stă treaba, el doar încearcă glume şi stereotipii pe care le tot aude la noi ăştia normalii. Şi tare mult se mai străduieşte să fie comun, adică un om obişnuit. Săracul. Că ce femeie i-ar rezista?! În casa lui nu se intră decât dacă în prealabil ai fost sterilizat. Pentru că în vestibul treci printr-un fel de câmp cu ultraviolete. Iar dacă vrei să-l disturbi eminamente, mută-i un ceva de la locul lui şi-i gata, l-ai impacientat. E un haos de nedescris în apartamentul lui, dar ştie exact unde se află cutare obiect, de unde să-l ia.

Scriu exact la o săptămână de la ultima însemnare aici, aceiaşi zi, una de marţi. O să mă adresez unui ipotetic cititor. Nu pot scrie altfel. Sunt zile când toţi oamenii îmi apar frumoşi, chiar şi cei urâţi. Azi este o zi din asta. Prietenul meu cel mai bun, unul dintre ei, e vorba de domnul doctor Semionescu, se simte tot timpul urmărit. Asta este problema lui. M-am luat cu vorba şi încă n-am spus. El crede că întotdeauna are o „urmă“. „Cine te mai urmăreşte şi acum?“, „Miliţia, poliţia, securitatea şi sereiul mă urmăreşte“ - răspunde el cu mare seriozitate. Cred că v-aţi dat seama după acordul subiectului cu predicatul folosit mai devreme că Semionescu şi cu mine suntem bucureşteni, că numai la noi, în particular, şi colocvial, aşa se „vorbeşte“. E o deformaţie lingvistică (era să zic limbistică, ceea ce era greşit). Dar el mi-a zis că nu, că pe timpul turcilor aşa se zicea, intenţionat greşit, ca să nu creadă otomanii că se vorbea de ei, că se făcea trimitere direct către persoana lor, că aşa ne-am apărat noi, am făcut opoziţie turcilor, inteligent, intelectualiceşte, adică prin jocuri de cuvinte. Aşa o fi! El ştie mai bine. Dar să n-o lungesc: dr. Semionescu este obsedat că îl urmăreşte mereu poliţia. Este absolut convins că fiecare poliţist sau gardian de pe stradă e pus acolo ca să-l urmărească pe el. De fapt, a ajuns în asemenea hal că orice om în uniformă pe care-l întâlneşte îi trezeşte suspiciuni. Piloţi de avioane, ceferişti, militari, toţi sunt pe urmele lui. Colegi de-ai lui de la Institut, doctori psihologi, au găsit o explicaţie: fobie la uniforme, mai pe limba lor zis, obsesie compensativă la forme unice. Cu toate astea, prietenul meu, dr. Semionescu, continuă să fie un geniu. În cele două domenii, virusologie şi programare PC, nu se opreşte în a fi cel mai bun dintre cei mai buni. Dacă n-ar fi fost aşa, demult ar fi fost înlăturat, dar el este din ce în ce mai capabil, mai productiv. E pe cale de a crea un nou antibiotic. Directorul Insitutului este uimit, gata şi el de-a deveni maniac fiindu-i frică să nu vină vreun capitalist cu bani mulţi să fure, mă rog, să cumpere invenţia înainte de-a fi finalizată şi brevetată. A angajat o echipă de bodigarzi ca să-i păzească laboratorul non-stop. La obiecţia Consiliului că nu sunt fonduri, a donat mai mult de jumate din leafa lui pentru paznici. Asta înseamnă ceva!

Joi. Sunt trist fără să am motive. Cred că o să fac o poveste foarte interesantă despre Semionescu. Ieri am avut o discuţie cu el. Cred că o să iasă ceva neobişnuit. Sincer să fiu, ajunsesem să-mi fie milă de el. Nu poate să se bucure de banii pe care-i câştigă. Nu are linişte. Vi-l puteţi imagina dimineaţa când dă să se ducă la serviciu, cum deschide uşa înainte de-a asculta şi a se uita pe vizor minute întregi. Coboară în stradă tiptil şi nu se duce direct la maşină, ci dă câteva ture încercând să descopere, să identifice „coada“. Ferească Dumnezeu ca în acel moment vreo uniformă întâmplătoare să aibe vreo treabă prin zonă. O porneşte pe jos, printre blocuri, pe alei dosnice, ca să încerce a scăpa de urmăritor. Rătăceşte aşa o perioadă lungă, până vede el că nu-l mai urmăreşte nimeni. A început să se deghizeze, să-şi facă rost de peruci, de perciuni şi mustăţi false; şi-a schimbat culoarea ochilor cu lentile de contact; îşi schimbă îmbrăcămintea zilnic; maşina lunar: a ajuns să le vândă la jumate de preţ numai ca să scape cât mai repede de ele ca să-şi ia alta. Într-un rând ajunsese să aibe vreo 7 maşini, că a avut probleme cu vecinii - descoperise o babă că sunt toate ale lui şi că ocupase toată parcarea blocului de nu mai aveau oamenii unde să-şi lase automobilele.

Duminică dupăamiază. E frig. N-am mai scris de mult. Am fost plecat. Cred că-s răcit. Acum exact 3 luni mi-a zis că vrea să-şi schimbe numele. Atunci m-am hotărât că trebuie să acţionez. Eram convins că dacă mai continuă aşa, aveam să-l am pe conştiinţă. Ştiam ce aveam de făcut. Mă consultasem cu cei mai renumiţi psihologi pe care-i are ţara asta. De fapt, un pic mint, că ideea mi-a fost strecurată iniţial de celebra doamnă avocat Paula Iacob, iar după aceea am avut şi aprobarea doctorilor.

