~ Flaviu Crişan - Despre inteligenţă
~ Petre Flueraşu - Battlefield Earth, sau despre conflict �n mileniul III
~ Cezar Pricop - Moartea, o datorie
~ Gorun Manolescu - Prima discuţie virtuală cu Rorty, Ironistul şi Metafizicianul
~ Lucia Dărămuş - Cabala şi Eros, Moshe Idel

Despre inteligenţă

de Flaviu Crişan

Inteligenţa este capacitatea creierului uman de a �nţelege uşor şi repede probleme noi şi nefamiliare. O problemă practică sau teoretică devine familiară �n următoarele moduri:
a) comunicare-predare. Inteligenţa nu se confundă cu cunoaşterea. Informaţia deţinută de o persoană poate avea fie o provenienţă externă (comunicarea), fie o sursă internă (intelectul propriu); �n primul caz este vorba de cunoaştere (ştiinţă), �n cel de al doilea - de inteligenţă. Comunicarea prin intermediul limbajului face posibilă transmiterea informaţiilor �ntre fiinţele umane, �nsă informaţia dob�ndită pe această cale (este vorba despre "�nvăţătura" preluată de la alte persoane: educaţia părinţilor, materia predată �n şcoli, literatura de specialitate, tehnici sau metode deprinse de la prieteni sau cunoscuţi etc.) nu reprezintă inteligenţă. Reprezintă inteligenţă numai concluziile dob�ndite prin raţiune proprie, descoperirile pe care intelectul le face "de unul singur". (Motivul este unul simplu: �n cazul cunoaşterii este vorba despre judecata altor persoane - comunicată.) Spre exemplu, un copil poate să facă el �nsuşi descoperiri despre lume şi să deţină informaţii ce nu i-au fost comunicate ("lebăda e rudă cu g�sca", "t şi ş formează �" etc). �n practică, inteligenţa reprezintă un procent infim al cunoaşterii, cea mai mare parte a informaţiilor deţinute de o persoană fiind dob�ndite pe calea comunicării.
b) memorie (experienţă anterioară). Caracteristica inteligenţei fiind aceea că �nvaţă din experienţa anterioară, rezultă că inteligenţa este solicitată numai atunci c�nd persoana se �nt�lneşte pentru prima dată �n decursul vieţii cu o anumită problemă; memoria va permite aplicarea �n viitor a soluţiei �nvăţate la toate problemele identice sau asemănătoare. Aceia care au soluţionat o anumită problemă nu mai au ulterior nici o dificultate �n a rezolva probleme identice sau asemănătoare; o problemă practică sau teoretică solicită inteligenţa numai atunci c�nd este cu totul nouă şi nu seamănă cu nici una din experienţele anterioare. (Cu alte cuvinte, �n materie de inteligenţă nu există antrenament, pregătire - exersarea testelor i.q. nu măreşte coeficientul de inteligenţă.) �n viaţa de zi cu zi, �n majoritatea situaţiilor �n care ni se cere să rezolvăm probleme, aplicăm soluţiile deja ştiute (memoria) şi nu inteligenţa (rezolvări "pe loc", spontane).
c) Perioada �ndelungată de g�ndire face şi ea ca o problemă să devină, treptat, familiară. Din acest motiv la testele de evaluare a inteligenţei subiecţilor li se impune o limită de timp - atunci c�nd li se acordă timp nelimitat găsesc fără greşeală soluţia, dar �n acest caz testul nu are relevanţă. Perioada �ndelungată de g�ndire suplineşte lipsa inteligenţei; o inteligenţă slabă va obţine aceleaşi rezultate (sau chiar mai bune) dec�t o inteligenţă superioară atunci c�nd i se acordă suficient timp. (La fel stau lucrurile şi �n ceea ce priveşte descoperirile din domeniul ştiinţei: dacă ele survin �ntr-un interval relativ scurt, atunci se datorează inteligenţei; dacă vin după cercetări �ndelungate şi multă "bătaie de cap", atunci nu.) Definiţia inteligenţei va conţine, deci, sintagma "uşor şi repede".
�n viaţa de zi cu zi omul �şi distribuie singur timpul alocat diferitelor activităţi: muncă, recreaţie, distracţie etc. (cu alte cuvinte, stabileşte singur dacă perioada de g�ndire va fi una �ndelungată sau nu). Experienţa acumulată �ntr-un anumit domeniu va depine, deci, nu at�t de coeficientul de inteligenţă al persoanei, c�t de această repartizare a timpului (experienţa acumulată depinde �n mare măsură de raportul hărnicie/tr�ndăvie şi mai puţin de inteligenţă). Eroarea cea mai frecventă �n studiul acestei materii este aceea de a confunda talentul sau aptitudinile cu inteligenţa. Se consideră �n zilele noastre că persoanele care excelează �n diferite domenii ar fi oameni cu o inteligenţă ieşită din comun. Spre exemplu, �ndem�narea motrică specifică sportivilor şi categoriilor profesionale de dexteritate (scamatori, cartofori etc.) este clasificată drept "inteligenţă kinestezică", talentul muzical e clasificat drept "inteligenţă muzicală", talentul literar - "inteligenţă lingvistică", aptitudinea �n diverse domenii ale ştiinţei - "inteligenţă logico-matematică" şi aşa mai departe. �n realitate, este vorba �n aceste cazuri de "cantitate de experienţă" şi nu de inteligenţă, aceste abilităţi fiind strict legate de durata exerciţiului, de experienţa individului �n domeniul respectiv. Există persoane care deşi dispun de o inteligenţă ieşită din comun, nu posedă nici un talent şi nici o aptitudine pentru un motiv destul de simplu - lipsa interesului (găsesc că munca grea este plictisitoare şi preferă �n locul ei jocuri, distracţii etc). Inteligenţa superioară facilitează procesul de �nvăţare, asigur�nd o asimilare mai rapidă şi durabilă a informaţiilor, �nsă nu suplineşte lipsa interesului. Diferenţa dintre un matematician genial şi unul mediocru nu este una de inteligenţă, ci de interes şi de preocupare, de timp afectat studiului (cu alte cuvinte, realizările profesionale relevă dacă un om e muncitor sau leneş şi nu dacă e inteligent sau nu).
Diferenţa esenţială �ntre cele două este aceea că talentul reprezintă priceperea (cantitatea de experienţă) �ntr-un domeniu �n care individul are o experienţă �ndelungată, pe c�nd inteligenţa reprezintă "priceperea" �ntr-un domeniu �n care nu are experienţă (intervalul de timp �n care e capabil să facă descoperiri �n domeniul respectiv). Inteligenţa este prin esenţăpolivalentă şi are caracter universal (este eficientă �n orice aspect al vieţii - treburi inginereşti, ştiinţifice, sociale, politice, emoţionale etc.) pe c�nd talentul arecaracter special (este eficient numai �n domeniul său). Spre exemplu, X excelează la matematică pentru că petrece mult timp rezolv�nd exerciţii de matematică; Y excelează la jocuri pe calculator pentru că petrece mult timp juc�ndu-se pe calculator; pentru a afla care din cei doi posedă un coeficient superior de inteligenţă vom apela la un domeniu �n care at�t X c�t şi Y nu au nici o experienţă (despre care nu cunosc absolut nimic). Ilustrarea cea mai potrivită ar fi aceasta: dacă un grup de persoane nefamiliare faţă de o anumită activitate (spre exemplu, pescuitul) �ncep deodată să o practice, fără a beneficia de sfaturi sau �ndrumări de specialitate, vor ajunge să priceapă �n intervale scurte saulungi, �n funcţie de inteligenţa fiecăruia, ceea ce e de priceput �n domeniul respectiv (�n exempul nostru concret: locaţia cea mai avantajoasă, momeala potrivită pentru fiecare tip de peşte etc). Se regăsesc toate cele trei elemente constitutive ale inteligenţei: a) indivizii �şi folosesc propriul intelect, fără a beneficia de sfaturi sau instrucţiuni; b) nu au o experienţă anterioară �n domeniu; c) perioada de timp �n care ajung să �nţeleagă dificultatea problemei va fi mai scurtă sau mai �ndelungată �n funcţie de inteligenţa fiecăruia. C�nd unui matematician i se cere să rezolve probleme de matematică nu �i este testată inteligenţa, �ntruc�t matematica nu este pentru el "un domeniu nou şi nefamiliar".
�n limbaj comun, termenul "inteligenţă" este perfect sinonim cu "isteţime" sau "ingeniozitate".

