~ Ştefan Bolea – JJ - the Trickster
~ Sorin-Mihai Grad – 15/3

JJ - the Trickster

de Ştefan Bolea

"O să vedeţi cum o să fac şi cu galeria. Pac, muzică religioasa inainte de meci. Mie aşa-mi place, eu plătesc... Nu mai e aia cu distrug, fac, dreg, a lui Mercury, sau cum îl cheamă, pe nebunul de Mercury, ăla, homosexualul." De ce are rating Becali, mă întreb. Pentru că este amuzant. De ce trezeşte amuzamentul?

Pentru că exemplifică morala omului din popor? Pentru că are un discurs de clasa a treia, care îi trezeşte chiar şi spectatorului de rând impresia de superioritate? La Shakespeare, bufonii apăreau în compania unui rege - se simte consumatorul de media din România asemenea unui nobil, distrat de un clovn circumstanţial? Sau poate pentru că George Becali ocupă ambele funcţii, de persoana autoritară (care face şi drege) şi în acelaşi timp de jocker (care nu îşi ascunde originile: sunt o poveste de succes dar nu m-am schimbat, ţin aproape de voi), se bucură el de un asemenea succes mediatic? Care este valoarea paideică a lui Becali? Răspuns tranşant: nici una. Aproape toate vorbele lui sunt poante, generează intenţionat sau nu, glume. Becali este propria sa parodie.

Mă gândeam mai de mult să scriu ceva despre nihilismul media - între Vadim şi Becali. Aproape toţi amicii mei de la filosofie mi-au replicat: "nihilismul are o nobleţe, forţa sa destructivă atinge conceptele înalte." Pe scurt - se hrăneşte din dinamitarea temelor mari. Într-adevăr este greu să distrugi ceva ce e imposibil de afirmat că există. Ceva care nu are o consistenţă sau o axiologie în sens forte. Nu are sens să deconstruieşti altceva decât monştrii, în sensul spectacular al acestui concept. Şi totuşi, cum defineşti un individ care nu s-a ridicat la nivelul conştiinţei şi totuşi vorbeşte şi e ascultat şi asta pentru că are bani, este patronul unei echipe mari din România, conducătorul unui partid care o să intre în Parlament, apare foarte des la tv, aproape zilnic la ştirile sportive, etc.? Cum defineşti, mai ales, imaginea care s-a întipărit deja în creierul consumatorului de media, analogonul acestui individ, pe care îl reducem la discursul său deocamdată?

Realitatea şi percepţia: "Pac, muzică religioasa inainte de meci". Pe lângă nuanţa uşor blasfemică, în ridicolul ei (să facem din stadion un templu, din spectatori - nişte enoriaşi, din jucători - ce: sfinţi, martiri, mistici ortodocşi care agită prozeliţii?), avem aici principiul de funcţionare al unei mitologii degradate. Dacă filmul "300" a făcut din Borcea un Leonidas, Becali şi-ar dori ca muzica religioasă şi toată infrastructura presupusă să facă din el însuşi un zeu creştin. Avem un model de putere identificabil (a se vedea promo-ul Becali/ Mihai Viteazul), care trimite la altul, mai recent, mai pregnant. Care este al 11-lea cel mai mare român din toate timpurile, suspect de apropiat de top ten? Becali se simte protejat şi îşi preia energia din modelul Ceauşescu, cea mai radicală exemplificare a puterii absolute din perioada recentă. Că unul a dislocat biserici, iar celălalt vrea să ctitorească altele - este irelevant. Ca Augustus, Becali încearcă să suprapună un indeterminat teologic peste subiectivitatea sa, pentru a căpăta mai multă forţă şi a-şi consolida poziţia.

Un aspect simpomatic mi se pare faptul că Becali vorbeşte tot mai des despre sine la persoana a treia singular, ca şi cum ar deveni reprezentantul său. Asemenea senatorul McCarthy, care şi-a construit cariera pe demascarea comuniştilor în anii 1950 (potrivit principiului că acuzarea este la fel de eficientă ca şi condamnarea), politicianul/patronul român nu se rezumă la funcţiile sale, ci este în acelaşi timp vestitorul său. Sau asemenea unui erou din Warcraft 3, Becali este scindat între ucenicul vrăjitor şi avatarul de level 6. Pe de o parte este conciliant ("cum îl cheamă, pe nebunul de Mercury, ăla, homosexualul...), discriminarea este făcută pe tonalitatea nepartizană a celui care ne trage cu ochiul, pe de alta este un adevărat "distrugător", practicând un iconoclasm "furios", care îşi trage forţa dintr-o isterie, afişată la comandă ("Şi homosexualii niciunul să nu mai vină în Ghencea..."). Justificarea acestei poziţii este un hedonism pragmatic: "Mie aşa-mi place, eu plătesc..."

Poţi să-ţi plăteşti un club şi un partid, poţi să plăteşti un gest sau un vot, dar există o limită până la care poţi controla tot ce ai plătit. Limita aceea se numeşte lehamite. În ideea că discursul premodern, care integrează aspectele religioase în structura sa, nu are ce căuta într-o Românie care încearcă de 17 ani să rupă mezalianţele cu trecutul, îi urez domnului Becali să aibă destinul regelui Midas: cu alte cuvinte să se transforme într-o hârtie de 500 de lei, să devină el însuşi obiectul plăcerii sale şi preţul plătit pentru aceasta.

15/3

de Sorin-Mihai Grad

Sunt trei ani de când pe www.egophobia.tk putea fi citit numărul 0 al EgoPHobia. De atunci s-au petrecut multe schimbări la revista noastră, sperăm că majoritatea în bine. Le mulţumesc tuturor celor care au contribuit la EgoPHobia, echipei iniţiale cu care s-a pornit la drum, celor care ni s-au alăturat pe parcurs, celor care ne-au trimis materiale sau feed-back, celor care ne-au citit, celor care ne-au ajutat să ne facem mai cunoscută revista, celor care ne-au sprijinit în diverse feluri şi mai ales cititorilor noştri. Doream iniţial să scoatem 6 numere anual, avem o medie de doar 5, ne-am propus destule alte lucruri din care unele ne-au reuşit, altele nu, n-o să vă plictisesc cu bilanţuri sau discursuri, ideea e că mergem mai departe şi încercăm să facem o treabă bună, iar când nu ne iese se găseşte mereu c(in)eva care să ne determine şi ajute să mergem mai departe.