~ Ormeny Francisc - Gonoreea Marxistă şi conceptul de simulare la Baudrillard
~ Daniel Stuparu - Fideismul luteran şi gnoza rozacruciană în secolele XVI-XVIII
~ Gorun Manolescu - Richard Rorty şi adevărul
~ Cezar Pricop - Numeri. Note despre Mircea Eliade şi I.P. Culianu [III]
~ Gorun Manolescu - Noema

Gonoreea Marxistă şi conceptul de simulare la Baudrillard

de Ormeny Francisc

 Conceptul de simulare la Baudrillard se referă, în esenţă, la schimbarea (mai precis INVERSAREA) polarităţii tuturor sistemelor. El dă exemplul bombei atomice căreia i-au fost inversaţi polii şi, ca urmare, în loc să explodeze, ea va implode. ("Energies freeze in their own fire(...)instead of a liberating explosion") Această inversare nu e un act gratuit ci are implicaţii sociale menite să satisfacă interese politice globale: nu va mai fi niciodată cazul unui stupid "use-value" a bombei (cazul Hiroshima) pentru că puterile atomice ale lumii s-au maturizat şi au înţeles că este mult mai profitabilă folosirea bombei atomice sub forma de "simplă" ameninţare. Bomba nucleară devine pretextul instaurării unui sistem de monitorizare şi supraveghere globală şi un excelent mijloc de integrare forţată în ceea ce s-a numit "surveillance societies." Supravegherea nu e posibilă decât prin tehnologie şi aici e punctul unde maşina kafkiană a "coloniei penitenciare" îşi atinge perfecţiunea şi e capabila să inscripţioneze mesaje nu doar pe carnea ci şi pe spiritul uman.
Inversarea polarităţii normale a sistemelor are ca rezultat faptul că orice idee sau funcţie, în loc să aibă o traiectorie bine stabilită, anticipabilă şi favorabilă omului, se va învârti în cerc vicios în jurul individului, încarcerându-l. Mesajele din media se întorc mereu de unde au plecat până ce întrebarea ajunge să fuzioneze cu răspunsul ("Întrebarea ta e deja un răspuns!" "Tu eşti răspunsul!") într-o nebuloasă în care nu se mai poate distinge care a fost una şi care alta: formula lui Marshal McLuhan ("The medium is the message") e astfel literalmente realizată. Asistăm la o difuzie amiboidală a mediului în toate interstiţiile socialului. Mediul devine o caracatiţă, o prezenţă alarmantă ce amenintţă să sufoce.
Aşa cum observă şi Baudrillard, acest model al simulării a fost elaborat în sfera politicului.
Romanul "1984" al lui Orwell ilustrează cel mai bine acest principiu.
Trăim printre mulţi critici literari naivi care mai văd şi azi acest roman ca pe o simplă ficţiune îmbătându-se cu iluzia consolatoare potrivit căreia pericolul comunist a murit odată cu Căderea Zidului Berlinului şi cu destrămarea fostei Uniuni Sovietice.
Ideologiile mor dar mentalitatea supravieţuieşte. Comunismul s-a surpat dar marxismul s-a readaptat prin complicate şi subversive recontextualizări ideologice şi folosind corpurile celor mai neaşteptate gazde pentru a-şi executa "mutaţiile". Gazda cea mai neaşteptată este America, ţara în care virusul comunist s-a adaptat sub forma COMUNITARIANISMULUI. Robert Bellah în "Habbits of the Heart" vede comunitarianismul ca fiind o formă de nostalgie după farmecul coeziunilor sociale care existau în cadrul primelor aşezări puritane ale pionierilor colonizatori. Această aşa-zisă "nostalgie" nu e decât un pretext prin care "conducătorul de Partid" de acolo (adică managerul) să-şi calmeze "proletarii".
Ajunge să te plimbi printr-un magazin şi să te vezi filmat de o cameră de supraveghere în timp ce cumperi sau, cum spune Ştefan Bolea, să intri în clădirea rectoratului UBB-ului (a cărui arhitectură e aceea a panaopticonului menit să-şi supravegeze din orice unghi curtea şi învăţăceii ieşiţi la fumat sau la altceva) ca să-ţi dai seama că, spre deosebire de Moş Crăciun, Big Brother există cu adevărat.
Consecinţa inversării polarităţilor e numită de Orwell "doublethink": "abilitatea" de a avea în minte, simultan, două idei antagoniste...şi de a acţiona în virtutea ambelor. (de altfel şi senatorul Joseph McCarthy îi numea pe comunişti "twisted-thinking intellectuals") Aceasta este tehnica Partidului de a distruge capacitatea omului de a gândi individual şi independent. Odată această capacitate distrusă, subiectului îi poate fi inoculat aproape orice, chiar şi atunci când cunoştinţele individuale şi mesajele anterioare ale Partidului se bat efectiv cap în cap cu noile directive.
Purtătorul de cuvânt al Partidului îşi schimbă adesea în chiar mijlocul discursului poziţia ideologică numind adversarul anterior aliat şi aliatul duşman şi apoi iar invers...iar auditoriul îi asimilează "zombificat" şi instantaneu "noile" mesaje fără niciun fel de resentiment ori semn de întrebare; se simte chiar vinovat şi ruşinat că anterior a avut alte convongeri şi plin de recunoştinţă faţă de Partid care l-a "(i)luminat." (la neonul din interogatoriu-"The place where there is no Darkness")
Baudrillard încearcă să spună că acesta nu a dispărut, el doar s-a metamorfozat şi continuă să radieze cu aceaşi intensitate şi la aceeaşi eficienţă. El radiază acum din ecranele televizoarelor, omniprezente în fiecare casă. (exact aşa cum a întrevăzut Orwell) Baudrillard reduce spectatorul la un terminal minuscul aflat în comă şi conectat la ecranul televizorului: această maşinărie de spălat creiere şi de înregimentare îi suge metaforic(dar şi "metaforic",  cum ar spune Linda Hutcheon-în cel mai "ludic" spirit postmodernist cu putinţă de a fi imaginat)  toată energia vie care este de fapt chiar hrana ei. ( ca în filmul Matrix în care oamenii erau cultivaţi pe câmpuri agricole şi foloseau drept surse de alimentare pentru maşini)
Scopul ultim al privirii voyeur-ului este (sau ar trebui să fie) înţelegerea superioară a mecanismelor societăţii. (pe care Max Webber şi alţi sociologi nu le-au putut epuiza/ explica în toate amănuntele lor)
   Voyeur-ul este prezentat de sociologie ca un personaj bolnav mental, psihopat, paranoic, deviant, violent în a-şi satisface curiozităţile patologice.Problema e că aparatul cinematografic îl transformă în fiecare zi şi în fiecare casă pe simplul SPECTATOR în VOYEUR. Prin discursuri "umanitare" de genul "trebuie să fii informat! trebuie să ştii ce se întâmplă în lume! trebuie să-ţi înţelegi societatea! trebuie să ştii adevărul!"-acest aparat îi oferă setul complet de motivaţii pentru a-i calma morala aflată în conflict cu dorinţa perversă de a viola sanctuare străine: motivaţii politice, ştiinţifice, medicale, investigative. (emisiunea"Urmăire Generală") Chipurile, toate acestea ar trebui să ne facă mai sensibili la complexitatea mediului înconjurător.
Dintre toate genurile, comedia merge cel mai departe în perfidie în sensul că NEUTRALIZEAZă pericolele voyeur-ismului şi-l face pe acesta din urmă acceptabil/digerabil în cadrul societăţii sub toate formele sale, fie ele cât de perverse: spionaj politic, erotic, literar chiar.
Realul scop al societăţii cinematice este acela de supraveghere şi disciplinare a maselor prin integrarea lor în aceleaşi şabloane de gândire, în acelaşi unghi din care poate fi privită realitatea, într-un flux comun şi controlat de la "centru" al conştiinţei. Ele spun: a privi la televizor un altul ca tine pus într-o situaţie în care ai putea ajunge şi tu într-o zi e, cu siguranţă, o formă de autodescoperire, de mobilizare vigilentă a latenţelor din tine. Se dezvoltă astfel (deşi artificial) o adevărată logică culturală care a determinat sinele postmodern să-şi interiorizeze privirea investigativă cinematografică: ea e mai mult decât o privire, e un veritabil exerciţiu de putere (asupra celorlalţi şi nu în ultimul rând asupra ta) în cea mai brută şi totuşi cea mai sofisticată formă pe care puterea o poate lua. Mă refer la "fluidul" poetic din priviri ce se poate prelinge în ochii partenerului sau pe care-l poţi "recupera" redirijându-l înapoi la sursă atunci când îl faci să întâlnească suprafaţa oglinzii care ţi-l restituie "bonificat"...oglinda care se poate afla în exteriorul la fel de bine ca şi în interiorul tău. Sub masca ajutorului dat pentru introspecţii "ştiinţifice" ,  televiziunea transformă spectatorul în voyeur, adică într-un participant ACTIV şi voluntar al sistemelor  "partidului" de monitorizare şi supraveghere a socialului. Ea îi distruge, poate, măştile false în spatele cărora se ascundea adevărata sa personalitate, dar în loc să scoată această esenţă la iveală - ea înlocuieşte colecţia anterioară de măşti cu una singură. Această mască "unicat" este cumva o mască "întoarsă": dacă măştile anterioare aveau ca scop păcălirea sistemului, aceasta din urmă e "pusă invers" în sensul că-l păcăleşte pe individul ce-o poartă că este un tip sincer, iar în timp ce el priveşte faţă-în-faţă această mască (în loc să privească din spatele ei, cum ar fi normal), în spatele ei se ascunde chipul diabolic al sistemului ce l-a înregimentat schimbând încă o dată (subversiv) polarităţile. E masca ce s-a lipit definitiv de chip.
De aici totul devine posibil: (să ne întoarcem la Orwell)
Ministerul Păcii va purta războaie, Ministerul Adevărului e conducătorul acţiunilor propagandistice şi a revizionismului istoric, Ministerul Iubirii e centrul unde se concep şi aplică operaţiunile Partidului de torturare şi de pedepsire a proletarilor în scopuri re-educative/recuperatorii. De aceea, "Războiul este Pace" şi pacea, război. Totuşi, dincolo de simpla anagramă, adevăruri cinice şi abisale legate de funcţionarea comunităţilor umane sunt cel puţin sugerate dacă nu chiar aruncate în faţă de Orwell prin aceste formule...situaţie în care nu s-ar mai prea putea vorbi de o inversare a polarităţilor, CI DE O RECUNOAŞTERE A EXISTENţEI UNUI SINGUR POL ÎN LOC DE DOUă: CEL NEGATIV.
O "caricatură din topor" a inversării polilarităţilor e de citit în romanul "Săgeata Timpului" de Martin Amis. Această alegorie macabro-cinică ne arată cu lux de amanunte ce se întâmplă atunci când inversăm, în viaţa de zi cu zi dar şi în Istorie!, sensul normal al lucrurilor.
"Reciclarea" evreilor e mult mai explicit redată în acest nou context al polarităţilor inversate.
Doctorii nazişti făuresc, asemeni lui Dumnezeu, oameni, folosind drept materiale brute gazul, electricitatea, rahatul, focul şi tunetele. Totuşi, rezultatele acestei "noi geneze" nu sunt chiar perfecte:evreicele încă chele şi cu ochii enormi şi nevinovaţi au nevoie, pentru a fi complete, de haine,(contribuţia conducerii Organizaţiei de Tineret a Reich-ului german) de păr, (aici doar bunăvoinţa celor de la Filtzfabrick A.G. din Roth, oraş apropiat de Nurenberg, le-a mai putut salva pe evreice-pentru că ei trimiteau zilnic vagoane şi camoinete pline de păr) de aur, (pe care doctorii nazişti s-au îndurat să-l procure pentru ele:ei şi-au topit bijuteriile ca să le facă evreicelor dinţi de aur). Totuşi, principala atracţie a lagărului au fost câinii care vindecau ori de câte ori aveau ocazia, cu fălcile şi ghearelelor, copiii şi femeile. Doctorii nazişti munceau şi pe  nerasuflate la recuperarea evreilor: extrageau din pieptul lor toate substanţele ce i-au îmbolnăvit (fenol, acid prusic, gazolină şi chiar aer) iar în laboratoare; Unchiul Pepi putea improviza un om din te miri ce nimicuri - pe masă avea o cutie plină cu ochi sşi nenumarate testicule şi ovare gata să-i "completeze" pe evreii cărora le lipseau aceste organe. Femeile arătau cu 20 de ani mai tinere la ieşirea din aceste laboratoare.
În viaţa de zi cu zi a lui Tod Friendly, "le monde a l'envers" are excentricităţile ei:
-la toaleta Tod absoarbe în el însuşi toată mizeria sşi devine un ecologist adevărat şi un purificator al Terrei
-din timp în timp oamenii-şi recuperează tot soiul de lucruri din gunoi: un dinte, o unghie tăiată, ceva păr şi chiar o diplomă de doctor
-la restaurant se scuipă supa înapoi în farfurii iar la magazin vânzătorii le dau bani clienţilor, la schimb pentru produsele aduse
-atunci când se masturbează, Tod îşi recuperează de fiecare dată cu brio (spre uşurarea sa!) acel "the missing component" direct din toaletă
-în fiecare dimineaţă gunoierii împrăştie cu generozitate gunoaiele pe străzi şi-i aduc aminte lui Tod de perioada în care el însuşi fabrica evrei direct din deşeurile naturii...făcându-l să tragă concluzia că gunoiul e supremul material din care e plămădită omenirea.