Inteligenţa priveşte numai capacitatea de relaţionare (de a �nţelege) a intelectului, nu şi alte calităţi ale minţii (capacitate de memorare, capacitate de calcul, bagaj de cunoştinţe, �ndem�nare motrică etc). Numim activitate de calcul acele procese �n care intelectul parcurge relaţii deja cunoscute, iar procese de �nţelegere, acelea �n care stabileşte relaţii noi. Procesul de �nţelegere se referă, �n principiu, la stabilirea a două tipuri de relaţii: de asemănare şi de cauzalitate. Spunem despre un fenomen că �l "�nţelegem" atunci c�nd �i cunoaştem cauza sau c�nd cunoaştem categoria de abordare �n care se �ncadrează (ştim cu ce se aseamănă).�
Capacitatea intelectului de a sesiza analogii şi similitudini �ntre fapte, situaţii, lucruri �i permite să aplice o soluţie nou �nvăţată la problemele pe care ulterior le va identifica a fi asemănătoare; datorită ei s�ntem capabili să folosim �n limbajul uman formule precum "etc.", "şi aşa mai departe", "şi altele" şi altele - �nşirarea unor trăsături comune permite intelectului să �nţeleagă (asemenea expresii s�nt, deocamdată, imposibil de introdus �n limbajele artificiale de programare). �n manuale şi �n tratatele de specialitate enunţul abstract, teoretic este �nsoţit de exemple concrete pentru a oferi celor ce studiază o bază �n stabilirea acestor relaţii (asemănări �ntre enunţul abstract şi exemplul concret).
�n ceea ce priveşte celălalt tip de legături pe care inteligenţa le stabileşte (relaţiile de cauzalitate), intelectul uman este capabil să prevadă consecinţele sau repercusiunile unui anumit eveniment, sau să identifice cauza care l-a determinat. Fenomenele complexe, �n care o multitudine de factori se suprapun, converg sau �şi anihilează reciproc efectele (de exemplu, fenomene sociale, politice, economice etc.) s�nt mai dificil de �nţeles, �ntruc�t necesită şi o capacitate de a sesiza esenţialul, de a discerne din multitudinea de factori ponderea cu care fiecare contribuie la producerea rezultatului (de a discerne ce este important şi ce este detaliu, cine cauzează şi cine doar favorizează). Spre exemplu, este mai dificil de �nţeles din ce cauză se produce inflaţia, dec�t din ce cauză se produc valurile pe mare.

Nu-şi au locul �ntr-un test de inteligenţă �ntrebări �n care subiectului i se cere să efectueze calcule matematice, să numere c�te paralelipipede s�nt �ntr-o imagine tridimensională sau c�te patrulatere formează un grup de linii intersectate, deoarece asemenea �ntrebări testează capacitatea de calcul a creierului (rezistenţa lui la efort) şi nu inteligenţa: există o mulţime de operaţii de efectuat, dar nu se cere o relaţionare a elementelor (nu e nimic de �nţeles). Iată c�teva exemple de �ntrebări ce solicită numai activitate de calcul şi care au fost �n mod greşit incluse �n teste i.q.: "Un ceas de perete �ntors cu susul �n jos la trei fără un sfert după-amiaza, va avea minutarul �ndreptat spre st�nga sau spre dreapta?",� "Cuv�ntul 'mineral' poate fi scris folosind numai litere din cuv�ntul 'parlament'?",� "Nouă găini, doi c�ini şi trei pisici au �n total treizeci şi opt de picioare?",� "Scris invers, numărul o mie o sută douăzeci şi cinci este cinci mii două sute cinsprezece?" etc. Bine�nţeles, un test contra-timp care conţine cincizeci de asemenea �ntrebări este epuizant fizic şi neurologic pentru om, dar testează inteligenţa numai acele �ntrebări �n care subiectul trebuie să descopere o relaţie ce leagă elementele ipotezei. (Este adevărat, spre exemplu, că �ntrebarea cu numere cerea subiectului să stabilească existenţa sau inexistenţa unei relaţii de simetrii, dar dificultatea problemei constă nu �n stabilirea relaţiei de simetrie (care este banală), ci �n reprezentarea mentală �n cifre a unui număr scris cu litere; formulată cu cifre, �ntrebarea ar fi avut un grad scăzut de dificultate: "Scris invers, numărul 1125 este 5215?"). Iată c�teva exemple de �ntrebări reuşite, care pentru o persoană nefamiliară cu testele i.q. s�nt cu adevărat dificile (desigur, pentru aceia care �şi petrec vremea exers�nd asemenea teste, ele s�nt banale):

Calculul pe care un test i.q. �l implică trebuie să fie simplu şi să nu �ngreuneze procesul de �nţelegere; numărul de elementele grafice va fi strict limitat la numărul de relaţii de descoperit (fără diversiuni). Din dorinţa de a redacta �ntrebări dificile, se introduce adesea un surplus de elemente, o cantitate uriaşă de date, culori, forme, figuri etc, ce �l "rătăcesc" pe subiect, �nc�t testul conţine puţine relaţii de descoperit, dar greu vizibile �ntr-o cantitate excesivă de date. Aceasta, spre exemplu, nu este bună:

Evaluarea pe cale de experiment a inteligenţei este �n principiu simplă: ceea ce trebuie verificat este c�t de repede �nvaţă un om, de unul singur (fără explicaţii sau �ndrumări), o activitate pe care nu a practicat-o niciodată şi despre care nu ştie nimic. Spre exemplu, nişte copii care nu au văzut niciodată un calculator ar putea fi testaţi c�t de repede �nvaţă să joace un joc de strategie. Pe de o parte, se poate prezuma că o asemenea activitate st�rneşte acelaşi entuziasm la toţi participanţii, iar pe de alta, �ntr-un joc de strategie s�nt o mulţime de lucruri de priceput (amplasarea unităţilor, recrutarea trupelor �n funcţie de teren şi de trupele adversarului etc).
Se ţine cont de aceste condiţii:
- e o activitate cu totul nouă pentru subiect (un domeniu despre care nu ştie nimic)
- subiecţii judecă ei �nşişi (fără sugestii sau �ndrumări)
- activitatea e una care solicită capacitatea de �nţelegere a creierului, şi nu alte calităţi
- la activităţile de durată se cere ca participanţii să manifeste acelaşi entuziasm, acelaşi interes faţă de activitate (un concurent cu atenţia �ndreptată spre alte treburi (care visează) nu va face progrese, chiar dacă �n fapt ar poseda o inteligenţă excepţională)
Testarea inteligenţei se poate face şi prin obişnuitele teste i.q, cu condiţia esenţială că ele reprezintă o problemă nouă pentru subiect (respectivul nu a văzut niciodată aşa ceva) şi cu precizarea că intervine din nou mult invocata problemă a familiarităţii: cei care au făcut puţină şcoală sau nu au făcut deloc, nu s�nt familiari cu noţiuni abstracte (de exemplu, nu prea cunosc ordinea literelor �n alfabet, nu s�nt obişnuiţi să facă des calcule matematice etc.) deşi aceasta nu �nseamnă că ar avea un coeficient scăzut de inteligenţă. De asemenea, absolvenţii de profil real se vor descurca mai bine la teste cu baze de date matriciale, iar cei de profil uman la teste lingvistice sau verbale datorită familiarităţii cu acest tip de raţionamente.