Vineri spre sâmbătă. Nu pot să dorm. Am depăşit ora mea obişnuită de culcare şi gata, mi-am pierdut somnul. De aceea. Sunt total involvat în povestea cu prietenul meu. Am avut nevoie de o intervenţie de sus de tot, de la nivel politic, altfel nu aveam cum să ajung la Şeful Poliţiei Române. Nu numesc aici omul politic care m-a ajutat, ca să nu stârnesc vreun scandal. Ştiu că o să public acest jurnal pe undeva. Când am ajuns în faţa uşii biroului său, am facut cale întoarsă ca sa dau un telefon. Aveam o dilemă. Soluţia era firească: nu trebuia să-i pronunţ numele, era simplu. Dar aşa mi s-a părut atunci. Cum să mă adresez, cu „domnule Dan“ sau cu „domnule Fătuloiu“. Că dacă-i ziceam Dan, să nu apară mult prea familiar, abuziv adică. Oricum, să fii Şeful Poliţiei Române şi să te cheme Fătuloiu e cam anapoda. Aşa am păţit. Poate că şi din cauză că mă prezentam cu un asemenea caz, de aceea mă blocasem. Probabil că domnul chestor principal avusese de-a face cu multe la viaţa lui, că a înţeles din prima despre ce e vorba şi n-a râs deloc, doar că mi-a spus că într-un asemenea caz trebuie neapărat ca să ceară aprobarea scrisă a ministrului, direct şi exact de la el. Şi când i-am spus despre reticenţa mea asupra numelui cu care să mă adresez lui, mi-am dat seama că omul era îndoctrinat rău de tot că nu i s-a părut neobişnuită dilema mea, că mi-a spus: „Zi-mi dom'le cum vrei dumneata, Fătuloiu, e bine aşa“.

Miercuri, orele 16. Alaltăieri a fost ziua cea mare. N-am fost de faţă când Şeful Poliţiei Române s-a prezentat personal, adică chiar în persoană, la locuinţa prietenului meu, dr. Semionescu, altfel aş fi povestit cu lux de amănunte tot ce s-a întâmplat acolo. Mă rezum astfel la ideea principală. Mesajul oficial suna cam aşa: Poliţia Română, prin şeful ei, recunoaşte că l-a urmărit pe dl. dr. Seminonescu ani şi ani de zile, existând suspiciunea că ar fi avut intenţia de a vinde secrete de serviciu Americanilor, mai precis Corporaţiilor, dar acum s-a convins de loialitatea şi corectitudinea lui faţă de Patrie şi Poporul Român şi această măsură va fi înlăturată imediat, începând cu momentul respectiv, imediat.

Scriu exact în maşină. Aştept să se deblocheze circulaţia pe Mihai Eminescu. Nu am ce face. Stau de 30 de minute aici. Mi-a zis Semionescu că în prima fază i-a stat inima. Când a văzut omul ăla la uşa lui, în uniforma aia impecabilă, cu fireturile alea atârnându-i de la umăr ca nişte mitocondrii (aşa mi-a zis, eu nu ştiu de ce), cu chipiul ăla enorm cu cozorocul amplasat exact ca un dispozitiv anti-dependenţă ultramodern (mă mir şi eu, dar aşa vorbeşte el), cu mănuşile de un alb mai alb ca albul; nasturii aceia făcuţi din metalele alea ale lor, văzându-l aşa, pur şi simplu i s-a stopat muşchiul cardiac. El zice că 3 minute, dar eu nu cred, c-ar fi fost decedat. Dar cum o face ioghinii ăia care-şi opresc, singuri, inima, nu cumva la fel!? Şi apoi i s-a confirmat temerea lui: „Deci aşa, am fost urmărit non-stop, exact cum am spus. Şi toată lumea mă luase exact pe mine de nebun, că erau gata toţi să mă interneze la Nouă, când colo, eu am avut dreptate, întotdeauna, aşa este, eu eram, de fapt, singurul om sănătos dintr-un grup mare de oameni nebuni“.

Sâmbătă dimineaţa. Am un instalator în casă. Repară bazinul de la veceu. Curgea mereu. M-am decis să fac asta când mi-a venit factura la apă. Două milioane. Asta este apa sâmbetei. A trecut ceva timp de când Şeful Poliţiei Române l-a vizitat pe prietenul meu. De-atunci Semionescu a devenit un om normal, ca noi (era să zic, ca nou, dar vreau să evit clişeul cu omul nou). Nu mai evită poliţiştii, uniformele, dimpotrivă, îi salută pe caralii cu mare deferenţă, descoperindu-se de o pălărie imaginară, de se simt „tablagii“ şi gardienii cei mai importanţi membrii ai comunităţii. Are o prietenă acum cu care are de gând să se însoare, se gândeşte la copii, vrea o casă la Mogoşoaia, ca toată lumea, ca toţi bucureştenii, el care nu se simţea în siguranţă decât în „cutiile de beton“, la ultimul etaj - dacă se putea. Şi acum vine tragedia adevarată: De când a devenit normal, prietenul meu, dr. Semionescu, nu mai este deloc un geniu. Ştiu că sună ca un truism, că era previzibilă schimbarea asta, că aţi intuit, cititorilor, dar mai e ceva, ceva ce o să citiţi mai jos, aveţi răbdare. Chestia regretabilă este că nu-l mai interesează marile descoperiri, şi nici nu mai programează joculeţe din alea interesante, nu mai descoperă nu ştiu ce chestii pe la microbii lui. Şi-a demontat până şi instalaţia de sterilizare din hol. Intră în casă încălţat, mănâncă cu mâna, el care nici măcar nu dădea noroc cu cineva dacă nu era absolut sigur că foloseşte (indubitabil) tacâmurile la masă!

Marţi. Sunt speriat. La fel şi prietena lui Semionescu. E speriată. M-a căutat astăzi de dimineaţă, disperată. Mi-a lăsat un mesaj, urgent. Cică nu se mai duce la muncă. N-a mai fost de-o săptămână. Şi zice că nici nu o să se mai ducă deloc. Consiliul l-a somat să-şi încheie cel puţin cercetările la noul antibiotic. El nu. Nu mai vrea să audă. Totuşi pleacă dimineaţa de acasă ca şi când s-ar duce la Institut. Aceleaşi tabieturi. Semona (aşa o cheamă pe prietena lui, cu e, nu cu i, ciudat, dar aşa-i numele ei) mă roagă să stau eu de vorbă cu el. Măcar să aflu unde se duce. Să nu aibe vreo una. Măcar să ştie. O să văd ce pot scoate de la el. Mâine.