O altă metodă eficientă de schimbare a polarităţilor sunt reformulările. Puterea politică şi-a dat seama de mult de potenţialul uriaş pe care această "rocadă" îl oferă, de posibilităţile fantasmagorice de readaptabilitate şi recontextualizare ce decurg din această tactică. Am să mă rezum la două exemple: pragmatism american şi comunism evreiesc.(ambele concepte fiind subsumate conceptului mai larg de MATERIALISM)

a)Pragmatism american.
Kant afirma că "intuiţia fără concepte e oarbă, iar conceptele fără intuiţie sunt goale."
Peirce îl reformulează: "materialismul fără idealism e orb, iar idealismul fără materialism e gol." Şi astfel, materialismul american e justificat cu "religiozitate". El ajunge să învingă idealismele din Evul Mediu şi din Antichitate, fără a putea fi redus de criticii săi la mercantilism ori comercialism...tocmai pentru că a acceptat să fie completat cu idealuri. Arta inteligentă a "compromisului" poate fi mai eficientă decât o politică dreaptă bazată pe principii sănătoase. De ce? Pentru că acest "compromis" de fapt e orice numai compromis nu, e un mod perfid de a te folosi de duşman în loc să-l ataci direct. Desigur, ultimul capitol al ecuaţiei îi aparţine Cancelarului de Fier. "REALPOLITIK"-ul face explicit ceea ce Peirce a încercat să ascundă sub artificii de logică şi reformulări: toate valorile trebuie subsumate valorii succes, singura capabilă să-l facă pe om să evolueze.ar trebui atinsă cu maximum de eficienţă fără a ne împedica de sentimentalisme ori criterii de morală.
Şi astfel s-a găsit justificarea pentru primatul, în societatea americană, a elementului economic peste cel social (în ciuda comunitarianismului!) şi politic...şi mai ales pentru politica externă extrem de agresivă.

b)Comunism evreiesc
Hegel afirma că "omul nu e la el acasă în această lume", prin care dorea să spună că, deşi în era modernă omul a ajuns la un nivel nemaiatins anterior de autonomie personală şi de conştiinţă de sine datorită tehnologiilor şi aplicării conceptelor ei în cele mai nebănuite sfere ale socialului, preţul pe care a trebuit să-l plătească a fost alienarea colectivă de instituţiile politice şi culturale. Un om care l-a interpretat corect a fost Herbert Marcuse care în "Eros şi Civilizaţie" arată cum, prin integrarea forţată a omului în inerţia societăţii de consum i se răpeşte acestuia "EROS-ul".
Marx a fost însă de altă părere. Ca hegelian de Stânga, (Hegel a fost apropriat şi de intelectualii de Dreapta) el a tras de aici concluzia că societatea e departe de a-şi fi atins vârful evoluţiei din cauză că a fost impiedicată de politica foarte autoritară a guvernului Prusac, dar mai ales din cauza DIVIZIUNII SOCIALE venită pe filiera industrializării. Tensiunile civice rezultate din polarizarea societăţii în săraci şi bogaţi, în patroni şi muncitori scindează societatea şi o împiedică să evolueze. Socialismul şi desfiinţarea proprietăţii private va asigura din nou o circulaţie fluidă şi eficientă a bunurilor în întreaga societate. Aceste bunuri erau înainte "sechestrate" de proprietarii privaţi care nu le lăsau să circule, aşa cum o minge se blochează uneori într-o grămada la rugby.
Marx regândeşte întregul concept al "alienării".  El spune că munca îi dă omului respect de sine şi o identitate. Omul îşi proiectează în produsul finit al muncii sale întrega creativitate interioară şi-i dă materialitate. Însă când proletarului îi este luat obiectul pe care l-a lucrat (şi în care a transpus o parte din fiinţa lui) de către proprietarul capitalist pentru a fi vândut spre profitul meschin al acestuia din urmă-atunci proletarul se simte DEPERSONALIZAT. El este înstrăinat astfel de împlinirile ce ar putea deriva dintr-o proiectare fericită a creativităţii interioare într-un obiect; înstrăinat de procesul muncii, care nu mai e o căutare interioară ci un mod vulgar de supravieţuire în care muncitorul se "prostituează" în faţa exploatatorului capitalist şi-şi vinde talentul şi energia aproape pe gratis. (devreme ce nu poate să posede produsele muncii sale) Şi toate acestea din cauza "simplului" fapt că mijloacele de producţie nu sunt proprietatea lui. Astfel se justifică atacul asupra capitalistului şi confiscarea prin forţă a mijloacelor de producţie ("naţionalizarea")...din nou, în virtutea valorii "EFICIENţă"(o mai bună circulaţie a bunurilor în societate) şi fără probleme de moralitate. ("Distruge-ţi duşmanul!" spune Marx)
Materialismul istoric al lui Marx
Hegel a avut o viziune dialectică asupra consştiinţei umane pe care o vedea ca pe un proces de evoluţie de la cele mai simple la cele mai complexe categorii de gânduri. După Hegel, gândul omului a evoluat de la cele mai elementare încercări de a înţelege natura obiectelor la cele mai înalte forme abstracte de gândire şi conştiinţă de sine. Istoria funcţionează printr-un proces dialectic similar în cadrul căruia contradicţiile unei epoci sfârşesc prin a da naştere unei noi epoci bazate pe nivelarea şi armonizarea acestor contradicţii. Să se sugereze aici o utopie comunistă a egalităţii între concepte în virtutea căreia s-ar putea face această nivelare?! Oricum, viziunea hegeliană a fost una idealistă pe care Marx a reformulat-o în cei mai materialişti termeni cu putinţă.
Hegel spunea că ideile sunt principalele "unelte" prin care oamenii se "conectează" la lume, că istoria trebuie înţeleasă în funcţie de ideile ce-au definit fiecare epocă.
Marx spune că produsele muncii îi unesc şi interconectează pe oameni, şi că fiecare epocă trebuie înţeleasă şi definită în funcţie de felul în care modurile de producţie sunt organizate în societatea respectivă pentru a satisface nevoile materiale.
Hegel a văzut istoria ca pe o succesiune de idei, Marx a văzut-o ca pe o succesiune de sisteme economice şi moduri de producţie. Hegel a pus accentul pe munca intelectuală, Marx l-a transmutat pe munca fizică şi a creat premisele necesare urii de clasă.
Ura de clasă merge mână în mână cu un alt concept marxist, acela de "fetişizare" a obiectelor , (rezultate în urma muncii) şi împreună au scindat definitiv societatea...şi azi, reminescenţele acestor idei încă mai "reverberează" din toate ungherele şi cotloanele imaginabile şi se materializează în:
-tensiuni familiale în cazul căsătoriilor între parteneri provenind din clase sociale diferite
-aroganţă şi dispreţ al intelectualilor pentru proletari
-invidie şi ură a muncitorului de rând pentru orice om învăţat (la Mineriada din Bucureşti studenţii erau căutaţi pentru a fi decapitaţi pentru simplul fapt că erau intelectuali)
-idei potrivit cărora eşti cu atât mai important/respectat cu cât deţii mai multe şi mai mari case şi terenuri, maşini şi bijuterii (fotbalişti ce-şi spoiesc cu aur maşina[cazul unui fotbalist de la Poli Iaşi] sau îşi fac celulare cu carcasaă din diamante-Adi Mutu)
-abrurizare a săracilor şi, paralel, o justificată frică burgheză în faţa acestei energii tipică "vulcanilor noroioşi" ("şi ceva foarte burghez şi psihanalizabil/se declanşează în mine/un fel de nu sunt mai bun decât vecinul meu/o frică de entuziasmul lor de vermină")- FOOTNOTES Ştefan Bolea-"anxietate burgheză"în Război Civil, Ed. Vinea, Bucureşti, 2005, p.14-15)
-în existenţa a nici măcar unui singur pardit de Dreapta în România şi, mai mult, într-o reţea media subtil dar sigur dirijată de "Partid"
Sămânţa discordiei a fost definitiv şi cu succes semănată. Ceea ce-i uneşte pe Satan şi pe Karl Marx e hemoragia lor comună în ubicuitate: "Îngerii răi, sau demonii, sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. La început au fost îngeri buni, dar folosindu-se rău de libertatea lor, şi răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, din mândrie, au fost izgoniţi din cer. Numărul lor este foarte mare. Unii dintre demoni sunt în iad, alţii pe pământ, unde ispitesc pe oameni, şi alţii sunt în văzduh. Despre aceştia, Sfântul Antonie cel Mare, care avea capacitatea duhovnicească de a-i vedea, spune că <<roiesc în jurul nostru ca păsările prin aer>>. Demonii se mai numesc diavoli, draci, duhuri rele etc. Căpetenia lor este Lucifer sau Satan. Nici lumea demonică nu este o lume haotică, ci foarte bine organizată." (Despre demoni de Pr. Vasile Sorescu)
Organizare perfectă a "muncii", omniprezenţă.sună cunoscut, ce mai!
În cazul lui Marx, ubicuitatea-i este asigurată de canalele media. Astfel, grupurile media vin cu urmatoarea "ofertă":
Media Pro-două ramuri principale
1.CME (companie americană cu sediul în Bermude), Adrian Sârbu şi Ion ţiriac, în top 100, cuprinde ProTv, Media Vision, Reţeaua ProFm
2.Mediafax, săptămânale-regionale editate de Publimedia Internaţional şi Naţional Distribution Group(NDC). În 2004 aveau mari datorii la stat şi erau susţinători ai guvernului de atunci
3.Antena 1, casa de producţie Intact Advertising, Romantic Fm, Jurnalul Naţional şi Gazeta Sporturilor-în "umbra" lor se află familia Voiculescu.Dan Voiculescu este fost aliat al PSD "conjunctural" trecut la Alianţa D.A.
4.Prima TV, Alpha TV, Radio Total, Kiss Fm, Radiostare, Ziua-în spatele lor se află Cristian Burci-simpatizant PSD
5.B1TV vin "la pachet" cu fraţii Păunescu, şi ei simpatizanţi PSD.
Agenţia de Monitorizare a Presei (AMP) consideră că proprietarii folosesc media pentru a câştiga influenţa, că ele nu au fost create pe criterii de profit, ci pentru a ataca adversarii politici. O altă latură "interesantă" e dispariţia emisiunilor specializate de jurnalism de investigaţie de pe micul ecran şi de la radio, referiri la corupţie apărând doar în emisiunile de ştiri. Pot fi invocate motive de genul: lipsa credibilităţii, lipsa bugetelor speciale, jurnaliştii nu au statutul special cuvenit şi cad victime atentatelor, (Iosif Costinaş-Timişoara) lipsa unui acord între asociaţiile de jurnalişti şi editori. (ziariştii pot fi uşor supuşi la presiuni şi demişi) În România nu există prevederi legale prin care instituţiile mass-media să fie forţate să-şi dezvăluie adevăraţii proprietari.