Graficul populaţiei �n funcţie de inteligenţă poartă denumirea de "curbă bell" şi plasează marea majoritate a omenirii �n dreptul inteligenţei medii, la cele două extremităţi (imbecilitate totală, respectiv geniu excepţional) procentul populaţiei av�nd valori reduse. (De altfel, curba bell este un fenomen natural care priveşte aproape orice aspect al populaţiilor numeroase: dacă studiem, spre exemplu, �nălţimea (talia), acuitatea vizuală sau acustică a oamenilor etc, vom observa că cea mai mare parte a populaţiei se va axa �n jurul unei anumite valori, pe care o numim medie.)
S-au formulat păreri conform cărora inteligenţa ar fi ereditară (ar deriva din genele moştenite de la părinţi) şi nu este influenţată de factorii externi. �n realitate, inteligenţa este rezultatul unui proces de formare, rezultatul experienţelor pe care individul le acumulează �n timp şi nu trebuie privită simplist, ca un produs care se livrează la naştere şi care răm�ne neschimbat de-a lungul vieţii. �n funcţie de factorii sociali: �n primul r�nd de anturaj, dar şi de experienţele prin care persoana trece, inteligenţa se schimbă �n timp; o deprindem �n mod inconştient de la oamenii pe care-i cunoaştem, şi mai ales de la aceia alături de care ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Inteligenţa, fiind un factor social, este o trăsătură care "se propagă" - �n mod inconştient, influenţa unor oameni se răsfr�nge asupra celor care intră �n contact cu ei, asigur�nd o "uniformizare" a inteligenţei �n cadrul grupului. Variaţiile �n nivelul de inteligenţă dintre diferitele regiuni ale globului relevă nu at�t diferenţe genetice, rasiale, c�t diferenţe de mediu intelectual - eficienţă sau deficienţă educaţională, prezenţa sau lipsa unor modele care să inspire tinerele generaţii.

Battlefield Earth, sau despre conflict �n mileniul III

de Petre Flueraşu

" - Terorismul, afirmase profesorul, are un unic scop. Care este acesta?
- Ucidererea oamenilor nevinovaţi? sugeră un student.
- Incorect. Moartea este doar un produs secundar al terorismului.
- O etalare a forţei?
- Nu, convingerile slabe nu există.
- Provocarea terorii?
- Exact. Simplu spus, obiectivul terorismului este acela de a crea teroare, frică. Teama subminează �ncrederea �n autorităţi. Slăbeşte duşmanul din interior... cauz�nd mişcări de masă. Terorismul nu este o expresie a furiei, ci o armă politică. Elimină faţada de infailibilitate a unui guvern şi ai distrus �ncrederea poporului."

��������������������������������������������������������������������������������� ����� Dan Brown - �ngeri şi Demoni���

Una dintre consecinţele secundare ale progresului este exacerbarea conflictelor. Mileniul III a fost caracterizat p�nă acum de �ncleştări culturale, generate de coliziunile tot mai frecvente �ntre sistemele ideologice. Dezvoltarea mass-media a facilitat apropierea dintre oameni. Am devenit locuitorii unui imens sat, �n care informaţia circulă cu viteze uimitoare. Legăturile �i apropie pe oameni, care se regăsesc �n postura privitorilor, simţindu-se astfel �nţeleşi. �n acelaşi timp �nsă, legăturile �i fac pe indivizi să resimtă mai pregnant influenţa celorlalte grupuri de forţă.
�n secolul XIV, un creştin putea doar să intuiască existenţa musulmanilor, existenţa budiştilor. Aceştia nu aveau niciun efect direct asupra lui, la fel cum un dezastru �ntr-o altă zonă geografică putea să nu fie niciodată descoperit. Oamenii acelei perioade nu aveau posibilitatea de a privi imaginea �n ansamblu, ei erau captivi �n propria fr�ntură de realitate. Astăzi �nsă, c�nd prin intermediul tehnicii putem ajunge �n c�teva secunde oriunde, distanţa nu mai contează. Creştinul priveşte la televizor cum cele două turnuri se prăbuşesc şi simte imediat influenţa musulmanilor, budistul vede cum armata intră cu tancurile �n oameni şi nu poate răm�ne impasibil. Informaţia circulă cu viteze uimitoare, iar surprizele aproape nu mai există. Goana presei după senzaţional nu este generată de o dorinţă egoistă, ci este pur şi simplu o consecinţă a metamorfozelor prin care trece piaţa. Oamenii vor din ce �n ce mai mult spectacol, vor să fie distraţi. Informaţia pentru ei a devenit un bun banal, pe care �l pot obţine oric�nd. Este �ndeajuns să intri pe o agenţie de presă sau să citeşti un ziar şi informaţii din �ntreaga lume vor fi la �ndem�na ta. Astăzi, pentru a cunoaşte, omul trebuie să depună un efort minim. Progresul a adus cu sine accesibilitatea, care a devenit o caracteristică principală a globalizării şi una dintre cele mai apreciate proprietăţi ale noului mileniu.
Nu putem stopa dezvoltarea, nu putem refuza noul. Globalizarea reprezintă viitorul, pentru că ne garantează un standard universal aplicabil. Noul mileniu nu poate fi reprezentat de simboluri exclusiv regionale. Dacă un element aspiră să se transforme �n paradigmă, trebuie să devină mai �nt�i universal. Nu poţi concura cu Coca Cola dacă mesajul tău nu poate fi generalizat, nu avem cum să supravieţuim dacă nu suntem competitivi. De aici, din această ciocnire, se nasc foarte multe conflicte. Argumentele noilor simboluri sunt simple, oamenii ştiu la ce să se aştepte. Surprizele nu mai sunt apreciate, există foarte multe lucruri pe care vrem să le putem controla. Iată de ce tradiţiile �ncep să dispară, iată de ce trecutul nu mai reprezintă o soluţie viabilă. �n loc să rişte m�nc�nd o specialitate locală, turistul alege McDonald's, despre care ştie că este este la fel oriunde �n lume. La fel, ca o culme a acestui nou tip de societate, este mai uşor astăzi să găseşti o sticlă de Coca Cola dec�t un pahar de apă potabilă. Iată ce �nseamnă progresul, iată ce �nseamnă transformarea. Ne convine, nu ne convine, trebuie să ne adaptăm şi să �nţelegem că doar astfel ne putem integra.
Fundamentaliştii �nsă nu reuşesc să accepte această realitate. Modelul vechi nu poate fi depăşit. Şi dacă privim din punctul de vedere al tradiţiei, este de �nţeles. Nu este uşor să fii nevoit dintr-o dată să priveşti lumea altfel, nu este uşor să schimbi. Atunci furia se acumulează, oamenii se agaţă de tradiţii şi �ncearcă să facă orice pentru a schimba, pentru a stopa ceea ce �n opinia lor este un declin. Atentatele sunt semnale de alarmă, prin care teroriştii ne avertizează că drumul pe care am apucat-o este �n viziunea lor greşit. Ele pot fi condamnate, �nsă trebuie �n prealabil �nţelese. Lumea occidentală trebuie să-şi asume consecinţele acţiunilor pe care le �ntreprinde. �n momentul �n care satirizăm simbolurile islamului, trebuie să ne aşteptăm la un răspuns violent. Asta nu �nseamnă că trebuie să nu o mai facem. A �nţelege şi a te aştepta la reacţii brutale nu �nseamnă a renunţa să mai acţionezi. Să fim m�ndri, să avem �ncredere �n sistemul nostru, să mergem mai departe fără să ne scuzăm la fiecare pas.
Teroriştii �ncearcă să provoace frică, �ncearcă să �i facă pe oameni să renunţe la stilul lor de viaţă. Atunci c�nd te temi, teroriştii au �nvins, pentru că acesta este scopul lor. Ei luptă cu singura armă aflată la �ndem�na lor, �ndoiala. Fanaticul este puternic tocmai pentru că este sigur pe el �nsuşi. Fă-l să se �ndoiască de propriile credinţe şi l-ai �nvins.
Lumea occidentală �ncepe să se teamă din ce �n ce mai mult de terorişti. Protestele din ce �n ce mai dese demonstrează impactul pe care conflictele �l au asupra indivizilor. Vedem cum turnurile se prăbuşesc şi ne �nduioşăm g�ndindu-ne la toate acele drame. Trecem cu vederea imaginea de ansamblu şi ne focalizăm asupra detaliilor, iată cum funcţionează fiinţa umană. De aici provine nesiguranţa care marchează astăzi politica internaţională, de aici provin dorinţele contradictorii ale majorităţii oamenilor. Nu ştim ce să facem pentru că, deşi nu vrem să renunţăm la stilul nostru de viaţă, nu suntem nici dispuşi să ne sacrificăm pentru el. Vrem să trăim �n siguranţă, �nsă nu vrem să vedem paznicii.
Aceste incertitudini slăbesc poziţia occidentală, favoriz�ndu-i pe terorişti. Dacă vrem să luptăm de pe poziţii egale, trebuie să demonstrăm o voinţă măcar comparabilă cu cea a fanaticilor. Nu avem de ce să ne punem �ntrebări inutile. Capitalismul, ca sistem, a reuşit p�nă acum să alunece ca un tăvălug peste orice urmă de tradiţionalism. Şi ceea ce nu a suprimat, a valorificat, transform�nd �n simboluri ale noii culturi globale. Este foarte bine, pentru că altfel nu am fi putut astăzi să savurăm o porţie de sushi de pe s�nii unei fete bine bronzate, asezonată cu un pahar de Coca Cola rece. Setea de viaţă, iată care este rezultatul ideologic al capitalismului.
Diferenţele �ntre ţările occidentale şi restul lumii sunt evidente. �n primul r�nd, �n Occident, există libertate, care este cea mai importantă. Aici cetăţenii au voie să conteste orice, inclusiv politica propriei ţări. Starea generală este una degajată, pentru că oamenii ştiu că există posibilităţi nelimitate. �n loc să-şi investească resursele �n atacuri la adresa democraţiilor occidentale, grupările teroriste ar putea �ncerca să-şi reformeze propriile culturi, să le transforme după modelul primelor. Este normal pentru un musulman să ţină la imaginea profetului. Haideţi �nsă să �l convingem că merită să ţină mai mult la imaginea McDonald's şi el va fi mult mai fericit. Să �nlocuim vechii idoli cu simboluri actuale, flexibile, lipsite de aroganţă. Un om ahtiat după televizor sau un �mpătimit al jocurilor pe calculator au mult mai multă decenţă dec�t un fanatic religios.
Lumea occidentală trebuie să creadă �n ea �nsăşi. Nu putem reuşi dacă nu avem certitudinea că metoda noastră e cea mai bună. Deocamdată cel puţin, democraţia este singurul sistem funcţional. P�nă c�nd va apărea ceva mai bun, să credem �n el, să luptăm pentru libertăţile noastre. Problema nu este să eradicăm teroriştii, aşa ceva este imposibil. Adevărata problemă este să reuşim p�nă la urmă să �i acceptăm, să reuşim să �nţelegem manifestările lor. Nu putem avea parte de o societate fără elemente negative, nu putem vorbi despre viaţă �n absenţa morţii. Da, moartea unui om este o tragedie, �nsă tragedia se transformă foarte repede �n istorie.
Lupta pe care o poartă teroriştii nu se va termina niciodată. Există simpatizanţi şi există opozanţi, este o lege simplă a statisticii. La fel, este perfect natural să existe opozanţi violenţi. Mentalitatea acestor oameni este adevărata problemă. Nu contează ce spui, pentru că reacţiile lor vor fi aceleaşi. Nu este nimic negativ aici, pentru că există oameni şi oameni. Nu �i poţi pretinde unui arab să accepte Hollywood-ul ca simbol, la fel cum nu �i poţi pretinde unui occidental să �nţeleagă de ce ar trebui să se �nchine de trei ori spre zi cu faţa spre Mecca. Problema este �nsă că tăvălugul nu va putea fi oprit niciodată. Totul ţine de cultură, care este inoculată �ncep�nd cu primele stadii ale individului. Vei crede ce scrie �n Coran dacă eşti obligat să �l �nveţi pe de rost, nu vei pune la �ndoială Biblia dacă toţi cei din jurul tău o consideră �nvăţătura supremă. Mintea umană este vulnerabilă �n faţa stimulilor exteriori, chiar dacă oamenii �n general nu pot fi manipulaţi.
Nu există măsuri eficiente �mpotriva terorismului. Nu ai nevoie de o armată pentru a fabrica o bombă, este �ndeajuns o clipă de neatenţie şi chiar şi cel mai performant sistem de securitate poate fi depăşit. Teroriştii nu vor să �nvingă, pentru că �nţeleg că nu au cum. Ei nu pot distruge un stat, �nsă �i pot face pe oameni să �şi piardă �ncrederea, �i pot face să se teamă şi să privească tot timpul �napoi. Nu, teroriştii nu �ncearcă să distrugă, ci reuşesc să ne convingă că ar putea să o facă. Doar de noi depinde să �nţelegem că puterea lor este limitată.
Pentru a lupta �mpotriva terorismului, statele occidentale trebuie să anticipeze evenimentele care �l declanşează. Teroriştii vor să fie �n centrul atenţiei, vor să fie recunoscuţi. Acţiunile lor vor �nsemna ceva atunci c�nd vor fi făcute pe scena cea mai mare. Iată de ce ţintele posibile devind evidente. Niciun terrorist nu va ataca dacă evenimentul se petrece �n spatele cortinei. Jocurile politice, asasinatele comandate, nu au legătură cu terorismul.
Trebuie să �nţelegem că există foarte multe organizaţii teroriste, care urmăresc diferite agende. �i avem pe basci, pe catalani, pe irlandezi, care vor să obţină autonomie teritorială. Există problema musulmană, cu zecile de grupuri teroriste aferente, şi probabil că există o mulţime de astfel de organisme despre care nu ştim nimic. Iată de ce atentatele par multe, iată de ce climatul terorii este specific mileniului III.
Nu trebuie să ne temem, nu trebuie să facilităm escaladarea acestor conflicte. Frica noastră �ntăreşte poziţia teroriştilor. Să �nvăţăm să nu ne mai temem, să �nţelegem că este mai mare şansa să fim călcaţi de o maşină dec�t să fim victimele unui atentat. Teroriştii vor exista �n continuare, pentru că prezenţa lor defineşte �n esenţă orice sistem democratic. Atunci c�nd nu ai duşmani, nu exişti, de aceea confictul se transformă �ntr-o dovadă a impactului pe care �l ai asupra lumii. Nu urăşti dec�t ceea ce �ţi marchează viaţa, de aceea democraţiile occidentale ar trebui să se m�ndrească cu animozităţile st�rnite. Să fim m�ndri, pentru că m�ndria ne asigură putere, indiferent pe ce se bazează. Imaginea este �n mileniul III garantul succesului.
Omul modern a �nvăţat că informaţia este accesibilă. Tradiţionaliştii, din r�ndul cărora apar de fiecare dată fanaticii, pretind că progresul este nociv, că tăvălugul capitalist distruge fără discernăm�nt. Ei refuză să vadă avantajele, pentru că tot acest tăvălug a adus şi Internetul, care a devenit astăzi indispensabil, precum şi numeroase alte elemente fără de care viaţa noastră ar fi practic imposibilă. Da, aceasta este realitatea, oric�t de ciudată pare ea. Nu mai suntem capabili să trăim fără confortul pe care ni l-a adus progresul. Marile firme ar paraliza �n absenţa tehnologiei moderne, �ntregul mod de viaţă pe care �l considerăm firesc s-ar prăbuşi la un simplu reset. Dacă �ntr-o zi s-ar stinge simultan toate calculatoarele din lume, ne-am trezi �nconjuraţi de haos. Marile decizii se iau aici, �n mijlocul progresului. Oric�t de cinic ar părea, populaţiile din Africa sau din alte zone geografice defavorizate nu contează c�nd se iau deciziile. Lumea se mişcă foarte repede şi doar cei care acceptă �n fiecare moment noul sunt capabili să ţină pasul cu ea.
Nouă ni se pare firesc să spunem asta, pentru că noi ne trezim şi aprindem imediat televizorul, sau deschidem ziarul, sau �ntindem m�na şi apăsăm butonul cuptorului cu microunde. Oamenii mileniului III sunt profesioniştii, care ştiu să-şi facă treaba şi să se integreze �ntr-un mecanism �n absenţa căruia viaţa lor a devenit imposibilă. Vremea hipioţilor plictisiţi care vor să trăiască fără să facă nimic a trecut de mult, astăzi am �nvăţat să ne adaptăm pentru a supravieţui la standarde �nalte. Nu mai stăm să ne punem �ntrebări inutile, tocmai pentru că �n spatele fiecărui gest aparent banal se ascunde o �ntreagă armată de profesionişti. Fructele din piaţă nu sunt rezultatul unui hazard, ci produse ale unui lanţ de procese tehnologizate. ţările puternice şi-au pus la punct un sistem de asigurare a serviciilor care nu poate fi contestat şi care a devenit o necesitate pentru omul modern.
Iată de ce apare discrepanţa, iată de ce conflictele izbucnesc foarte uşor. Unui om care trăieşte la limita subzistenţei �i este greu să �nţeleagă ce �nseamnă viaţa modernă. Iar cei care nu �nţeleg au tendinţa de a arunca cu pietre.
Lumea se �mparte astăzi �ntr-un grup mic al oamenilor care au �nţeles ce �nseamnă progresul şi se bucură la maximum de el, exploat�nd fiecare posibilitate, şi grupul mai mare al celor rămaşi �ncă �n trecut, care refuză noul şi se tem să se arunce �n necunoscut. �ntre aceste două grupuri se naşte majoritatea conflictelor, iar formele pe care acestea le �mbracă variază, de la fanatism religios p�nă la probleme lingvistice.
�ntrebările �n privinţa �nvingătorului nu �şi au rostul, pentru că progresul nu poate fi stopat. P�nă la urmă, elementele tradiţionale care vor supravieţui, dacă o vor face, se vor integra �n mozaicul modern care defineşte realitatea. Nu există altă soluţie. Ne vom adapta sau vom pieri.
Terorismul se va moderniza şi el odată cu societatea, pentru că terorismul este indispensabil acesteia. Doar văz�nd partea negativă �nvăţăm să preţuim ceea ce avem, doar descoperind că poate fi mai rău vom �nvăţa să ne bucurăm că este aşa. Să nu ne temem, teroriştii nu pot ajunge oriunde. Şi, mai mult dec�t orice, să �nvăţăm din nou să z�mbim. Fericirea poate să dezamorseze orice bombă...�����������

Moartea, o datorie

de Cezar Pricop

"Despre Moarte. Cineva a spus că ne naştem cu moartea �n noi, sau că ne naştem ca să murim; altcineva, că moartea e o trecere, că e singura experienţă iniţiatică autentică de care cu toţii avem parte. Mircea Eliade: . A spus-o �n Solilocvii şi a repetat-o la moartea mentorului său, Nae Ionescu. Tot el a spus că suferinţele, crizele, eşecurile, durerile, accidentele sunt , iar poezia, literatura, cărţile, cinematografia - �ntr-un cuv�nt arta - toate acestea preced ori, dacă ai noroc, evită o stare conflictuală. Moartea se �nvaţă: (Eminescu). O pregătim, justific�nd-o. E cumplită, nu pentru că pierdem lumea, ci pentru că lumea poate trăi �n continuare şi fără noi. E tragică! - nu lasă un gol fizic ca �n Legea lui Arhimede, ci răm�ne o lipsă �n inima (anima?) celor rămaşi. E inevitabilă! - de aceea trebuie să mori fiind �ncă �n viaţă, pentru ca, murind, să nu mori pentru totdeauna. De tot.

Altfel spus, dacă tot mori, dă-i morţii un sens, dar nu sensul cu care te naşti, ci acela pe care trebuie să-l �nveţi. Dacă naşterea e din dragoste şi astfel noi suntem ultima şi cea mai puternică manifestare a ei, moartea nu poate fi o ştergere, altfel nu ne-am mai naşte. Măcar de-ar fi ca murind să facem loc altcuiva şi tot se justifică moartea. Ultimul om va fi ştiind să-i m�ntuiască pe toţi ceilalţi trăitori de p�nă la el - astfel va deveni primul (a doua venire?); miliarde şi miliarde care-au murit pentru dreptul lui de-a veni �n lume! Dacă ar fi altcumva toate acestea vor fi fost veştede demult de ruşine! De aceea spun unii că trăim �n propria fantezie a minţii noastre, şi că lumea este o mare, mare iluzie. Dacă moartea-i fără sens, cu at�t mai rău pentru cel care a făcut viaţa posibilă (Nicolae Steinhardt), pentru că eu oricum nu contez prea mult. Moartea poate fi (Ioan Petru Culianu) - tot ce ai g�ndit despre ea trăind, vei găsi după . Un culcuş numai pentru o noapte, sau pentru toate nopţile, o mocirlă unde se bălăcesc porcii, sau nimicul. Marele Nimic!

Dacă tu crezi că vei �nvia din morţi, cu siguranţă că aşa se va �nt�mpla. Dar chiar poţi asta? Poţi, dar e tare greu. Se poate, dar nu e ca o ducere de acasă, ci ca o desfacere de pe oase.

Viaţa e �n Lume, iar Lumea e �n Timp (vremea!), prin Moarte ieşi din Lume, deci din Timp (vremuri!), treci instantaneu acolo unde nu există Timp (vremurile) şi exact sensul g�ndurilor tale (cuv�ntul!), fiidcă numai acestea (cuvintele!) pot să scrijelească �n carnea ce nu se vede (moartea!). Iar filosofia? - o meditaţie asupra morţii (Martin Heidegger). Cea mai personală experienţă. Nimeni nu poate elibera pe om din moarte. Nici Iisus n-a făcut-o, dacă tot murim.

A fi pentru a muri - o �nţelegere a sf�rşitului Fiinţei - singura modalitate autentică de a trăi angoasa morţii - de aici . Entuziasmul! Din această perspectivă trebuie interpretată de o chemare a conştiinţei, o dominantă, o datorie..."