Azi e „mâine“. Miercuri. Orele 22. Aştept ştirile şi după aceea o să scriu tot. Gata. Nimic nou. Aceleaşi chestii. Eu sunt tot nehotărât: Elena Udrea e sexi sau vulgară? Capul ei nu-mi place, în rest, e ok. Dacă i-l iau pe-al lui Esca şi-l pun la trupul ei… Ce macabru! Ar însemna să-i rup capul lui Esca şi n-aş putea suporta. Semionescu n-are nimic. Adică nu are vreo una, aşa cum credea Semona. Se duce pe străzi şi urmăreşte câini bagabonţi. Comunitari, din ăia. Zice că e pe cale de-a face o mare, mare descoperire care va face înconjorul lumii. Cică o să demonstreze că câinii e oameni. Nu pot evita cacofonia. O las aşa. Sunt obosit. Toată ziua am alergat cu el prin oraş. Mă culc. O să povestesc dimineaţă la cafea.

Mi-a trimis cineva din Italia. Am cafea bună. Acolo e mult mai ieftină. Nu-i dau numele ca să nu fac reclamă. Am avut coşmaruri. Se făcea că şi eu eram câine. Prima dată m-a dus, Semionescu, la Foişorul de Foc. Lângă staţia de tramvai de la colţul străzii Traian. Am aşteptat vreo două ore. El îmi tot repeta că acum vine, cu următorul tramvai. Vă jur că ceea ce am văzut e adevărat, adevărat de două ori. Cu ochii mei. Eu personal. Nu mi-a povestit el. Dintr-un tramvai a coborât un maidanez, unul roşcat, mărişor ca talie, cu urechile pe jumătate blegi. Cu siguranţă, mascul. „Uite-l, uite-l, ăsta e! Stai să-l vezi ce face!“ Cum s-a dat jos, după ce s-a uitat atent prin jur, a şi început să amuşineze, să caute nu ştiu ce. A cercetat totă zona apoi s-a aşezat tacticos lângă gard. Nu-l băga nimeni în seamă. Semionescu îmi tot repeta să nu-l privesc atent, în ochi, că n-o să facă ce trebuie. Extraordinar şi imposibil, s-a urcat în următorul tramvai. Ne-am luat după el. La următoarea staţie a coborât şi a făcut exact ca în staţia trecută. Şi aşa mai încolo. După un timp, a urcat în tramvaiul care venea din sens invers. Aici am abandonat urmărirea. Că m-a dus prietenul meu în faţa, pe trotuar, la magazinul „La Fourmi“, cel de pe Moşilor, colţ cu strada Eminescu. Mergeţi şi voi să-l vedeţi. E acolo. E un câine care cerşeşte. Da, da! Un câine cerşetor. E alb. Pătat cu maro. Murdar, dar nu jegos. Şi numai când vede o femeie mai babă se trânteşte pe jos, ţine un picior mai aşa, mai inert şi începe să schelălăie încetişor. Din trei, una scoate invariabil vreo feliuţă de salam, o bucăţică de ceva, şi-i dă. Aşa şi-a notat Semionescu, cică face o statistică. Dar câinele nu se repede. Aşteaptă un timp, nu e hapsân. Am stat şi eu şi m-am minunat de îngeniozitatea javrei. Treceau oameni pe acolo dar nimeni nu stă să vadă ce face, fiecare-i cu treburile sale, ocupat. Se făcuse prânzul. Am mâncat o piţa la - dar nu fac reclamă, aici - şi am plecat cu prietenul meu tocmai la parc la Bazilescu, în Bucureştii Noi. Am făcut vreo două ore până acolo. Am prins ora de vârf. Se făcuse aproape ora 16:00 dupăamiaza. Acolo, o trecere de pietoni pe care nu trece decât arareori cineva. Că nu prea sînt case în zonă. Dar sunt mulţi câini. Bagabonţi. Tot parcul e plin. Ei bine, i-am văzut cum se uită şi aşteaptă să se facă verde pentru pietoni, abia atunci trec strada. Prima dată, am zis că e o coincidenţă, n-am crezut, asta era chiar prea de tot: câini care să treacă strada pe verde! Nu se poate aşa ceva, vorba lui Vadim. Dar după un timp m-am convins, că i-am văzut de multe ori cum se opresc la bordură şi se uită fix la culoarea semaforului şi când e verde traversează agale, fară să se grăbească, cu o coadă în sus, de neruşinaţi. Şi atunci nu m-am mai putut abţine şi i-am zis prietenului meu Semionescu, i-am dat dreptate: „Adevărat! Ai dreptate! Unii câini e oameni!“

Autopsia

de Victor Martin

Cele cîteva zeci de spectatori, aflaţi în studioul de televiziune numărul 4, lucrători ieşiţi din tură, rude ale acestora şi ziarişti, priveau, împreună cu milioanele de telespectatori din toată ţara, preparativele făcute de cei de pe peliculă, în vederea autopsierii unei fiinţe, venită din spaţiul cosmic.

Asistenta medicală din film aprinsese luminile în sala de disecţie, aşezîndu-le după indicaţiile operatorului de imagine. Un infirmier desfăcuse fermoarul sacului de muşama şi se căznea să rostogolească trupul. Doctorul îi spuse să-l întoarcă invers, cu faţa în sus, iar infirmierul se conformă.

- Aveţi aici cadavrul unui extraterestru, spuse medicul chirurg privind spre camera de luat vederi. Acesta, după cum puteţi vedea, are în el ceva falic, asemănător oamenilor de la munte, în ţara unde a căzut OZN-ul.

Prezentatorul emisiunii, în cadrul căreia se derula pelicula pe care era înregistrată autopsia, traduse în româneşte cele spuse de medic, apoi ceru să fie întrerupt filmul pentru a prezenta publicului şi telespectatorilor din toată ţara invitaţii care vor răspunde la întrebări: un specialist în ozenologie, un psiholog, un sociolog şi un neurochirurg.

Spectatorii de pe platou aplaudară, deoarece pentru asta erau plătiţi, apoi ozenologul luă cuvîntul. Vorbi despre cercurile concentrice, produse de coborîrea unei nave cosmice într-un lan de grîu şi trecu la prezentarea filmului. Acesta era inedit din toate punctele de vedere; arăta disecţia unui extraterestru, căzut la noi în ţară şi capturat de americani.

Filmul fusese cumpărat cu bani grei, pe filieră poloneză, şi era o premieră naţională.