Generaţia noastră va trebui să fie aceea capabilă să opereze MAREA INVERSARE A POLARITăţII: adică reorientarea unui curent "prin definiţie" de Stânga, aşa cum este postmodernismul, înspre Dreapta -  în loc să dirijeze Dreapta înspre postmodernism! (aşa cum unele încercări profund greşite şi cu adevărat condamnabile au încercat să facă) Când vom reuşi să operăm această re-polarizare inspirată atât de Baudrillard cât şi de Orwell îi vom invinge detaşat pe marxişti pentru că vom utiliza chiar armele şi tacticile lor. La urma urmei nu se spune pe gratis "Fight fire with Fire!" (Ucide focul cu Foc! )
Asta e morala corectă ce, mai ales în cazul României, trebuie dedusă din Baudrillard.
Călin Andrei Mihăilescu afirmă: "Nazismul a însemnat estetizarea politicului, marxismul, politizarea esteticului."
Nazismului îi corespunde perioada modernismului cu neplacuta paradigmă a lagărului de concentrare pentru evrei, în vreme ce întâlnirea marxismului cu arta s-a făcut abia în postmodernism şi continuă în transmodernism.
Modelul politic al Naţional-Socialismului a fost Opera de Artă Totală (Gesamtkunstwerk). Politicul era instituit, constituit şi se refonda în mod regulat în şi ca operă de artă. Hitler, soldatul ideal visat de Bismark (corect, ordonat şi disciplinat până la a fuziona cu maşinăria pe care o purta în suflet), era dominat cel puţin în egală măsură de un irezistibil gust melancolic pentru discuţii filosofice până aproape de dimineaţa, discuţii purtate cu picioarele încrucişate poetic peste mânerul scaunului, cu părul aruncat boem şi poetic-visător pe spate, cu înălţătoare imnuri wagneriene în fundal ce cântau mareţia de mult apusă a hoardelor Nibelungilor. Astfel îmbătat dar şi "îmbătat", Fuhrerul încerca să-şi modeleze doctrina politică pe nimicitoarele acorduri wagneriene care mutau astfel pe cu totul alte coordonate întreg conceptul său, îi dădeau mareţie fabuloasă şi proiectau asupra ideilor sale o vrajă păgână. Astfel a filtrat nazismul politicul prin artă, l-a estetizat şi spiritualizat. Nu puţini au fost cei care l-au numit pe Hitler cel mai mare regizor al tuturor timpurilor. El a fost obsedat să pornească războiul ca o epică cinematografică şi a transformat Nurnberg-ul în oraşul marilor demonstraţii din 1934 pentru ca Leni Reifenstahl să îl poată filma. A transformat întreaga Europă într-un imens ecran cinematografic şi, ca un veritabil magician/preot păgân a înfăptuit vraja supremă: a dat posibilitatea "celor din sală" să intre direct pe ecran, a transformat "spectatorul" în "actor"/actant. Dacă stăm să ne gândim la Wagner, nu degeaba George Bernard Shaw spunea despre muzică că e "coniacul blestemaţilor." Din acest punct de vedere, atacul asupra Rusiei a fost mai mult un vis wagnerian scăpat de sub control decât o vulgară ofensivă pentru cucerirea unui teritoriu în definitiv respingător, sălbatic şi barbar atât ca natură cât şi ca populaţie.
Marxismul a mers în direcţia opusă, în sensul că, în loc să-şi pună doctrina în slujba artei, a folosit arta pentru a-şi promova ideile. Arta a fost politizată de marxism, a fost infestată ideologic la toate nivelele. Ceea ce condamna Titu Maiorescu atunci când îi lua apărarea lui Caragiale în faţa celor care i-au acuzat operele de imoralitate ("Poţi într-adevăr să pui intenţionat învăţături morale în gura unor personaje. Acea operă ar fi perfect morală din punct de vedere social, dar profund imorală din punct de vedere artistic. Arta nu e imorală ci amorală.") s-a întâmplat în postmodernism care, dacă nu şi-a însuşit pe de-a-ntregul ideologia marxistă, i-a folosit cel puţin cu succes unele tactici de care s-a cam şi îndrăgostit...Toate operele fotografice şi literare feministe sunt impregnate ideologic, sunt doar pretexte pentru a promova idei politice...şi aici marxismul a învins!
Dacă analizăm puţin "Black Venus" de Angela Carter sau colajul "Rape" de Margaret Harrison, putem vedea cum arta şi respectiv media e subjugată, umilită şi transformată în sclava ideologiei.
Postmodernismul, dacă va reuşi să evite momentul critic de fuziune cu feminismul sau cu un alt curent menit să-i "răzbune" pe ex-centrici şi marginali, se mai poate încă "lăuda" că, mai degrabă avertizat decât înţelept, a reuşit să refuze globalizarea modernă a "marilor teorii." (Hegel, Darwin, Marx, Freud) În lucrarea sa, "Condiţia Postmodernă" Jean Francois Lyotard spune despre acestea din urmă că suferă de "entuziasmul explicaţiilor globale." Postmodernismul se vrea a fi local, pronunţat inductiv şi de o fragmentaritate care face inutilă şi ridicolă orice generalizare a sa. Dar puterea cunoaşterii teoretice stă în generalizare. Orice filosof adevărat va  bifa această afirmaţie!  Iar aici postmodernismul se arată jenant de slab şi "impotent". Va veni probabil un moment de criză, în care postmodernismul va trebui să se salveze virând într-o direcţie sau alta. Cum simpatiile pentru feminism merg mână în mână cu "scuiparea" din ce în ce mai "neruşinată" a ideilor de autonomie estetică propuse de modernism (care pot fi din ce în ce mai greu încadrate în "agresiunea jucăuşă" a comediei/parodiei/pastişei), nu e foarte greu de ghicit direcţia în care acest curent o va lua,dacă nu a şi luat-o deja...
Şi iată că intruziunile gonoreice ale marxismului în feminism n-au fost un joc gratuit; că Înţelepţii Sionişti au mai aruncat din mânecă un AS direct pe masa de joc.
O forţă adevărată, capabilă să dea oamenilor încredere şi un simţ al stabilităţii nu poate emana decât dintr-o Istorie scrisă cu "I" mare. Istoriile scrise cu "i" mic sunt slabe şi neputincioase. (deşi au frumuseţea lor)
Ironic, acest tip de Istorie se profilează în chiar postmodernism de la domnul F.Jameson.(critic marxist) Linda Hutcheon îl atacă perpetuu de-a lungul cărţii ei  ("Politica Postmodernismului") dar, păcatul ei, este că o face în stilul "neputincios" pe care tocmai ea l-a inventat: "ambivalent" şi "jucăuş dedublat".
Copiii doar se joacă  de-a "baba oarba" şi de-a "hoţii şi vardiştii" - pentru că doar mintea neexperimentată a unui copil mai poate accepta dedublările, re-polarizările şi ambivalenţele ca pe ceva "nevinovat". Doamna Hutcheon acuză Stânga şi Dreapta deopotrivă că dau dovadă de fanatism şi că ambivalenţa este soluţia pentru a evita pericolul extremelor. Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, ea însăşi dă dovadă de fanatism şi rigiditate atunci când critică o operă sau alta că "nu e suficient de ambivalentă" şi că, din această cauză, nu poate fi văzută ca veritabil-postmodernistă. Cu alte cuvinte, ea încearcă să impună cu forţa şablonul ambivalenţei peste postmodernism şi aici nu diferă cu mult de cei pe care-i critică. Deşi am putea zice totuşi că dânsa o face din motive de siguranţă. (evitarea pericolului ideologiilor extreme/sufocarea germenilor acestora)
Asemeni poststructuraliştilor care vedeau în limbaj o închisoare, Linda Hutcheon dă în "misticism" şi spune că "nu mai există în epoca noastră niciun loc neutru în care arta să mai poată opera", că trăim într-un cerc vicios al ideologiei, că ieşirea dintr-o ideologie înseamnă automat şi inevitabil intrarea în sfera altei ideologii, că arta nu are de ales decât să-i recunoască inevitabila implicare ideologică şi să opereze conştientă de această implicare a sa. ("postmodernismul e o artă conştientă în interiorul arhivei") De la a spune că arta e de bun simţ să fie conştientă; că alimentează o ideologie (exact ceea ce a visat Marx) şi până la a-i impune artei să adopte o ideologie (pentru că altfel un critic ca Linda Hutcheon n-ar mai vedea în ea o artă ca atare, n-ar mai recunoaşte-o că arta-în lipsa componentei ideologice) nu e decât un singur pas. Acel "loc neutru", chiar dacă ar exista e "avortat" de Hutcheon cu mult înainte de a se naşte, sau dacă există, pur şi simplu nu e recunoscut ca atare.
În această ecuaţie, AMBIVALENŢA ajunge să fie egală nu cu o deschidere benevolă şi pasională faţă de orice, ci cu o CALE DE MIJLOC impusă cu de-a forţa din aşa-numite "security-reasons".
Calea de mijloc nu înseamnă nici pe departe moderaţie, ci MEDIOCRITATE. E adevărat că oamenii sunt esenţialmente caracterizaţi de mediocritate dar e la fel de adevărat că ei sunt cel puţin în egală măsură caracterizaţi de lupta împotriva mediocrităţii.
În capitolul "The remainder" Baudrillard arăta clar cu Restul se substituie "jucăuş"(cum îi place doamnei Hutcheon să spună) dar perfid şi sigur Întregului! El se joacă permanent cu săgeata şi îşi joacă această dedublare până când ajunge să se substituie Întregului, fie şi numai pentru faptul că, nebuloasa pe care a creat-o combinată cu difuzia alarmantă a medului în toate spaţiile ("the medium is the message") face acum absolut imposibilă o re-recunoaştere a lor ca atare. "The Remainder is obscene!" spune Baudrillard.
Heidegger ne avertiză şi el asupra acestui pericol atunci când arăta cum "nimicul este la fel de esenţial ca şi fiinţa pentru că este indeterminat, este substanţa lipsei de substanţă.Ungrund, Urgrund, Abgrund" FOOTNOTES(Ştefan Bolea, Egophobia, nr.1, august 2004, p. 37)
Humboldt propunea metafora actului comunicativ ca act sexual. Când doi oameni participă la un dialog, ei lasă unul în "uterul" celuilalt un conţinut germinativ ce ulterior se va dezvolta asemeni fătului, însă, spune Humboldt, "fără a afecta în mod decisiv personalitatea primitorului", fără a schimba coordonatele esenţiale pe care cel ce-a intrat în comunicare fusese anterior construit. Numai că "fătul" astfel inserat (pe calea dialogului) de către un intelectual marxist în învăţăcelul său este un "făt" diabolic: odată ajuns în uter el comite adevărate canibalisme intrauterine în sensul că mănâncă toţi ceilalţi fetuşi pe care-i găseşte acolo (alias alte idei care-l contrazic pe Marx) şi în cele din urmă, ca în filmul "Alien", îşi devorează brutal gazda după ce s-a folosit de corpul ei pentru a ajunge la maturitate. Filmul "Alien" a fost inspirat din lumea insectelor: VIESPEA îşi injectează mai multe larve în larva mult mai mare de omidă.Larvele de viespe trăiesc un timp în corpul larvei de omidă, se hrănesc din larva respectivă şi, când ajung la maturitate, ies din omida respectivă sfâşiind-o brutal pentru a putea ieşi din carnea ei.
   Fătul marxist e o combinaţie morbidă de pui de cuc şi larvă de viespe. Acest virus a invadat celula media şi-i reglează toate procesele somatice.
Fătul marxist e o combinaţie morbidă de pui de cuc şi larvă de viespe.un HIV în cea mai oribilă formă. Generaţia noastră trebuie să găsească inhibitorul miraculous de replicare virală, să-i "taie" glicoproteinele de aderare şi să-i întrerupă lanţul de ARN.