Prima discuţie virtuală cu Rorty, Ironistul şi Metafizicianul
~Postmodernitate versus postmodernism [XII]~

de Gorun Manolescu

G.M.: Aş dori să �ncepem cu o definiţie. Cea a "vocabularului final". Cred că cel mai bine ar fi să-l lăsăm pe autorul ei s-o prezinte.

Rorty: Ea este: "toate fiinţele umane poartă �n ele ceva de felul unei mulţimi de cuvinte, de care fac uz pentru a justifica acţiunile, opiniile şi vieţile lor. Voi numi aceste cuvinte vocabular final".

G. M.: Care poate fi "final" doar la un moment dat; el schimb�ndu-se la momentul imediat următor.

R: Absolut de acord. Dar nu găsesc alt termen mai sugestiv, deocamdată. Vă rog să-l acceptaţi cu observaţia lui G.M. pe care s-o aveţi tot timpul �n vedere.

G.M.: Se reduce oare sinele (self-ul / eul) la ceea ce spune Susane Blackmore:� "Senzaţia mea de self� provine din imaginea pe care noi ne-o construim pentru a ne controla comportamentul. Atunci intervine limbajul. Limbajul se �ntoarce asupra lui �nsuşi ca asupra unui lucru (text obiectualizat) şi �i conferă acestuia atribute?"

R: Da. Sinele e un text obiectualizat care se obiectualizează tot timpul �n nenumărate şi succesive vocabulare finale.

G.M.: O.K.. Am vrut să se facă această precizare. Pe care o putem accepta drept o definiţie operaţională (ipoteză de lucru). Propun ca, �n continuare, să rog pe cele două personaje ale domnului Rorty, Ironistul şi Metafizicianul, să se prezinte singure ca apoi să ia parte la discuţie. Şi, poate, uneori, mai mult sau mai puţin diferit de felul �n care le-a descris autorul. Deci, cu at�t mai interesant.

Mai �nt�i, cine eşti dumneata, Ironistule?

Ironistul: Sunt o persoană (un sine) care �ndeplineşte trei condiţii: (1) are �ndoieli radicale şi permanente �n privinţa vocabularului final pe care �l foloseşte la un moment dat, deoarece a fost impresionat de alte vocabulare considerate finale de către alţi oameni sau din cărţi pe care le-a �nt�lnit; (2) realizează că un argument formulat �n vocabularul său prezent nu poate nici să �ntărească, nici să dizolve aceste �ndoieli; (3) at�t c�t filosofează asupra propriei situaţii, nu crede că vocabularul său e mai aproape de realitate dec�t cel al altor persoane, sau că acesta ar fi �n legătură cu o forţă care nu-i este proprie. Ironiştii care sunt �nclinaţi să filosofeze nu văd alegerea �ntre vocabulare ca fiind făcută �n interiorul unui metavocabular neutru şi universal, nici pentru o �ncercare de a lupta cu aparenţe ale trecutului opuse realităţii, ci pur şi simplu prin confruntarea noului cu vechiul.

Mai adaug că niciodată nu sunt pe deplin capabil să mă iau �n serios, pentru că sunt totdeauna conştient că termenii �n care mă descriu sunt supuşi schimbării, fiind la fel de conştient de contingenţa şi fragilitatea vocabularului meu final şi ca atare a propriei mele identităţi.

Opusul ironiei este simţul comun. Căci acesta este cuv�ntul de ordine al celor care, inconştient, descriu tot ce e important �n termenii unui vechi vocabular final cu care sunt obişnuiţi, ca şi cei din jurul lor (de-o seamă cu ei).

Metafizicianul (cu o vagă urmă de sarcasm): Cu alte cuvinte eu ar trebui să fiu reprezentantul, hai să zicem elevat (pentru a mă deosebi de gloată), al simţului comun. Şi aceasta deoarece sunt ataşat acestui simţ prin aceea că nu pun la �ndoială platitudini pe care le �ncapsulează folosirea unui vocabular final dat (o dată pentru totdeauna). Şi, �n particular, platitudinea care spune că e de găsit o singură realitate permanentă �n spatele diferitelor aparenţe trecătoare.

I: Exact. Dumneata nu re-descrii ceva ci, mai degrabă, analizezi vechi descrieri, cu ajutorul altor vechi descrieri. Răm�n�nd prizonierul lor. Av�nd pretenţia existenţei �n realitate a ceva universal. Prin contrast, eu sunt un nominalist.

M: Voi numi atitudinea Ironistului drept relativistă. Susţin�nd că ceea ce contează nu este limbajul folosit, ci ceea ce e cu adevărat "adevărat".

I: Şi ce e adevărat ?

M: Eu cred că, prin natura lor, fiinţele umane doresc să cunoască. Eu cred acest lucru deoarece despre vocabularul pe care noi l-am moştenit (şi eventual �l explicităm fără a-l deforma), simţul nostru comun ne furnizează o imagine a cunoaşterii ca o relaţie �ntre fiinţele umane şi realitate, precum şi ideea că noi avem nevoia şi datoria de a intra �n această relaţie.

G.M.: Prin urmare, dumneata M, crezi că există o relaţie str�nsă - ba chiar o identitate - �ntre adevăr şi realitate ?

M: Exact. Cu un singur amendament: trebuie admisă tri-identitatea: Existenţă = Realitate = Adevăr.

I: Aiurea! Suntem dresaţi �ncă din copilărie să separăm orbeşte "ceea ce este" de "ceea ce nu este". Rezultatul e dezastruos. Luaţi din scurt, nu ştim să spunem nimic coerent despre o sintagmă de care abuzăm clipă de clipă. Pe fondul acestei uriaşe aproximaţii, metafizicienii au �ncercat un număr indefinit de disjuncţii şi clasificări. Aristotel construieşte o �ntreagă teorie a existenţelor imaginare, sau �ncearcă să lămurească statutul "viitor-urilor contingente". La Plotin apar patru grade ale existentului, organizate ierarhic.

M: Poţi fi acuzat că l-ai omis tocmai pe Platon, de la care pleacă Plotin, căut�nd să-l �mpace cu Aristotel - dar să trecem peste.

I: Există "existenţe intensive": Giordano Bruno crede că fiecare existent se mişcă �ntre un minim şi un maxim. Despre unele lucruri se spune că au o existenţă "obiectivă", sau, dimpotrivă, "subiectivă", sau "afectivă", sau "volitivă". La Kant sunt folosiţi curent termeni ca "existenţă de fapt", "existenţă necesară", "posibilă", "apriorică", "aposteriorică", ca să nu mai vorbim de "existenţă fenomenală" şi "numenală".

M: Aici iar intervine o "lacună": Să nu trecem aşa uşor peste Thomas D'Aquino - să nu-l uităm cumva pe Albertus Magnus, "profesorul" lui Thomas - cu ale lor existenţe "universale": ante rem, cum rem şi post rem, şi cearta acestora cu nominaliştii.