Spuse şi neurochirurgul ceva, să se afle în treabă, apoi prezentatorul dădu drumul la film traducînd destul de prost, dar onest, ceea ce explica medicul american pe peliculă.

- Vedeţi? traduse comentatorul. Această fiinţă are o formă cilindrică, uşor turtită antero-posterior. Seamănă foarte puţin cu noi; nu are nimic humanoid...

Dădu asistentei cuvîntul, iar aceasta deschise un caiet şi citi un mic istoric al prinderii fiinţei, undeva, în nişte munţi, numiţi Munţii Retezatului, într-o ţară din estul Europei, cu locuitori pe care ghizii spirituali ai agenturilor de turism american îi considerau urmaşii atlanţilor. Băştinaşii se găseau grupaţi în unităţi tribale subpămîntene, cu lămpaşe şi căşti metalice, nu departe de locul căderii farfuriei zburătoare.

Totul a pornit de la interceptarea, pe satelit, a unor convorbiri, efectuate cu telefoane portabile, între liderii oamenilor cu bîte şi KGB-işti.
Extratereştrii erau atraşi de un ceas solar, făcut din pietre şi montat în zonă, ca momeală, de strămoşii locuitorilor locului.
După ce fata îşi termină textul, doctorul reluă prezentarea.
- Cilindroidul, arătă el, este alimentat cu ajutorul acestor doi corpi cavernoşi şi unul spongios, longitudinali, aşezaţi pe toată întinderea corpului. Corpii cavernoşi sînt despărţiţi printr-un sept. Muşchii ischio-cavernoşi de la bază ne arată că fiinţa descoperită se deplasează prin zvîcniri repetate, ce asigură saltul. Cavernoşii au înveliş propriu, un sistem de trabecule şi unul de areole, iar corpul spongios se termină, în partea superioară, cu un gland, probabil organul gîndirii, ceea ce noi numim, în mod convenţional, cap. E posibil ca aceste vieţuitoare extraterestre să-şi ducă existenţa în două perioade distincte: o perioadă de repaus şi un activă, dată de un ţesut erectil puternic.

Ceru cîteva pense şi schimbă tampoanele îmbibate într-un lichid maroniu-verzui, apoi practică o incizie transversală.
Cînd liniştea şi imaginile văzute ridicară tensiunea psihică a spectatorilor şi a telespectatorilor pînă la paroxism, filmul se întrerupse brusc cufundînd studioul într-un întuneric punctat, ici şi colo, de becurile de control.

Pe ecranele televizoarelor şi pe monitorul din incinta televiziunii apăru plăcuţa cu „defecţiune tehnică“, apoi se aprinseră luminile.

Prezentatorul întrebă ce se întîmplă şi transmise că nu era nici o minciună; era, într-adevăr, o defecţiune tehnică.

Transmisiunea din studiou fusese reluată, cu scuzele de rigoare şi cu promisiunea că filmul va continua peste cîteva minute.

Cum cele cîteva minute se făcură mult mai multe, spectatorilor şi telespectatorilor li se spuse că pot să pună întrebări invitaţilor emisiunii. Pe ecrane apăruseră două numere, iar cele două telefoane în direct sunară amîndouă odată. Prezentatorul întrerupse un telefon şi făcu legătura cu cel de-al doilea.

O bătrînă din Ploieşti era de părere că orice fiinţă înzestrată cu raţiune este apărată prin constituţie, atît timp cît pînă şi porcii şi cîinii au ajuns să joace în filme. Ea întreba cum de îşi permit americanii să vîneze extratereştri în altă ţară.

Sociologul îi răspunse că vieţuitoarea era deja moartă, cînd a fost găsită şi, probabil, a fost preluată cu acordul Guvernului.

Un spectator, care se recomanda ca fiind redactor al unei reviste prezidenţiale, întrebă unde s-ar ajunge dacă ciudaţii ăştia s-ar înmulţi pe teritoriul patriei noastre, ar căpăta cetăţenia română, ar cere autonomie teritorială şi s-ar găsi vreunul dintre ei să îşi afirme dorinţa de a candida la funcţia supremă în stat, iar psihologul îi răspunse că se aflau la o emisiune ştiinţifică şi tot ce spune el, ziaristul, miroase a diversiune.

Sociologul fu de acord că, desigur, e o diversiune, care vrea să abată atenţia de la problemele adevărate ale ţării, aşa cum a fost diversiunea cu lichidităţile.

- Criza de lichidităţi, ca fenomen hidro-energetic fără precedent, a fost pusă pe seama celor de pe alte planete, spuse el. Totul s-a dovedit a fi fals; s-a constatat că, odată răpiţi de extratereştri, foarte mulţi locuitori ai Terrei au devenit oameni. Rezultă că aceşti cilindri sînt mult mai umani decît noi şi, probabil, nu fac altceva, pe aici, decît să caute un om adevărat.

- E inexact! strigă ziaristul, dînd exemplul parlamentarului răpit de OZN. Odată întors acasă, omul politic s-a urcat la tribună şi a declarat tot ce are de cîştigat de pe urma funcţiei pe care o deţine, deşi nu i-a cerut nimeni acest lucru...

- S-a umanizat.

- Nu s-a umanizat. S-a abrutizat.

Moderatorul îşi intră în rol, întrerupînd dialogul ce tindea să se încingă şi dînd cuvîntul psihologului. Acesta susţinu faptul că fiinţele sînt, într-adevăr, superioare omului şi nu crede că ar fi în stare să se bage în politica noastră. Susţinu ideea integrării lor europene şi, dacă nu era posibil, măcar să fie integraţi în societatea noastră, cunoscut fiind faptul că românul este ospitalier din fire şi, dacă îi întinzi o mînă de ajutor, el ţi-o sărută.

- Trebuie găsită o formă de democraţie pentru toţi, încheie el patetic.

- Totuşi, insistă redactorul, mai mulţi oameni au fost răpiţi de extratereştri şi, cînd s-au întors, în loc să se apuce de religie sau premoniţii, s-au aşezat la coadă la scaune prezidenţiale, spunînd că seminţe pot mînca şi ca stîlpi ai puterii, nu numai ca simpli cetăţeni...

- Poate au venit să îi învăţăm să surîdă cu gura pînă la urechi sau să ne introducă şi ei monedă unică proprie în Europa, se auzi o voce din sală.