Fideismul luteran şi gnoza rozacruciană în secolele XVI-XVIII
[interferenţe]

de Daniel Stuparu

„Doch von ganz neuem Sinn wird er durchdrungen,
Wie sich das Bild ihm hier vor Augen stellt:
Er sieht das Kreuz mit Rosen dicht umschlungen.
Wer hat dem Kreuze Rosen zugesellt?“

[Goethe, Die Geheimnisse]

Preambul

Când am început să lucrez la acest eseu, pe măsură ce descopeream noi şi interesante coincidenţe, prea elocvente pentru a fi întâmplătoare, intenţia mea era de a demonstra că luteranismul izvorăşte dintr-o cunoaştere ocultă a realităţii, şi că mistica luterană, deşi se adresa până la urmă celor mulţi, urmărind nu doar emanciparea unor individualităţi izolate, ci a unei întregi societăţi oprimate în ansamblu, avea rădăcinile în acel creştinism esoteric care, de la gnostici până la catari sau valdenzi, şi de la Cavalerii Templieri şi Ioaniţi până la alchimiştii sau astrologii rozacrucieni, a impulsionat mereu istoria din umbră. Acum însă, la finele scurtei mele incursiuni prin veacurile XVI - XVIII, nu mai sunt atât de convins de acest lucru. E greu de zis cine a influenţat pe cine, sau de răspuns la întrebarea: ce a fost mai întâi, oul sau găina? Cert este că între teologia protestantă de tip luteran şi iluminismul rozacrucian au existat întotdeauna de-a lungul acestor veacuri puncte de contact, misterioase coincidenţe şi interferenţe prea evidente pentru a fi trecute cu vederea. Nu mi-am propus aşadar în excursul de faţă altceva decât să atrag cititorului atenţia asupra acestor amănunte recurente de-a lungul a câteva veacuri de istorie europeană, ce vor poate doar să sublinieze o anume simpatie între gnoza Roza-Crucii şi teologia protestantă.

1. Între roza lui Luther şi roza lui Paracelsus

Odată cu sfârşitul "evului întunecat", marcat simbolic de către Comedia Divină dantescă, scrisă în dialectul toscan al limbii italiene, în zorii Renaşterii, regăsim trei tipuri umane distincte ce aveau să devină dominante şi în timpul Reformei: teologul, umanistul şi ocultistul - ilustrate în mod paradigmatic de către figurile unor Luther, Erasmus şi Paracelsus. Vom urmări emergenţa acestora în contextul prefigurat deja, pornind de la întemeietorul Reformei. Este cunoscut simbolul ales de Luther pentru sigiliul său, care a devenit între timp emblema Bisericii Evanghelice de confesiune augustană de pretutindeni. Mai puţini ştiu însă că acesta este în acelaşi timp un profund simbol esoteric. La 8 iulie 1530, Luther îi scrie lui Lazarus Spengler din Nürnberg, într-o depeşă cu caracter explicativ: „Primul element are să fie crucea - neagră - în inimă, care va avea culoarea ei firească. Căci atunci când omul crede din inimă, atunci devine drept. Această inimă trebuie plasată în centrul unei roze albe, pentru a arăta că credinţa aduce bucurie, consolare şi pace... şi de aceea trebuie să fie roza albă, şi nu roşie; căci albul este culoarea spiritelor şi a tuturor îngerilor. Această roză este aşezată pe un fundal de culoarea cerului, pentru că o asemenea bucurie în spirit şi credinţă este un început al bucuriei cereşti viitoare... iar în jurul acestui fundal un inel auriu, sugerând că o asemenea fericire devine veşnică în ceruri, nu are sfârşit şi este mai de preţ decât orice bun sau bucurie, aşa cum aurul este cel mai nobil dintre metale...“

Deja din această explicaţie pe care o dă Luther cu privire la sigilul său, „un simbol al teologiei sale“ după propria-i mărturisire, putem deduce nu doar că el era foarte conştient de fiecare detaliu care apare aici, şi că nici unul din acestea nu este întâmplător, ci şi faptul că Luther era familiarizat cu cunoştinţe care trimit deja către domeniul ocultismului: apare aici distincţia dintre roza albă şi cea roşie, care vor juca mai târziu, la Shakespeare, un rol esenţial în Necinstirea Lucreţiei sau Venus şi Adonis (texte presupuse a fi fost scrise de sau măcar sub influenţa lui Francis Bacon, la rândul său revendicat de către rozacrucieni) simbolizând iubirea sacră şi cea profană, dar şi sulful, respectiv mercurul în alchimie; urmează o altă aluzie alchimică, calificarea aurului drept cel mai nobil dintre metale, afirmaţie care la vremea respectivă nu putea veni decât de la o persoană măcar familiarizată, dacă nu chiar iniţiată în alchimia spirituală despre care au vorbit în mod public un veac mai târziu rozacrucienii în manifestele lor. Aceste amănunte nu au menirea de a dovedi că Luther ar fi fost ocultist, ci simplul fapt că manifesta o anume deschidere şi propensiune faţă de aceste lucruri.

O altă trimitere la alchimie găsim în celebrele Tischreden luterane, unde putem citi: „Îmi place mult ştiinţa alchimiei, şi într-adevăr, aceasta este filosofia anticilor. O agreez nu doar pentru avantajele pe care le oferă în topirea materialelor, decocţia, prepararea, extragerea şi distilarea ierburilor şi rădăcinilor; o apreciez şi pentru alegoria şi semnificaţia secretă, extrem de subtilă, ce face trimitere la Învierea Morţilor şi Ziua de Apoi. Căci, aşa cum într-un cuptor focul extrage şi separă din substanţă celelalte părţi şi poartă spiritul în sus - viaţa, seva şi forţa -, în vreme ce materia murdară şi reziduurile rămân la fund, ca un înveliş mort şi fără valoare; tot astfel şi Dumnezeu, la Ziua Judecăţii, va separa toate lucrurile prin foc, pe cei drepţi de cei necurăţiţi.“

Trecând la Paracelsus, dincolo de aluzia la textul omonim de Borges, care prezintă roza ca pe un simbol al iniţierii, al gnozei - metaforă a desăvârşirii Marii Opere şi a dobândirii Pietrei Filozofale -, subtitlul nostru trimite şi la un pasaj autentic din opera lui Paracelsus, revendicat mai târziu şi de rozacrucieni (Stanislas de Guaita, "Au seuil du Mystčre", 1886): e vorba de un text mai puţin cunoscut ("Prognosticatio Eximii Doctoris Paracelsi", 1530) în care apare imaginea unei cruci duble aşezate deasupra unei roze. (Aceasta ar fi o dovadă - revenind la întrebarea lui Goethe din motto-ul nostru - că această imagine în care se regăsesc atât trandafirul, cât şi crucea, este mai veche decât primele manifeste rozicruciene, apărute la începutul veacului XVII - motiv pentru care s-ar fi putut spune fără tăgadă că aceştia au preluat simbolul de la Luther. Or, Paracelsus i-a fost contemporan, iar pasajul respectiv se regăseşte într-o operă publicată la 1530, an din care datează şi scrisoarea prin care Luther explică semnificaţia sigiliului său prietenului din Nürnberg.)

Deşi la vremea aceea grupul de susţinători ai Reformei din jurul lui Luther era mai degrabă restrâns şi obscur, la fel ca şi primii apostoli în timpul vieţii pământeşti a lui Christos, Paracelsus împărtăşeşte idei de tip evanghelic, vorbind în permanenţă despre puritate, raportarea la Christos şi Sfânta Scriptură. Iată un exemplu, din "Archidoxes Magicae", text ce tratează despre magie, alchimie, medicină ocultă şi filosofie neoplatonică. Textul se deschide prin cuvintele: „După ce am invocat numele domnului Isus Christos, mântuitorul nostru, putem purcede la treabă.“ După care adaugă: „Acum, de vreme ce întreaga artă trebuie învăţată de la Treime, adică de la Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, mântuitorul nostru Isus Christos, şi de la Spiritul Sfânt, trei persoane distincte, dar un singur Dumnezeu, vom divide această lucrare alchimică în trei părţi sau tratate“, cartea încheindu-se cu pasajul: „Cine va descoperi acest secret, şi va dobândi acest dar al lui Dumnezeu, să înalţe laude Tatălui, Fiului şi Sfântului Spirit. Să se roage deci pentru graţia lui Dumnezeu, aşa încât să poată folosi acest secret spre Slava sa şi binele aproapelui său. Fie ca Dumnezeu în mila sa să facă acest lucru posibil prin Isus Christos, unicul său Fiu, amin.“ E vorba aici, de fapt, de un gest ritualic, cvasi-apotropaic, prin care magul circumscrie întregul său tratat alchimic adevărurilor creştine fundamentale.