I: Hegel aduce �n scenă celebrele f�r sich, an sich, bei sich, iar Heidegger nu mai puţin celebrele Dasein, Zhandensein, Vorhandensein. Vorbim de "existenţe onirice" (Freud, Jung), "existenţe formale", "explicite", "implicite", "universale" sau "singulare", "interioare" sau "exterioare", "fizice", "sufleteşti", "spirituale", "trecute", "prezente" şi "viitoare", "contingente" sau "transcendente", "problematice", "probabile", etc.. N-am pomenit �ncă despre marea "reţea" teoretică "real-imaginar-posibil-virtual". Există, �n sf�rşit, de la Dionisie Areopagitul p�nă la Meister Eckhart, "supra-existenţa". Şi, mai departe, �n ce fel "există" sufletul? C�t de "reală" este o presimţire? Sau e "reală" doar atunci c�nd se �ndeplineşte? Există "triunghiul echilateral"? Dar rădăcinile pătrate ale "numerelor negative"? Există, deci "numerele imaginare" şi cele "complexe"? Şi există "numerele iraţionale" şi cele "transfinite" şi, �n general, "există matematicile"? Există �n blocul de marmură, cum pretindea Michelanagelo, �n mod "virtual", corpul statuii pe care urma să o facă? T�nărul de 12 ani "există" sau e doar expresia virtuală a adultului? Şi, pentru că tot a venit vorba, există "realitatea virtuală" pe Internet . C�t de "real" este "posibilul"? C�t de "reală" este o latenţă. Fenomenologii au aerul de a fi găsit un criteriu "cinstit" de evaluare a "realului" propriu-zis, singurul acceptat de "subiectul universal" sau, mai nou, de cel "trans-personal" ca obiect de cunoaştere: fenomenul, ceea ce este dat, ceea ce "apare" şi se livrează pe sine. Dar �şi ajunge fenomenul sieşi? Poate fi el cu adevărat izolat? Şi nu există o realitate de cu totul alt tip, dar la fel de masivă - realitatea "evenimentului" - care dublează şi complică realitatea "fenomenelor"?. Se pare că trebuie să ne g�ndim de o mie de ori (şi să re-descriem tot de at�tea ori) �nainte de a afirma "ceva" că există (sau nu), că e real (sau nu), că e adevărat (sau nu). Dumneata, voi metafizicienii dar şi teologii, complicaţi la nesf�rşit lucrurile. Şi vă prindeţi �n propria voastră plasă..Noi le simplificăm fără a deveni simplişti ci doar pragmatici. Spunem că există numai şi numai "vocabulare finale". Unele, pentru voi (fiecare �n parte şi / sau �n grupuri paradigmatice) final-�ngheţate, altele, pentru noi, �n veşnică mişcare.

M: Deşi cu multe lacune, ai reuşit să creionezi o imagine sugestivă. Dar uiţi de logică, dacă tot ai zis că voi, ironiştii, sunteţi "nominalişti". Care, �n final, recunosc "universalitatea" logicii, fără a nega unicitatea percepţiilor pentru fiecare dintre noi. Singurul mod de a putea asigura, c�t de c�t, intercomunicarea �ntre fiinţele umane. Logica care, fără "adevăr" sau, măcar, fără "grade de adevăr" nu poate exista.

I: Logica? Păi logica este supusă de logicieni unei continue re-descrieri. Ei dovedind că, de fapt, sunt ironişti pur s�nge. Pentru că..

G.M.: Propun Ironistului să nu intrăm �n problema logicii. Care şi ea, este destul de complicată. Să o lăsăm pe altă dată c�nd �i vom dedica o discuţie separată care, fără �ndoială, nu poate fi evitată. Şi aceasta pentru a nu pierde firul discuţiei noastre, �ntr-o primă aproximaţie, despre vocabularele finale.

I: De acord. Atunci, o �ntrebare: cum vedeţi, voi, metafizicienii, cunoaşterea umană prin prisma unui "vocabular" care nici el nu este, nu poate fi "final", dar care tinde, mereu, asimptotic (şi apoteotic), spre o clarificare finală şi definitivă?

M: Eu, noi considerăm că rostul cunoaşterii, ce poate fi transmis numai printr-o exprimare discursivă adecvată, clară (chiar dacă astfel se ajunge la moartea epistemologiei şi, �n sens mai larg, al gnoseologiei şi, �n extremis, a filosofiei - Wittgenstein II),care se bazează, neapărat pe noţiuni ca : "realitate", "punct de vedere obiectiv" şi "corespondenţa limbajului cu realitatea" (fie ea empirică sau transcendentă).

I: La r�ndul nostru, eu, noi nu credem că reflecţia se bazează pe astfel de noţiuni. Ele nu sunt dec�t platitudini ce definesc contextual termenii unui vocabular final unic (fie şi �n curs de constituire) folosit �n mod curent, de cei �nrobiţi simţului comun.

G.M.: C�nd doi ingineri se �nt�lnesc, discută despre inginerie.doi medici, despre medicină. iar doi filosofi despre ce este filosofia. �n cazul de faţă, ce este epistemologia (gnoseologia) - cu toate că, dumneata, Ironistule, nu te consideri "filosof" dar, fie vorba �ntre noi, discuţi �n jargon, pardon, "vocabular (final) filosofic". E amuzant.

I: E, �ntr-adevăr, amuzant. Mai ales că discuţia mea cu Metafizicianul se bazează tocmai pe pattern-ul unui "vocabular final" utilizat de metafizicieni: expunerea unor teze (�n discuţia noastră contradictorii), argumentarea lor, tot �n mod contradictoriu şi tragerea unor concluzii care, atunci c�nd nu pot fi certe, măcar deschid noi probleme. Dar, deocamdată, nici noi, ironiştii, nu avem alt mijloc la dispoziţie de a ne face �nţeleşi de simţul comun majoritar. Şi o facem submin�ndu-l din interior, şoc�ndu-l ! Şi, �n plus, suntem de acord cu Davidson �n privinţa inabilităţii noastre de a ieşi �n afara limbajului nostru, pentru a-l compara cu altceva; şi cu Heidegger �n privinţa contingenţei şi istoricităţii acestui limbaj. Dar nu ne �mpiedică nimeni să nu �ncercăm imposibilul: să-l dinamităm, aşa cum am spus, din interior. Cu propriile lui arme.

M: Aici apare una dintre distincţiile, să nu-i zic chiar fundamentale, dar importante. Noi procedăm cartezian: considerăm că trebuie să delimităm corect tipurile de texte: teologice, filosofice, artistice, ştiinţifice. Şi să fim conştienţi de o astfel de delimitare, făc�nd distincţie �ntre pretenţiile de cunoaştere şi alte pretenţii aflate �n atenţia noastră. Cu toate că, �n scrierile noastre utilizăm argumente din toate tipurile de texte; dar, �ncă o dată, �ntr-un scop precis: cel al relaţiei dintre fiinţa umană şi existenţă = realitate = adevăr. Pentru că, zicem noi, o astfel de relaţie, din moment ce ne-a fost dată ontologic ea trebuie folosită pentru a cunoaşte. Şi mai spunem că un astfel de "vocabular final", mereu perfectibil, dar urmărind cu obtinenţă cunoaşterea, este cel ce ne va face să ne apropiem, din ce �n ce mai mult, de universalitate. �n schimb, ironiştii.

I: O definiţie a inteligenţei, pe care am găsit-o pe undeva spune: "Un tip inteligent caută să se pună �n locul interlocutorului (interlocutorilor) pentru a-l / a-i �nţelege, revine apoi la propriul punct de vedere şi, �n fine, se detaşează pentru a putea g�ndi liber". Jocul ăsta se poate aplica şi atunci c�nd �ncercăm să �nţelegem mai multe "vocabulare finale" ale fiinţelor umane. In fond, orice "vocabular final" este condiţionat at�t de experienţe şi lecturi proprii c�t şi, mai ales, de tradiţia culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, ştiinţă, societate. Iar, se pare, tradiţia culturală este cel mai puternic tip de condiţionare, manevr�ndu-te. Şi, mă �ntreb, ca ironist, dacă nu cumva ăsta e cel mai afurisit tip de manipulare. Şi tot aşa, mă �ntreb, auto-ironic: cum voi putea eu să comunic propriul punct de vedere, chiar dacă reuşesc să mă decondiţionez de "simţul comun" al tradiţiei, din moment ce, la limită, punctul meu de vedere devine unic, specific mie şi numai mie. Iar soluţia propusă de Rorty: comunicarea prin "artefacte umane cum ar fi construcţiile, tablourile, c�ntecele şi cărţile (sau mixturi ale acestora)" mi se pare - şi acum nu o spun ironic - doar un trick de a eluda problema. Iar toate distincţiile următore, făcute de cel de faţă care m-a inventat, �ntre ironişti şi metafizicieni pornesc de la tăierea (dacă se poate) a nodului gordian constituit de noul-vechiul "universalism versus nominalism". Evident, tradus �n alţi termeni, �n alt "vocabular (relativ) final", al zilelor noastre.

