~ Jean-Lorin Sterian – Prezentare
~ Andrei Voica – Jean-Lorin Sterian - caricatură
~ iQ666 & Sorin-Mihai Grad – Interviu cu Jean-Lorin Sterian
~ iQ666 – Hazard, vânătoare, clopote, postume, lorgean, ce-ar urma?
~ Petrişor Militaru – Cum a ieşit scriitorul la vânătoare
~ Diana Todea – Cum se poate descrie o viaţă haotică, lipsită de sens, banalizată în cotidianul depăşit de istorie?
~ Axel H. Lenn – Cinicii nu se sinucid decât accidental
~ Sorin-Mihai Grad – Ultima zi de starshitting, prima noapte în deşert
~ Jean-Lorin Sterian – Omul ireproşabil
~ Jean-Lorin Sterian – Cecitatea Mătuşii Martha
~ Jean-Lorin Sterian – Moarte în doi
~ Jean-Lorin Sterian – Trei pe o bancă

JEAN-LORIN STERIAN - PREZENTARE

EgoPHobia #15 vă aduce un invitat care şi-a lansat deja un volum de postume. Nu vă alarmaţi, Jean-Lorin Sterian e viu şi scrie în continuare, prin reviste pentru a trăi, pe blogul său www.ublog.ro pentru că e aproape dependent de el, scenarii de filme pentru că are idei şi povestiri pentru un viitor volum din care a scris până acum cam jumătate din textele necesare. Ba şi-a lansat recent şi primul roman, "Lorgean", a patra sa carte după volumele de povestiri "Baltazar şi Hazardul" (Editura "Metafora", 1997), "Scriitorul a ieşit la vânătoare" (Editura "Pro Logos", 2001) şi "Postume" (Editura "Amaltea", 2003), la care se adaugă micro-romanul "Clopotele bat fără noimă" (Editura "Noesis", 2001) apărut doar în format electronic. Dacă nu le-aţi citit, îl cunoaşteţi poate din "Playboy", "24fun", "Omagiu" sau alte reviste prin care a scris sau a ajuns până la voi savuroasa sa demisie intitulată "8 ore (maybe someday)" care a circulat acum câţiva ani pe internet. A făcut parte din trupa de playback "Grupul Sanitar" cu care a scos albumul "Playback Superstar" şi despre care a produs recent documentarul "Lecţia de playback". E pasionat de filme, iar mai nou s-a apropiat şi de producerea lor, ca scenarist, dar şi ca regizor, deocamdată al scurtmetrajului "Principiul dragostei comunicante". Un scriitor atipic pentru agitata lume literară românească, Jean-Lorin Sterian ne-a răspus foarte prompt şi amabil la mesaje, solicitări şi interviu, ba chiar ne-a trimis pe propria-i cheltuială cărţile de povestiri. Ne-a făcut plăcere să colaborăm cu el şi sperăm să vă placă şi vouă ce puteţi citi mai jos.

[desen de Andrei Voica]

Interviu cu Jean-Lorin Sterian

de iQ666 & Sorin-Mihai Grad

EPH: Ce te-a determinat să te apuci de blogging?

JLS: Un amic îşi dorea să facă un portal de blogguri care să abordeze diferite teme, maşini, publicitate, mondenităţi... Mi-a spus că e o chestie care nu aduce bani, cel puţin nu în primul an... genul meu de afacere. El a ales şi numele: ublog, ceea ce ar fi însemnat că trebuie să mă axez pe chestii urbane. Eu l-am transformat într-un fel de jurnal. După 6 luni de scris pe blog, habar nu aveam că există comments on moderation; scriam la perete, pentru mine. Abia în ultimele trei luni am început să mă simt "blogger". În mai multe recenzii la "Lorgean", romanul e considerat o extensie a bloggului, deşi cartea a fost scrisă cu mult timp înainte de a avea blog (deschis în august 2006). Cert e că bloggul mi-a ucis jurnalul, pe care-l ţineam de la 14 ani. Notez tot mai rar în el, doar chestii extrem de intime. Am ajuns la blogging din întîmplare, aşa cum s-a întîmplat cu toate lucrurile care au ajuns să-mi placă foarte mult.

EPH: Am citit pe ublog.ro următoarele "încep să cred că blogul devine artă, pentru că necesită mai multă transpiraţie decît inspiraţie". La tine ce e?

JLS: Am perioade în care abia aştept să ajung acasă ca să scriu pe blog despre ceea mi s-a întîmplat în ziua respectivă. După zece luni de blogging nu m-am plictisit. Cel mai mare cîştig este feedback-ul... de care, în general, un scriiitor nu prea are parte. Pe de altă parte, bloggerul e o creatură de tip nou, s-a întrupat o comunitate cu reguli şi trăsături care încep să se definească, mi se pare fascinant să fac parte din ea, chiar şi asa, într-un fel autist. Unele idei, dintre cele care îmi vin în timp ce scriu pe blog, se transformă în articole, în special pentru 24fun.

EPH: Ai un loc pe internet unde scrii neştiut şi pregăteşti o nouă carte?

JLS: Nu. Nu mă dau în vînt după dedublările evidente. Am cunoscut oameni care pe blog sînt complet diferiţi de cum sînt în realitate. Dar aş semna o carte cu un pseudonim. De fapt şi numele meu sună ca un nume de scenă.

EPH: De ce ţi-ai pedepsit personajul din "Lorgean" să asculte Manowar?

JLS: The Gods Made Heavy Metal And They Saw That It Was Good! O, God, I love Manowar. Cum să nu te atingă asemenea versuri? Imaginaţi-vă 4 tipi îmbrăcaţi în piele care cîntă despre puterea neştirbită a rock-ului, despre războinici neînfricaţi, roţi de foc, curaj, regate de apărat, onoare şi alte caduce chestii cavalereşti. În 2007! Îmi place tot ce e pulp.

EPH: Ce are secta Anei cu restul cărţii "Lorgean"?

JLS: La un moment dat, în prima parte, personajul afirmă în timpul unei şedinţe de redacţie că are un subiect bun, despre o sectă de femei care oficiază sacrificii masculine. Personajul vorbeşte despre el ca fiind un scriitor care nu se poate manifesta pentru că face jurnalistică. Povestea sectei este o mostră din proza lui, exemplificarea modului în care tratează literar un subiect de presă.

EPH: De ce ai preluat în roman idei, personaje, chiar fragmente întregi ("8 Ore") din celelalte cărţi ale tale în roman? N-au fost exploatate suficient până acum, s-au potrivit foarte bine aici, ai construit romanul pornind de la ele,..? E de fapt toată opera ta este un puzzle sau personajele ţi-o cer să apară şi în alte locuri decât cele unde sunt principale?

JLS: În prima formă, cea de pe site, "8 ore" a fost, într-adevăr, o reacţie la nişte evenimente reale, una cît mai literară, sper. "8 ore" a fost punctul de plecare pentru Lorgean, aşa că am păstrat-o, într-o variantă rescrisă, cu mult mai multe elemente ficţionale. Numele reale nu se mai justificau, pentru că e un roman şi nu un reportaj despre viaţa chinuită a unui angajat. Sper să rămînă ca poveste universală despre munca într-un birou/redacţie. Ca serialul "The Office", în care există caractere inspirate din oameni reali. În general, indiferent de stilul şi tema abordată, tot ceea ce scriu, şi mă refer şi la texte de piese sau scenarii, aparţine unui puzzle. Am o hartă cu legăturile dintre personajele şi conexiunile spaţio-temporale dintre texte. Unele poveşti se transformă în scenarii şi invers. În filme, folosesc muzica din Grupul Sanitar, iar acum fac un documentar despre acea perioadă care mi-a mai inspirat şi cîteva povestiri.

EPH: Ce-a zis Boe' când a citit "8 Ore"? V-aţi mai întâlnit de atunci? De ce i-ai schimbat numele în roman?

JLS: Cred că a citit-o. Nu-i ştiu reacţia, dar nu s-a bucurat, desigur. Sper că a apreciat-o din punct de vedere literar, doar s-a ocupat de critică pe vremuri... Ne-am întîlnit de multe ori de atunci, după o perioadă în care nu ne-am salutat. Ne strîngem mîna, vorbim. De altfel, a scris cîteva rînduri despre "Lorgean" în Playboy, absolut decente. Jos pălăria! Oricum, din momentul cînd este ficţionalizat, un om îşi pierde pentru mine realitatea. Am o reacţie ciudată cînd mă reîntîlnesc cu oameni care au devenit personaje, mi-e destul de greu să le mai accept existenţa reală.

EPH: Personajele tale se plimbă prin povestirile şi romanul tău. Când le ucizi o faci definitiv, scapi de ele şi le laşi să dispară sau doar în textul respectiv mor?

JLS: Personajele mele nu prea mor. Cel mult, sînt supuse uitării, chiar şi de către autorul lor.

EPH: Dă-ne te rog un exemplu de povestire scrisă de tine care conţine o întâmplare 100% adevarată. Să nu ne zici că "Vânzătorul de noapte" :)

JLS: Tabelul cronologic din Postume conţine cele mai multe întîmplări adevărate.

EPH: Cum ţi-a venit ideea pentru "Delfinul"?

JLS: În vremea cînd am scris acel text iubeam foarte tare Constanţa. Mi-ar fi plăcut să se întîmple ceea ce este descris în poveste. Cu "Delfinul încoronat" care, iniţial, se numea "Republica Dobrogea", am luat singurul premiu I din viaţa mea, la un concurs SF desfăşurat la Brăila. Cît despre subiectul în sine, de el e legată o poveste care nici acum nu mi-e desluşită clar. "Baltazar şi Hazardul", prima mea carte, ar fi trebuit să se numească "Republica Dobrogea", dar am fost sfătuit să-i schimb numele de către cel care mă ajutase cu bani la publicarea volumului. Se pare că ar fi existat nişte tendinţe separatiste în zonă... Poate... N-am aflat niciodată despre ele şi am inventat totul fără să am vreo sursă reală de inspiraţie.

EPH: Ţi-ai dorit vreodată să fii preot?

JLS: Mi-ar fi plăcut foarte mult să studiez istoria religiilor. Nu mă simt deloc atras de ortodoxie, nu-mi place ritul şi nici preoţii ortodocşi.

EPH: Ce-ţi mai face casetofonul?

JLS: Se strică o dată la doi ani şi e înlocuit de fiecare dată. Acum a devenit Ipod şi are acelaşi rol important in viaţa mea.

EPH: Expresia "biblie cu autograf" îţi aparţine? Dacă nu, de unde-ai preluat-o?

JLS: Din cîte mi-aduc aminte, e originală, dar sînt convins că am văzut mai tîrziu o scenă într-un film în care apărea o biblie cu autograf.

EPH: Ţi-a mai spus cineva că "Exerciţiile" e genială?

JLS: Nu.

EPH: Eşti obsedat de unghii?

JLS: Da. Mai precis, de tăierea lor. Am o puternică fobie de unghierele mari şi alte obiecte metalice tăioase. Îmi imaginez iadul ca fiind un loc unde diavolii se plimbă printre păcătoşi şi le smulg unghiile ce se regenerează veşnic.

EPH: În ce te-a transformat femeia insectar?

JLS: Daca aş fi Cărtărescu, aş fi răspuns "într-un fluture" :).

EPH: În ce stadiu e "Clopotele bat fără noimă"? A rămas în versiunea "noesis" sau ai mai lucrat la text pentru a-l face roman?

JLS: M-am amuzat cînd l-am recitit, deşi n-am înţeles prea bine despre ce este vorba. Poate va fi publicat într-o editie de Antume.

EPH: Textul tău "Înscenarea" a apărut până la urmă în Almanahul copiilor? Cu ce titlu?

JLS: Nu, n-a mai apărut. Nu se potriveşte titlul cu conţinutul, mi s-a răspuns la Poşta redacţiei, dacă îl voi schimba, va fi publicată. Nu l-am schimbat.

EPH: Grupul Sanitar a avut vreo repetiţie? Dar oferte de-a cânta?

JLS: Grupul Sanitar a avut şi 3 repeţii pe săptămînă. Înainte de fiecare concert. În afară de prezenţele în emisiunile TV, care presupuneau şi interpretarea unor cîntece, am dat, cred, vreo 15-20 de concerte. Pentru unele dintre ele am fost şi plătiţi.

EPH: Textele tale conţin trimiteri sau pastişe dupa Eliade, Mioriţa, Kafka, Kipling, Tzara, Bacovia şi probabil destui alţii pe care nu i-am identificat din prima. Nu-mi dau seama dacă de fapt tu o faci pentru că îi admiri pe aceşti autori sau nu. Cum comentezi?

JLS: Îi admir. Aş fi fericit dacă unii cititori, dintre cei care nu i-au citit, să se îndrepte spre ei venind dinspre proza mea.

[Incognito]

EPH: De când eşti conştient de existenţa Lorgeanului? Cum îţi spune când şi cum vrea să apară în vreun text de-al tău?

JLS: Din momentul apariţiei în viaţa mea, Lorgean şi-a schimbat de cîteva ori statutul şi importanţa. Nu-i controlez existenţa, aceasta cutumă ţine chiar de principala lui trăsătură.

EPH: Ce-i cu "sânt"-ul care apare în "Postume"? Îţi aparţine sau e de la ei? Cel care semnează prefaţa era chiar psihoterapeutul tău?

JLS: Există un "sânt"? Ha, ha. Să-i trimit o felicitare de Crăciun redactorului cărţii. Prefaţatorul, Cosmin Zidurean, e un prieten de-al meu care, în perioada aceea, chiar era psihoterapeut. Acum se ocupă de vinuri.

EPH: Apropo de "Postume": cui i-a venit ideea titlului şi s-a mirat cineva dintre cititori că tu încă trăieşti? Sau s-a speriat vreun cunoscut c-ai schimbat tărâmul?

JLS: A fost ideea mea. Cred că am avut nişte reacţii uşor negative, într-o primă fază, printre prieteni, dar doza de umor a demersului a salvat acest concept morbid.

EPH: Cât ai cere pentru un rol în "Acasă"?

JLS: Depinde de buget şi de regizorul filmului. Deocamdată am avut un mic rol de deţinut într-un film de anul III de la UNATC. Pro bono, bineînţeles. Viaţa de platou de filmare e foarte ofertantă pentru un scriitor.

EPH: Ai făcut până la urmă gluma cu parizerul la gară?

JLS: Nu. Sînt prea timid pentru asemenea gesturi. Prefer să mi le imaginez. Poate o să am ocazia să introduc o scenă într-un film.

EPH: Ţi-a transmis cineva dintre cei pe care i-ai personagizat ameninţări?

JLS: Nu.

EPH: Pe când o nouă carte de povestiri?

JLS: Habar n-am. Dar jumătate din ea e scrisă. Cred că următoarea apariţie editorială va fi o colecţie de articole pe teme anti-consumeriste, care mă caracterizează la fel de bine ca şi proza. M-am învăţat să scriu mici povesti de 1500 de semne.

EPH: Te-a tentat vreodată să scrii editoriale politice? Dar să intri în politică?

JLS: Tot ce ţine de politică mi-e străin.

EPH: Cine ţi se pare mai ciudat în "Principiul dragostei comunicante": Maria sau Mile?

JLS: Îşi completează ciudăţeniile. La acţiunea ei neobişnuită de a vorbi prin tub, el reacţionează la fel de neobişnuit, comportîndu-se tandru, după ce, anterior, fusese indiferent. Un fel de "I love you just the way you are...".

EPH: Ai regiza videoclipuri? Dacă da, oricui?

JLS: Mi-ar plăcea foarte mult. Nu am regizat decît unul, pentru Grupul Sanitar. În principiu, aş regiza pentru orice muzician care mi-ar lăsa suficientă libertate de creaţie. Blah, blah. Lăsînd deoparte acest limbaj de lemn, aş face videoclip şi pentru 3SudEst, nu-mi permit să refuz vreo ofertă în momentul de faţă. Sper că Andreea Bălan va citi acest interviu.

EPH: Am citit pe blogul tău despre unele proiecte de filme, scenarii sau emisiuni. Ai ceva concret? Dacă da, când va apărea?

JLS: Am atîtea proiecte scrise încît ani în şir nu ar fi nevoie să mai am vreo idee, n-ar urma decît să le concretizez. Dar, în industria filmului, concretizarea ţine de foarte mulţi factori, în primul rînd de cel financiar. În momentul de faţă sînt obosit de atîta aşteptare şi m-am reîntors la scris. Am reuşit să termin prima proză după aproape un an de zile. Iar existenţa mi-o cîştig tot din articole pentru reviste. Nu sînt prea fericit cu această situaţie.

EPH: Ai văzut filmul "Păcală se întoarce"?

JLS: Nu, doar am un tricou branduit.

EPH: Urăşti pe cineva?

JLS: Pe termen lung nu.

EPH: Cum te recomanzi? Scriitor, jurnalist, editorialist, regizor, scenarist,...?

JLS: Nu-mi place să mă recomand în vreun fel. Detest, atunci cînd fac cunoştinţă cu cineva, să ne spunem numele întreg. Eu zic întotdeauna "Lorin".

EPH: De ce mai locuieşti în România? Ce te ţine aici?

JLS: Nu ştiu decît să scriu. Nu cunosc suficient de bine nicio limbă străină pentru a face acelaşi lucru în altă ţară. Dacă aş avea bani, aş colinda lumea ani în şir. Nu prea mă simt român şi nici n-am complexul esticului. Cred în starshittingul universal.