- Nu au cum să rîdă cu gura pînă la urechi deoarece nu au gură, urechi, ochi şi nas, răspunse iritat ozenologul.

- E posibil ca fanta aceea antero-posterioară din creştetul capului, numită gland de medicul american, să fie gura, îşi dădu cu părerea neurochirurgul.

Un spectator întrebă care este probabilitatea existenţei vieţii raţionale pe alte planete, iar specialistul ozenolog spuse că aceasta ar putea exista în o sută de milioane de sisteme solare, dar trebuie ameliorată întîi, aici, la noi.

Prezentatorul anunţă că s-a remediat defecţiunea şi făcu semn să se stingă reflectoarele.
Medicul american apăru din nou, în prim plan, apoi imaginea se mută asupra subiectului disecat.
- Vedeţi, aici avem învelişul cutanat, ce se continuă prin aceste aripi imense, ca la liliac, traduse moderatorul. Aripioarele de la baza corpului, probabil neoperaţionale, se detaşează foarte uşor de corp. Nu-mi dau seama dacă avem de-a face cu un costum, acestea reprezentînd accesorii vestimentare, sau este chiar pielea vieţuitoarei. E posibil ca dartosul de sub înveliş, cu fibre musculare netede, ce se întind şi în interiorul aripilor, să fie adevărata piele a exemplarului; cred că acesta poate comprima, pe toată lungimea, corpii erectili, participînd la faza activă şi la mers. Are un sistem vascular şi nervos foarte bine reprezentat, ca la om. Pe spate, are chiar o venă dorsală puternică, artere, de o parte şi de alta şi, nervi. Momentul decesului l-a prins pe extrataterestru în faza activă, în plină mişcare.

Doctorul continuă astfel încă o jumătate de oră, intrînd în detalii tehnice, specifice meseriei, prea puţin interesante pentru telespectator. Din timp în timp îşi oprea explicaţiile pentru a cere o pensă, pentru a mai face o incizie sau pentru a mai detaşa un ţesut.

Asistenta îi zîmbea profesional, gîndindu-se aiurea, iar el surîdea larg şi cretin, crezînd că ea se gîndeşte la el.
Operatorul apropiase imaginea, mărind şi mai mult efectul asupra privitorului.
La sfîrşit, medicul mai făcu o serie de consideraţii asupra subiectului cercetat şi, luat cu vorba, îşi permise chiar să dea sfaturi locuitorilor ţării unde preferau să coboare aceşti extratereştri. Ţinînd cont că era căsătorit cu o unguroaică, medicul american ne cunoştea şi ne iubea ţara şi poporul.

Spuse că fiinţa cilindriodă este venită dintr-un fel de spaţiu Schengen 2, complet străin specificului şi tradiţiilor noastre. Dovada o constituia faptul că nu semăna deloc cu noi şi argumentă că mediul în care trăieşte un locuitor e în strînsă legătură cu modul cum arată acesta.

Recomandă poporului român să nu facă aşa cum au făcut ruşii, care au deschis, într-un cadru festiv gogolian, mai multe staţii OZN, pentru extratereştrii lor, lăsînd liberă invazia produselor de slabă calitate. Spuse că nu e bine nici să ne considerăm ţara pămînt sfînt, deoarece, se ştie, pămîntul sfînt a fost, de fapt, un deşert, pe care locuitorilor de pe alte planete le e cam frică să calce.

Prezentatorul emisiunii traducea fără odihnă, căutînd să nu omită nici un cuvînt.
După ce filmul se derulă în întregime, fură aprinse reflectoarele şi intrară în cadru cei patru specialişti invitaţi, asistaţi de public.

Specialistul în OZN-uri începu prin a spune că o astfel de fiinţă n-a mai văzut, că e o mare deosebire între extratereştrii ruşilor şi cel al americanilor, dar ai noştri sînt şi mai şi, că au un specific local aparte şi e păcat că televiziunile României nu au avut întîietatea.

O spectatoare întrebă ce crede, au de-a face cu un mascul sau cu o femelă?

- Nu-mi dau seama, răspunse ozenistul, dar, după aerul semeţ pe care îl emană cadavrul, trebuie să fie un mascul.

Deoarece era mai în temă, chirurgul luă cuvîntul spunînd că nu-şi poate da seama cum se înmulţesc aceşti extratereştri, dar, în mod sigur, nu provin din ou, celulă primordială, oul fiind aici, la noi, în piaţă, cel mai scump din lume şi, probabil, la ei pe planetă, total inexistent.

Rîseră cu toţii şi aplaudară, iar o femeie întrebă ce cred ei, dacă noi sîntem cu 200 de ani în urmă, cei care ne vizitează sînt americanii sau urmaşii noştri din viitor?

Neurochirurgul spuse că e posibil orice, iar ozenistul spuse că e posibil să fie semenii noştri; dacă noi sîntem cu 200 de ani în urmă, atunci toţi ceilalţi se află undeva, în viitorul nostru şi prezentul lor, iar extratereştrii, la fel.

- Cercetătorul islandez Eugen Sandik, care a întîlnit forme asemănătoare cu aceasta, susţine că ele s-ar trage din om, spuse ozenologul. El e adeptul teoriei potrivit căreia vieţuitoarele acestea nu vin de pe altă planetă, ci din interiorul omenirii. Au o tehnologie foarte avansată.

- Avansată, dar complet străină nouă, spuse psihologul dezvoltînd teoria conform căreia tot ce e deosebit de modul de gîndire al unui om este superior.

Moderatorul emisiunii spuse că sîntem abia la început, dar foarte fericiţi că am descoperit asta.
- Noi sîntem totdeauna la început, spuse ozenistul. Participă fiecare, după posibilităţi, la memoria astrală. E mult mai profitabil, decît să vrei să intri într-o istorie care şi aşa se rescrie tot timpul. Devansîndu-ne, o serie de OZN-uri au intrat direct în sediul NATO provocînd victime.

- O bătrînă din Gîrboviţa ne spune că extratereştrii vin la noi cu cererea de a le da pămînt şi apă, cum a găsit ea într-o scriere literară, iar noi le dăm o pîine mai bună şi mai dreaptă, ce se găseşte într-o altă lucrare literară, necitită încă de ei, în timp ce ea are o pensie de urmaş ca vai de mamă de om, citi prezentatorul de pe o foaie. Ea ne întreabă dacă vizitatorii din alte lumi ar fi interesaţi de agroturism.