G.M. : Cred că este de ajuns pentru astăzi. Şi �mi cer scuze interlocutorilor că �i rog să continuam discuţia ulterior fără a le da, acum, ocazia să-şi prezinte propriile păreri. Pentru că punctul �n care a ajuns discuţia noastră mi se pare extrem de important pentru a nu-i dedica spaţiul şi timpul corespunzătoare.


Bibliografie

Blackmore Susane, ' Demolishing the self ', Journal of Consciousness Studies, vol. 1 (2), 1994.
Dumitriu Anton, 'Istoria logicii', Ed. Didactică şi pedagogică, 1969.
Groff Stanislav, 'The Cosmic Game', Ed. State University of New York, 1998.
Pleşu Andrei, 'Despre �ngeri', Ed. Humanitas, 2003.
Rorty Richard, 'Contingenţă, ironie şi solidaritate', Ed. All, 1998.
Souriau, �tienne, 'Les diff�rents mod�s d'existence', Ed. P.U.F., Paris, 1943.
Wittgenstein Ludwig, 'Philosophical Investigations', Ed. Blackwell Publishers Ltd., 2001

Cabala şi Eros, Moshe Idel

de Lucia Dărămuş

Studiul de faţă - Cabala şi Eros - ��şi orientează �ntreaga atenţie pe o abordare fenomenologică a problemei, pun�nd �n lumină sistemele cabalistice �n relaţie cu Eros-ul. Moshe Idel propune 3 modele cabalistice ale erosului:

a. teozofic-teurgic

Acest model priveşte deopotrivă planul divin, dar şi impactul uman asupra divinului: "impactul �mplinirii poruncilor, sau al �ncălcării acestora, asupra planului divin, inclusiv unirea sexuală, este crucială pentru Cabala teozofic-teurgică." Conform cabaliştilor, relaţia dintre divin şi uman s-ar explica prin modelul izomorf şi modelul augmentativ.

b. extatică

Acest tip cabalistic este preocupat cu precădere de procese psihologice, �n descendenţa g�ndirii lui Maimonide.

c. Talismanic

Modelul talismanic este orientat spre "conceptul de atracţie a puterilor divine spre lumea umană." Atragerea puterii divine se realizează prin actul sexual, finalitatea evenimentului petrec�ndu-se �n plan uman, nu �n cel divin.
Pentru cei care nu cunosc prea multe despre acest subiect, Cabala este nu doar o doctrină mistică �n interiorul cultului mozaic, ci mult mai mult dec�t at�t. Istoria cabalei implică Revelaţia, dar şi relaţia Dumnezeu-om-lume, �n exhaustivitatea ei. Cabala, aşa cum este prezentată de �nvăţaţii evrei, are ob�rşie divină, fiind din vremurile preistorice, chiar dacă Moise a introdus-o �n viaţa poporului Israel. Obiectul Cabalei este Tora, cu poruncile, miţvat.
Studiul lui Moshe Idel decriptează relaţia dintre Cabala şi Eros, arăt�nd unitatea �n divin.
"Erosul nu este doar iubirea cabalistului pentru Dumnezeu (care juca, desigur, un rol major �n viaţa lui religioasă), nici doar credinţa �n iubirea lui Dumnezeu pentru om, ci reprezintă şi conceptualizarea lui Dumnezeu �nsuşi ca un organism care �ntruchipează majoritatea membrelor şi a proceselor legate de eros."
Sofisticată prin diversitatea abordărilor Moshe Idel, �n cartea amintită, �şi concentrează atenţia asupra �ntregii literaturi cabalistice care ar putea avea vreo legătură cu ideea de iubire. Pe parcurs, arăt�ndu-se un fin cunoscător al semanticii iubirii �n limba greacă, va face distincţie �ntre agape, eros, sex, nepropun�ndu-şi, �n schimb, un studiu lingvistic, după cum s-ar putea �nţelege, ci mult mai mult dec�t at�t, un studiu aprofundat teologico-filosofic. Sistemele supuse analizei sunt prezentate coerent, evidenţiindu-se cu precădere relaţia inter-intra-dependentă a conceptului iubirii cu toate nivelurile de realităţi posibile, �n lipsa sau �n prezenţa erosului:
"Este important să �nţelegem afinităţile dintre predilecţia majoră pentru conceptul iubirii, care, �n esenţă, are de a face cu conectivitate, şi structura şi funcţia profundă a sistemelor pe care le analizăm aici, care promovează şi forme de legătură �ntre niveluri diferite ale realităţii, chiar şi c�nd subiectul erosului este absent."
�n descendenţa celor spuse anterior, aşa cum reiese din cartea lui Moshe Idel, erosul nu este un truism al unei trepte decăzute, ci, �n mentalitatea cabalistică, reprezintă o modalitate de cunoaştere religioasă, prin "construirea unor construcţii ontologice mai vaste, care nu doar le reflectă, ci le şi consolidează."
Relaţia dintre atributele divine şi erotism e fructificată pe deplin, amintind că, �ncep�nd cu secolul al XIII- lea, depăşeşte cadrul celor două Sefirot (Tiferet, Malkhut), sexualitatea polariz�nd Hesed şi Gevurah, potrivit fragmentului cabalistic atribuit lui Rabad, după cum arată Moshe Idel. Parcurg�ndu-i pe cabalişti, profesorul de la Ierusalim arată că polaritatea sexuală o �nt�lnim şi �n Hokhmah şi Binah, care, "de la cartea Zoharului �ncoace, funcţionează ca Abba', respectiv 'Imma', Tată şi Mamă".
Uniunea divină, viziunea duală a Torei ca mirele şi mireasa, Tiferet şi Malkhut este extrem de bine explicitată de Moshe Idel, care recurge la un fragment din Catalogus Codicum Hebraicorum:
"Adevărata unire (realizată) prin studiul Torei este cea dintre Tora Scrisă şi Tora Orală �mpreună ca du-partzufinii-ii care sunt uniţi spate �n spate; apoi toate făpturile se �ntorc şi se trezesc şi sunt transformate (aşa �nc�t stau) faţă �n faţă, fiecare �şi va �mbrăţişa tovarăşul şi se vor uni şi nu se vor depărţi, şi se unesc unul cu altul prin sărut şi �mbrăţişare şi devin unul. Iar feţele lor s-au �ntors una spre cealaltă. Apoi atracţia şi binecuv�ntarea şi influxul se vor adăuga din sursa Nimicniciei ( 'Ayin) la Fiinţă (Yesh)....Această binecuv�ntare se �nt�lneşte la toate făpturile."
Aşadar, din perspectiva cabalei teozofice-teurgice, divinul nu va fi perceput ca �n alte filosofii drept deus otiosus, planul divin interfer�nd cu nivelurile de realitate inferioară.
Cabala şi Eros, autor Moshe Idel, �şi propune o oglindire a relaţiei dintre eros şi divin, plec�nd �n demersul ei chiar de la enunţul rostit �naintea unui serviciu religios: Le-Shem Yihud Qudesha' Berikh Hu' u-Shekhinteih. (Serviciul divin are loc pentru unirea Celui Sf�nt, binecuv�ntat fie El, cu Prezenţa Sa Divină.)