Hazard, vânătoare, clopote, postume, lorgean, ce-ar urma?

de iQ666

Ştiţi problemele logice genul "ce element urmează în şirul ... "? Vă propun şi eu una: ce credeţi că urmează după "Baltazar şi Hazardul", "Scriitorul a ieşit la vânătoare", "Clopotele bat fără noimă", "Postume" şi "Lorgean"? Jean-Lorin Sterian, cel care a scris cărţile ale căror titluri tocmai le-am înşirat spune că o carte cuprinzând articolele sale anti-consumeriste de prin diverse reviste. Despre titlu nu ne-a zis nimic. Legat de proză ne-a mărturisit că are deja scrisă o jumătate de carte de povestiri, din care ne-a dat "Omul ireproşabil" pe care o puteţi citi mai jos. Când am văzut că adresa sa de e-mail e lorgean@hotmail.com m-am gândit că Lorgean e pseudonimul său derivat din propriu-i prenume. Între timp i-am citit cărţile, dar tot nu m-am lămurit ce e cu Lorgeanul ăsta. Are diverse sensuri şi valori, e şi sfânt şi substanţă şi poate fi văzut ca un fir care-i leagă textele. Dacă nu ştiaţi vă dezvălui eu că personajele lui JLS bântuie prin textele sale în toate direcţiile, de nu mai ştii de unde să le iei. Iar dacă-i citiţi doar una dintre cărţi e posibil să pierdeţi anumite amănunte sau sensuri dezăluite altundeva şi asupra cărora nu se revine în întregime. De exemplu dacă aveţi nelămuriri în privinţa lui Baltazar din  "Omul ireproşabil" vă recomand să citiţi cartea cu care Lorin a debutat. N-o mai găsiţi în librării, dar i-o puteţi cere şi v-o trimite cu plăcere, gratuit, ba chiar şi cu dedicaţie, suportând în plus şi taxele poştale. Îi mulţumesc şi pe această cale pentru cărţile trimise. Iar dacă nu ştiţi povestea lui Cornel şi a Roxanei tot din povestirea inedită pe care ne-a oferit-o spre publicare căutaţi-i "Postumele" şi citiţi "Mistria si Roxana", povestire care s-a fofilat şi-n proaspăt apărutul său roman "Lorgean". De aceea nu cred că greşesc susţinând că "Lorgean" sau "Clopotele bat fără noimă" pot fi văzute ca şi cărţi de povestiri, iar celelalte trei volume ale sale ca un roman, mai ciudat, ce-i drept.

Jean-Lorin Sterian a debutat cu "Baltazar şi Hazardul", carte dedicată, ca şi următoarea, casetofonului său. Muzica e mereu prezentă-n scrierile lui Lorin, având un rol important, chiar dacă nu mereu precizat. Inegal valoric, dar interesant şi bine scris, volumul de debut al lui JLS conţine câteva povestiri excelente. Vă recomand "Delfinul încoronat", "Poveşti de beţie" şi "Sărbătoarea Bema". Ultima este un fel de versiune SF a Mioriţei, pe când predecesoarea ei se termină foarte surprinzător, tratând o temă destul de prezentă-n scrierile lui Sterian, a colegilor de apartament ciudaţi. Despre "Delfinul încoronat" puteţi citi şi în interviul pe care autorul ni l-a acordat. Povestea ne prezintă foarte veridic un posibil viitor al României, la fel ca şi "Intelectualul" şi "Oficiantul". Stilul scriiturii se mulează pe subiect, avem un text scris într-o limbă să-i spunem omisivă, cuprinzând cuvinte ca "isică", un prolog într-un limbaj de cronicar, povestiri cu aspect autobiografic, dar şi foarte veridice scrisori ale unui personaj feminin. Personaje din acest volum trec şi-n următoarele, de exemplu istoria găştii roşii va fi visată ulterior de unul dintre eroi. Povestirile cu tentă SF sau fantastică apar alături de altele care evidenţiază banalul din cotidian sau ne trimit cu gândul la nuvelele lui Eliade ("Şcolarul"). Cartea începe cu un prolog, pe parcurs sunt câteva interludii, iar înainte de "extroducerea" semnată Ionuţ Bănuţă avem şi un epilog din care aflăm ce-are Baltazar cu hazardul.

Volumul preferat al lui JLS este "Scriitorul a ieşit la vânătoare", care începe cu o prefaţă stupiduţă semnată de Marius Ianuş care nu putea scăpa prilejul de a face pe interesantul. Dar să trecem peste asta. Prima impresie e că scriitorul s-a mai maturizat de la volumul de debut. A doua e că are ştiinţa scrierii frazelor cu final neaşteptat şi a povestirilor foarte scurte dar interesante şi captivante. Apare personajul Jean-Lorin Sterian, dar şi sfântul Lorgean. "Ultima legendă a Olimpului" îmi aminteşte de ceva ce-am citit pe undeva. E posibil să fie vorba exact de acest text, nu mă hazardez să sesizez vreo influenţă, chiar dacă Lorin nu se fereşte să şi le numească precis, vezi povestirea de Kafka tradusă sau măcar să le sugereze ca în "Peregrinatio" sau "Hrisoavele pădurii". Personajul feminin care scria scrisori în volumul precedent şi corespondentul său trec şi pe aici, mai precis lasă un semn în "Într-un târziu".  "Între două timbre" se termină cu un mister nerezolvat, personaje din ea apar şi-n alte părţi dar nu-l rezolvă, oare va urma o altă povestire care-l va clarifica? Vom vedea. Favoritele mele din acest volum sunt "Exerciţiile", unde o idee excelentă e foarte bine dezvoltată, "Povestea tristei garsoniere" şi ciudata "Scriitorul a ieşit la vânătoare".

"Clopotele bat fără noimă" e un mini-roman apărut doar în format electronic. Povestea se desfăşoară pe mai multe planuri, unele cam ciudate, altele doar neobişnuite, care se întretaie după cum le duce capul şi-mi lasă senzaţia că nici Lorin Sterian nu ştia când s-a apucat s-o scrie ce şi cum se va întâmpla până la sfârşit. Deşi afirmă pe blog că versurile i se par mult prea personale pentru a fi împărtăşite altora, invitatul nostru şi-a încercat scrisul şi cu aşa ceva când muncea la acest mini-roman. lăsând şi unele urme, atribuite desigur personajelor. Unora dintre acestea nu le ajunge volumul şi ne vom mai întâlni cu ele. Ca fapt divers, Baltazar devine aici pisică. Citisem undeva că JLS ar avea planuri să extindă acest text într-un roman. Sunt mai multe pasaje care lasă impresia că pot fi dezvoltate, aşa că nu ne rămâne decât să sperăm că-şi va găsi timp şi chef pentru aşa ceva, deşi din ce ne-a declarat se pare că n-ar mai fi cazul.

Chiar dacă mini-romanul a fost publicat şi pe internet, iscând discuţii şi cronici şi în incipienta pe atunci comunitate literară online românească, cel mai bine s-a folosit Lorin de acest nou mediu când i-a dat drumul pe web textului "8 Ore", apărut ulterior în "Postume", ediţia a doua, carte care se încheie cu impresii ale cititorilor despre el. Prefaţat de un prieten fost psihoterapeut, volumul "Postume" începe cu un tabel cronologic în care pot fi identificate rădăcinile unora dintre textele lui JLS. "Acasă", prima povestire, e despre nişte obiceiuri ciudate petrecute-ntr-o casă unde locuia o bătrână care nu mai era sigură dacă e sau nu o descendentă a neamului Callimachi. Nici eu nu-mi dau seama dacă autorul şi-ar dori să fie urmaşul unei familii boiereşti sau îi ia peste picior pe purtătorii de titluri nobiliare. Urmează "Stăpânii abstracţi ai lumii", considerat de Sterian cel mai bun text de proză scurtă al său. Îmi permit să nu fiu de acord cu el. "Lordul moliilor" n-am reuşit s-o descifrez,  "O călătorie cu trenul" e punctul de plecare al mini-romanului prezentat mai sus, Şi aşa mai departe, e de remarcat degradarea care însoţeşte cadrele-n care se desfăşoară istoriile povestite, oraşul, garsoniera,... "Mistria şi Roxana" e una dintre povestirile care nu rămâne doar aici, personajele şi chiar acţiunea ei migrând şi-n alte texte ale lui Sterian. Povestea are potenţial de extindere chiar pentru un roman. Mă aude cineva? Şi nu mă pot abţine să nu mă-ntreb dac-o fi având substrat autobiografic.  Dintre povestirile care mi-au plăcut cel mai mult de aici amintesc "Chiriaşii", "Comoara" şi deja menţionata "8 Ore". Ştiaţi de ce şi-a intitulat Jean-Lorin Sterian acest volum "Postume"? Pentru că-n România cel mai bine o duc scriitorii morţi.

Am ajuns şi la romanul "Lorgean", a cărui copertă nu-mi place deloc. M-au amuzat declaraţiile autorului despre prefaţa lui Doris Mironescu, la fel şi precizările despre legăturile dintre blogul său şi acest roman. Împărţit în trei capitole, "Lorgean" conţine variante întâmplabile-n diverse universuri paralele ale unor evenimente din viaţa autorului. Pornind de la un "8 Ore" rescris şi ficţionalizat, Lorin amestecă experienţe cu imaginaţie, peste care mai vâră din personajele care-i populează celelalte cărţi şi fragmente de pe www.starshitting.com. Unii au văzut în "Lorgean" un roman al tineretului urban diferit de cel de după blocuri, alţii un prilej de-a-şi înfrumuseţa anumite puncte mai puţin luminoase din propria biografie. Mie mi se pare un roman mai mult construit decât scris şi trebuie să recunosc că-i prefer "Postumele". JLS a dovedit că poate scrie nu doar proză scurtă, însă experienţele despre care scrie-n roman sunt cumva nelegate foarte bine între ele, iar unele personaje se pierd lăsându-mi senzaţia că n-au fost suficient exploatate. Poate că de fapt asta i-a şi fost intenţia, să scrie un roman ceva mai altfel, caz în care nu mai am ce să-i reproşez. Oricum mi-a plăcut ideea cu demisia din funcţia de iubit, trebuie să fi avut motive întemeiate pentru a inventa aşa ceva. De remarcat că unele personaje cunoscute acum apar cu numele reale, şi abia când vor dispărea din prim-plan le vor putea fi judecată importanţa apariţiilor în structura romanului. Când se va întâmpla asta probabil că JLS va ajunge la ce l-a făcut să ia o pauză de la scris literatură, mai precis să-şi poată umple un raft cu propriile-i cărţi.

Jean-Lorin Sterian a scris şi regizat şi scurt-metrajul "Principiul dragostei comunicante", disponibil pe youtube. Povestea e destul de simplă, bugetul alocat filmărilor a fost infim, actorii au jucat pro bono, JLS era la prima experienţă regizorală exceptând un videoclip al Grupului Sanitar şi totuşi filmuleţul nu e rău. Chiar dacă probabil că de-l reface peste zece ani va rezulta total altceva, "Principiul dragostei comunicante" merită văzut. Subiectul tratează problemele de comunicare dintr-un cuplu la prima vedere ceva mai bizar, dar dacă ne gândim bine ca oricare altul, pentru că toţi avem micile noastre ciudăţenii. La fel şi viaţa. Despre care Jean-Lorin Sterian scrie şi o face bine de tot.

Cum a ieşit scriitorul la vânătoare

de Petrişor Militaru

Scriitorul Jean-Lorin Sterian a publicat până în prezent mai multe mai multe cărţi de proză scurtă: "Baltazar si hazardul" (1997), "Scriitorul a ieşit la vânătoare" (2000), "Postume" (2004), precum şi romanul "Lorgean" (2007). Cel de-al doilea volum cuprinde cincisprezece proze eterogene cu o prefaţă de Marius Ianuş, care ca orice prefaţator entuziasmat scrie, la propriu, doua rânduri despre carte şi restul textului despre relaţia sa aleatorie cu cartea. Să nu disperăm, că nu e singurul.

Volumul de  faţă se deschide cu "Mugurii de cuier". Aici stilul lui Jean-Lorin Sterian este diaristic, fără a deveni foarte personal (nu cred ca e vreodată aşa!), iar eul său se priveşte prin prisma relaţiilor cu cele patru anotimpuri: primăvara pe care o descoperă la radio dimineaţa, vara care stă sub zodia lenii creatoare, a cafeinei şi a prietenilor dionisiaci, toamna claustrofobică prin excelenţă şi iarna în care se pun lucrurile la punct. Această proză este un "intro" în universul literar al autorului care este în largul său mai ales când scrie. Într-o zi de joi, adică.

"Papucii lui Don Esteban" este o proză foarte scurtă în care fantasticul miraculos se îmbină cu grotescul şi umorul de situaţie. Moartea lui Don Esteban devine o revelaţie pentru căţelul căruia îi plăcea să se întindă sub măslin. Acest text este unul din cele mai reuşite din carte, dat fiind faptul că personajele sunt atât de neverosimile şi de neconvingătoare încât te pot face să intri în universul lor specific fără nici un fel de truc narativ.

"Peregrinatio sau Cum a fost binecuvântată viaţa monotonă a lui Camilar" este poate cea mai bună ironie la adresa povestirilor pseudo-esoterice, gen Coelho. Camilar este şi el unul dintre aceia care vrea sa se descopere pe sine, deşi, din câte mi-am dat eu seama, nu părea să fie acoperit cu ceva. Sunt ironizate cele mai abstracte concepte de filozofie budistă, indică şi taoistă într-un ludic care este atât de controlat încât scapă fără să ajungă în zona unde guvernează celebrul concept critic de "miştocăreală". E un text spumos pentru pasionaţii de filosofia orientală a rebours. Episodul cu peştişorul de aur care se prăjea în fiecare zi, ca şi cum ar face karma-yoga, doar pentru a mai ferici pe careva este şi el reuşit din punctul de vedere al tehnici narative. "Peregrinatio..." este o bildungs-povestire la finalul căreia Camilar ajunge "ditamai înţeleptul".

Textul intitulat "Exerciţiile" face trecerea de la un tată croitor dintr-un "sat mic şi trist" la un băiat care a început să scrie pornind de la cuvântul croitorie. Discursul narativ este aparent naiv, dar în această poveste "psihanalistă" şi psihanalizabilă se vede foarte bine capacitatea autorului de a surprinde detaliile semnificative şi a le prelucra cu ironie şi persuasiune, amplificându-şi simultan amprenta ficţională proprie.

"Iisus din Berceni" este o povestire ce are în centru un personaj care vindecă oamenii graşi de kilogramele în plus. Imaginaţia şi deconstrucţia specifică autorului se reflectă din plin cu această ocazie. Mardare, tatăl lui Iulian cel mesianic, este ros tot timpul de gândul că a fost înşelat fără să poată face nimic – de unde şi tragismul povestirii.

"O povestire de Kafka scrisă de Jean-Lorin Sterian" este un experiment cu cărţile pe faţă. Artistul foamei este aici un om care rabdă tot timpul şi este admirat de ceilalţi. Tensiunea vine din faptul că artistul foamei nu a găsit mâncarea care să îi placă, iar acest fapt nu îl poate spune decât la finalul poveştii. Partea cea mai amuzantă este că putem privi naraţiunea şi într-o cheie uşor alegorică şi atunci nu mai este funny. Cum vă place!?

Rezonanţe alegorice pe tema cuplului, a prieteniei, a flirtului, a angelicului feminin şi a satisfacţiei în general, regăsim şi în "Femeia-insectar". Este cea mai romantică piesă din colecţia narativă a volumului, în limitele în care proza Jean-Lorin Sterian permite acest atribut demodat.

Ultimul text din această carte dă şi titlul volumului. Este o artă narativă în care autorul se raportează sistematic la cele trei persoane (I, II şi III, singular şi plural) în încercarea de a-şi conştientiza relaţia cu sine, cu celălalt şi cu ceilalţi, care îi sunt necunoscuţi. Eul ştie că a scris, ca va fi citit (încearcă să scrie despre cum va fi citit) şi că va fi responsabil sau judecat pentru ce scrie, pentru frustrarea pe care o produce pentru plăcerea pe care o lasă să se ascundă în această vânătoare semantică, ontologică, arbitrară.

În această cartea se reflectă gustul autorului pentru ludic până spre non-sens sau grotesc, ironia detaşată atât în planul normelor sociale pline de emfază şi interese (nici măcar ascunse sau meschine, ci devenite comune), cât şi al relaţiilor eului cu alteritatea care pare să participe numai într-un mod exterior şi întâmplător la universul înconjurător, fără a spune explicit dacă mai există o căutare sau pur şi simplu totul este guvernat de o lege a accidentalului care pare să fie fascinantă în sine prin diversitatea şi spontaneitatea pe care o degajă.  Scriitorului Jean-Lorin Sterian îi place să-şi exprime propriile obsesii şi fantasme, dar fără să le analizeze în proze, ci contemplându-le cu plăcere şi valorificându-le într-un mod original, fantastic, ludic, dar fiind, în acelaşi timp,  intertextual, parodic, ironic şi detaşat.

Cum se poate descrie o viaţă haotică, lipsită de sens, banalizată în cotidianul depăşit de istorie?

de Diana Todea

Printr-un limbaj pestriţ, sentenţios câteodată, golit de metafore, plin de elemente vizuale. Jean-Lorin Sterian introduce în proza sa, "Clopotele bat fără noimă", o atmosferă specifică vieţii româneşti postcomuniste. O viaţă bagatelizată, condusă de un motto veşnic obsesiv: fără oameni superiori şi fără Dumnezeu. Împingând la o parte potopul de elemente vizuale pestriţe, prin care personajele sunt urmărite în momentele lor cele mai intime, cele mai banale, surprinse într-un coditian caduc, modernizat şi respingător, viaţa noastră este lipsită de sens. Ce se întâmplă într-un univers limitat la spaţii pătrate, cubice, reduse la evenimentele dintr-un timp de cartier? Observăm cum un personaj părăseşte un oraş plictisit, urmează o rută necunoscută nouă, cu pasageri închişi în mintea lor limitată. Ajuns la destinaţie, începe o incursiune autobiografică, plină de secvenţe din trecut. Ce se întâmplă când te întorci înapoi la un loc pe care l-ai părăsit? Revezi aceleaşi imagini, trăieşti aceleaşi senzaţii.

Universul descris e modern, prăfuit, şters, placid, sec, într-un fel amuzant şi ridicol. Alimentara şi conversaţia cu vânzătorul chel demarcă începutul aventurii, o reîntoarcere la plăcerea industrială, descrisă din perspectiva unui tânăr care a trăit o perioadă bună în acel mediu. Poate placid, Cornel este un personaj real, lipsit de profunzime, care se mulţumeşte să potrivească gândurile sale cu evenimentele care se succed. Amănuntele din adolescenţa sa se intersectează cu elemente biografice ale altor tineri obişnuiţi, şterşi, care şi-au importat gândirea dintr-un univers banal şi placid.

