EgoPHobia #15

~ Lavinia Urcan – Alb/negru
~ Vlad Birdu – the white room; gravity; childhood never ends; ...
~ Sabina Dumitriu – in the end; hoppipolla; air; shhh

Alb/negru

de Lavinia Urcan

Trebuie să recunosc că am rămas puţin pe gânduri când mi s-a propus să scriu despre... fotografie. Un termen foarte vast, pretenţios şi dificil de cuprins în câteva rânduri. Aşa că am să mă limitez la ceva ce mi-a dat mai tot timpul bătăi de cap când a fost vorba să fac o fotografie: să fie alb-negru sau să fie color? O problemă aparent minoră, dar care schimbă total "sensul" fotografiei.

De fapt problema nu este alb-negru versus color ci aceea a oportunităţii de a recurge la trecerea din color în monotonal, ulterior realizării fotografiei. Aici intervine opţiunea autorului şi aici este de fapt dilema lui. În definitiv trecerea la alb-negru este doar o unealtă de lucru în plus în mâna artistului, aşa cum este una dintre dălţile sculptorului sau una dintre pensulele pictorului.

În funcţie de arta vizuală respectivă, "lucrul" se face primordial de la "obiectele" brute, neprelucrate, artistul modelându-le conform viziunii sale. În cazul fotografiei materia primordială este lumea colorata din jurul nostru şi asta face ca modul natural de reprezentare să fie color, trecerea la alb-negru reprezentând o metodă de transmitere (sau accentuare) a unui mesaj. În sculptură procesul este invers, materialul brut este monocolor, uneltele artistului dezghiocând ideea, exploatând textura şi consistenţa acestuia, ca în final să folosească şi culoarea (eventual). În pictură tratarea alb-negru nu există, culorile constituindu-se în însăşi materia primă a operei, consistenţa tuşei fiind eventual unealta de lucru suplimentară. Revenind la fotografie, înţelegerea raţiunilor pentru care se recurge la alb-negru ne poate apropia de punerea corectă a problemei.

Mai întâi, alb-negru are adânci rădăcini, fiind metoda de lucru tradiţională la începuturile fotografiei, trecerea la fotografia color fiind considerată ca o eliberare din constrângerile tehnologice, posibilitatea creşterii complexităţii artei fotografice ducând inerent la multiplicarea căilor de transmitere a emoţiei artistice. De aceea consider că alb-negru este de multe ori o metodă facilă de introducere a factorului temporal în fotografie, foarte multe capcane decurgând din aceasta. Măsura evitării lor defineşte forţa artistului de a nu se banaliza.

Alt motiv al folosirii tratării alb-negru este acela de a "spiritualiza", de a purifica artificial o expresie artistică considerându-se că atingerea esenţelor se face prin restrângerea căilor. Uneori da, de cele mai multe ori însă efectul este departe de cel dorit. De altfel aici întâlnim foarte des tratări monocolore, monotonalitatea fiind asociată (forţat de multe ori, fortuit alteori) cu sentimentele sau stările general umane.

Snobismul, moda, spiritul ludic ("să văd ce-o ieşi") şi corectarea erorilor cromatice sunt alte patru motive de folosire a tratării alb-negru. Nu le discut, deoarece motivaţiile superficiale duc de cele mai multe ori la rezultate pe măsură.

Mai există însă un motiv al folosirii alb-negru'lui şi anume constrângerile interioare ale artistului (sau mai puţin preţios spus - ale autorului), care îi impun renunţarea (temporară) la culoare sau (mai des decât credem noi) la de-saturarea ei în scopul reducerii impactului cromatic.

Odată fotografia terminată, mesajul ei trebuie să poată fi receptat de cel căruia îi este adresat şi anume privitorul. Aici intervine acea fină graniţă dintre o poză bună şi o fotografie - obiect de artă şi obiect al artei. Măsura în care fotografia a putut fi percepută ca un prilej de inducere a unei emoţii artistice defineşte de fapt valoarea ei. Şi asta nu depinde de tratarea alb-negru sau color, ci de succesul artistului în folosirea metodelor adecvate, indiferent care sunt acestea.

Vlad Birdu

[the white room]