Tot în această perioadă ne întâlnim cu Albrecht Dürer şi Lucas Cranach, două personaje ale căror picturi sau gravuri mustesc de simboluri oculte şi alegorii, ambii devenind ulterior apropiaţi ai lui Luther şi fervenţi adepţi ai Reformei. Iată deci o zonă de interferenţă cel puţin interesantă, în care creştinismul esoteric, ce se adresa unei elite, şi cel exoteric, destinat celor mulţi, şi-au putut da mâna fără rezerve.

2. Moartea lui Christian Rosenkreuz şi naşterea „micului profet“

Ajungem astfel în secolul XVII, la începutul căruia prezumtivul autor manifestelor rozicruciene se dovedeşte a fi... un pastor luteran: Johann Valentin Andreae. Simbolul heraldic adjudecat de acesta trimite la rândul său la crucea cu trandafiri pe care o întâlnim deja la Paracelsus şi Luther. Interesant e faptul că în biografia (fictivă, după toate probabilităţile şi mărturisirea autorului chiar) pe care acesta i-o face lui Christian Rosenkreuz, Valentin Andreae strecoară tot felul de detalii ilustrative pentru tema pe care am decupat-o în vederea prezentului eseu. Personajul acestuia - adeptul unui creştinism antipapal, deschis faţă de cunoaştere şi teosofie -, se naşte astfel în pădurea Turingiei, în apropiere de Eisenach, acolo unde, între 1521 şi 1522, sub protecţia lui Frederic al III-lea de Saxonia, în castelul din Wartburg, Luther avea să desăvârşească traducerea Noului Testament. Acelaşi Christian Rosenkreuz trece, conform acestei biografii alcătuite de Johann Valentin Andreae, la cele veşnice în 1484 - anul marii conjuncţii dintre Jupiter şi Saturn, pornind de la care astrologii vremii prevestiseră venirea unui "mic profet" ce avea să reformeze Biserica, an în care se presupune că s-ar fi născut de fapt şi Luther. (În paranteză fie spus, Pico della Mirandola, un detractor al astrologiei, la zece ani după ce această conjuncţie avusese deja loc, se întreba cu sarcasm: "Unde este profetul aşteptat?" El însă avea motive personale să discrediteze semnele astrelor: i se prezisese de către trei astrologi că avea să moară înainte de 33 de ani, lucru care s-a şi adeverit de altfel. La fel ca şi profeţia legată de reformatorul Bisericii, 1484 fiind anul în care acesta urma să se nască, nu în care avea să îşi facă simţită prezenţa.) În cel de-al doilea manifest rozacrucian (autorul cărora e presupus a fi tot Valentin Andreae), "Confessio Fraternitatis", se afirmă din nou că adepţii rozacrucieni „cred în Christos, dar îl condamnă pe Papă“ - o dovadă în plus a unei afinităţi la nivelul convingerilor religioase între aceştia şi reformaţii evanghelici. Interesant e şi faptul că mişcarea rozicruciană a dat un nou impuls Bisericii Reformate, ajunse oarecum în impas un veac mai târziu.

3. Lavater, între ocultism şi teologie

Lavater a fost înainte de toate un entuziast pastor luteran. Predicile lui aveau un caracter magnetic, şi de peste tot veneau oameni să îl audă. După Goethe, predicile lui aveau putere de convingere pentru că „el respinge terminologia, vorbeşte din toată inima şi acţionează părând să transpună ascultătorii într-o altă lume, prin aceea că îi conduce în ungherul necunoscut al propriei lor inimi“. Prezenţa lui charismatică e descrisă de titanul de la Weimar în cuvintele: „Neprihănit cum era, reuşea să creeze în jurul lui o atmosferă asemănătoare, de puritate. Deveneai feciorelnic în preajma lui, din dorinţa de a nu-l atinge cu ceva potrivnic sau josnic.“

Cu toate acestea, numele lui Lavater este cunoscut astăzi mai cu seamă datorită contribuţiilor sale în materie de fiziognomie, pe urmele unui adept renascentist al magiei naturale: Giambatista della Porta. De asemenea, Lavater a fost un simpatizant al lui Cagliostro, fondatorul Ritului Egiptean, simbolic, al Masoneriei Gradelor Înalte - în cadrul căreia gradul XVIII este acela de Cavaler Rozacrucian, un semn clar al asumării tezaurului sapienţial rozicrucian de către acest rit masonic.

Lavater a fost apropiat şi lui Johann Joseph Gassner, celebru exorcist (şi preot catolic) al vremii - ale cărui calităţi ieşite din comun Lavater le vedea ca pe un dar divin. Un alt personaj apropiat Bisericii Evanghelice este celebrul savant şi clarvăzător suedez Emanuel Swedenborg, care, în timpul ce lua cina la Gothenburg pe data de 29 iulie 1759, a descris celor prezenţi în urma unei viziuni marele incendiu de la Stockholm, care tocmai izbucnise în acele momente la patru sute de kilometri depărtare. Tot aici îi putem aminti pe descoperitorul magnetismului animal Anton Mesmer, ca şi pe pionierul frenologiei, Franz Joseph Gall - ambii simpatizaţi de către Lavater. Îl regăsim de asemenea, ca în imaginea ce însoţeşte titlul acestui paragraf (un tablou celebru realizat de Moritz Oppenheim), alături de figuri literare sau filosofice precum dramaturgul Gotthold Ephraim Lessing, mason notoriu, sau Moses Mendelssohn, "cel de-al treilea Moise", cum a fost supranumit, sau "Socrate al germanilor".

4. Comunitatea creştinilor, sau de la cunoaştere la credinţă

La începutul veacului XX întâlnim un caz similar în istoria spirituală a Europei centrale: pastorului luteran Friedrich Rittelmeyer (din 1903 - 1916 pastor în Nürnberg, iar între 1916 - 1922, la Berlin) i se cere la un moment dat din partea unei gazete cu caracter religios interconfesional să redacteze un material despre noul curent teosofic, iniţiat cu câteva decenii mai devreme la New York, strămutat între timp la Madras şi Calcutta, care începea să câştige adepţi şi printre tinerii germani aflaţi în căutarea adevărului, fascinaţi de exotismul, adesea superficial, exercitat de către tot ce însemna Orient încă de pe vremea romanticilor.

Un curent distinct pe care trebuia să îl prezinte în cadrul materialului său era acela de dată chiar mai recentă al doctorului Steiner, de factură antroposofică, distincţia majoră dintre acesta şi mişcarea teosofică fiind tocmai componenta de factură rosacruciană pe care o cultiva Rudolf Steiner, în contrast profund cu învăţăturile cu iz oriental despre Nirvana sau Mahatmas predominante în teosofismul Elenei Blavatsky.

În acest fel, Rittelmeyer intră în contact cu teosofia de tip rosacrucian, care îi dă iniţial o impresie de răceală, autentică de altfel, din discursul lui Rudolf Steiner în marginea problemelor religioase şi filosofice ale omenirii. În timp însă, aprehensiunii iniţiale a lui Rittelmeyer îi face loc o deschidere intelectuală prin intermediul căreia sufletului îi este transmis un conţinut spiritual. (Despre Steiner spunea la un moment dat - "Întâlnirile mele de o viaţă cu Rudolf Steiner", 1928: "Nu un pastor, nici un profet: cunoscătorul unei realităţi stătea înaintea noastră"; "o nouă vestire a lui Christos stătea înaintea mea. O nouă vârstă a creştinismului prindea viaţă.")

În urma inspiraţiilor dobândite în cadrul acestor conferinţe, Rittelmeyer avea să fondeze câţiva ani mai târziu Comunitatea creştinilor, o şcoală creştină neoprotestantă de influenţă rosacruciană, fondată la Stuttgart în 1922. Ar fi încă un exemplu al persistenţei acestei conexiuni peste veacuri, a dialogului viu dintre teologia luterană şi esoterismul de tip rosacrucian.

Epilog

E limpede, credem, că există o zonă clară de interferenţă între creştinismul de factură protestantă şi cel de sorginte rozacruciană - chiar dacă cei dintâi pleacă de la credinţă (pistis), iar cei din urmă, de la cunoaştere (gnosis).

Apostolul Pavel, în prima Epistolă către Corinteni (3, 1) face distincţia dintre o învăţătură superficială, adresată „unora încă mici în Christos“, şi una de profunzime, pentru care ucenicii respectivi nu erau încă pregătiţi: „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni spirituali (πνευματικοῖς, spiritalibus), ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni carnali (σαρκίνοις, carnalibus), ca unora încă mici în Christos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum nu le puteţi suferi. Pentru că tot carnali sunteţi.“ Concepţia protestantă, la fel ca cea rozacruciană, pune accentul pe relaţia personală, directă cu Christos, nu pe receptarea misterului la nivel epidermic. Teologia luterană se adresează gândirii, accentuând trecerea de la intelect spre spirit, prin intermediul studiului Scripturii. E un pas către interiorizare şi maturizare spirituală, o pledoarie pentru libertate şi responsabilitate, în cadrul căreia se pune problema întâlnirii individuale, nu la nivel de masă - spirituale, şi nu carnale - cu Christos.

Richard Rorty şi adevărul
~Postmodernitate versus postmodernism [XI]~

de Gorun Manolescu

PREAMBUL

Mai puţin cunoscută, lucrarea lui Richard Rorty (profesor emerit al unei universităţi din USA şi larg cunoscut în cercurile postmoderniste) "The decline of redemptive truth and the rise of a literary culture", Nov. 2000, mi se pare a fixa cât se poate de bine cadrul unei discuţii asupra concepţiei sale în legătură cu adevărul, ironia şi ironismul. Din acest motiv încep o serie de trei articole dedicate concepţiei sale.

DOUă DEFINIţII

Rorty îşi începe lucrarea cu două definiţii (operaţionale).

Prima: "Voi folosi termenul de "adevăr redemptiv" [(lat.) redemptio - mântuire, izbăvire n.m. G.M.] pentru a desemna un set de credinţe care ar pune capăt, odată pentru totdeauna, procesului de reflecţie la ceea ce am putea face cu noi înşine. Adevărul redemptiv nu ar consta în teorii despre cum interacţionează cauzal lucrurile, ci ar îndeplini în schimb nevoia pe care religia şi filosofia au încercat să o satisfacă.A crede în adevărul redemptiv înseamnă a considera că există ceva care stă la baza vieţii umane... ceva care este realitatea de dincolo de aparenţă, unica descriere adevărată a ceea ce se petrece, secretul final".

A doua: "Voi defini "intelectualul" drept cineva care tânjeşte.[după] citirea unui număr mare de cărţi (şi, în cazuri fericite, dispune de banii şi timpul necesar pentru a vizita diferite biserici sau diferiţi guru, a merge la diferite teatre şi muzee.) [pentru] a deveni conştient de un număr mare de scopuri alternative, iar sensul acestui lucru este acela de a deveni un sine autonom".

TEZA

Pe baza celor două definiţii operaţionale (de fapt, ipoteze de lucru) privind adevărul redemptiv şi intelectulalul, Rorty introduce acum teza pe care, apoi, doreşte a o argumenta.