Povestirea decurge într-un limbaj informal, fără perdea, auzit în cartierele din Bucureşti. Este ceva sacru aici? Poate apărea un dedesubt ironic? Da. Pur şi simplu personajele şi trăirile lor sunt autentice. Nu vor să imite monştrii sacrii, nu sunt fiinţe supranaturale, sau eroi fantastici, nici poliţişti din serialele americane, sunt ei înşişi, cuprinşi într-o existenţă banală, ieftină, de cartier, mereu circulară, rigidă, urâtă, extrem de realistă şi lipsită de perspective.

Dacă elementele vizuale care se perindă de la începutul prozei până la sfârşit pot părea într-un fel nonşalante sau perverse, ele nu fac decât să înfăţişeze cu un umor sincer, bucăţi dintr-o existenţă posibilă, autentică. Dacă prietena lui Cornel va citi jurnalul? Acest tip de întrebări pare banal. Nu asta ne interesează. Ce vedem este un tablou calm, vicios, plăcut pentru că este autentic, guvernat de o placiditate capitalistă. Aş zice o ruptură dintr-o secvenţă de viaţă, asemănătoare atâtor romane de epocă. Ce au în plus un Balzac, un Dostoievski, un Duiliu Zamfirescu? Umor, descriere autentică, subtilitate? Posibil, dacă privim în urmă, în timp.

Proza "Clopotele bat fără noimă" este o descriere la fel de autentică, cu o umbră de umor sarcastic, cu o privire ironică, cu o întrebare mistificatoare de final. Căutăm ceva în spatele unei existenţe banale? Îl căutăm pe Dumnezeu, o sacralitate care să vină să ne scuture de mână? Timpul este înlocuit cu secvenţe aride, colorate, pestriţe, care puse cap la cap formează o realitate. Apare vreun element ieşit din comun? Nu. De ce este totul fără noimă? S-ar putea întreba oricine. Şi Cornel, şi Monica, preotul, Carmina, Mariana, prietena lui Cornel cea grasă şi lipsită de senzualitate, tot universul rupt din realitatea postcomunistă.

Mediocritatea acestei existenţe este poate singura imagine care şochează din prima. Ritmicitatea obsesivă a unor evenimente trăite în spaţiul românesc respiră autentic, viril, clasic. Sună ca o poveste din ziar, ca o ştire văzută la televizor. În fond asta suntem. Lipsiţi de profunzime, cuprinşi într-un mecanism steril, fără perspective înălţătoare, fără Dumnezeu.

Sordidele faze trăite de noi sau de anturajul nostru pot fi regăsite în această proză. Kitsch? Reality-show? Judecăm şi singuri. Ce trăim în România este autentic, are iz de capitalism, de mall, de new sound, de tot ce poate părea occidental. În fond, rămân aceleaşi probleme, apăsătoare şi pentru Cornel, şi pentru toţi cei care trec neobservaţi pe stradă. Unde suntem? Ne-am transformat?

Mersul de unul singur practicat de cârţibuş pare anemic. Pare rupt din romanele franţuzeşti de epocă. Literatura contemporană se scrie singură, devine palpabilă, autentică, nu este inspirată din seriale, din trăiri boeme, din experienţe close-to-death, ci din realitate. Este vie, respiră, mănâncă, zboară. Ce lăsăm în urmă este un ex-regim, un ex-comunism, un ex-stil. Poate ne întindem peste poate, trăim ca occidentalii. Dar rămânem tot noi. Români. Cu literatura noastră. Dadaism contemporan. Fără patos liricizat, fără incursiune în "Viaţa la ţară", fără Baudelaire, fără Poe. Peripateticianul balcanic gândeşte şi singur, la rece, mai bine decât alţii. Cu camera de filmare la spinare, observă momente de neşters dintr-un trecut care nu poate fi înlocuit pentru că rămâne prins în mintea noastră. O literatură autentică este cea care se inspiră din viaţa reală. O proză bine scrisă, cu fraze care surprind chiar şi un roman francez, un liric spaniol, sau un prozator postmodern american. Trăim postmodern în România, ca în proza "Clopotele bat fără noimă", de Jean-Lorin Sterian. Indignare, exclamaţii, imbecilitate, mediocritate, limbaje pestriţe, balcanice, frustrări normale, adolescentine, episoade de cartier, personaje autentice prezentate din fugă. Ne putem schimba? Cu sau fără Dumnezeu avem de ales. Destinul ni-l facem singuri. Citind în primă instanţă, pentru că literatura românească este vie şi suculentă.

Retorica de final este elocventă: "Poţi lupta împotriva destinului? Nu, spune istoria. Nu, spune biologia, fizica, mecanica cuantică. Nu, spun filosofia şi literatura. Da, spun eu, e suficient să ai o pisică pe nume Baltazar şi să crezi în hazard. În scorbura copacului am găsit o mănuşă de box. Poate fi un semn". Acţiunea este mai bună decât starea de repaos. Scrierea este făcută pentru a fi citită. Ce am găsit aici poate fi un început benefic pentru alte serii. Reflexiv, implicarea este cea mai bună soluţie. Nu pot să dezvălui mai mult decât lăsându-vă să citiţi singuri. Literatura se explică cel mai bine singură.

Cinicii nu se sinucid decât accidental

de Axel H. Lenn

O simplă privire asupra copertei volumului de scrieri postume semnat de Jean-Lorin Sterian (JLS) îţi fixează privirea asupra figurii centrale, cu o pipă freudiană în colţul gurii, încadrată de cărţi, în nuanţe funerare indiene - siena şi terra, nuanţele frunzelor vestejite. Există însă ceva deosebit de cinic în ochii mari, pitiţi după ochelarii cu lentile rotunde, care trădează jocul dinăuntru: pendularea macabră între râsul de moarte şi moartea de râs, acesta ar fi laitmotivul întregului volum, începând cu necrologul aşezat graţios la începutul cuprinsului, continuâd cu cele 17 povestiri şi încheind cu inevitabila listă de condoleanţe din partea mai mult sau mai puţin cunoscuţilor. Însă nimic nu poate egala adnotarea hiperironică "Pe această carte nu se acordă dedicaţii".

Prima senzaţie care te încearcă este una a neobişnuitului, a incredibilului, a patologicului camuflat destul de dreptaci într-o realitate relativă. Gesturile personajelor surprind întotdeauna, te aştepţi să se întâmple ceva şi, în final, se întâmplă exact opusul. Un opus de câteva ori neverosimil, aş spune chiar forţat, care te intrigă alteori prin stupiditate. Senzaţia de neobişnuit este ireală, ca şi premisa generală a scrierii volumului; în realitate, nimic nu depăşeşte realitatea ştirilor de la ora 17.00, de exemplu. JLS este un povestitor aparte, cu un stil şerpuitor-narcotic, care vrăjeşte suficient de puternic cititorul, pe care mai apoi îl trezeşte la realitatea dură, până aici inaparentă, a scrierilor sale. Efectul poate fi comparat cu exerciţiul de hipnotizare cu ajutorul unui pendul, şi apoi, în culmea transei, trezirea subiectului cu ajutorul unei căni de apă rece aruncate în faţă. Undeva subtextual, se simte zâmbetul cinic-macedonskian al autorului. Există un umor instabil, trifazic (stupid, spumos şi morbid), alimentat în principal de un ridicol omniprezent - caracterial, situaţional şi opţional. Autorul nu se poate abţine să eludeze acest gen de situaţii şi persoanje; de fapt, acestea constituie sursele apetitului său critic.

JLS scrie despre o lume în care se include numai ca personaj - e drept, la timpul trecut. El critică suma incredibilă de penibilităţi care guvernează cotidianul şi care, tocmai din cauza redundanţei inerente, a ajuns să treacă drept normalitate. Nici măcar urme fine de culanţă; peniţa cinică îşi ucide subiectele cu rigurozitate. Nu autorul este mort, de fapt, ci personajele sale. Bănuiesc că opţiunea propriei morţi nu este altceva decât o formă de protest faţă de ceea ce reprezintă meseria de scriitor în normalitatea contemporană. Din prefaţa cărţii, aflăm că autorul s-ar fi sinucis. Cum anume însă, nu ni se pecizează. Oricum, postura sinucigaşului este preferabilă celei de victimă a unui accident rutier. Însă, la rândul meu, nu m-am putut abţine să mă întreb cum anume şi, mai ales, de ce s-ar sinucide JLS, omul în stare să ia peste picior destinul, viaţa şi moartea? Şi n-am ajuns decât într-un singur orizont: JLS nu putea muri decât de râs, înecat cu una dintre ironiile lui subtile.

Ultima zi de starshitting, prima noapte în deşert

de Sorin-Mihai Grad

Nu ştiu de l-aş fi descoperit pe Jean-Lorin Sterian dacă n-ar fi avut inspiraţia să-şi distribuie pe net povestirea "8 ore (Maybe someday)". Textul a apărut ulterior în volumul său (antum!) "Postume" şi, într-o altă versiune, în "Lorgean", romanul care apărut în acest an la Editura Polirom. Scris la persoana I, textul este probabil bazat pe întâmplări adevărate, dar nu e pur şi simplu un jurnal sau ceva de genul, ci o combinaţie de amintiri cu povestiri, amestecate cu fantezie. O poveste de dragoste imposibilă, alta, un loc de muncă prea rigid, diverse escapade, boală, femei care-o răzbună pe Ana lui Manole, Cupa Presei la clătite, cupluri româno-elveţiene, personaje reale şi altele se amestecă într-o demisie foarte literară, care e posibil să nu fi existat dacă e să ne luăm după autobiografia din "Postume". Dar nu cât de fidel este reprodusă realitatea într-o carte ne interesează, aşa că-l felicit pe autor pentru c-a avut inspiraţia să-şi lase "8 ore" să navigheze pe net. Dacă n-o făcea probabil că mă lăsa fără nişte lecturi plăcute.

Având o copertă cam nereuşită, romanul "Lorgean" e alcătuit din trei părţi: "8 ore (Maybe someday)", "Rogvaiv" şi "Hotel Errachidia". Poveştile de dragoste în care personajul narator mereu pierde sunt prezentate având ca fundal diverse întâmplări atât din lumea presei şi showbiz-ului autohton, cât şi unele petrecute în Maroc, şi le consider punctele centrale ale romanului. O caracteristică a scrierilor lui Jean-Lorin Sterian este mobilitatea personajelor sale. Primul său micro-roman, "Clopotele bat fără noimă" porneşte de la o povestire din "Postume", iar romanul despre care vă povestesc are ca punct iniţial celebra "8 ore". Plictisit de monotonia indusă de un program de muncă prea strict, personajul se apucă să-şi scrie demisia, care devine-n cele din urmă "43 de pagini de proză cu antet". Demisia e pretextul rememorării poveştii sale de dragoste cu elveţianca Irene, ascunsă între revolte împotriva felului în care e înţeleasă munca la revista unde lucra, frânturi din povestea Roxanei, care intrase în secta Anei, amintiri despre Festivalul de muzică Sziget şi boala care-l atacă în cele mai nepotrivite momente.

"Rogvaiv" e bucata cea mai întinsă dintre cele trei. Relaţia sms-istică a personajului cu Saşa se întrerupe brusc după o întâmplare care-i dăduse iluzia că vor fi în sfârşit împreună. Cea cu Narcisa se deteriorează şi se-ncheie cu un preaviz, ducând şi la ruinarea financiară, dar nu numai, a protagonistului, care se alege totuşi de pe urma acestei relaţii cu o legătură specială cu deşertul. La cum merg lucrurile pe la noi dacă mai are puţină răbdare nu va mai trebui să meargă el spre deşert pentru că acesta va veni singur încoace. În capitolul de care discutăm mai apar şi alte nume ale unor tinere care însemnaseră ceva pentru el, între care fosta sa colegă de apartament Clara, al cărei iubit elveţian Thomas l-a introdus pe omul nostru în lumea starshitting'ului. Ni se spune câte ceva şi despre relaţia acestora, despre iniţierea şi bornele activităţii elveţianului în lumea celor care colecţionau adrese unde utilizaseră toaletele locatarilor lor celebri, povestea e pigmentată cu extrase de pe www.starshitting.com şi de aceea probabil au crezut unii comentatori că Jean-Lorin Sterian şi-a scris romanul pe sau folosindu-se de blog. N-am remarcat nici un starshitter care să-şi fi trecut în palmares mausoleul lui Lenin, piramida lui Kheops sau vreo catedrală celebră, dar nu e timpul pierdut. Mai aflăm una-alta despre cum se mai distrează lumea prin capitală, ce mai face personajul pentru a-şi câştiga existenţa, precum şi că de fapt relaţiile sale sentimentale s-au deteriorat pentru că nu se putea abţine să nu scrie despre ce i se întâmplă. Intervine şi autorul care-i oferă personajului câteva din cele întâmplate lui, cum e apariţia în "Moartea Domnului Lăzărescu". Trebuia să-l fi întrebat la interviu dacă moare sau nu Lăzărescu în film, că nu mi-am dat seama. Şi din poveste-n poveste personajul zboară spre Maroc, iar noi alunecăm într-a treia parte a cărţii.

Aici aflăm despre experienţa lui într-un orăşel marocan unde lucra ca voluntar la zugrăvirea unei şcoli. Voia să uite că există o ţară cu numele România şi să se bucure de deşert. Probabil că uită şi de starshitting. Ne povesteşte despre colegii săi de voluntariat şi despre unele personaje locale, despre ce i s-a întâmplat pe acolo, inclusiv chestii periculoase care implicau alcool, haşiş şi prostituate. Relaţia sa cu Maria s-a diluat şi ea pe parcursul voluntariatului, dar n-a suferit nimeni. Dacă vă întrebaţi ce are titlul romanului cu conţinutul său, o parte din explicaţie vine de la ce vede personajul înainte de a părăsi Africa. Sufletul i-a rămas în Maroc, pe când trupul a revenit de unde plecase şi-l aştepta. Din păcate revenirea s-a produs fulgerător şi trist, pentru că semnele care ne sugeraseră pe parcursul romanului ce e cu dedicaţia de la începutul acestuia i-au condus  pe amândoi, autor şi personaj într-un punct în care nu se poate face nimic în afară de a suferi.

Până acum Jean-Lorin Sterian publicase trei volume de povestiri şi un micro-roman, e posibil să fi simţit că sosise timpul să se verifice dacă poate scrie o povestire de aproape 300 de pagini de carte. Chiar dacă nu asta l-a pus la lucru, i-a ieşit un roman bun. Chiar, o fi existând un nume pentru o carte scrisă după apariţia postumelor autorului? Nu ştiu dacă e cea mai bună apariţie editorială a lui de până acum, nici nu contează de fapt câtă vreme avem de-a face cu un roman bine scris capabil să-l determine pe cititor să-l citească fără pauze. Pendularea între diversele planuri nu-i strică unitatea, iar umorul e prezent, ca mai peste tot în scrierile lui Jean-Lorin Sterian. Stilul său e foarte convingător şi nu de puţine ori ţi se pare că chiar participi la ce-ţi povesteşte, că-i poţi vedea cu ochii tăi pe cei despre care de fapt doar citeşti. Cărţii i s-ar putea eventual reproşa una sau alta, dar nimic esenţial. Deşi e bogat populat cu personaje, multe extrase dintre cele perindate prin viaţa autorului, iar personajul principal se învârte prin diverse cercuri şi pare destul de sociabil, văd de fapt "Lorgean" ca o carte despre singurătate. De remarcat că personajul nu dezarmează indiferent de problemele pe care le are, sau ni se pare că le are. Pentru că, de fapt, tot ce contează sunt aparenţele.

Omul ireproşabil

de Jean-Lorin Sterian

Mă strecurasem din apartament ca un hoţ, încălţîndu-mă încă din cameră. Tovarăşul meu dormea şi n-am vrut în nici un fel să-i deranjez somnul. Încercam să-i fiu recunoscător măcar prin discreţie pentru faptul că mă găzduise, scutindu-mă de o sumă importantă de bani pe care ar fi trebuit să o plătesc chiar şi la cel mai mai puţin pretenţios hotel. Nu dispuneam de un buget prea mare pentru călătorie şi primisem cu bucurie propunerea de a locui la el. După numai două zile, începusem însă să regret că alesesem această variantă ieftină. Prezenţa lui, destul de banalî, îmi ştirbea din independenţă. Venisem cu gîndul ca, pe lîngă cele cîteva treburi pe care le aveam de rezolvat, să vizitez cît mai mult, fără a-mi propune să fac turism. Nu aveam de gînd să poposesc în muzee sau lăcaşe de cult şi nici să mă urc în autobuzul care făcea tradiţionalul tur al oraşului. Amicul meu insistase să mergem împreună în cîteva locuri care, presupunea el, aveau să-mi placă neapărat. Şi poate aşa ar fi şi fost dacă le-aş fi descoperit singur. Nu mă interesa nimic din ceea ce îmi spunea, iar experienţele lui în acest oraş în care locuia de ani buni mi se păreau derizorii. În plus, în apartament mai locuiau alţi doi indivizi cu care se afla de o perioadă bună de timp în relaţii tensionate. Nici măcar nu-şi mai vorbeau. Această situaţie mă pusese de la început într-o postură neplăcută şi mă forţase să devin, la rîndul meu, invizibil. Ar fi fost nefiresc să mă împrietenesc cu nişte oameni pe care nu-i plăceam. Aşteptam uneori împreună pînă auzeam uşile camerelor lor închizîndu-se, după care ieşeam să folosim baia sau să ne uităm la televizor. Ajunsesem repede să regret că nu stăteam într-o cameră de hotel, oricît de sordidă ar fi fost, dar în care să nu mă simt ca o fantomă.