Sociologul răspunse că orice nouă fiinţă, ce apare la noi, dispare la ei şi singura soluţie de ieşire din criză este transferul de tehnologie OZN.

- În plus, nu ştim dacă le-ar place mămăliga noastră, spuse ozenologul. întîlnirea cu extratereştrii poate stîrni, la poporul român, pofte de neînţeles.

Psihologul fu de acord şi el că trăim un paradox; ne plîngem de scăderea natalităţii şi se fuge în străinătate pe rupte; în acelaşi timp, nu avem cu ce să-i hrănim nici pe cei rămaşi în viaţă şi în ţară. Era de părere că, deoarece se anunţă destul de nesigur, doar o regresie temporală, introdusă de extratereştri, ne poate face să ocolim viitorul.

Un cetăţean, care suna de undeva, din îndepărtata Harghită, spuse că o femeie de la el din oraş a fost, timp de o lună, cobai la fiinţele dintr-un OZN. De cînd s-a deşteptat, este tot timpul cercetată în stare de ebrietate şi întreabă ce să facă.

Presupunînd că întrebarea se referea la femeia răpită, ozenologul spuse că nu cunoaşte cazul, dar se va interesa şi îi va trimite răspunsul în scris.

Cetăţeanul spuse că n-a înţeles întrebarea şi, deşi era destul de jenant s-o spună, femeia folosită drept cobai era chiar el, harghiteanul.

Considerînd că problema era de domeniul lui, întoarseră cu toţii privirile spre psiholog. Blocat, acesta ridică din umeri, iar moderatorul întrerupse legătura.

- Un telespectator din Josenii de Sus ne întreabă din ce animal credeţi că se trage această fiinţă disecată în film, citi prezentatorul consultîndu-şi fişele, iar o femeie din Lehliu-Gară ne spune că emisiunea asta e diversiune electorală şi ne transmite să fim ai dracu' de liberali cu cine ne-a pus în fruntea bucatelor lor, cu extratereştrii noştri cu tot, azi şi mîine, şi voturile lor murdare.

Neurochirurgul spuse că nu are habar despre extratereştrii fondului funciar, invocaţi de femeia din Lehliu, şi preferă să răspundă numai la întrebarea cetăţeanului din Joseni. Chiar şi numai pentru faptul că fiinţa avea o simetrie bilaterală, nefiind sferică sau cubică, şi tot merita să ajungi la concluzia că se trage din om, indiferent dacă a plecat într-un alt mediu şi a evoluat sau trăieşte într-o lume paralelă.

- Ce rău ne pot face aceste forme de viaţă? întrebă o doamnă din studiou.

Ozenologul spuse că acestea pot aduce teleportarea, ca mijloc de eludare a taxei de trecerea frontierei, pot introduce metode noi de ghicit trecutul, au o mare clarviziune asupra fenomenelor încîlcite, lucru deloc convenabil pentru guvernanţi. De la ele, românii pot învăţa cum să înceapă să gîndească ceea ce pot exprima în cuvinte, cum să folosească propria bioenergie, cum să achiziţioneze recolta de grîu de la ţărani, cum pot deveni telepaţi fără să se afle şi multe altele. Alt lucru negativ este că fiinţele astea ne sînt superioare şi, datorită lor, s-a descoperit incredibila memorie a apei din corpul uman şi susţinătorii ei într-ale spionajului.

Explică modul în care se poate ajunge la informaţie şi trase un semnal de alarmă ca toţi cetăţenii să se trezească din somnul în care s-au găsit o jumătate de secol, şi să gîndească mai mult, pentru că orice discontinuitate temporală în gîndire e o poartă de intrare pentru vieţuitoare superioare din spaţiu.

În plus, deoarece nu au aşteptat să se voteze o lege care să le permită să coboare pe Pămînt, fiecare popor îşi va avea extratereştrii lui şi e posibil să izbucnească întîi un război interetnic între oaspeţii nepoftiţi.

Sociologul spuse că nu trebuie exclusă nici natura vegetală a fiinţei supusă disecţiei. Nu trebuia uitat cazul OZN-ului sinucigaş, explodat în 1975, în Pădurea Baciului, lîngă Cluj.

Fu susţinut şi de neurochirurg, care era de părere că decalotarea vizionată nu este specifică entităţilor cu gîndire superioară, iar prezentatorul le atrase atenţia că timpul afectat emisiunii se apropie de final, dînd curs unei ultime intervenţii telefonice.

Un ţăran din Zariştea sunase să le spună că, la ei în sat, au un omuleţ filiform, de pe altă planetă, care a venit printre ei, de bună voie, şi a înfiinţat un partid al extratereştrilor, unde s-au înscris cu toţii.

Apucă să le spună ceva, doar despre o platformă-program, despre cum li s-a revelat lor faptul că pot trăi în orice moment al vieţii folosind biocîmpul şi tehnici de lucru fără unelte agricole, cum au avut loc vindecări miraculoase cu ajutorul credinţei în medicină şi cum vrea partidul lor să fundamenteze o societate care comercializează şi instalează sisteme de alarmă organizată, deoarece prezentatorul făcuse semn unei domnişoare să bruieze convorbirea.

În felul ăsta, telespectatorii nu mai putură să afle despre inginerul agronom, ca apariţie de pe altă lume, despre proprietatea locuitorilor Munţilor Vrancei de a da ora exactă oricărui antemergător, despre gimnastica mentală pentru obezi, despre rolul exploatatorilor lumii de mîine în împărţirea tractoarelor, despre introducerea cărămizii unghiulare, despre capturarea intelectualilor la frontierele cunoaşterii, despre metafizica umplerii de nevoi şi multe alte alea.

Timpul se scursese implacabil şi moderatorul era obligat să încheie. în cele cinci minute rămase, invitaţii puteau să mai spună cîteva fraze şi să-şi ia la revedere.

Specialistul în ozenistică spuse ceva despre lumea viitorului şi discriminarea pozitivă, psihologul vorbi despre tulburările psihice ale omului normal, iar prezentatorul îşi luă rămas bun din partea întregii echipe tehnice.