".Intelectualii Occidentului au progresat de la Renaştere încoace, parcurgând trei stadii: (a) la început ei sperau izbăvirea de la Dumnezeu, (b) apoi de la filosofie, (c) iar acum de la literatură", şi, mai departe, detaliază: "(a).Izbăvirea [se realizează] prin intrarea într-o relaţie cu o persoană non-umană, extrem de puternică. [iar] credinţa - cum ar fi credinţa în articolele unui crez - poate fi doar incidentală pentru o astfel de relaţie (ceea ce accentuează faptul că intrarea într-o relaţie cu o persoană non-umană, extrem de puternică se bazează, aproape exclusiv pe experienţă interioară, subiectivă şi nu neapărat pe o religie instituţionalizată, dogmatică n.m. G.M.); (b) Izbăvirea prin filosofie se face prin dobândirea unui set de credinţe care reprezintă lucrurile aşa cum sunt ele realmente. (c) În sfârşit, literatura oferă izbăvirea făcându-ne cunoştinţă cu o varietate cât mai mare posibil de fiinţe umane. (Aici, ca şi în cazul intrării în relaţie cu o persoană non-umană, extrem de puternică, intervine rezonanţa sau consonanţa cu fiecare termen al unei varietăţi cât mai mari de fiinţe umane, ceea ce aboleşte complet - dacă se poate spune aşa pentru accentuarea lucrurilor printr-un pleonasm - ori ce urmă de universalitate existentă încă atunci când ne referim la o persoană non-umană, extrem de puternică, i.e. de natură divină, lăsând frâu unei subiectivităţi totale, n.m. G.M.)".

Şi, mai trebuie reţinut: "Dumnezeu şi Adevărul sunt numele religios şi, respectiv, filosofic" pentru "Adevărul redemptiv".

ARGUMENTAREA TEZEI

Mai departe Rorty îşi argumentează teza, pe scurt, astfel:

(a) Trecerea de la religie la filosofie: "a început odată cu renaşterea platonismului în Renaştere, perioadă în care umaniştii au început să pună aceleaşi întrebări în legătură cu monoteismul creştin, pe care Socrate le pusese în legătură cu Hesiod. Socrate i-a sugerat lui Euthyphron că adevărata problemă nu era aceea dacă acţiunile cuiva erau pe placul zeilor, ci mai degrabă care zei deţineau concepţia corectă despre acţiunile ce se cuveneau a fi făcute. Când această din urmă întrebare a fost încă o dată luată în serios, s-a deschis drumul spre concluzia lui Kant că până şi Cea Mai Sfântă dintre Evanghelii trebuie judecată în lumina propriei conştiinţe", deoarece "Socrate a [mai] sugerat şi că cunoaşterea-noastră-de-sine [nu presupune] ajutor din partea unei persoane non-umane, pentru că adevărul este deja înăuntrul nostru" (ultimul citat este din Kirkegaard, fiind preluat de Rorty).
(b) Începutul sfârşitului filosofiei coincide cu sfârşitul idealismului german şi continuă cu apariţia şi epuizarea materialismului. Astfel, sfârşitul filosofiei idealiste germane apare atunci când "cele mai ambiţioase pretenţii ale lui Hegel pentru filosofi au căzut aproape imediat în opusul lor dialectic. Nici nu s-a publicat bine Sistemul său, că a şi început să fie tratat ca un artefact ce se auto-consumă, ca reductio ad absurdum a unei forme de viaţă intelectuală care brusc părea să fie cu un picior în groapă" şi "i-a revenit lui Nietzsche sarcina să ne spună, în Naşterea tragediei, că premisa comună lui Socrate şi Hegel ar trebui respinsă, şi că invenţia ideii de cunoaştere-de-sine a fost un excelent produs al imaginaţiei, dar care a spravieţuit mai mult decât utilitatea sa". Trecerea de la metafizica idealismului german la metafizica materialistă a apărut "între epoca lui Hegel şi cea a lui Niestzsche [când s-a conturat această a doua mişcare filosofică (i.e. materialistă)], una care se află în relaţie cu Democrit şi Lucreţius. Aceasta a fost încercarea de a pune ştiinţa naturii atât în locul religiei cât şi în cel al reflecţiei socratice [şi] de a considera că cercetarea empirică ne furnizează exact ceea ce Socrate credea că nu poate oferi vreodată - şi anume, adevăr redemptiv. Până la mijlocul secolului XIX, devenise clar că matematica şi ştiinţa empirică aveau să fie singurele domenii ale culturii în care se putea spera să se ajungă la un acord raţional, unanim - singurele discipline în stare să furnizeze credinţe care să nu fie răsturnate pe măsură ce se derulează istoria..Ca urmare, pozitiviştii secolului XIX au tras concluzia că singura sursă disponibilă de acord raţional şi adevăr incontestabil, ştiinţa empirică, trebuie să aibă pur şi simplu o funcţie redemptivă... Acest proiect de conferire a unui statut redemptiv ştiinţei empirice este ispititor pentru două tipuri de intelectuali care există şi în prezent. Primul este tipul de filosof care susţine că ştiinţa naturii ajunge la adevăr obiectiv aşa cum nici o altă porţiune a culturii nu ajunge. Aceşti filosofi merg de obicei mai departe şi afirmă că omul de ştiinţă a naturii este posesorul paradigmatic al virtuţilor intelectuale, îndeosebi al iubirii de adevăr, care nici măcar nu sunt căutate de criticii literari. Cel de al doilea tip de intelectual care continuă direcţiile trasate de pozitivismul secolului XIX, este genul de om de ştiinţă care proclamă că cele mai recente descoperiri din cadrul disciplinei sale au profunde implicaţii filosofice: că progresele în biologia evoluţionistă sau în ştiinţa cognitivă, de exemplu, nu se limitează la a ne spune cum funcţionează lucrurile şi din ce sunt făcute acestea. Ele ne spun, de asemenea, după cum afirmă aceşti oameni de ştiinţă, ceva despre cum să trăim, despre natura umană, despre ceea ce suntem realmente".
(c) În fine, impunerea modului "literar" de a vedea lucrurile a început "să se contureze ca rival al [oricărei] filosofii atunci când oameni ca Cervantes şi Shakespeare au început să suspecteze că fiinţele umane sunt, şi trebuie să fie, dealtfel, atât de diverse încât nu are nici un sens să se pretindă că toate poartă un adevăr unic în inimile lor. Cervantes şi Shakespeare au înţeles sugestia lui Platon [şi anume că premisa filosofiei este aceea că există un mod în care sunt realmente lucrurile.independent de orice nevoi şi interese umane contingente] dar nu au avut încredere în motivele sale. Neîncrederea lor i-a condus la încurajarea diversităţii şi descurajarea trăsăturilor comune - la sublinierea diferenţelor dintre fiinţele umane, mai degrabă decât la căutarea unei naturi umane comune. Această schimbare de accent slăbeşte stăpânirea asumpţiei platonice după care toate aceste tipuri diferite de oameni ar trebui aranjate într-o ierarhie, judecate pe baza succesului lor relativ în atingerea unui ţel unic".

CONSECINţE

Odată argumentată teza (într-un mod mult mai detaliat decât am făcut-o eu anterior, G.M.), Rorty expune consecinţele acceptării ei. Şi abia acum textul său devine extrem de interesant şi actual. Voi enumera numai trei dintre acestea care, însă, mi se par esenţiale.

(a) "În cultura literară care s-a înălţat în ultimii două sute de ani, întrebarea a cedat locul de onoare întrebării "Ce este nou?"..Ea reprezintă o înlocuire dezirabilă a întrebărilor rele ca "Ce este fiinţa?", "Ce este realmente real?" şi "Ce este omul?" cu întrebarea "Are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, fiinţele umane, cu noi înşine?".
(b) Consecinţă a lui (a): o astfel de "idee" nu poate veni decât din absoluta originalitate a unui (evident) nou punct de vedere subiectiv; dar care mai este şi comunicabil "într-un fel". Sau, mai clar: "În sensul în care folosesc eu termenii de "literatură" şi de "cultură literară" [pentru] o cultură care a înlocuit atât religia cât şi filosofia, [este că] nu [se găseşte] izbăvire nici într-o relaţie non-cognitivă cu o persoană non-umană, nici într-o relaţie cognitivă cu judecăţile, ci în relaţii non-cognitive cu alte fiinţe umane, relaţii mijlocite de artefacte umane cum ar fi construcţiile, tablourile, cântecele şi cărţile (sau mixturi ale acestora, n.m. G.M.)".
(c) Şi a treia, consecinţă a primelor două: "pentru membrii culturii literare (i.e. intelectualii) izbăvirea urmează să fie dobândită intrând în contact cu limitele actuale ale imaginaţiei umane. De aceea o cultură literară este întotdeauna în căutarea noutăţii (prin urmare a originalităţii care şochează n.m. G.M.). şi nu încearcă să scape din temporal în etern". Una dintre premisele acestei culturi este că deşi imaginaţia are limite prezente, aceste limite pot fi mereu extinse. Imaginaţia consumă la nesfârşit propriile sale artefacte. Sau, cu alte cuvinte, aşa cum arată Rorty citându-l pe Kierkegaard: "dacă Hegel ar fi scris la sfârşitul lucrării sale "Sistemul logicii" acesta a fost doar un experiment al gândirii, el ar fi fost cel mai mare gânditor care a trăit vreodată. Aşa cum stau lucrurile, nu e decât un bufon". Sau, în reformularea acestei idei de către Rorty: "dacă Hegel ar fi fost în stare să înceteze a mai crede că ne-a oferit adevăr redemptiv şi ar fi pretins în schimb că ne-a oferit ceva mai bun decât adevărul redemptiv - şi anume, o modalitate de a cuprinde toate produsele anterioare ale imaginaţiei umane într-o singură viziune - el ar fi fost primul filosof care ar fi admis că a ieşit pe piaţă cu un produs cultural mai bun decât filosofia. El ar fi fost primul filosof care ar fi înlocuit conştient filosofia cu literatura, întocmai cum Socrate şi Platon au fost primii care au înlocuit conştient religia cu filosofia".