            Am tras puternic în piept aerul rece al dimineţii. Deşi fumam din anii de liceu, o făceam într-un fel neîndemînatic, amuzîndu-le pe femei şi iritîndu-i pe fumătorii profesionişti. Nu-i puteam înţelege deloc pe cei care-şi aprindeau o ţigară la cinci minute după ce deschideau ochii. Aveam nevoie înainte de un sandwich şi de o cafea. Două străzi mai încolo se afla Cafe Lorgean, un loc luminos şi călduros, în care cel puţin jumătate din mese erau repartizate fumătorilor. Prin ferestrele mari, fără draperii, puteam observa toată intersecţia. Vis-a-vis se afla un cinematograf de cartier şi bună parte din cei care se întîlneau să meargă la film poposeau şi în cafenea. În cîteva zile, mi se părea că văzusem cel puţin un sfert din populaţia oraşului şi începusem să recunosc deja unele figuri pe care nu aveam să le mai întîlnesc niciodată, decît poate în vise.

Chelneriţa, pe al cărei ecuson scria Anne-Marie, mi-a adus salata de ton pe care o comandasem şi m-a întrebat ce locuri pitoreşti am mai vizitat.

-De la excursiile din timpul şcolii n-am mai avut niciodată timp să mă plimb prin oraşul meu, mi-a mărturisit.

Discuţiile cu turiştii o făceau să se simtă ca şi cum ar locui într-un oraş veşnic nou, fiindcă impresiile oamenilor difereau adesea. Cîteva lucruri rămîneau constante, cum ar fi banca de lemn vopsită în verde din faţa fîntînii unde se aruncau bănuţi de aramă, aleile pietruite care duceau înspre catacombele sfinţilor, statuile reprezentînd demoni şi amoraşi din străvechiul parc al Rozelor, clădirea sumbră a Operei, încojurată de salcii vechi.

La una dintre mesele de lîngă geam stăteau cei doi bătrînei pe care-i întîlnisem în toate dimineţile în care ajunsesem în Cafe Lorgean, chicotind şi gesticulînd ca doi liceeni. Ca şi mine, îşi petreceau vremea observînd trecătorii şi nu păreau să se plictisească niciodată de imaginile în mişcare pe care le oferea mulţimea. Comunicau cu acea abilitate a oamenilor bătrîni de a se înţelege între ei, deşi vorbesc încet şi sînt aproape surzi. Dacă i-aş fi întrebat ceva, n-aş fi obţinut decît un "Ha?" şi ar fi trebuit să repet întrebarea cu un glas mai puternic. Mă resemnasem cu gîndul că e un secret pe care-l voi afla după ce voi împlini vîrsta de 60 de ani.

            Cei doi, Anne-Marie şi un tînăr gras, cu ten lucios, care strălucea în lumina soarelui, mare amator de jurnale economice, alcătuiau un fel de societate semipermanentă şi taciturnă în care ma întegrasem temporar. De cîteva ori, cercul nostru se întregise cu Madam Caliopi, o bătrînă aristocrată care semăna uluitor cu o doamnă din oraşul meu. Venea la cafenea îmbrăcată ca acum cincizeci de ani, purtînd demnă sub braţ un album de fotografii de familie. Din neamul ei nu mai trăia nimeni de multă vreme şi zilele care-i mai rămăseseră şi le dedicase căutării neîncetate a unor figuri care să semene cu rudele ei dispărute. Adesea, îi simţeam privirea stăruind asupra feţei mele, părăsind-o de fiecare dată dezamăgită şi mă cuprindea un straniu sentiment de jenă, ca şi cum i-aş fi fost dator că nu am nici cea mai mică asemănare cu una dintre rudele ei dispărute.

  Uneori mi se părea caraghios şi deşart efortul meu de a mă integra doar pentru scurt timp într-o comunitate, fie ea şi minusculă, cum era cea din cafenea. Mă consolam cu inepţii filozofice de genul: dintr-o anumită perspectivă temporală, toate cercurile în care ne trăim viaţa sînt temporare. Nu ne păstrăm pentru toată viaţa tovarăşii de joacă din copilărie, alţii ne sînt colegii de şcoală, de liceu sau birou. În cîteva zeci de ani, şi componenta familiilor noastre se schimbă şi un înţeles are acest cuvînt cînd ai cincisprezece ani, şi altul cînd ai patruzeci. Astfel, diferenţa dintre societatea unei cafenele pe care o frecventam pentru cîteva zile şi compania puştanilor din cartierul de pe malul mării unde copilărisem e nesemnificativă, iar şansa de a te mai întîlni cu oamenii cu care ai petrecut o perioadă finită de timp e aceeaşi. De fapt, de-a lungul unei vieţi, cîte persoane ne sînt permanent alături?

Cu jumătate de oră înainte de începerea primului spectacol, încă nu se strînsese nimeni în faţa cinematografului. Un individ mărunţel, îmbrăcat în uniforma salubrităţii, curăţa bordura sub privirile apatice ale vînzătoarei de hot-dog care-şi instala toneta cu gesturi lente şi grave, ca şi cum ar fi săvîrşit un ritual religios dedicat zeului Cremwurşti. Am ridicat privirea şi, pe locul unde ieri se aflase o frumoasă rusoaică pe nume Liza, l-am văzut pe David. Nu ştiu dacă ăsta era numele lui real, ar fi putut să-l cheme oricum, Damian, Robert sau Paul, amănuntul acesta nu are nici o importanţă. Avea o înfăţişare obişnuită, de loc bătătoare la ochi, dar îl remarcasem repede datorită felului spectaculos în care îşi savura dejunul. În prima etapă, după ce a tuşit sonor, privind concentrat farfuria, şi-a desfăcut un nasture de la cravată. Cu aerul concentrat al unui topograf, a început să-şi împartă mîncarea în porţii egale, apoi a început a le îngurgita conform unui grafic bine stabilit. Furculiţa lui execută adevărate lucrări de inginerie şi, în scurt timp, ordonase grămada în formă de salată într-o piramidă pe care se apucă să o micşoreze gradual. La aproximativ cinci înghiţituri îşi udă buzele în paharul în care se afla suc de portocale. Un cap priceput la matematică ar fi putut să calculeze exact momentul în care avea să termine de mîncat. Cînd acest lucru se întîmplă, îşi şterse gura pe îndelete cu un prosop alb adus de Anne-Marie şi îşi aprinse o ţigară din care fuma puţin mai mult decît trei sferturi. În farfurie rămăsese cam o optime din cantitatea iniţială, şi cred nu greşeam prea mult cu aproximarea, deoarece nu-mi mai dezlipisem o secundă ochii de la el. Nu părea că-i pasă prea mult de holbatul meu, dar ceva din atitudinea lui îmi spunea că era conştient de existenţa mea. Ceru apoi o prăjitură caramel şi repetă operaţia de sistematizare. Ca şi prima oară, lăsă pe farfurie o optime din cremă Urmă ce-a de-a doua ţigară, fumată în acelaşi mod. Din punctul unde eram nu puteam vedea conţinutul ceştii, dar eram sigur că mai era cafea înăuntru şi bănuiam şi în ce cantitate. Am binecuvîntat postura mea de turist. În mod normal, nu m-aş fi holbat atît la un om care mănîncă, oricît de ciudat s-ar fi comportat, dar, departe de oraşul meu eram întotdeauna altul, mult mai îndrăzneţ şi insensibil la părerea celorlalţi. Există momente cînd şi o simplă privire poate să te stingherească. Am citit că, în lumea animală, la mamifere, faptul de a-şi fixa privirea pe celălalt este un mod de a-şi întări dominaţia. Dar asta n-avea nici o legătură cu mine, şi m-am trezit că mă ridic din locul meu şi mă aşez. A dat din cap, ca şi cum venirea mea ar fi fost modul obişnuit în care-şi încheia dejunul. La fel de degajat, m-a întrebat:

- Turist?

A fost rîndul meu să dau din cap.

- Localnicilor nu le plac turiştii, a spus. Oraşul supravieţuieşte datorită lor şi această dependenţă îi irită. Ai vizitat piaţa în formă de inimă?

- Da. Am auzit că pe vremuri era locul de întîlnire al pacienţilor unui aşezămînt de boli mentale.

- De idioţi. O legendă tîmpită spune că, în urmă cu sute de ani, oraşul a fost lovit de o molimă necunoscută. Toţi oamenii au pierit şi însăşi materia a suferit o curioasă transformare. Idioţii şi copii au murit ultimii pentru că singurul leac care mai funcţiona împotriva bolii era inocenţa. Bătrînii spun că molima va lovi cîndva din nou, pedepsindu-ne pentru păcatele noastre sau pentru orice altceva. Din partea mea, ducă-se totul. Eu n-o să mai prind vremurile alea.

Mi s-a aprins beculeţul de avertizare. Omul acesta nu mai vorbise de mult cu cineva şi avea nevoie de un interlocutor. Iar eu căzusem, pentru a mia oara, în plasă.

Să vă spun un secret. Sînt un mare orator. Sînt un mare povestitor. Ştiu o grămadă de poveşti amuzante pe care le pot interpreta ca un mare actor. Pot aborda orice subiect, de la astrologie şi botanică la monadele leibiziene. Datorită unei versatilităţi înnăscute, mă pot simţi în largul meu în prezenţa oricărui interlocutor, indiferent de mediul social din care provine. Am toate calităţile pentru a fi un companion de excepţie. Şi sînt. Însă, asemeni artistului foamei din textul lui Kafka (pe care l-am citit în volumul altui autor) şi care se înfometa pentru că nu găsise să-i placă nimic de mîncare, eu vorbesc foarte puţin. Pentru că mi se pare că n-am nimic interesant de spus. Iar oamenii profită de tăcerile mele şi umplu golul cu povestea vieţii lor. Cei mai mulţi vorbesc despre iubiri şi boli. Alţii pot vorbi ore în sir numai despre adolescenţă, frustrări, animale de companie, julituri, buburuze, găletuşe cu nisip, dulciuri. Oamenii care au avut succes vorbesc mai mult decît cei dezamăgiţi de soartă. Aceştia din urmă au o cută amară săpată în colţul gurii care funcţionează ca o piedică, tăind fluxul mărturisirilor. După  ce am ascultat sute de confesări, cred cu tărie că sensul existenţei constă în împărtăşirea ei.

M-a privit cu atenţie. Avea ochii căprui şi gene stufoase, zburlite, în care nu intrase nici o pensă vreodată.

- Pun pariu că te-ai plictisit de moarte aici. Vrei să asculţi ceva cu adevărat interesant?

Am ridicat imperceptibil din umeri, gest care a scăpat neobservat. Eram obişnuit cu această atitudine. Am ascultat atîtea istorii personale încît memoria mea a devenit un palimpsest în care s-au amestecat sute de nume de persoane şi oraşe astfel încît a devenit neutilizabil şi povestea unui om a devenit a tuturor. J'ai plus de souvenirs que si j'avais mille ans. Dacă Jung m-ar fi cunoscut,  m-ar fi considerat exemplul viu pentru teoria sa în privinţa inconştientului colectiv. Sufeream amarnic pentru că povestea vieţii mele se pierduse în acest turn Babel de destine şi întîmplări şi mă trezeam adesea năuc, depersonalizat, incapabil să-mi dau seama cine sînt numele din agenda mobilului meu sau să-mi amintesc dacă îmi petrecusem copilăria într-un sat de munte sau într-un oraş de la malul mării. Uneori mă simţeam inocent, alteori mă comportam de parcă prin patul meu trecuseră sute de femei. Cu o duzină de albume cu fotografii, toate avîndu-mă drept personaj, încercam să fixez momente ale existenţei, spre amuzamentul celor cîţiva prieteni care mă bănuiau de cultul personalităţii.

Damian părea intrigat de tăcerea mea. Avea nevoie de spectatori activi.

- Nu putem sta aici, a spus el. Haidem la mine acasă.

După cîteva zile de bîntuit prin oară fără ţintă, ideea de a-mi face cineva programul, doar pentru cîteva ore, mi s-a părut tentantă. Am plătit Annei consumaţia şi am părăsit cafeneaua aproape încîntat. Eram fascinat de a cunoaşte şi altă locuinţă decît cea a amicului meu, vroiam să văd bîrlogul unui adevărat locuitor al oraşului şi nu pe cel al unui venetic aflat în trecere. Filmul începuse şi locul din faţa cinematografului era iarăţi gol. Mi-am amintit de ceea ce citisem într-un volumaş dedicat celei de-a şaptea arte, a cărui ultimă parte era alcătuită din mărturisiri referitoare la semnificaţia cinema-ului ale unor oameni de cultură. Cineva, al cărui nume nu e relevant, afirmase că merge întotdeauna la cinematograf cînd se află într-un oraş străin, din dorinţa de a-i cunoaşte şi lumile paralele. Mă regăsisem perfect în această mentalitate. Mă regăsesc perfect în multe dintre scrierile altora. Am luat-o pe o străduţă străjuită de mici buticuri în care se vindeau suveniruri şi ne-am oprit în dreptul unei intersecţii. Eram îmbrăcat prea gros şi simţeam transpiraţia iritîndu-mi zona axială. În schimb, David părea în largul lui în haina de piele întoarsă, puţin uzată, care îi dădea un aer boem, deşi un pic vetust. M-a condus, ţinîndu-mă de braţ, pînă în dreptul unei clădiri cu trei etaje, vopsită în verde, cu ferestre mari, în dreptul cărora fluturau steagurile unor republici sud-americane. Scările maiestuoase erau străjuite de doi gargui de piatră. Mai văzusem mulţi gargui, deoarece poposisem în multe oraşe medievale, dar niciodată unii ca aceştia. Nu modul cum sculptorul îşi pusese în practică fantasmele era neobişnuit, ci faptul că păreau că fuseseră finisaţi cu trei zile în urmă. Erau primii gargui nou-nouţi pe care-i întîlneam.

- Casa Americii Latine, a şoptit Damian sau Robert sau Paul.

Apartamentul lui se afla două clădiri mai încolo. Intrarea în curte se făcea printr-un coridor îngust şi mirosind a stătut, pe ai cărui pereţi se găseau inscripţionate îndemnuri ciudate, de genul "Accesul interzis renilor neînsoţiţi" sau "Părăsiţi imediat turnurile de fildeş!". Damian se deplasa destul de greoi, aşa că mă izbeam adesea de el şi rămîneam amîndoi nemişcaţi pentru un timp, ţinîndu-ne răsuflarea. Cu toate acestea, cînd m-am trezit în curtea luminoasă, mi s-a părut că tot drumul durase doar o clipă. Mă aflam într-un loc care semăna cu un vechi han şi mi s-a părut că simt în nări miros de cai şi că aud o larmă îndepărtată care m-a însoţit tot timpul cît m-am bucurat de ospitalitatea gazdei mele. Curtea, prea mică pentru a fi un patio, era plină de obiecte vechi din fier şi lemn, aflate într-o cantitate suficientă să mobileze trei pub-uri. În mijloc se afla un fel de chioşc unde probabil se servea vara prînzul. Cîteva dale de piatră duceau spre o mică bucătărie care părea nefolosită de multă vreme. O poartă mare slujea drept intrare în ceea ce părea a fi un atelier de sculptură. Cîteva statui vopsite în culori violente, reprezentînd oameni în situaţii citadine, se aflau aşezate pe pămînt. Nici una dintre ele nu era terminată, dar nu datorită viziunii artistului; era limpede că autorul se plictisise de muncă şi le lăsase în plata Domnului. Mi-a atras atenţia o lucrare reprezentînd un bărbat agăţat de bara din autobuz. Partea de jos era sculptată în detaliu, autorul redase minuţios şi nasturii de la pantalonii kaki pe care-i vopsise în negru, dar bustul era o masă informă de piatră în care abia fusese schiţată o urmă de cravată. Cît timp am admirat statuia, Damian a stat în spatele meu, zîmbind. M-a aşteptat politicos să-mi satisfac curiozitatea, apoi m-a invitat ceremonios să urcăm. 

Era una din acele locuinţe universale, încărcată de obiecte vechi, nu neapărat de valoare, alcătuind un talmeş-balmeş ce completa de minune impresia pe care mi-o făcusem pînă acum despre proprietar. Dacă lucrurile ar fi avut plăcuţe care să le explice provenienţa, ar fi putut fi un muzeu memorial. Era o casă unde se putea crea o operă, dacă acest lucru nu se făcuse deja. Cu excepţia a două rafturi, biblioteca era aproape goală, dar zeci de volume zăceau peste tot deschise sau avînd semne de carte între pagini. Am ridicat de pe covorul gros, de culoare grena, un roman de Franz Houellebecq cu paginile de la final netăiate şi l-am aşezat pe o curioasă piesă de mobilier, în formă de coloană, din lemn de culoare închisă, cu aspect butucănos. Părea lipsită de orice utilitate, în afara faptului că de ea se afla sprijinită o pînză pe care se afla pictat ireproşabil nudul unei femei blonde. Avea sînii mici şi rotunzi, talie îngustă, iar pe figură îi încremenise un zîmbet chinuit, ca şi cum nu i-ar fi făcut plăcere faptul că slujise drept model. Ceva mai incolo, in cabinetul de lucru unde ne-am stabilit cartierul general, am zărit şi perechea coloanei, la fel de masivă şi inutilă. Cu paşi mărunţi, m-am apropiat de bibliotecă, dornic să văd care dintre autori avuseseră onoarea de fi lecturaţi pînă la capăt de ciudatul meu amfitrion. Doar trei titluri se aflau pe raft, fiecare în cel puţin  cincisprezece exemplare, dar n-am apucat să zăresc decţt onorabilul nume al lui Cervantes şi am simţit o bătaie pe umăr. M-am întors şi m-am trezit în faţa unei namile cu palme mari şi transpirate. Cea dreaptă s-a îndreptat spre mine şi mi-a apucat mîna scuturînd-o ca pe un furtun deasupra unui răsad de păstîrnac.

- Cornel, s-a prezentat dihania. Cornel e numele meu.

Am încercat să privesc în spatele lui, căutîndu-l pe Damian. Nu am reuşit.

Mi-am lipit spatele de bibiloteca goală.

Cornel a zîmbit un timp. Părea un pic sărac cu duhul şi m-am liniştit.

- Unde-i Damian? l-am întrebat.