Deoarece neurochirurgul era de acord cu ei şi nu voia să spună nimic, reflectoarele se stinseră şi apăru genericul sfîrşitului emisiunii, cu numele tuturor realizatorilor.

Aş fi vrut un iubit frumos...

de Teodora Gălăţean

M-a sunat într-o seară la bunici. Eu eram la sport. Adică pe scările de incendiu pe care le urcam în fugă până la etajul zece, acolo mă opream, continuam cu nişte genuflexiuni şi alte exerciţii, după care coboram. Locuiam la parter. Uneori câte un locatar grijuliu închidea uşa de incendiu şi nu mai aveam acces la coridor pentru ca apoi să intru în casă. Rămâneam blocată acolo. Verificam la toate etajele şi unde găseam o uşă deschisă ieşeam pe coridor, apoi luam liftul până la parter şi aşa reuşeam să intru în casă. Dacă într-o zi vor fi toate uşile închise?, gândeam eu câteodată. Aveam celulită şi încercam să scap de ea. Nu că m-ar fi deranjat foarte tare, dar prea auzeam toată ziua la televizor despre inestetica celulită în sus, inestetica celulită în jos, încât ajunsesem să cred şi eu că e inestetică. Deşi în momentele de iubire excesivă faţă de mine însămi când îmi admiram corpul gol în faţa oglinzii, chiar îmi plăceau colăceii aceia din jurul coapselor şi pe care îi numeam aripioare. Mi se păreau atât de feminini şi atât de ai mei. Câteodată mai îmi povestea bunica despre cum arată grăsimea umană. Fusese spălătoreasă la un spital şi văzuse multe cadavre sfârtecate. Povestea mereu cum o trimitea şefu' la morgă după creier. Trimetea, zicea ea. Cred că acolo vedea cadavrele pregătite pentru autopsie. Le vedea grăsimea. Zicea că e galbenă cu aspect de untură. Atunci îmi aduceam aminte de copiii de la baracă care ieşeau afară cu un colţ de pâine unsă cu untură şi parcă untura aia devenea mai galbenă şi mai gelatinoasă decât cea umană descrisă de bunica şi-atunci îmi spuneam, dragii mei colăcei, aşa sunteţi şi voi şi fugeam repede pe scările de incendiu să mai ard din calorii.

Deci m-a sunat. Îmi spuse că i-a căzut un dinte. Îh, sper să ţi-l faci înainte să ne vedem. Nu mai ştiu dacă doar am gândit-o sau chiar am spus-o. Avea dinţii din faţă puşi. Dinţi falşi, din plastic îmi imaginam eu că erau, dar sigur erau din altceva. Nu mă pricep din ce trebuie să fie dinţii falşi, dar ai lui cred că erau din cel mai ieftin şi ordinar material din care se puteau confecţiona aceşti dinţi. Aveau şi un miros specific care în amestec cu cel de tutun (căci fuma) nu era tocmai plăcut. Trebuia să se spele pe dinţi dimineaţa, la prânz şi seara şi să şi mestece gumă mentolată, bietul de el. În fine, dinţii ăştia de plastic sau de ce-or fi fost, veneau puşi peste dinţii reali cariaţi care erau piliţi apoi de dentist până rămâneau din ei doar nişte cioturi. Nici asta nu văzusem niciodată, dar auzisem că aşa e. Nu vroiam să-l văd cu un ciot în loc de dinte şi de aia speram să şi-l pună cât mai repede. Mă enerva discuţia aceea. Preferam să vorbim despre ultima carte citită şi nu despre cum îi căzuse lui dintele şi mai îmi dădea şi tot felul de detalii pe care chiar nu vroiam să le aud. Dar nu ştiu dacă el citise vreo carte vreodată. Poate nici pe cele din bibliografia obligatorie din gimnaziu sau liceu. Nu prea ştia el ce-i cu Ion şi Apostol Bologa aşa că sigur nu le citise. Nu puteam să-i povestesc despre cum la bac, lui Răzvan i-a picat Pădurea spânzuraţilor şi nu-şi mai amintea numele eroului, aşa că o tot dădea cu personajul principal în sus, personajul principal în jos, ca să deruteze comisia. Nu şi-au dat seama să-l întrebe cum îl chema pe personajul principal. Sau când ne-am uitat odată la Teo şi aceasta făcuse o comparaţie de genul că era o situaţie ca-n Proştii lui Rebreanu. A râs de mama focului. Ai citit Proştii? Păi că nu...

Şi eu mă sărutam cu omul acesta cu dinţi de plastic care, uite, se mai întâmplă să şi cadă. Dacă odată o să-i cadă unul în timpul sărutului? Îh. Îmi amintisem de prietena mea Lorelia care a avut un iubit cu dinţi falşi. Râdeam de ea atunci: dacă-i pică vreun dinte în timp ce vă sărutaţi? Nu-i picase şi spunea că sărută chiar bine. N- au a face dinţii. O credeam pe cuvânt. Şi el săruta bine. Cu sau fără dinţi puşi.

De fapt nu asta era problema. Problema era că omul acesta nu-mi oferea nimic şi nu înţelegeam de ce ieşeam cu el. Că avea urechile clăpăuge, nasul mare şi dinţi falşi, aproape că era în regulă. Trecusem deja peste aceste neajunsuri, chiar dacă eu treceam drept o fată frumoasă. Nu aspectul exterior contează, îmi ziceam. Orbii iubesc cel mai sincer. Nu citise o carte în viaţa lui, nu avea niciun talent, vorbea numai despre verzi şi uscate. Mai cânta la chitară câteva acorduri, dar nu era niciodată în stare să ducă o melodie până la capăt. Omul meu cântă la chitară, mă lăudam eu curioşilor. Dar numai eu ştiam adevărul. Nici măcar un şmecheraş de cartier nu era să fi zis şi eu: bă, am un iubit cool. Şi totuşi ieşeam cu el. Acceptam săruturile lui, mângâierile lui lipicioase, dinţii lui de plastic care muşcau din mine, din carnea mea, din colăceii mei pe care-i iubeam şi-i uram şi iar îi iubeam, iar el îi muşca până la sângerare, până când tot răul fiinţei mele adunat acolo exploda împroşcându-i auzul cu cele mai frumoase versuri de dragoste pe care gura mea le-a rostit vreodată. Mâna ta mi-a atins sânii şi trupul meu s-a făcut pământ, iar al tău floare crescând din pântecul meu, scrisesem eu. Şi vai ce mai minţeam. Ca atunci când ne întorceam de la Cluj şi luaserăm trenul personal. Îi recitam poezii de Nichita, deşi ştiam că nu le înţelegea. "Părul tău e mai decolorat de soare/ regina mea de verde şi de sare... ". Şi minţeam, minţeam, minţeam, pe el, pe mine, pe toată lumea şi iar pe mine.