Numeri. Note despre Mircea Eliade şi I.P. Culianu [III]

de Cezar Pricop

Mircea Eliade iubea două femei în acelaşi timp, pe Sorana, o actriţă celebră de la Naţional şi pe Nina Mareş, o femeie divorţată, cu un copil de crescut, o anonimă funcţionară. Merită amintită întâmplarea prin care ea a divorţat. Fostul ei soţ a fost militar de carieră. La Braşov ea se îndrăgosteşte însă de un tânăr locotenent. Soţul ei nu acceptă divorţul, iar Nina părăseşte domiciliul conjugal. Tatăl locotenentului, un general faimos, în încercarea de a-şi salva băiatul, îl trimite cu o misiune la Paris. Acolo, colegii lui, probabil la aranjamentul generalului, îi joacă o farsă: îl îmbată şi îi plasează o domnişoară cu care, în prezenţa consulului şi a martorilor, oficiază căsătoria civilă. "Când ziarele din Braşov au anunţat căsătoria, Nina a avut un asemenea şoc, încât a trebuit să fie transportată la clinică". Urmare a acestei întâmplări, cu toate că s-a convins că a fost o farsă, Nina n-a mai putut să-l iubească şi totul s-a sfârşit. Ce dramă!
Aşadar, Mircea iubea două femei în acelaşi timp. Nu e lumeşte, dar nici neobişnuit: celălalt Mircea, Ciobârcă, amicul meu, m-a convins că, pe când se afla în spital, după tragicul accident, cel mai mult îi părea rău că sunt femei pe care el nu le-a iubit încă - şi s-a făcut bine. De necrezut, s-a şi căsătorit după aceea cu una cu mult mai tânără decât el; a făcut şi un copil; nu cred că soţia lui şi-a dat seama că nu e chiar întreg. Dar asta e altă poveste. Chinuit, Mircea Eliade ia hotărârea de a se despărţi de amândouă. Şi se duce la Nina pentru a-i comunica hotărârea. În camera ei, în timp ce-i vorbea, observă fereastra deschisă de care Nina se tot apropia în timp ce-i zicea: "Mi-e teamă că n-am să mai pot suporta a doua oară...".
Dincolo de o anumită justificare de ordin mistic, mai bine zis metafizic, Eliade face alegerea cea mai convenabilă din punctul de vedere al modului său de a se situa şi manifesta în lume: alege dragostea femeii care trecuse printr-un conflict de iniţiere, victima unor întâmplări paradoxale, o femeie cu energiile lumeşti consumate. Între o dragoste consumatoare şi una de "soluţie ultimă", cum este cea a Ninei, nu prea are de ales. Eliade a înţeles că, de altfel, totul nu era decât o încercare a Mayei de a-l pierde, că destinul lui era de a o face pe ea fericită. Se pare că şi Nina a înţeles asta, pentru că îi spune că ştie că asta este pentru el un mare sacrificiu, dar să nu fie supărat, fiindcă "ştiu c-am să mor tânără...".
... Nina Mareş a murit tânără.
Ar trebui să nu facem abstracţie de faptul romanesc al rândurilor lui, Eliade, totuşi, rămâne un mare romancier, însă o temă justificativă transpare; merită un pic de reflecţie. Comprimă întâmplarea în câteva rânduri accentuând dramatismul, dar poate că ar fi trebuit să adauge că acest "sacrificiu" (sacrificiu între ghilimele, din moment ce câteva pagini mai în urmă Eliade afirmă că o iubeşte pe Nina) i-a asigurat un confort interior agreabil, o libertate după care tânjea atâta; şi-a dominat viaţa de pe poziţii defensive; victimă şi cuceritor în acelaşi timp - şi nu e de colea! Imensa lui bunătate despre care a scris şi Culianu; peredilecţia de a face bine, de a se sacrifica; în plus adnotez şi enunţul săvârşit de atâţia alţi mari autori ce afirmă că au avut senzaţia că nu şi-au trăit propria viaţă, că mereu altcineva a ales pentru ei... (Octavian Paler). Orice om cu principii adânc înfipte în regulile comunitare, cu precepte sociale adecvate, nu ar fi ales-o pe Nina (iată de ce a scris Huliganii). Ani de zile nu a îndrăznit să fie fericit, spune Eliade mai departe, trăia cu sentimentul că şi-a clădit viitorul pe suferinţa Soranei, care nu-şi mai găsea alinare decât în învăţăturile lui Krishnamurti, iată unde stătea la Eliade misticismul. ("...Am ales pe cel mai slab...").
Şi atunci te întrebi: A avut Eliade destin?
Cioran, imediat după ce l-a vizitat Sorana, anunţându-l de decizia lui Mircea, încearcă o analiză în articolul "Omul fară destin", hotărând că "majoritatea oamenilor n-au destin, adică asupra lor nu pluteşte o mare fatalitate"; şi că omul fără destin are o "mobilitate excesivă". Dar, ce e destinul? "În accepţiunea justă, exprimă o fatalitate proprie". Fatalmente, Cioran, la 70 de ani, se îndrăgosteşte. Cinicul, prea lucidul, scepticul, ultimul moralist al secolului XX, se dovedeşte extrem de... mobil când îi mărturiseşte nemţoaicei Friedgard (se putea altfel?), de 35 de ani, că, "aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unui credincios în Nimic..." şi "aş dori să-mi îngrop pentru totdeauna capul sub fusta dumneavoastră". Într-adevăr, Cioran a avut mult mai mult destin decât Eliade. În anul 1935, când scria articolul respectiv, n-a realizat că, de fapt, despre destinul lui scria... Cum să nu-l iubeşti pentru asta?! Închid paranteza.
Şi totuşi, ce e destinul?
E particular, înainte de toate. După moartea lui Nae Ionescu, soţia acestuia cedează proprietatea ziarului Cuvântul Mişcării legionare, respectiv lui Horia Sima. În aceeaşi perioadă inginerul Malaxa donează şi el "pachetul de acţiuni al Imprimeriilor Adevărul şi Dimineaţa din Strada Sărindar, achiziţionate de el de la grupul care le deţinea până atunci" -  după cum mărturiseşte comandatul legionar în Era libertăţii. Statul Naţional-legionar. Malaxa a fost avertizat din timp asupra mersului istoriei de către anglo-americani şi pleacă exact la momentul oportun, pentru el, din România, vânzându-şi la timp unele dintre afaceri. Eliade, din Portugalia, este ajutat de către fostul ataşat cu afaceri la Bucureşti, pe nume Spitzmüler, care îi obţine viza franceză. Părăseşte Portugalia la 16 septembrie 1945. Are loc Conferinţa de Pace de la Paris. În această perioadă Eliade primeşte un telefon de la Al. Rosetti care intenţiona să-i încredinţeze o catedră la École des Hautes Études. Ministerul Educaţiei Francez cere avizul Legaţiei Române care, bineînţeles că este negativ, aşa că Eliade pierde postul, dar câştigă altceva. Anton Galopenţa, care făcea parte din staful tehnic al delegaţiei române la Conferinţa de Pace condusă de către Ana Pauker se întâlneşte cu Eliade şi află "că expediase fostului său profesor, Joachim Wach, cele trei volume ale revistei "Zalmolxis"". Plus o. scrisoare de recomandare. În 1950, când se vor întâlni la Ascona, în Elveţia, unde Eliade participa ca membru al grupului Eranos al lui Jung, cu profesorul de religie al Universităţii din Chicago, Anton Galopenţa va fi fiind arestat. Eliade adaugă în paranteză, insinuant, că soţia lui a fost chemată să-i identifice corpul, câţiva ani în urmă. La mortea lui Joachim Wach, în 1956, Eliade preia catedra de religie de la celebra universitate americană (unii spun că cineva a donat un milion de dolari pentru instituirea aceastei catedre; alte voci vorbesc şi despre acordarea cetăţeniei americane lui Eliade, în regim de urgenţă, din raţiuni politice, în încercarea autorităţilor americane de a construi un guvern românesc în exil, zvonuri care nu vor fi probate niciodată, dar foc fără fum nu se poate!). Dar legăturile lui Malaxa cu serviciile anglo-americane sunt mai mult decât o certitudine. În Memorii, Eliade scrie că: "Sugerasem, deocamdată, înfiinţarea unei asociaţii "Mihai Eminescu" care să organizeze conferinţe publice şi să editeze o revistă literară ("Luceafărul"), precum şi un număr de burse pentru studenţii săraci şi anumiţi intelectuali lipsiţi de mijloace". Dar de unde bani? "Între timp, industriaşul N. Malaxa, care părăsise de curând ţara, a pus la dispoziţia generalului Rădescu o parte din suma încasată prin vânzarea faimoaselor Uzine Malaxa şi depusă în Elveţia". Mai adugă, în paranteză: "După câţiva ani, organizaţia americană Free Europe va încuraja şi susţine Comitetele Naţiunilor Captive". Probabil când s-or fi epuizat fondurile Malaxa.
Când interesele o cer, e chiar indicat să te foloseşti de "slăbiciunile inamicului", de toate cele ce îţi dau voie să deţii controlul, şi nu trebuie să primeşti lecţii de la vreun guru, ori să toceşti manuale: adevărul e atât de evident încât, de aceea, este cu mult mai greu credibil, pentru că îi lipseşte "funcţia bliţului". E o teorie.
Virgil Ierunca, care înainte de a părăsi România a fost atât de... socialist, şi a şi rămas aşa, o mărturiseşte fără tăgadă: "Am aflat pe căi ocolite - sunt indezirabil politic. E drept că situaţia nu e lipsită de ironie care până la un punct mă încântă: aş fi, care va să zică, nici mai mult nici mai puţin decât... criptocomunist! Dacă mai pun la socoteală că nu sunt singur în această situaţie, ci în bună companie - Eliade e şi el indezirabil ca de dreapta". Ei bine, americanii s-au folosit cu vârf şi îndesat de toţi aceşti "indezirabili". Aşa cum Eliade s-a folosit de legionari, reciproc, aşa şi de el s-a folosit altcineva. E un principiu al vaselor comunicante aplicat naturii umane.
În perioada în care Eliade înfiinţa asociaţia "Mihai Eminescu" la Paris, în România, în volumul omagial dedicat aniversării a 100 de ani de la naşterea poetului, în prefaţă, Mihai Beniuc scria: "Unii vedeau în opera sa pesimismul metafizic rupt de contingenţele istorico-sociale, alţii naţionalismul şovin şi, după împrejurări, făceau din el steag al estetismului pur sau al reacţionarismului huliganic - două arme de luptă ale burgheziei şi moşierimii. (...) prin ereditate, era predestinat să fie aşa cum a fost şi să sfârşească aşa cum a sfârşit" (subl. mea, P.C.). Găsim aici o altă definiţie dată destinului. Iată cum, în cea mai aprigă prigoană sovieto-comunistă, din interiorul ei, Mihai Beniuc a fost cel mai imparţial dintre toţi. Cu o singură excepţie: omite evocarea caracterului creştin-ortodox al vieţii lui Eminescu. Nu întâmplător. Eminescu stătea şi stă foarte confortabil în Biserica Ortodoxă Română.
În BOR, Eminescu e mult mai tare decât Iisus; despre Iisus s-a spus cam tot ce s-a putut spune; despre Eminescu se mai dezbate încă, mai sunt încă multe de revendicat. E mult mai periculos să-l "interpretezi" pe Eminescu decât pe Iisus; e mult mai profitabil să te declari eminescolog decât teolog; primul patriarh al României, Miron Cristea, a fost, înainte de toate, eminescian; eşti mult mai român dacă reciţi din Eminescu decât dacă ştii "Fericirile"; patria e mult mai eminesciană decât ortodoxă; când Nae Ionescu vorbea de "Dumnezeul românilor", se referea la el; de Eminescu poţi să mori, din Iisus poţi cel mult suferi şi înşiruirea etatizantă ar putea să mai continuie, dar mi-e frică deja. Contrar tonului persiflant, nu e decât o constatare. În anii '80, când rabinul Moses Rosen a luat în discuţie naţionalismul lui Eminescu, BOR-ul s-a clătinat. Părintele Gheroghe Calciu s-a dus la Eliade să-l roage să ia poziţie împotriva acestei campanii de denigrare. Concilierea nu se făcea în jurul bisericii, ci prin Eminescu.
Când, după moartea lui Eliade, părintele Calciu a constatat că Eliade se arsese necreştineşte, a găsit o explicaţie: Culianu l-a ars în pofida vrerii savantului şi în complicitate cu Cristinel, văduva lui Eliade, care se revolta ori de câte ori auzea de legionari (părintele Calciu l-a vizitat pe Eliade însoţit de fraţii doctori Ronnett, legionari notorii). Culianu, cel care ia trimis un articol lui Radu Tudoran, rămas inedit, în care afirma că dacă Eminescu ar fi fost contemporan cu Eliade ar fi fost cu siguranţă legionar. Şi el.
Confuzie, dar!
BOR-ul s-a străduit dintotdeauna să scoată din sufletul românesc toate acele supersitiţii şi credinţe care sunt în afara zonei creştinismului. Zeci de ani, de exemplu, s-a străduit să schimbe mesajul "uratului" din preajma crăciunului care e un obicei păgân, preagrar; a colivei mortuare; să exorcizeze dansul căluşarului; să schimbe semnificaţia ouălelor roşii care sunt un ritual al unui cult al fecundităţii şi multe, multe altele. Mai amintesc doar semnificaţia ezoterică a plantelor medicinale. Creştinarea poporului român s-a făcut la limită şi doar printr-un imens compromis: au trebuit acceptate toate aceste superstiţii. Legătura dintre BOR şi Mişcarea legionară s-a făcut numai prin ceea ce se numesc "preoţii de mir". Conferinţa tinută de George Racoveanu în faţa grupului legionar Weimar-Buchenwald în seara zilei de 15 martie 1943 este cea mai concludentă. Aici el vorbeşte despre aceşti preoţi de mir care sunt mult mai aproape de sufletul poporului român decât BOR-ul. Aşa i se dă până şi crimei o justificare. Iertat să fie citatul prea lung:

 "Căci, iată, dacă un ins singuratic a ucis, fără voie, ori în legitima lui apărare, Biserica îl opreşte de la împărtăşanie vreme de 10 ani de zile, ca UCIGAŞ. Pe cei care ucid însă - cu bună ştiinţă - pentru salvarea comunităţii de destin, pentru salvarea naţiei, aceeaşi Biserică ecumenică îi opreşte de la Împărtăşanie vreme de 3 ani, ca pe nişte NECURAţI CU MÂINILE. Şi cu aceasta punctul nevralgic al problemei noastre este atins. (...) Patriarhul e si prim-ministru, în numele căruia se fac toate; de la care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri! În palatul Patriarhiei, în ziua de Paşti a anului 1938, Patriarhul acesta rosteşte, în faţa a 60 de preoţi veniţi să-i ureze viaţă cu pace si iertare tuturor, potrivit cântării Bisericii "Să iertăm toate, pentru Înviere", sentinţa: "mai bine să moară unul pentru popor" (Patriarhul Miron se dovedea a fi om umblat prin Scriptură). Cel ce batjocorea Evanghelia prin chiar faptul îndeletnicirii lui cu - aducea, aşadar, citat din Evanghelie! El adăuga, pentru a întări cuvântul, că în vinele Căpitanului " nu curge un strop de sânge românesc". Sfatul lui a fost chiar în cursul acelui an: Căpitanul a ţinut naţiei cel mai mare discurs al său. Şi cel din urmă. Urmaşul în cinste al Patriarhului Miron, Patriarhul Nicodim, avea să procure guvernului, în toamna anului 1939, tot din scriptură, o motivare a îngrozitoarelor asasinate comise în acea toamnă. Si toate acestea nu pentru vreun temei doctrinar, că aceasta nu era măcar cu putinţă. Ci pentru că aşa cereau cei ce-i făcuseră episcopi şi patriarhi; aşa cerea guvernul. Au ieşit atunci din rânduri călugării si preoţii de mir cei săraci. Călcând disciplina călugărească şi ascultarea preoţească, părăsind pe păstorii cei năimiţi, ei au îmbrăcat cămaşa verde, au înfruntat primejdia, au plătit cu viaţa credinţa lor. Şi au spălat, astfel, ruşinea de pe obrazul clerului Bisericii româneşti din al 4-lea deceniu al veacului XX".

Aşadar, cât paradox, singurul gest cu adevărat creştin este să învinueşti BOR-ul, de fapt, de toate tarele poporului român. Sub acest aspect, Eliade suportă exact aceleaşi consecinţe. Cum? Prin "Asumare". Cei care nu înţeleg acest lucru se salvează dorindu-şi să devină... evrei. E vorba de legea compensaţiei. Prin teoria lui Cusanus, coincidenţa opuselor, toţi sfârşim ca evrei, într-un fel sau altul, mai precis ca Iuda: e un mesaj ce depăşeşte înţelegerea umană. La urma lucrurilor, noi, oamenii, l-am răstignit pe Iisus.
Sau nu e decât influenţa lui Sorin Alexandrescu, care nu admite despărţirea celor doi, Eliade de Culianu, sau invers.
Note
Mircea Eliade, Memorii (1907-1930), vol. I, op. cit., p. 262.
Id., p. 286.
Id., p. 287.
"Dosarele" Eliade, vol. I, vol. cit., pp. 85-90.
Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă, Editura Humanitas, 2002, pp. 189-191.
Mircea Eliade, Memori, vol. II, Editura Humanitas, 1991, p. 87.
Op. cit., p. 96.
Id. Virgil Ierunca, Trecut-au anii., Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 248.

Noema

de Gorun Manolescu

Articol [apariţie de carte şi solicitare de lucrări]

A apărut NOEMA, vol. VI, 2007.

Pentru a nu abandona de la început cele ce urmează vă anunţ că publicaţia se doreşte (şi a început să devină) un proiect deschis pentru publicarea, sub formă tipărită, şi a lucrărilor unor egophobici, precum şi a altora care publică on-line, pe alte site-uri.

Şi acum, câteva informaţii succinte. Publicaţia este un volum periodic, cu frecvenţă anuală (prima apariţie a fost cea din 2002), editat în limba română, de Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) şi Grupul de Cercetări Interdisciplinare ale Academiei Române.

În general, fiecare volum conţine între 200 şi 300 de pagini.

Încă de la început s-a plecat de la premisa că orice carte, dacă nu este citită, nu există. Şi NOEMA există. Ajungând acum la a şasea apariţie. Colegiul de redacţie este alcătuit din personalităţi din mediul academic şi universitar, iar acestea au fost selectate cu grijă de iniţiatori (Acad. Mihai Drăgănescu, directorul publicaţiei şi subsemnatul, redactorul şef) astfel încât, pe lângă prestigiu şi competenţă, să posede şi ceea ce se numeşte "o minte deschisă".

De asemenea, având în vedere interesul din ce în ce mai pregnant al unor personalităţi din diasporă de a-şi menţine şi dezvolta legăturile cu mediul cultural românesc, s-a sperat (şi s-a dovedit) că ele şi-au găsit, în paginile publicaţiei, un cadru cât mai propice de manifestare.

În acelaşi timp, mizându-se pe necesitatea ca tinerii înscrişi la diverse forme de învăţământ postuniversitar (îndeosebi masterat şi doctorat), dar nu numai, să-şi găsească o oportunitate de a publica, pe "hârtie", lucrările într-un periodic de prestigiu, NOEMA a introdus o secţiune permanentă, intitulată "Altă generaţie". Şi lucrul s-a dovedit benefic. Câteva exemple: Gabriel Troc cu "Antropologia postmodernă", un preambul consistent de 38 de pagini al unei cărţi, cu acelaşi titlu, publicată ulterior la Polirom; Ştefan Bolea ("Imaginea divinităţii la Blaga"), Daniel Sur ("A treia cale"), Lucian Mareş ("Deconstructorul") - ultimii trei din redacţia Egophobiei; în fine, în acest volum, al VI-lea, Maria-Mihaela Sârbu publică lucrarea "Cultura - o problemă de matematică în termeni de adevăr, alternativă şi interpretare" - 55 de pagini, text apărut, mai întâi, pe Agonia. Toate aceste texte au fost postate, mai întâi, pe site-uri on-line. De fapt subsemnatul a remarcat pe internet lucrările şi le-a solicitat autorilor publicarea lor (revizuită) în NOEMA.

Ca "egophobic", m-am gândit că este nu numai datoria, dar şi plăcerea mea de a-i invita pe membrii interesaţi ai revistei să propună colaborări. Şi invitaţia se adresează, îndeosebi, celor cu preocupări pe domeniul epistemologiei. Nu vă faceţi probleme. Limbajul în care sunt scrise contribuţiile poate fi, chiar este de dorit (să fie) cât mai atractiv pentru a se adresa unui număr cât mai mare de cititori. Este chiar cheia succesului de care se bucură NOEMA. Cât priveşte conţinutul lucrărilor, el trece (sau nu) de filtrul riguros al recenzorilor publicaţiei.

NOEMA apare o dată pe an. Viitoarea apariţie a vol. VII, 2008 e prevăzută pentru lunile aprilie-mai 2008. Aşa că până atunci este suficient timp pentru primirea textelor propuse spre publicare. Trebuie totuşi menţionat că până la primirea recenziilor fiecărui articol în urma cărora se ia decizia publicării lui (sau nu), apare un interval cam de o lună de la data sosirii textului la redacţie.

Mai adaug:

NOEMA beneficiază de o sponsorizare generoasă. Menţionez, printre alţii: PETROM, Universitatea "Vasile Goldiş" din Arad, Computer Sharing Bucuresti, Institutul de Inteligenţă Artificială al Academiei Române cărora, pe această cale, le mulţumesc, cum am mai făcut-o şi în alte rânduri.

2.  Editura cu care lucrăm este "Cartea Universitară", care asigură condiţii grafice performante de editare, precum şi o difuzare corespunzătoare.

3.  Se fac, în prezent, diligenţe pentru înscrierea publicaţiei în CNCSIS (CONSILIUL
NAţIONAL AL CERCETăRII ŞTIINţIFICE DIN ÎNVăţăMÂNTUL SUPERIOR) pentru includerea în baza de date SIS a Institutului pentru Ştiinţa Informaţiei din Philadelphia ISI - Thomson, sau includerea în baze de date internaţionale de prestigiu care indexeaza rezumatele articolelor (INSPEC, VINITI, MEDLINE, etc.)

4.  Amănuntele tehnice privind forma de prezentare a materialelor propuse spre
publicare se pot obţine, la cerere, prin trimiterea unei solicitări la adresa  gmnoema@yahoo.com.


Vă aşteptăm,

Gorun Manolescu
redactor şef al NOEMEI


P.S.

Din Cuprinsul NOEMEI, vol. VI, 2007

G. G. CONSTANDACHE - Preistoria sufletului la C. Bălăceanu-Stolnici......181
IONUţ ISAC - Etica cercetării şi aspiraţia ştiinţei spre completitudine......191
GORUN MANOLESCU - Empirismul pozitivist, astrofizica şi logica intuiţionistă.....204
NICOLAIE BULZ - Interfaţa om-maşină şi gândirea sistemică (II)........215
ANA BAZAC - IT şi ştiinţa veselă......238
GEO SăVULESCU - Realitate şi imaginaţie.....251
MARIA-MIHAELA SÎRBU - Cultura - o problemă de matematică în termeni de adevăr, alternativă şi interpretare..267