A ridicat din umeri. Era îmbrăcat cu o cămaşă roşie, cu nasturii aurii, care-l strîngea vizibil la umeri, iar în mîini frămînta o beretă albastră, din cele pe care le poartă muncitorii în timpul liber. Se vedea că s-ar fi simţit mai bine într-un maiou zdrenţuros. Mirosul de lavandă ieftină nu-i putea ascunde mirosul greu, de tomberon.

- Roxana m-a trimis la dumneavostră. M-a asigurat că numai dumneavostră mă puteţi ajuta, a spus uriaşul pe un ton umil. Se dăduse înapoi cu un pas şi nimerise peste una din cărţile care zăceau pe jos. A ridicat-o şi a aşezat-o cu stîngăcie pe un scrin, mîngîindu-i coperta cu mişcări mecanice, nefireşti.

- Domnule, nu ştiu ce să fac, şi-a început povestea. Eu sînt om simplu, fără şcoală şi muncesc de cînd mă ştiu. Sînt opt ani de cînd lucrez la gropile de gunoi de la marginea oraşului. N-am făcut niciodată rău la nimeni.

- N-ai făcut niciodată rău la nimeni, am repetat. Era una din tehnicile prin care îi dovedeam interlocutorului că sînt atent. Şi-mi dădea timp să mă repliez.

A tăcut şi a rămas cu o mînă suspendată. A pocnit din degete, apoi şi-a vîrît unul în nas.

- Strălucea foarte tare, a continuat, fără nici o noimă, ca nişte clopote care bat din senin. N-am văzut niciodată ceva care să strălucească atît de tare şi soarele să fie pe cer. Nici acum nu-mi dau seama că nu-l văzuseră vagabonzii care trăiesc din ce găsesc prin gunoaie. Am coborît şi m-am aruncat asupra lui. Parcă îmi luase Dumnezeu minţile. Cînd m-am trezit, strîngeam în pumn un gîndac din lemn negru şi lucios. N-am văzut în viaţa mea lemn să străluceasca aşa. Era negru şi totuşi te orbea. L-am acoperit cu o cîrpă şi l-am ascuns în cutia unde ţin mîncarea. N-am mai putut să mai muncesc şi m-am adăpostit la umbra excavatorului aşteptînd să vină ora plecării. Nu mi-au pontat nimic în ziua aia. 

Sfîrşise cu nasul şi acum îşi scărpina o ureche.

- Cînd l-a văzut Roxana, parcă şi-a ieşit din minţi. Îşi tot făcea cruce şi-mi zicea că gîndacul e lucrul diavolului. Iar nemernicului de mine îi plăcea. Îmi plăcea să-l văd aşa negru şi lucios şi-l mîngîiam şi-l răsfăţam. Cînd veneam de la groapă, îl găseam aşteptîndu-mă şi-mi părea că-i viu. Roxana nu mai vroia să vină la mine, dar nici că-mi păsa. Şi el m-a răsplătit. Stăteam şi-l mîngîiam pe burtă şi deodată s-a desfăcut în două şi o lumină ca atunci cînd l-am găsit mi-a ars ochii nevolnici.

Şi brusc mi-am dat seama că ştiam ce urmează. Am închis ochii şi miile de pagini din volumul care alcătuia memoria mea s-au amestecat şi s-au învolburat, precum cărţile de joc la procesul Alicei. Cînd totul s-a liniştit, cele cîteva pagini care conţineau istoria lui Cornel au ieşit în faţă şi s-au aşezat ca o suită de lămîi la slot-machine. Le-am citit dintr-o răsuflare şi am văzut cum cutia în formă de gîndac purta în ea germenele nimicirii unui oraş întreg, dezastru în care aveau să fie atraşi mulţi dintre cunoscuţii mei, pentru care nu eram decît o gaură unde-şi virau capul ca să-şi strige frustrările, ştergîndu-şi murdăriile de preşul urechilor mele, nepăsîndu-le că gura mea nu e cusută cu sîrmă şi că fiecare dintre celulele mele urlă să-şi spună povestea. Şi m-am bucurat şi n-am ştiut dacă citisem viitorul sau doar confuzia din capul meu luase forme escatologice.

Am deschis ochii. În faţa mea stătea Damian, privindu-mă cu ochi mici şi curioşi. În mînă ţinea o sticlă prăfuită de vin roşu pe care a lăsat-o pe masă. Şi-a cerut scuze cu voce spartă pentru că lipsise şi a şters-o din nou să aducă pahare. 

Aşezat pe unul dintre scaunele care făceau parte din acelaşi set cu suporturile de sfeşnice, m-am gîndit la viaţa mea ca fiind o peliculă de film fotografic pe care se aflau imprimate fotografiile altora. Nu mai ştiam ce impuls mă mînase în acest oraş străin, ce dor necunoscut mă alungase din pîntecul de beton al tărîmului natal, şi de ce tînjeam după locuri noi, cînd una dintre camerele din apartamentul închiriat în care locuiam era încuiată de proprietar şi nu avusesem niciodată curiozitatea să o deschid.

- Pari cam gînditor, domnul meu, a răsunat o voce străină. Aparţinea unui tînăr cu fruntea boltită, ce mă privea cu ochi adînci. Era îmbrăcat sărăcăcios, după moda secolului trecut.

- Tu cine mai eşti? Glasul meu s-a auzit moale, deşi am vrut să sune iritat. Mi-am trecut mîna prin faţa ochilor şi tînărul a făcut acelaşi lucru ca şi cum ar fi fost legat de mine cu fire nevăzute. A vrut să răspundă, dar i-am facut semn să tacă.

- Lasă-mă să ghicesc, am şoptit. Esti Camilar, Baltazar sau Zanzibar. Sau un nebun venit din neant ca să mă chinuie cu povestea lui idioată. Am desfăcut dopul sticlei de vin şi am tras o duşcă sănătoasă. De obicei, mă feresc să beau în timpul zilei. O înghiţitură de alcool, oricît de mică, mă ameţeşte şi, deşi devin mai limbut şi mai vivace, îndrug numai prostii pe care mintea mea nu catacdiseşte să le reţină. Prietenii mei rîd adesea de acest defect al meu şi mă pun de multe ori în acele clipe să spun vorbe cum ar fi "Eu, să nu ţin minte? Mîine am să-ţi reproduc întocmai ce am vorbit!"

- Baltazar, a zis el şi s-a aşezat în faţa mea.

Stăteam amîndoi faţă în faţă şi îl simţeam cum se frămîntă, chinuindu-se să-şi găsească primele cuvinte; dintr-un impuls sadic nu doream să-l ajut în nici un fel şi-i priveam părul lung, dat cu briantină, umerii înguşti şi mîinile nervoase care i se zbăteau ca nişte fluturi obosiţi. Ştiam dinainte ce îmi va spune, că se află aici datorită hazardului, că a fost călăuzit în oraşul ăsta sau în oricare altul de un zar, după cum urmează:

1 - înseamnă Da,

2 - Nu,

3 - Nu ştiu,

4 - Stînga,

5 - Dreapta,

Iar  6,   Înainte.

Telefonul a sunat strident din camera alăturată. L-am lăsat să sune pînă cînd zgomotul a devenit insuportabil. Cu fiecare ţîrîit, chipul lui Baltazar a început să pălească şi în curînd pielea i-a devenit străvezie, astfel încît, în curînd, i-am putut observa muşchii, organele interne şi oasele, ca manechinului de plastic şi cauciuc din laboratorul de anatomie. Prin venele lui curgea sînge roz, aproape luminos, care îndemna la scăldat, avînd delfini şi tritoni pe post de hematii şi eritrocite, sub supravegherea celulelor albe care pluteau maiestuoase, în aşteptarea unor virusuri care nu mai veneau. În timp ce răsuflarea i se făcea tot mai uşoară, trupul prinse a-şi pierde conturul şi, în curînd, în locul lui Baltazar nu mai rămăseseră decît cîteva pagini pe care le-am înhăţat şi le-am introdus în fişierele memoriei. La fel de brusc cum începuse, telefonul a încetat să sune. Iar Damian a turnat în pahare.

- Îmi place să scuip, să urinez, să ejaculez, sa fac biluţe, să transpir, să borăsc, să trag flatulaţii şi, mai ales, scuză-mi limbajul, să mă cac, a început în forţă Damian.

Dispariţia lui Baltazar, înainte de a-mi vorbi de metempsihoză şi palingeneză, mă întristase.

- Cînd eram de-o şchioapă, a continuat Damian, datorită unui fenomen inexplicabil, corpul meu a început să secrete permanent muci, bale şi dejecţii. Nici un doctor adus de părinţii mei nu a fost capabil să pună capăt bolii. Miroseam urît, fără nici o îndoială, şi părinţii m-au izolat cu scîrbă în chioşcul pe care l-ai văzut în curte. Din cînd în cînd, o servitoare venea să-mi cureţe adăpostul fetid şi o întîmpinam întotdeauna cu ostilitate. Nici nu mai ştiu de cîte ori am muşcat-o pe biata femeie şi cum mă zbăteam cînd încerca să pună furtunul pe mine. Rahatul mi-a ţinut loc mamă. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea şi singura în care am fost aproape de Dumnezeu. Zăceam toată ziua în propria murdărie într-o stare de beatitudine pe care n-am mai reîntîlnit-o niciodată. Trăiam într-un univers organic care-mi datora existenţa. Îi spuneam Marele Cuib de Bălegar şi-mi petreceam marea majoritate a timpului într-o stare extatică. Aveam vise lungi şi colorate şi, cînd mă trezeam, pictam şi sculptam în scîrnă peisajele fantastice pe care le întîlneam în vise. Mi se părea că nu m-am născut niciodată, că mă aflu încă în pîntecele bălos al mamei şi că nimic nu-mi va ruina fericirea. Dintr-o dată, cu puţin timp înainte să împlinesc vîrsta de şapte ani, secreţiile miraculoase au încetat. Într-o dimineaţă, m-am trezit lipsit de murdăria caldă şi protectoare, mai singur decît Antal în aer, şi am pornit-o, uscat ca un salam catalan, către casă. Familia mea tocmai servea masa şi închipuieşte-ţi ce spectacol a fost cînd am apărut în sufragerie, gol şi murdar de rahat uscat din cap pînă în picioare. Au pus furtunul pe mine şi jetul lui rece mi-a smuls cel de-al doilea strigăt de venire la viaţă. Cînd apa s-a scurs, ţintuit de perete unde ma azvîrlise presiunea, mi-am putut vedea pentru prima oară trupul. Arătam ca un sac de piele şi, deşi eram înfiorător de slab, oasele dispăruseră, ca şi cum furtunul mă spălase şi pe interior.

Cînd ajunse în acest punct al povestirii, Damian, însetat, goli paharul dintr-o sorbitură.

-  O bună perioadă, viaţa mea nu păru afectată de copilăria de bălegar. Mă jucam cu alţi copii, stricam maşinuţe, omoram insecte, mîincam lipici ca toţi ceilalţi. Am devenit un şcolar mediocru, inteligent, dar nemotivat la învăţătură. Brînză bună în burduf de cîine, spunea despre mine învăţătoarea, o doamnă înaltă, cu părul roşcat, care obişnuia să-mi ardă o palmă pentru orice năzbîtie. În timpul şcolii am început să-mi dau seama de incapacitatea mea de a face un lucru perfect. Eram genul de elev care nu ia note sub 7 şi arareori 10. Nu eram niciodată în stare să fac un exerciţiu de matematică fără să greşesc pe undeva, să învăţ un text integral ori să fac o demonstraţie fără să mă poticnesc. La orele de lucru manual, obiectele ieşite din mîna mea aveau întotdeauna un defect. Aş fi fost un Dumnezeu lamentabil. Profesorii au pus inabilitatea mea pe seama lipsei de concentrare, dar eu bănuiam că şederea mea prelungită în ordură îmi estropiase definitiv existenţa. Certurile cu părinţii care erau obsedaţi de posibila mea carieră şcolară ne-au îndepărtat definitiv. N-am simţit niciodată că fac parte din familia căreia îi purtam numele. Am plecat de acasă, urmînd, paradoxal, o carieră universitară. Am ales aurea mediocritas căci, mediocru fiind, eşti foarte potrivit să faci o facultate. Mi-am ales un domeniu de cercetare mai puţin cunoscut şi, de cîteva ori am fost foarte aproape să obţin, după cum spuneau colegii, nişte rezultate senzaţionale. Fiecare sector al vieţii mele fusese afectat de acest sindrom al imperfecţiunii, după cum îl denumise Giordano Esteban, un savant italian care-mi studiase cazul. Cei aproape şapte ani în plus de fericire fetală fuseseră un afront adus divinităţii şi eram pedepsit pentru toată viaţa pentru îndrăzneala de a-mi fi prelungit pre-existenţa. Sufeream îngrozitor pentru că eram considerat superficial de toţi cei din jur. Nu reuşeam să termin nimic din ceea ce îmi propuneam. Viaţa mea sentimentală era un chin. În dragoste, ca şi în credinţă, iubeşti sau nu iubeşti. Nu poţi iubi puţin sau cu 75% din fiinţa ta. Cînd am înţeles acest lucru, am vrut să mă sinucid, dar am renunţat la idee, de teamă să nu dau greş şi să nu ajung într-un scaun cu rotine.

Mi s-a părut că nu am auzit bine.

- Cu rotile?

Damian oftă şi, fără să mai scoată un cuvînt, goli paharul umplut între timp.

Mi-am dres glasul înainte de a începe cu o voce gîtuită care, pe măsură ce înaintam în mărturisire, devenea tot mai sonoră. La fel mi se întîmplă şi cînd lucram ca animator la un post de radio. Prima intervenţie semăna cu chiţăiala lui Mickey Mouse dar, după o jumătate de oră de emisiune eram plin de vervă.

- Încă din liceu, îmi scrisesem primul testament, din ziua cînd am împlinit 17 ani. Îmi propusesem să mai trăiesc doar 6 luni. L-am scris pe o foaie de caiet de matematică şi nu avea mai mult de zece rînduri. Lăsam tot ce aveam unei fete cu care nu vorbisem niciodată şi pe care o zărisem de cîteva ori la liceu în timpul unor recreaţii. După jumătate de an, mi-am prelungit termenul cu încă o lună. A fost cea mai intensă lună din viaţa mea. La sfîrşitul ei eram îndrăgostit de altcineva şi mi-am prelungit contractul cu viaţa pentru cel puţin un an. Am făcut alt testament. Fiind o fire strîngătoare, aveam deja mai multe bunuri şi, inevitabil, mai mult de lăsat şi de scris. A început să-mi placă să scriu şi am redactat testamente tot mai literare, în care descriam amănunţit portretele beneficiarilor lucrurilor mele. Mi-am imaginat cum, după moartea mea, se întîlnesc între ei şi discută un timp despre mine şi această interacţiune le schimbă cursul vieţii. Am notat în lungi addende autentificate la notar despre posibilele întîlniri între ei şi am acordat bonusuri celor care-mi respectau dorinţele. Am vrut să cunosc tot mai mulţi oameni, ca să-i pot introduce în viitoarele mele testamente. Firea mea tăcută, empatia înnăscută, m-au ajutat să devin într-un confesor perfect. O ureche. Cînd mi-am dat seama în ce mă transformasem, a fost prea tîrziu. Am început să călătoresc. 

- Nu ştiu dacă să iubeşti de trei ori în viaţă e mult sau e puţin, a vorbit Damian. Am iubit de patru ori, am fost iubit de trei ori. E un procent bun, cred. Cu prieteniile e mai uşor. Marea lor majoritate sînt superficiale. Nu trebuie neapărat să te implici.

- Am vrut să mă fac preot, dar îmi lipseşte credinţa. Din acest motiv, nu vizitez niciodată bisericile din oraşele în care merg. Respect prea mult ideea de divinitate ca să-i întinez lăcaşurile cu bocancii mei.

- Roxana mi-a spus că mă primeşte înapoi, dacă îl arunc. M-am gîndit măcar să vînd negustorilor din strada Tăcerii. Dumneavoastră ce mă sfătuiţi? se auzi de undeva vocea lui Cornel.

- În urmă cu doi ani, m-am decis să-mi asum soarta şi nu mai sînt obsedat să-mi iasă totul perfect. Las toate treburile neterminate, dar e propria mea voinţă. Nu citesc niciodată o carte pînă la capăt şi tot ceea ce fac e aproape bine. Aproape m-am împăcat cu mine însumi. Mă simt ca un om care trăieşte cu un singur rinichi.

- Într-unul dintre cele mai de succes testamente ale mele, scris cu doi ani în urmă, am folosit numai personaje fictive, născute în zodia Gemenilor. Sînt cei mai norocoşi şi cei mai chinuiţi dintre oameni. Ce ştii cu adevărat despre zodia asta? În vechime, erau 13 zodii şi două au fost comasate din ordinul unui padişah, care apoi şi-a ucis toţi astrologii.

- Cu toate astea, încă petrec foarte mult timp la toaletă, în amintirea vremurilor de odinioară. Deşi modernă, toaleta mea este făcută toată din lemn, ca o saună. Nu suport gresia şi faianţa, mă constipă şi-mi dau senzaţia că mă aflu într-un laborator. Pe jos am pus mochetă groasă, în care ţi se afundă picioarele. Mi-am montat şi o linie hi-fi.

- Dorinţa mea de a scormoni în sufletul oamenilor m-a pierdut. Solitarii, ciudaţii, suferinzii, nefericiţii, sînt atraşi de mine ca rechinii de sînge. Oriunde m-aş duce, nu pot scăpa de ei. M-am săturat de glasurile lor smerite şi plictisitoarele biografii care mi-au distrus-o pe a mea. Am ascultat atîtea istorii personale încît memoria mea a devenit un palimpsest în care s-au amestecat sute de nume de persoane şi oraşe astfel încît a devenit neutilizabil şi povestea unui om a devenit a tuturor.

- J'ai plus de souvenirs que si j'avais mille ans.

Discuţia noastră se transformase într-un dialog al surzilor. Am tăcut. Tăcerile sînt de mai multe feluri. Cea de acum era una dintre cele îndîrjite, fără feed-back, în care interlocutorul simte mai devreme sau mai tîrziu că nu-l asculţi.