Eşti o scorpie, îmi zicea câteodată.

Dar eu recitam pentru un alt el. "Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat... cel mai al meu... "sub ochiul tău verde la amiază..." şi bărbatul meu... "cenuşiu ca pământul la amurg " va fi... "oho, alerg şi salt şi curg..." într-o zi...

M-a sunat în seara aceea la bunici. Şi mi-a spus că i-a căzut un dinte, că mâine trebuie să meargă la dentist, că acum nu are decât fostul lui dinte cariat şi pilit, că încearcă să nu mai zâmbească până una alta şi că-i va fi foarte greu, că ştii tu că mie îmi place să glumesc şi să râd tot timpul, spunea el, şi de trebe şi de nu trebe, adăugam eu în gând. Da, da, mai spuneam la sfârşitul propoziţiilor lui şi mintea mea-mi zbura departe, la ultimul roman citit, de Paul Goma parcă, unde eroina semăna atât de bine cu mine, sau eu semănam atât de bine cu ea, încât mă-ntrebam: oare Paul Goma mă cunoaşte? Poate o fi copilărit cu bunicu' prin Popt'elec şi or fi fo st slugi amândoi la grof. Ha ha, nu, sigur nu. Şi mâine mă duc la dentist să-mi pună dintele... şi eroina aceea eram eu... poate va fi mai de calitate decât celălalt... eram atât de ea şi ea era atât de mine... şi parcă eram o regină de verde... şi de sare... şi bărbatul meu va fi cel mai al meu...

Iar trupul meu nu s-a făcut pământ, iar trupul lui nu creştea ca o floare din pântecul meu. De fapt aş fi vrut să nu-mi fi atins sânii, aş fi vrut să nu-mi tot vorbească despre dintele lui care a căzut... "mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp... " mai lasă-mă... şi nu mai ştiam ce-aş fi vrut...

Am pus receptorul jos. Am mai spus doar ceau sau ciao... sau nimic...

***

Citisem un articol în Cosmopolitan cum că nu e aşa de grav să ai un iubit mai urât decât tine. În primul rând un astfel de iubit nu e foarte râvnit de femei, deci ai eliminat din start pericolul apariţiei vreunei rivale. Apoi un astfel de iubit e mult mai sensibil şi mai atent la ce-şi doreşte o femeie decât unul frumos. Aveau dreptate până la un punct. Iubitul meu nu era frumos, dar nu era nici sensibil cum ziceau ei. Totuşi eram bucuroasă că descoperisem acest articol, aşa puteam să le închid gura celor care se întrebau de ce umblam cu el. Adică de ce eram iubita lui. Adică de unde până unde eram noi doi împreună. Iubitul meu e sensibil, iubitul meu e atent la ce-mi doresc, aş fi putut să le spun. Îi povestisem chiar şi Elei: uite ce articol am citit. Da, aşa e, au dreptate, căci numai eu şi el ştim ce e între noi. Frumuseţea nu contează, de aceea cred eu că orbii iubesc cel mai sincer, pentru că ei nu văd feţe, doar suflete. Şi în fond cine spune dacă un om e urât? Asta depinde de cum vede fiecare, iar pentru mine toţi oamenii erau frumoşi.

Şi totuşi visam la un alt fel de frumos. Să-mi închid ochii şi să-i ating pleoapele, nasul, gura, să-mi plimb degetele peste obrajii lui, să-i frământ buzele şi să simt fiecare cută a pielii atât de moi şi atât de calde, să ghicesc cea mai frumoasă faţă pe care aş fi pipăit-o vreodată, iar bărbatul acela să fie cel mai al meu. Mă trezeam din reverie. E superficial să gândesc aşa, îmi spuneam imediat. Şi totuşi simţeam că iubitul meu nu e al meu.

-Vreau să ne despărţim.

-Păi de ce?

-Păi nu ştiu. Aşa, pur şi simplu.

-Spune-mi un motiv.

-N-am.

-Şi-atunci? Tu te-auzi ce spui?

-Pentru că nu simt.

-Ce nu simţi?

-Nimic.

-Nu mă port eu frumos cu tine?

-Ba da.

-Nu te respect?

-Ba da.

-Nu-ţi ofer tot ce vrei?

-Păi nu prea, dar asta nu contează că şi-aşa nici eu nu ştiu ce vreau. Nu ştiu nimic. Doar simt că nu eşti al meu, iar eu nu sunt a ta. Cum simt? Nu ştiu. Ce vreau? Nici atât.

Şi iar visam. Bărbatul meu va fi frumos... bărbatul meu va fi tandru... bărbatul meu va fi cel mai al meu.

De fapt nu ştiam dacă în acea seară când am coborât de pe munte şi ne îndreptam spre birt să bem o bere încercam să o conving pe Ela că nu-mi pasă că iubitul meu nu e frumos. Uite, am citit şi-n Cosmopolitan şi dacă

-Vreau să ne despărţim.

-Păi de ce? Ha ha ha.

-Nu ştiu, pur şi simplu.

-Ha ha ha.

-...

Şi mi se făcea scârbă de gura lui cu dinţi falşi şi multe carii pe care le dezvelea în râsul acela exagerat, şi de caninii care erau mult prea lungi şi mult prea osoşi înfipţi acolo în gingii alături de cei de plastic.

-Vreau să ne despărţim.

-Păi de ce?

-Mă enervează dinţii ăştia ai tăi de plastic atât de mici pe lângă canini, de zici că dentistul a-ncurcat măsurătorile şi ţi-a pus ţie dinţii altuia.

-Ăsta-i motiv? Ha ha ha.

-Nu, nu-i motiv, dar pe mine tot mă enervează.

-Ha ha ha.