Întîlnirea cu Damian a fost semnul că trebuia să părăsesc oraşul. Mi-am luat la revedere de la prietenul care mă găzduise şi, din obişnuinţă, am ieşit pe furiş din apartament. În avion, am dormit tot timpul drumului, ferindu-mă să nu-mi prindă cineva privirea şi să înceapă să-mi vorbească.

În aeroport nu mă aştepta nimeni. Singura persoană care m-a băgat în seamă a fost taximetristul care, pentru o sumă enormă, s-a oferit să mă ducă pînă în oraş. Avea ochii mici şi apropiaţi de rădăcina nasului, tenul stricat şi, deşi n-am simţit, eram convins că-i mirosea gura. Şi-a apărat de ploaie blugii albastri şi geaca ieftină din imitaţie de piele cu o umbreluţă albă transparentă de damă.

În chioşcul de bilete croşeta o doamnă cu părul roşcat. Mi-a întins o cartelă cu îndemînarea unui cartofor. Cîtă vreme am aşteptat autobuzul nu s-a întîmplat nimic. Pe cer se descompuneau cîţiva nori. M-am urcat printre primii şi, spre norocul meu, am apucat loc un pe scaun. Pînă la Casa Presei, la care am refuzat să mă uit, autobuzul a mers cu viteză, apoi a început să se tîrască. Pe lîngă maşină a trecut limuzina de la Casino Vernescu, în interiorul căreia am putut zări pentru o clipă o măsuţă pe care se aflau pahare de cristal şi mîinile unui om bogat. M-am gîndit la John Lee Hooker în videoclipul de la Chill Out. Eram înconjurat de feţe obosite şi bagajele lor care încercau să-şi recapete demnitatea după înghesuiala din cală. Doi idioţi se făceau că se ceartă, în timp ce-şi făceau cu ochiul. Am coborît în Piaţa Victoriei, al cărei pavaj arăta de parcă soarele nu strălucise niciodată. Îmi deschisesem telefonul imediat ce avionul înţepenise pe betonul aeroportului dar, cu excepţia proprietarei apartamentului în care locuisem înainte şi care-mi cerea întreţinerea pe luna februarie, n-am primit niciun apel. Aşa că l-am închis.

Cecitatea Mătuşii Martha

de Jean-Lorin Sterian

PERSONAJE:

EL

EA

ORBUL

Scena reprezintă o plajă. Se aud valuri spărgându-se de ţărm. Cei doi stau spate în spate pe nisip. El are ochelari.

EL

Nu pot înţelege e de ce ai făcut-o. E gras, e blond şi nu are pic de umor. Şi-a programat viaţa pe următorii zece ani.

EA

Râde la glumele altora, totuşi.

EL

 Toate femeile pe care le-a avut până acum au fost spălătorese sau chelneriţe. E imposibil ca orice femeie care a citit mai mult de trei cărţi să-l suporte zece minute.

EA

Păi, nici n-am prea vorbit.

EL

Nu-mi pot închipui cum ai ajuns în patul lui. Spune-mi că a venit peste tine, te-a copleşit cu forţa lui şi n-ai mai putut să i te împotriveşti.

EA

Nici gând. M-am dus chiar eu la el acasă.

EL

Erai beată.

EA

Nu. Ştii că nu beau.

EL

Ţi-a oferit bani. Bani pe care eu nu i-am avut niciciodată. Nu m-ai iertat pentru mătuşa Martha. N-am avut nici o vină că în testamentul ei scria că toţi cei din familie care poartă ochelari nu primesc decât o sumă minusculă. Iar dacă...

EA (întrerupându-l)

N-aş fi putut să primesc nici un ban.

EL

Ai vreun motiv pentru ce ai făcut ?

EA

Nu.

EL (trist)

Eu nu te-am înşelat niciodată.

EA

Ba da.

EL (surprins)

Nu-i adevărat. Când?

EA

De câte ori ai venit aici să priveşti marea. Atunci erai departe de mine, rece şi indiferent. Îmi dădeai drumul la mână şi te jucai cu nisipul. În momentele alea nu mai eram prietena ta. O dată ai făcut un castel.

EL

N-am auzit niciodată ceva mai imbecil. Şi marea mi-e martoră.

EA

Vezi?

EL

N-ai să mă mai vezi niciodată.

EA

Nici acum nu te văd, doar stăm spate în spate. (pe alt ton) Nu cred. Mă iubeşti prea mult.

EL

Asta nu are nici o importanţă.

Apare Orbul, care se apropie de ei ezitant.

EL

Domnule, doriţi o bacantă?

ORBUL

Nu, mulţumesc. Aş dori un pahar cu apă.

EL

Imediat. (se ridică şi iese)

Orbul rămâne stingher în faţa fetei. Stînjeneala creşte cu trecerea timpului.

(Momentul trebuie prelungit cât mai mult până la replica finală a Orbului.)

ORBUL (cu glas stins)

Mie, mătuşa Martha nu mi-a lăsat chiar nimic...

                                                - CORTINA -

Moarte în doi

de Jean-Lorin Sterian

            Se priviră cu dragoste. Cu gesturi hotărîte duseră paharele la gură şi sorbiră în acelaşi timp. Se îmbrăţişară cu disperare şi ea începu să plîngă. Mai aveau de trăit mai puţin de un sfert de ceas. Aleseseră să moară decît să trăiască despărţiţi unul de celălalt, după voia părinţilor. În mintea fiecăruia se derulau fapte, chipuri, întîmplări trecute. Nu mai era cale de întoarcere. Făcuse ceea ce trebuia? se gîndea el. N-ar mai fi putut exista o altă Ea? Era tînăr şi ar mai fi avut atîte de multe lucruri de făcut. Ea se simţea fericită. Mai bine cîteva minute cu cel iubit, decît o viaţă întreagă lîngă cineva străin.

            - Mai avem puţin, îi şopti. Hai să facem dragoste.

            - Nu, spuse el şi se întoarse cu spatele.

            Muriră singuri.

Trei pe o bancă

de Jean-Lorin Sterian

Personaje:

ANDI, jurnalist

CLAUDIA, iubita lui

ALECU, prietenul lui Alecu, art director

SCENA 1

Un apartament de două camere mobilat contemporan.

CLAUDIA:

Alo, Alecu? Ce faci, mă? Şi eu mă bucur să te aud. Nu ne-am mai văzut de ceva vreme. Da, noi nu prea am mai ieşit. Păi îl ştii pe Andi, nu prea mai iese. Şi acum nici atît, mai ales de cînd s-a angajat. Da, s-a angajat. Zice că e suficient că vede destui oameni la birou. Auzi, nu treci pe la noi în seara asta? Ţi-am zis, al meu e tot mai ursuz, nu-l mai scot din casă. Cu mine nu mai vorbeşte, stă în pat şi se uită în tavan. E cam deprimat. Mă gîndeam că poate-l mai scoţi tu din starea asta. Vii? Mă bucur. Te aştept... te aşteptăm. Pe la 9. Nu nu-i nevoie să aduci nimic. Acum sunt două salarii în casă, ha ha. Hai, te pup. Mersi.

Claudia se duce spre patul unde stă Andi.

CLAUDIA:

Ce faci?

Andi ridică din umeri.

CLAUDIA:

Eşti bine?

Tăcere.

CLAUDIA:

Hai măi, Andi, mă sperii... Zi şi tu ceva.

ANDI:

Ce?

CLAUDIA:

E chiar aşa de rău acolo?

ANDI:

Claudia, nu mă simt bine. Nu mă simt în stare să vorbesc. Nu mă simt în stare de nimic.

CLAUDIA:

Zi-mi ce ai. Te doare ceva?

ANDI:

Nu trebuie să te doară ceva ca să nu te simţi bine.

CLAUDIA:

De două săptămîni, în fiecare seară, eşti aşa. Vii, mănînci, te arunci în pat şi rămîi acolo. Parcă locuiesc singură. Nu ştiu ce să mai fac. Cred că nici nu-ţi dai seama dacă sînt în casă.

ANDI:

Îmi pare rău.

CLAUDIA:

Îţi pare rău, sigur. Dacă ai o problemă, spune-o. Vorbeste cu mine. Sîntem împreună de atîta timp. Chiar nu pot să cred că eşti atît de deprimat pentru că te-ai angajat din nou. Toată lumea munceşte.

Andi se întoarce cu spatele.

CLAUDIA:

Foarte matur, ce să zic. Să ştii că l-am chemat pe Alecu la noi în seara asta.

ANDI:

Alecu? Bine.

Claudia ridică din umeri, se duce în camera alăturată, îşi face de lucru.

Alecu sună la uşă. Claudia deschide. Se pupă.

ALECU:

Mă bucur să te vad. Arăţi bine.

CLAUDIA:

Mulţumesc, dragul meu. Nici nu ştii de cînd n-am mai auzit asta. Cu ciufutul ăsta al meu...

ALECU:

Hai că exagerezi. Cred că ţi se spune în fiecare zi.

CLAUDIA:

Eşti tu drăguţ. Hai, ia loc. Ce vrei de băut?

ALECU:

O bere. Unde e şeriful stelar?

CLAUDIA:

În pat. Stă cu ochii în tavan. Asta face în fiecare seară, mititelul de el. Am zis că o să văruiesc săptămînal că i-a dat găuri holbîndu-se la el.

Claudia se ridică şi intră în camera lui Andi.

CLAUDIA:

A venit Alecu să te vadă. Ai putea să te ridici din pat şi să vii în sufragerie.

ANDI:

Nu am chef de nimeni. Nu eu l-am chemat. Văd destui oameni în fiecare zi la birou.

CLAUDIA:

Bănuiam că o să zici asta. Auzi, dacă nu te ridici acum din pat, ies în momentul ăsta din casă şi nu o să mă mai vezi niciodată.

Andi se ridică morocănos. Claudia îl aşteaptă în uşă şi-i face loc să treacă. Andi şi Alecu dau noroc. Alecu se aşează morocănos la masă. Claudia aduce trei beri. O vreme nu spune nimeni nimic.

CLAUDIA:

Cum îţi merge?

ALECU:

Bine. Chiar bine. Nu mă plîng. Ştii cum e în jobul meu: întotdeauna mai pică cîte ceva. Uneori trag tare, mai stau şi noaptea, în alte zile o frec la greu, stau toată ziua pe jocuri, mai ales de cînd a apărut Heroes V. E mai bine ca la revistă, oricum. Alţi bani, altă atmosferă. (întorcîndu-se către Andi) La tine cum e? Am auzit că te-ai angajat.

ANDI:

Oribil.

Claudia pufneşte.

CLAUDIA:

Desigur.

ANDI:

Alecu m-a întrebat.

ALECU:

De ce? E mai naşpa ca la Monden?

ANDI: (gîndindu-se puţin)

Nu. Şi nu e vorba de atmosferă, nu e vorba de volumul de muncă, de condiţiile din redacţie sau de şedinţele în care discutăm subiectele tîmpite pe care le propunem. Asta nu vrea să înţeleagă Claudia. Sunt nasoale şi astea, dar contează mai puţin. Pentru mine e oribil că m-am întors la lucru. Înţelegi? Muncesc. Sînt din nou angajat. Stau din nou 8 ore la un birou. Acum doi ani, după ce am plecat de la Monden, am jurat că nu voi mai face niciodată ce nu-mi place. Că nu o să mă mai angajez. Că nu o să mai am şefi şi program. Că o să trăiesc din scris, dar nu din jurnalistică. M-am apucat să-mi scriu romanul vieţii mele...

CLAUDIA (întrerupîndu-l):

Dragul meu, eşti naiv.

ANDI:

Cel mai nasol e că, la un moment dat, chiar am crezut că se poate. Scriam la un site, la trei reviste, începusem să mă descurc. Îmi rămînea timp să scriu la roman, să stau prin Cişmigiu în timpul zilei, să merg la cinematograf la matineu. De cînd nu te-ai mai plimbat prin Bucureşti în timpul zilei în cursul săptămînii?

ALECU:

Nu ştiu, de cînd eram student.

ANDI:

Vezi?

ALECU:

Dar nu-mi lipseşte. Eu mă uit la filme la calculator la birou. Nu-mi place să merg la cinema, să văd un film lîngă necunoscuţi. Şi m-aş plictisi dacă aş rămîne acasă toată ziua. Am nevoie de acţiune, să mă văd cu oameni tot timpul. În weekend ies de fiecare dată, iar în concedii plec din ţară, mă duc naibii pe coclauri să-mi aerisesc creierii. Amsterdam, frate.

ANDI:

Adică eşti liber 20 de zile din cele 365 ale anului. Doar atunci poţi face ce doreşti.

ALECU:

Şi weekend-urile.

ANDI:

Desigur, şi weekend-urile. Mare brînză.

ALECU:

Eu cînd sînt bolnav şi trebuie să stau în casă, înnebunesc. Îmi sun prietenii să vină la mine.

ANDI:

Eu mă simt bine în casă. Scriu, citesc, ascult muzică. Îmi plac oamenii, dar de la distanţă. Mă dezobişnuisem să-i vad de-aproape. Acum, la birou, în fiecare dimineaţă trebuie să strîng 30 de mîini şi să găsesc răspunsuri glumeţe la întrebarea "ce faci?". Colegii de la departamentul sport, fetele de la marketing, doamnele de la contabilitate, şmecherii de la publicitate, cei de la celelalte publicaţii din trust. Şeful mare care trece pe lîngă noi ca un crucişător şi nu răspunde la salut. Luni, se vorbeşte despre fotbal, marţi despre maşini, miercuri despre femei, joi despre concerte, vineri despre weekend-ul care vine. Ne vedem zi de zi. Nimeni nu face face ceva atît de extraordinar în timpul serii încît să povestească ceva cu adevărat interesant a doua zi. De fapt, nu ştim nimic despre ceilalţi. Dacă i-aş întîlni în alt loc decît la birou, nici nu i-aş recunoaşte. Mi se face rău cînd mă gîndesc la asta.

ALECU:

Cred că ai într-adevăr o problemă.

ANDI:

Îi spuneam şi Claudiei, cîtă vreme n-am avut serviciu, eram fericit şi n-aveam bani. Acum am bani cît să pot să-mi plătesc orele de psihoterapie. Şi acum, vă rog să mă scuzaţi, ma duc să mă culc. Mîine merg la muncă, blestemată frază. Ah, de ce nu m-am născut bogat. Am de făcut un interviu cu o vită care face rubrica meteo pe nu ştiu ce post TV. Mirobolant.

Alecu şi Claudia rămîn singuri.

CLAUDIA:

Îmi pare rău. Nu ştiu ce se întîmplă cu el.

ALECU:

O să-şi revină. După un an de stat pe bară, fără program şi fără responsabilităţi, e normal. (pauză) Mă bucur că ne-am revăzut, oricum.

CLAUDIA:

Mai treci pe la noi.

ALECU:

Poate ne mai vedem şi în alte circumstanţe.

CLAUDIA:

De ce nu? M-am săturat să stau serile în casă.

Cei doi îşi iau la revedere. Se sărută pe obraji şi rămîn un pic mai mult decît e cazul unul în braţele celuilalt.

SCENA 2

Scena e împărţită în două. Într-o parte e dormitorul lui Andi, în cealaltă sufrageria se transformă într-un bar. Claudia pendulează dintr-un spaţiu în altul.

Momentul I

CLAUDIA:

Ce-ai făcut azi?

ANDI:

Nimic. Am fost la lucru.

CLAUDIA:

Iubitule, ştiu că ai fost la muncă. Ce-ai avut de făcut azi?

ANDI:

Tîmpenii. Îmi irosesc viaţa scriind tîmpenii. Despre modă, petreceri mondene şi starlete. Te-am rugat să nu mă mai întrebi despre ce fac. Mă deprimă. În loc să stau acasă şi să scriu la carte, stau într-un birou şi fac articole despre tendinţele verii în materie de party-uri.

CLAUDIA:

De ce nu încerci să scrii la birou?

ANDI:

Ai înnebunit? Ştii ce gălăgie e acolo? Fiecare ascultă muzica lui la calculator. O aud chiar şi prin căşti. Cînd reuşesc să mă concentrez cît de cît sună telefonul sau cineva mă întreabă o idioţenie, gen cît e cursul euro azi, sau dacă am fost azi-noapte la Bonsai.

CLAUDIA:

Auzi, n-ai vrea să mergem mîine la un film?

ANDI:

Nu e nimic bun în oraş. Mi-a zis Denis, tipul care scrie de filme la noi. Numai prostii americane, genul Omul Paianjen şi eternele comedii romantice.

CLAUDIA:

Mie îmi plac comediile romantice.

ANDI:

Mie nu.

CLAUDIA:

Bine, ursuzule. Hai să ieşim pur şi simplu din casă. Nu mai jeli la nesfîrşit. Şi tu, şi eu şi toţi pe cei care-i cunoaştem muncesc. Mă faci să mă simt prost, ca şi cum ar fi vina mea că te-ai angajat. Nu puteam trăi la nesfîrşit dintr-un singur salariu.

ANDI (întorcîndu-se cu spatele)

Noapte bună.

Claudia trece în celălalt spaţiu. Se aşează la masă şi imediat apare şi Alecu. Se pupă pe obraji.

CLAUDIA:

Hei.

ALECU:

Bună.

CLAUDIA:

Ce faci?

ALECU:

Era să întîrziu... A venit o lucrare în ultima clipă de la client şi a trebuit să o refacem. În publicitate apar tot timpul din'astea. Tu cum eşti?

CLAUDIA:

Bine. (Scurtă Pauză) Bine. Mă simt puţin ciudat că sînt aici.

ALECU:

Dar am mai ieşit cîndva împreună... O dată, acum cîţiva ani, cu mult înainte să fii cu Andi.

CLAUDIA:

O, Doamne, parcă a fost acum o sută de ani. Mi-aduc aminte atît de vag, de parcă mi-ar fi povestit cineva şi n-aş fi trăit eu.

ALECU:

Aveai o rochie roşie cu buline albe. Arătai foarte drăguţ în ea.

CLAUDIA:

Ţi-aduci aminte asta? Nu pot să cred. (pauză) Tu cu cine mai eşti?

ALECU:

Cu nimeni. Am ieşit ceva vreme cu o fată care făcea PR la Leo, dar s-a consumat. Oricum, nu prea a fost scînteie de la început.

CLAUDIA:

E important să fie ceva puternic măcar în primele luni.

ALECU

Da. Aş vrea să spun că dragostea durează trei ani, dar eu n-am fost cu nimeni mai mult de un an. M-am cam obişnuit să fiu singur. De'aia am şi terminat-o cu Angelica, fata asta de care-ti spuneam. Mă suna în fiecare zi ca să-mi povestească ce a făcut la birou. Îi ştiam toţi colegii fără să-i fi văzut vreodată. Parcă aveam două locuri de muncă, al meu şi al ei. Aş vrea să ies cu cineva care nici să nu ştie unde lucrez şi nici ea despre mine.

CLAUDIA:

Cu al meu aş vrea să vorbim măcar despre ce face la birou, crede-mă. E din ce în ce mai mut.

ALECU:

Cred că trebuie să-ţi fie foarte greu.

CLAUDIA:

Dacă l-aş părăsi acum, mi-aş reproşa toată viaţa. Ştiu că e nefericit, dar nu ştiu cum să-l ajut. Dimineaţă, îl aud vomitînd. Înainte nu făcea asta niciodată, nici măcar cînd se îmbăta. Am mai trecut prin momente grele, dar am rămas împreuna. Într-un an, am rămas şi eu fără serviciu şi n-a lucrat decît el. Dar sînt foarte nefericită. Parcă nici n-aş mai exista în inima lui.

ALECU:

Dar exişti în inima altcuiva.

CLAUDIA:

Mulţumesc.

ALECU:

Vorbesc serios. Mi-ai plăcut întotdeauna. Ştiam că eşti prietena lui Andi şi nu am mişcat nimic. Vă vedeam şi nu mă gîndeam decît cum ar fi să fim împreună. Adevărul e că păreaţi fericiţi. Acum, însă... Nu pot să te las să te chinui doar pentru că el are o depresie. Nu meriţi asta.

CLAUDIA:
Aşa e. (pauză) Hai să mergem la un film.

ALECU:
N-am mai fost de mult. E unul cu Clooney şi Meg Ryan, i-am văzut începutul pe calculator.

Momentul II

Claudia se întoarce în camera unde Andi stă întins în aceeaşi poziţie.

CLAUDIA:

Nu te mai întreb nimic. Aş fi fericită dacă m-ai întreba un singur lucru despre mine, să ştiu că exist şi eu în casa asta. Să te ridici din patul ăla nenorocit şi să-mi spui: ce mai faci tu, Claudia? Eşti bine? Ce mai e cu viaţa ta? Eşti pe drumul cel bun? Ia zi, cînd e ziua mea de naştere?

ANDI:

5 septembrie 1976

CLAUDIA:

Măcar atît mai ştii. Pe vremuri îmi lăsai bileţele în toată casa. Mi-ai făcut cadou un CD cu toate piesele care credeai că mi-ar plăcea. Îl mai am şi acum. Mă invitai la teatru. Mi-ai trimis flori la birou.

ANDI:
Veniseră pe numele unui coleg care era plecat în concediu.

CLAUDIA:

Aşa, deci. Tipic pentru tine. Măcar îmi acordai atenţie. Acum nu mai exist pentru tine. Nu scoţi un cuvînt toată seara. N-am mai făcut dragoste de luni de zile.

ANDI

Nu am ce să spun. Nu mă simt în stare să vorbesc despre nimic, Mi-au secat cuvintele. Mi se pare totul inutil. Orice aş auzi, nu mă interesează. Orice aş spune, nu are niciun sens.

CLAUDIA:

Nici eu nu te mai interesez. Aş putea să mi-o trag cu cineva în camera de alturi şi n-ai schiţa un gest.

ANDI:
Nu te raportezi decît la tine. Nu mă mai interesează nimic în viaţă, nu doar relaţia noastră. Parcă aş fi aruncat într-un puţ. Singur. Dacă aş fi în stare să-ţi explic ce se întîmpla cu mine, atunci înseamnă că aş fi sănătos. Mă trezesc dimineaţa şi primul lucru pe care-l fac e să-mi vărs măruntaiele. Mă simt bine cîteva minute după care mă apucă o frică groaznică. Aş vrea să mă arunc în pat şi să stau ascuns sub plapumă, dar trebuie să merg la serviciu. Acolo, plutesc 8 ore cu ochii semiînchişi, după care mă tîrăsc spre casă. Schimb două autobuze de la Casa Presei. Cînd ajung aici, nu mă mai simt în stare de nimic la gîndul că ziua următoare va fi la fel.

CLAUDIA:

Să-ţi zic de-o fază ciudată azi. Poate bagi ceva în cartea ta. Ştiu că o să o termini cîndva. Să-ţi spun: Am intrat într-un magazin de electrocasnice ca să-mi iau un depilator. ăla vechi s-a stricat de două luni. Mă rog, tu n-ai observat nimic. Aşa... Înăuntru era un vînzător gras, cu...

ANDI:

Claudia, cartea mea nu este despre depilatoare.

CLAUDIA:

Ştiu, dar mă gîndeam că e interesant.

ANDI:
Nu e.

CLAUDIA:

Dacă ai continua să-ţi scrii cartea cînd ajungi acasă, în loc să stai cu ochii zgîindu-te în tavan, te-ai simţi mai bine.

ANDI:
Dacă ai fi bucătar, cînd ai veni acasă ţi-ar mai veni să găteşti? Sau, dacă ai fi curvă, ai mai face dragoste cu soţul tău cînd te întorci acasă ruptă în două?

CLAUDIA:

Să înţeleg că apetitul tău sexual atît de redus are vreo cauză exterioară.

ANDI:

Crezi ce vrei. Eu vreau să dorm.

Se stinge lumina.

Claudia merge în celălalt spaţiu.

Se ţine cu Andi de mînă la masă.

CLAUDIA: (povestind însufleţită):

Să vezi ce mi s-a întîmplat ieri. M-am dus să-mi cumpăr un depilator. E o reprezentanţă Brown pe Kogălniceanu. Cînd intrii te aştepţi să vezi un sediu mişto, dar e întunecos şi toate obiectele arătau prăfuite. Vînzător era un tip păros, obez, cu barbă. Un fel de Păunescu. I-am cerut un aparat de epilat Brown 2520. Nu mai avem, zice el, dar avem ceva mult mai bun: 3570. Şi care-i diferenţa, întreb. Este mult mai bun, domnişoară, zice el. Are atenuator de durere, cap de epilat pentru zone sensibile şi dispune si de un mecanism care ajută la îndepartarea firelor foarte scurte. Îl cumpăr, îi spun şi scot banii. Staţi să vă arăt cum funcţionează, nu se opreşte grasul. Daţi-mi un deget. M-am uitat la el ca la un nebun. Haideţi, domnişoară, că nu vă fac nimic... mie îmi place să le explic clienţilor întocmai cum se foloseşte un aparat, mă asigur ca au înteles, nu vreau să îl strice şi apoi să vină la mine cu pretenţia să îl schimb; haideti, daţi-mi degetul.

ALECU:

Bine că nu ţi-a dat teme pentru acasă.

CLAUDIA:

Stai să vezi. Îi dau degetul şi ăsta începe: Aparatul se monteaza aşa cum vă arăt eu, cu grijă, că nu trebuie să forţaţi. Prima dată vă epilaţi cu ajutorul atenuatorului de durere, iar firele neastîmpărate le îndepărtaţi prin sistemul soft lift. Epilarea se face dupa baie, iar pielea trebuie să fie foarte bine uscată; nu vă epilaţi în baie sau într-un loc cu gresie pentru că aparatul se poate sparge în cazul în care-l veţi scăpa pe jos. Cel mai bine e să vă epilaţi într-o cameră cu mochetă sau ceva de genul asta. În orice caz, acesta este un aparat foarte bun. Ce scrie aici? Şi mă pune să mă uit pe fundul aparatului. Made in France, zice tot el, cu aerul că ţine în mînă un ou Faberge. Omul era dus rău. Ştia totul despre epilatoare. Zici că se născuse în fabrica unde se fac.

ALECU:
  Mă întreb ce-o fi vrut să se facă ăsta cînd era mic. Dacă-şi închipuia că o să vîndă epilatoare Brown. Bat pariu că voia să fie astronaut sau fotbalist.

CLAUDIA:

Cînd eram mică voiam să mă fac stewardeză. O mătuşă de-a mea, Cora, îmi aducea tot felul de lucruri mici şi draguţe din toate colţurile lumii. Nu-mi doream decît să fiu la fel ca ea: la înălţime în tot ceea ce făceam. O copiam în toate: haine, gesturi, expresii. Pe mama nu o suportam. O vedeam în şorţul de gospodină, călind ceapă şi mă rugam să fie mama mea vitregă. Nu puteam concepe să-i fiu fiică. Pe lîngă Cora, arăta ca o ţarancă. Mai tîrziu, am constatat că am rău de înălţime şi că nu voi putea să zbor niciodată. Mi s-a dărîmat tot universul pe care mi-l făurisem de cînd eram mică. Cînd am aflat că şi mama suferea de acelaşi rău de înălţime, am început să o iubesc.

ALECU:
Eu voiam să mă fac marinar. Văzusem un serial la televizor: Linia Maritimă Onedin. Voiam să am barbă şi uniformă. N-a fost să fie. Acum joc pe computer jocuri cu vapoare.

CLAUDIA

Aseară am vrut să-i povestesc de asta lui Andi. N-avea chef să mă asculte.

ALECU:

Ce mai face?

CLAUDIA:

Nimic nou. Se plînge tot timpul, parcă-i Woody Allen. Îmi spune că are crize de anxietate şi că nu-l înţeleg. Ar trebui să-mi cumpăr o carte dintr-acelea "Cum să trăieşti lîngă un bolnav de anxietate".

ALECU:

Mai degrabă "Cum să trăieşti lîngă cineva care nu te mai iubeşte"

CLAUDIA (după o pauză):

Sînt pline librăriile de cărţi de genul ăsta. Se vînd mai bine decît Coelho.

ALECU:

Am auzit că un român a scris un volum intitulat Alchimista. O idee "foarte tare". Pe genul faimoşilor pantofi de sport Puna şi al casetofoanelor Powasonic. Mă întreb: ce dobitoci au cumpărat Alchimista? Oameni care nu ştiu exact ce cumpără, dintre cei care citesc două cărţi pe an şi care au auzit de-o carte mişto, cu un titlu cu alchimie, ceva. Sau fanii Alchimistului, recrutaţi dintre coafeze şi staruri ale muzicii dance, care aşteaptă o continuare. Ei ar putea cumpăra şi un volum cu titlul Surorile Karamazov.

CLAUDIA:

Sau Huligancele.

ALECU:
Muntele prăjit.

CLAUDIA:
Domnul Bovary.

ALECU:
Şi care ascultă CD-uri cu Mach şi Bozart.

CLAUDIA:
Ha, ha. (după o pauză) Doamne, ce mă bucur că stau de vorbă cu tine.

Îl sărută pe Alecu. În momentul ăla sună mobilul.

ALECU:
Salut, Andi. Bine, prin oraş. Tu eşti mai bine? Mă bucur să aud asta. Sigur, cînd? Mîine seară e perfect. Ciao.

CLAUDIA:
Andi? Crezi că ştie ceva?

ALECU:

Nu. Sigur, nu. Nu l-am mai auzit demult atît de entuziast. M-a invitat mîine la voi.

Dar rămîne valabilă ieşirea noastră în weekend, nu?

CLAUDIA:

Da, iubitule.

SCENA 3

Claudia şi Andi sînt în sufragerie. Andi se uita pe o revistă, fluierînd, Claudia aranjează masa.

CLAUDIA:

Nu te-am văzut de mult într-o dispoziţie aşa de bună...

ANDI:

Şi? Nu te bucuri pentru mine?

CLAUDIA:

Ba da... Dar nu mai sînt obişnuită.

ANDI (cîntînd)

Nu mai sînt obişnuită...

CLAUDIA rîde.

ANDI:
Mai ţii minte cînd ne-am dat întîlnire într-o papetărie? A fost prima noastră întîlnire... Şi apoi am stabilit să ne vedem de fiecare dată în alt loc. A doua oară ne-am văzut la o spălătorie de maşini, pe urmă în magazinul ăla de mochete de lîngă Unirea...

CLAUDIA:

A treia oară ne-am întîlnit la un meci de handball feminin. Pe urmă ne-am văzut la magazinul de mochete...

ANDI:

Da, da. Ai dreptate. Jucau o echipă din Bucureşti cu una din Constanţa şi ţineam cu fetele din Constanţa pentru că avusesem cîndva o iubită de acolo. Şi mă tot ironizai, că apucasem să-ţi povestesc...

CLAUDIA:

Carmen. Prima ta iubire.

ANDI:

Cum ţineţi minte voi, fetele, toate prostiile astea. Da, Carmen. Eu habar n-am cum îl chema pe primul tău iubit. Sau pe ultimul, ha ha.

CLAUDIA (pierit):

Ha, ha.

ANDI (o opreşte pe Claudia din trebăluit şi o ia de mînă):

Ştiu că în ultimul timp am fost cam urîcios.

CLAUDIA:

Urîcios? Aşa îi spui?

ANDI:

Nu prea am fost în apele mele... Îmi jurasem că nu o mă mai întorc într-o redacţie niciodată... Mi-a fost greu să mă adaptez... program, colegi, şedinţe de sumar, bîrfe, mă deprimă numai cînd mă gîndesc. 8 ore într-un birou zi de zi au fost o încercare prea grea. Plus mersul cu autobuzul pînă la Casa Presei.  Încă o oră şi jumătate. Adică o zi pe lună petrecută într-o conservă. Gîndul ăsta mă deprimă îngrozitor. Pentru...

CLAUDIA:

Andi?

ANDI:

Aşa. Dar acum sînt bine. Pentru că m-am hotărît ce să fac. Am o idEe. Un plan. Ca o ironie, tot jurnalistica m-a ajutat.

CLAUDIA:

Zi..., mă tot ţii in suspans de două zile.

ANDI:

Hai să-l aşteptăm şi pe Alecu. Trebuie să apară. Mi-e mai uşor să vă spun aşa. Am nevoie de amîndoi pentru ce am în cap.

Sună la uşă.

ANDI:

Voiam doar să-ţi spun că-mi pare rău pentru cum m-am comportat luna asta. Şi că o să fie bine.

Claudia îi deschide lui Alecu. Se sărută, stînjeniţi, pe obraz. Andi se ridică din scaun, dă mîna cu Alecu.

ANDI:
Ce bei? Bere? Vin? Whisky?

ALECU:
Aş bea nişte votcă. Dar nu simplă, amestecată cu suc.

ANDI:
Sigur.

Andi dispare din cameră. Alecu şi Claudia se privesc. Alecu face semne, dacă ştie de ce l-a chemat. Claudia îî răspunde că nu, tot prin semne.

Andi se întoarce cu o sticlă de votcă şi una de suc.

ALECU:

Ce suc e ăsta?

ANDY:

O prostie, un fel de Ice Tea cu aromă de nuci verzi. Am fost alaltăieri la lansare. Mie mi se pare că are gust de şosete.

CLAUDIA:

Cînd ai fost?

ANDI:

Acum două zile.

CLAUDIA:
Mie nu mi-ai spus nimic.

Andi rînjeşte.

ALECU:

Mie mi se pare foarte mişto că mergi la toate evenimentele alea. Mănînci, bei pe gratis. Mi-aduc aminte că noi, ăştia de la design, vă invidiam foarte mult cînd primeaţi invitaţii. Şi tu primeai, nu glumă. Pe noi nu ne chema nimeni.

ANDI:
La început mi se părea şi mie mişto. Petreceri, lansări, aniversări, cockteiluri, baluri, din nou cockteiluri. Vedete, multe fiţe. Cel mai tare e la plecare cînd hostessele  oferă oaspeţilor dragi, vipuri şi jurnalisti, o sacoşă cu un cadou frumos, discret branduit. Cel mai mare succes îl au lansările de parfurmuri: nici o vedetă nu ratează ocazia de a primi unul gratis. E una dintre puţinele ocazii cînd mai văd oameni stînd la coadă cu sacoşe în mîini. Ajutoare pentru oameni bogaţi. Pe vremuri aveam camera plină de pixuri, bricege, brichete, agende, rulete, brelocuri, prespapieruri, cuţite de tăiat hîrtia, seturi de pahare, rame de fotografii. Cea mai mişto chestie pe care am primit vreodată e un set de joc de golf de birou, De cînd m-am reangajat, am obsservat că s-au mărit bugetele. Cadourile s-au tehnologizat. Am primit telefonul ăsta mobil, mouse-uri, două memo-stick-uri. Nici n-am ce să fac cu ele.

ALECU:
Ţine-le în casă, că nu-ţi cer de mîncare. Le faci cadou la o zi de naştere.

ANDI:
Aşa şi fac.

CLAUDIA:

Poate-ţi fac cadou şi un storcător de fructe, că al nostru s-a stricat.

ANDI:
O să-ţi permiţi cel mai şmecher storcător de fructe din lume. O să fie cît o maşină de spălat şi o să facă suc la tot cartierul.

ALECU:
Îl mai ţii minte pe DJ Boroş? ăla care scosese un album care se numea Din Lumea Dozatorului. Ascultam tot timpul în redacţie.

ANDI:

Da, băi. Foarte tare. Un oligofren care făcea muzică.

CLAUDIA:

Eu n-am auzit...

ALECU:

Hai, sigur ştii... (fredonează) Fugi, Boroş, să-ţi salvezi ultimii blugi.

CLAUDIA:

Aaa, îmi sună cunoscut.

ALECU:

Şi în piesa aia care dădea numele albumului vorbea despre cum e împărţită lumea, între bogaţi şi săraci după cîte pahare de suc îşi permit să bea de la dozator.

ANDI:
Genial. Dacă îmi reuşeşte planul, o să bem hectolitri de suc.

CLAUDIA:

Ar cam fi cazul să ne spui despre ce e vorba.

ANDI:
E foarte simplu. Jefuim o bancă.

Lui Alecu şi Claudiei le cad feţele.

CLAUDIA:
Poftim? Eşti mai nebun decît îmi imaginam.

ALECU:
Frate...

ANDI:
Ascultaţi-mă cu atenţie. Acum două zile am făcut un interviu cu un director de bancă. Chestii economice, o perspectivă personală asupra a ceea ce se întîmplă pe piaţa romănească, nimic interesant. La un moment dat, mă plictisesc de atîtea cifre şi mă trezesc că îl întreb cît de uşor poate fi spartă o bancă. La care el zîmbeşte subţire şi-mi spune: n-ai idee cît de uşor. Mi-am închis reportofonul. Ei bine, omul mi-a spus nişte chestii de nu vă vine să credeţi.

Alecu:

Dă-mi voie să nu te cred că ţi-a spus cum poţi să-i spargi seiful.

Andi:

Dragii mei, nu are nicio legătură cu ce-aţi văzut voi la televizor. Nu ne tragem ciorapi pe faţă, nu luăm arme şi nici nu dinamităm seifuri. Suntem în anii 2000. Trebuie să fim doar la momentul porivit în locul care trebuie. Seiful de deschide după un cod care se generează în fiecare zi la ora 0. Nu-l ştie nimeni, nici măcar directorul băncii pînă a doua zi cînd vine la birou, la 7 dimineaţa.

ALECU:

Dacă spargem banca la care ai fost, o să se gîndească imediat că tu ai făcut-o.

ANDI:

Stai liniştit că nu sînt atît de prost. O să spargem o filială, probabil că dintr-un alt oraş. Toate se bazează pe acelaşi sistem. Alea sînt şi foarte prost păzite, un singur gardian bătrîn care doarme de sparge de cum intră în tură.

CLAUDIA:
  Şi cînd ieşim unde punem banii?

ANDI:

Ha, ha. Mai e pînă acolo... Saci de gunoi, oricum. Îi desfacem la plecare. Înainte de a vă spune mai multe, aş vrea să ştiu dacă intraţi în chestia asta. Dacă nu, uităm tot ce am vorbit pînă acum.

ALECU:
De ce-aş face chestia asta?

ANDI:
Bani? Mulţi bani? Nu vei mai fi nevoit să munceşti niciodată decît dacă ai chef. 

ALECU:
Am putea ajunge în închisoare.

ANDI:
Pentru mine fiecare zi petrecută la serviciu e în închisoare. Nu ar fi nicio diferenţă.

ALECU:
Asta spui acum. Să te văd închis în cîţiva metri pătraţi, cu un malac pe nume Gelu care-ţi zîmbeşte galeş.

CLAUDIA:
Nu înţeleg. De mine de ce ai nevoie?

ANDI:
Pentru că trebuie să facem asta împreună. Pentru că nu am mai făcut nimic împreună de foarte multă vreme. Pentru că asta înseamnă totul pentru mine. Şi pentru că e nevoie de trei oameni.

CLAUDIA:
Sună ca un şantaj. Putem face multe alte lucruri împreună, nu trebuie să jefuim o bancă.

ANDI (ridicîndu-se de la masă):

Aş vrea ca mîine seară să ştiu dacă vă băgaţi, pentru că peste o săptămînă vreau să fiu într-un hotel din Barcelona.

ALECU (confuz)

Vorbim mîine. Baftă.

Alecu iese.

CLAUDIA

E clar. Tu chiar ai înnebunit...

ANDI

Să vezi tu ce nebun sînt acum.

O ia în braţe şi încep să se sărute. Claudia se luptă un pic, apoi cedează.

SCENA 4

Scena e împărţită în trei spaţii. Într-o latură se află biroul directorului unde este calculatorul, în cealaltă latură e cămăruţa pe post de debara. În centru se află interiorul băncii cu ghişeele. Claudia, Andi şi Alecu sînt înghesuiţi în debaraua din dreapta. Se aude un forfot stingîndu-se încet, nişte paşi şi o uşă închizîndu-se cu zgomot, urmată de tăcere. Cei trei încep să se foiască. Nu li se aud decît vocile.

CLAUDIA

Ieşim.

ANDI

Mai stăm puţin.

CLAUDIA

Mi-a amorţit piciorul.

ALECU

Eu zic să nu ieşim aşa curînd. Mai bine să nu ieşim deloc. Stăm aici pînă dimineaţă şi plecăm atunci cînd apar primii clienţi. Şi nu mai vorbim niciodată despre asta.

ANDI

Alecu?

CLAUDIA
  Trebuie să ies neapărat.

ANDI

Încă puţin.

ALECU

Eşti sigur că nu e nimeni înăuntru?

ANDI

Cred că e prea tîrziu să nu ai încredere în mine. Pînă la ora 1, nu o să fie aici niciun bodyguard. Nu înăuntru.

CLAUDIA

Nu mai poot. Ies.

ANDI

Bine. Ieşim.

Iese întîi Claudia, apoi Andi. Claudia se întinde. Apoi se uita în jur şi-l ia în braţe pe Andi şi-l sărută.

CLAUDIA

Am reuşit!

Apare şi capul lui Alecu care se uită circumspect în jur, apoi iese cu totul. Claudia se jenează un pic de prezenţa lui Alecu. Trec cu toţii în încăperea băncii. Claudia e extatică, se plimbă fascinată. Andi se uită la ceas.

ANDI

E abia şapte. Avem de stat 5 ore pînă cînd se schimbă codul. Dacă totul va fi în regulă, şi va fi, la ora 1 sîntem în drum spre Bucureşti.

ALECU

Şi ce facem atîta timp?

ANDI

Aşteptăm. Ne povestim vieţile, jucăm Fazan...

CLAUDIA

Cînd eram mică, visam să rămîn peste noapte într-o cofetarie. Să scot toate tăvile din vitrină şi să mănînc prajituri fără să-mi spună nimeni să mă opresc. Voiam să fiu singură, doar eu şi prăjiturile. Îmi plăceau foarte mult şarlotele. Acum nu se mai fac...

ALECU

Da, chiar. N-am mai văzut de ani buni...

CLAUDIA

Aveau două feluri de cremă, albă şi maronie şi un strat subţire de blat. Şi mai erau Choix a la creme, nici astea nu mai sînt.

ALECU

Şi eclerele vieneze... Alea rotunde.

ANDI (gînditor)

Alea rotunde...

CLAUDIA
Eclere vieneze... Ce bune erau... Cu frişcă...

ALECU

Dar banii unde sînt?

ANDI

În spate.

ALECU
De unde ştii?

ANDI

Mi-a prins şi mie bine la ceva să fiu jurnalist. Ştiu să obţin nişte informaţii cînd mă interesează cu adevărat.

Cei trei se aşează. Nu spun nimic ceva timp.

ALECU

Mai erau alea, ca nişte fursecuri, dar mai mari. Aveau un nume complet tîmpit, ceva industrial.

ANDI

Pricomigdale?

CLAUDIA

Pricomigdale! Daaa. Ce bune erau...

ALECU

Nu, nu... Stai puţin, erau ambalate în celofan.

ANDI
Preambalate.

ALECU

Exact! Preambalate.

CLAUDIA (acelaşi joc)

Preambalate! Daaa! Ce bune erau...

ALECU

Da' mai ţineţi minte bomboanele Cip Cip. Alea mici şi colorate? Se vindeau într-o cutie rotundă de plastic...

CLAUDIA

Cip Cip.Ce bune erau... Ce poftă mi s-a făcut.

ANDI
Mi s-a făcut foame. Ai adus ceva, nu?

CLAUDIA

Sigur... Sînt în geantă.

Se ridică şi aduce din debara o pungă cu mîncare.

ALECU

Avem şi ceva dulce? Vreo preambalată, ceva?

CLAUDIA (împărţindu-le sandwich-uri)

Negrese de la Gregory's...

ANDI

Gregory's? Nu mai pot să mănînc nimic de acolo. Au făcut unul şi la Casa Presei, dar prefer să mănînc la bufetul de la Flacăra, chit că miroase a mîncare de te trăzneşte. Aşa se recunosc ziariştii din Casa Presei, după miros...

 CLAUDIA

Te rog, nu începe... Mîncăm ce avem... De mîine, numai trufe... Deocamdată...

ANDI

Mda... Mi s-a cam dus foamea. Mă duc la toaletă...

Andi ia de undeva ceva de citit şi iese.

Alecu o ia în braţe pe Claudia.

CLAUDIA

Termină... Se poate întoarce oricînd.

ALECU
Parcă n-ai sta cu el... Cînd lucram împreună şi intra Andi la toaletă, ştia toată lumea că jumătate de oră nu-l mai vedem.

CLAUDIA

Aşa e... Uneori am impresia că e singurul loc din casă unde se simte bine...

ALECU

Ce facem?

CLAUDIA

Adică?

ALECU

Ce facem după? Îi spunem?

CLAUDIA

Alecu, nu avem ce vorbi pe tema asta. Ar trebui să uităm totul. A fost o perioadă ciudată pentru mine... Andi, cu depresiile lui...

ALECU

Dar mi-ai promis...

CLAUDIA
Nu ţi-am promis nimic. A fost totul în mintea ta...

ALECU

O să avem o grămadă de bani. Putem să plecăm oriunde în lume. Doar noi doi. O să mergem la Amsterdam. Mă rog, în Spania, Italia undeva unde e cald tot timpul. M-am săturat de iernile din România şi de oameni morocănoşi. Eu mi-aş deschide o firmă mică de design, doar aşa, la mişto, ca să nu mă plictisesc, iar tu ai sta la plajă toată ziua...

CLAUDIA

N-aş putea să stau la plajă toată ziua... Am probleme cu pielea. Mi-e frică de cancer...

ANDI (care apare în faţa unui ghişeu)

Buna ziua, aş dori să fac un depozit în valută. Ce dobîndă îmi oferiţi? 8%? Cam puţin. Am 500 de ţechini. Îi puteţi schimba în dubloni? Care e cursul?

Claudia şi Alecu se uită la el.

ANDI
Despre ce vorbeaţi?

ALECU

Despre ce-o să facem cu banii...

ANDI
Chiar, ce-o să faceţi cu banii?

CLAUDIA

Mi-ar plăcea să deschid un restaurant. Sau o pensiune. Sau... nu ştiu... (întristată) Nu m-am gîndit niciodată cum ar fi să am mulţi bani...

ALECU

Tocmai îi spuneam Claudiei...

ANDI (sec)

Ce?

ALECU
Ce aş face cu banii... Mi-aş lua un Harley şi aş face turul lumii. (străfulgerat) Aştia nu au net aici?

ANDI

Cred ca da, la calculatorul directorului. Ar trebui să verifici oricum şi programul ăla. Puneţi mănuşile.

ALECU (trăgîndu-şi nişte mănuşi chirurgicale)

Merge... Am simulat acasă...

Alecu se ridică şi se duce la calculatorul din încăperea din stînga.

ANDI (uitîndu-se la ceas)

Nu mai e mult... Cum eşti?

CLAUDIA
Mi-e frică. Mi-e foarte frică.

ANDI

E normal să-ţi fie. Şi mie îmi e. Ştii ce fac cînd îmi este frică? Mă gîndesc la cuvîntul care denumeşte ceea ce mă înspăimîntă şi îi schimb terminaţia. Îi adaug un –ilă. Nimic din ceea ce se termină în ilă nu poate fi înspăimîntător. Închisorilă. Ciumilă.

CLAUDIA

Ce prostuţ eşti...

ANDI

O să fie bine...

ALECU (ţipînd)

Bă, eşti nebun? ăsta are şi messenger aici. Foarte tare. Stau cu Fane la bîrfe... Bou' e tot la servici. O arde pe Quake.

ANDI

Sper că nu-i spui unde eşti...

ALECU

Hai, frate...

CLAUDIA
Ce-o să se întîmple cu noi? Adică, dacă totul iese bine... Plecăm din ţara asta, călătorim un timp..., tu o să-ţi scrii cartea la ultimul laptop Mac şi apoi?

ANDI (ridicînd din umeri)

Ne căsătorim, facem copii şi trăim fericiţi împreună pînă la sfîrşitul zilelor. Dacă nu te plictiseşti de mine şi de depresiile mele. Dacă mă mai apucă una, mai spargem o bancă...

CLAUDIA

Andi, vorbesc serios... Nu te face că nu înţelegi... Tu crezi că mai mergem în aceeaşi direcţie?

ANDI
Eu da. Vrei să-mi spui ceva?

CLAUDIA

Andi...

ALECU (venind)

Auziţi ce banc tare mi-a spus Fane. Un porc se uită la o priză şi spune: "Să-mi bag pula, p'ăsta l-au zidit!" Ha ha, foarte tare. ăăă... Deranjez?

CLAUDIA

Nu, deloc. Unde-i toaleta?

ANDI

În spate.

Claudia se ridică. Alecu se aşează în locul ei.

ALECU

Nu mi-ai spus niciodată despre ce e cartea ta. Nici Claudia nu ştie prea bine...

ANDI

Am o superstiţie că dacă povestesc despre ce e vorba, nu mai pot să scriu. E ca şi cum mi-aş povesti-o mie şi-mi pierd interesul faţă de text ca să-l mai continui. Am nevoie să mă surprindă pe mine primul... Nu ştiu daca ai înţeles, e...

ALECU

Ok, ok... (Pauza)

Nici prin cap nu mi-ar fi trecut acum 5 ani, cînd lucram la revista aia de trei lei, că o să ajungem să facem asta.

ANDI

N-ai avut nicodată fantasme de genul ăsta? Nu vorbeai cînd erai mic ce ai face dacă ai avea un milion de dolari?

ALECU
Un milion de coco? Atît crezi că sînt acolo?

ANDI

Nu, mă, vorbeam aşa.

ALECU

Mi-aduc aminte cînd eram mic, după ce am văzut Superman, m-am întors acasă şi am tăiat o bluză roşie de-a maică-mii pe care am scris S cu o carioca. Şi mă aruncam de pe un fotoliu pe celălalt cu pumnul înainte. Uite-aşa.

Alecu se ridică şi începe să ţopăie, parodiindu-l pe Superman. La a treia ţopăitură, din buzunar îi cade un pistol care ajunge lîngă Andi. Andi ridică pistolul.

ANDI

Ce-i ăsta?

ALECU

Un... pistol.

ANDI

Spune-mi că e de jucărie. Te rog, spune-mi asta.

ALECU

Nu... E adevărat.

ANDI (tot mai surescitat şi nervos)

Ce cretin! Bă, tu ai văzut prea multe filme americane... Cine te crezi? Al Pacino? Nu cumva ai şi o mască de-aia de terorist.

ALECU

... Am

ANDI (în picioare, cu pistolul în mînă)

O doamne, ce superidiot! Păi tu ştii, băi, că dacă ne prind, dobitocu' pămîntului, că ne încadrează la jaf armat? Că nu mai ţine deloc povestea cu "Am vrut să scriu un articol despre cum se poate jefui o bancă?" Pizda mă'tii de imbecil.

ALECU

Mi-era frică...

CLAUDIA (care apare brusc)

Everybody' out! This is a robbery!

Vede pistolul.

CLAUDIA (isterică, autoalimentîndu-se)
Ce-i asta? Andi, termină! Lasă arma! Nu crede ce ţi-a spus... Prostule, cum ai putut să faci asta?

ANDI

Poftim?

CLAUDIA

A fost o greşeală, dragul meu. Devenisei atît de... ursuz... de... dificil... Credeam că între noi totul s-a dus... şi Alecu a fost lîngă mine... Aveam nevoie să fiu dorită din nou.

Andi se lasă în jos cu un aer terminat. Pune pistolul pe podea. Alecu se apropie şi-l ia.

ALECU
Îmi pare rău.

ANDI
Dute-n pizda mă-tii!

ALECU
Te-ai comportat supernasol cu ea.

ANDI

Dute-n pizda mă-tii!

Claudia se apropie de Andi.

ANDI (extrem de calm)

Nu mă atinge...

CLAUDIA
Andi!

ALECU

Lasă-l! Nu te merită!

CLAUDIA
Nu ştii despre ce vorbeşti.

ALECU

Ba ştiu.

CLAUDIA

Nu ştii nimic. Eşti un prost.

ANDI (mohorît şi calm)

E 12. Hai să luăm parola. Şi lasă dracului pistolul ălă de cowboy, că n-avem nevoie de aşa ceva.

Alecu lasă pistolu jos şi se duce la calculator. Claudia vrea să se apropie de Andi, dar acesta îi face semn să stea la distanţă. Alecu vine cu o hîrtiuţă, i-o întinde lui Andi, în timp ce Claudia se duce în debara şi vine cu două genţi mari, apoi se duce şi ea în spate. Cei trei apar cu genţile pline.

ALECU (exaltat)

Sîntem bogaţi, frate... bogaţi.

ANDI
Mda.

ALECU

Hai s-o tăiem de aici.

ANDI (ia pistolul)

Nu plecăm nicăieri. Nu acum.

ALECU
Stai măi, băiatule... Îmi pare rău pentru faza cu Claudia, s-a întîmplat, a fost un accident.

ANDI

Adică nu o iubeşti?

ALECU

E doar o prietenă, Andi... Ţin la ea...  Şi la tine... Ţi-am zis, a fost o întîmplare, jur...

CLAUDIA
Eşti un porc şi un fătălău...

ANDI
Aşa deci... Ia să vedem... O să jucăm un joc. Cine iubeşte pe cine aici. Închideţi ochii şi nu-i deschideţi pînă nu zic eu...

ALECU

Băi, nu fă vreo prostie. E doar o femeie, ce draku...

ANDI

Închide ochii sau îţi zbor creierii ăia de art-director. Să vezi ce-o să te refacă la morgă în Fotoshop.

Alecu închide ochii.

ANDI (către Claudia)

Acum tu! Hai, fără schelălăituri...

Claudia închide ochii şi în acelaşi moment se stinge lumina, apoi se aude o bubuitură. Cînd se aprinde, după un minut, Andi zace mort pe scenă, singur.

SFÎRŞIT