~ Flaviu Crişan - Despre inteligenţă
~ Petre Flueraşu - Battlefield Earth, sau despre conflict în mileniul III
~ Cezar Pricop - Moartea, o datorie
~ Gorun Manolescu - Prima discuţie virtuală cu Rorty, Ironistul şi Metafizicianul
~ Lucia Dărămuş - Cabala şi Eros, Moshe Idel

Despre inteligenţă

de Flaviu Crişan

Inteligenţa este capacitatea creierului uman de a înţelege uşor şi repede probleme noi şi nefamiliare. O problemă practică sau teoretică devine familiară în următoarele moduri:
a) comunicare-predare. Inteligenţa nu se confundă cu cunoaşterea. Informaţia deţinută de o persoană poate avea fie o provenienţă externă (comunicarea), fie o sursă internă (intelectul propriu); în primul caz este vorba de cunoaştere (ştiinţă), în cel de al doilea - de inteligenţă. Comunicarea prin intermediul limbajului face posibilă transmiterea informaţiilor între fiinţele umane, însă informaţia dobîndită pe această cale (este vorba despre "învăţătura" preluată de la alte persoane: educaţia părinţilor, materia predată în şcoli, literatura de specialitate, tehnici sau metode deprinse de la prieteni sau cunoscuţi etc.) nu reprezintă inteligenţă. Reprezintă inteligenţă numai concluziile dobîndite prin raţiune proprie, descoperirile pe care intelectul le face "de unul singur". (Motivul este unul simplu: în cazul cunoaşterii este vorba despre judecata altor persoane - comunicată.) Spre exemplu, un copil poate să facă el însuşi descoperiri despre lume şi să deţină informaţii ce nu i-au fost comunicate ("lebăda e rudă cu gîsca", "t şi ş formează č" etc). În practică, inteligenţa reprezintă un procent infim al cunoaşterii, cea mai mare parte a informaţiilor deţinute de o persoană fiind dobîndite pe calea comunicării.
b) memorie (experienţă anterioară). Caracteristica inteligenţei fiind aceea că învaţă din experienţa anterioară, rezultă că inteligenţa este solicitată numai atunci cînd persoana se întîlneşte pentru prima dată în decursul vieţii cu o anumită problemă; memoria va permite aplicarea în viitor a soluţiei învăţate la toate problemele identice sau asemănătoare. Aceia care au soluţionat o anumită problemă nu mai au ulterior nici o dificultate în a rezolva probleme identice sau asemănătoare; o problemă practică sau teoretică solicită inteligenţa numai atunci cînd este cu totul nouă şi nu seamănă cu nici una din experienţele anterioare. (Cu alte cuvinte, în materie de inteligenţă nu există antrenament, pregătire - exersarea testelor i.q. nu măreşte coeficientul de inteligenţă.) În viaţa de zi cu zi, în majoritatea situaţiilor în care ni se cere să rezolvăm probleme, aplicăm soluţiile deja ştiute (memoria) şi nu inteligenţa (rezolvări "pe loc", spontane).
c) Perioada îndelungată de gîndire face şi ea ca o problemă să devină, treptat, familiară. Din acest motiv la testele de evaluare a inteligenţei subiecţilor li se impune o limită de timp - atunci cînd li se acordă timp nelimitat găsesc fără greşeală soluţia, dar în acest caz testul nu are relevanţă. Perioada îndelungată de gîndire suplineşte lipsa inteligenţei; o inteligenţă slabă va obţine aceleaşi rezultate (sau chiar mai bune) decît o inteligenţă superioară atunci cînd i se acordă suficient timp. (La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte descoperirile din domeniul ştiinţei: dacă ele survin într-un interval relativ scurt, atunci se datorează inteligenţei; dacă vin după cercetări îndelungate şi multă "bătaie de cap", atunci nu.) Definiţia inteligenţei va conţine, deci, sintagma "uşor şi repede".
În viaţa de zi cu zi omul îşi distribuie singur timpul alocat diferitelor activităţi: muncă, recreaţie, distracţie etc. (cu alte cuvinte, stabileşte singur dacă perioada de gîndire va fi una îndelungată sau nu). Experienţa acumulată într-un anumit domeniu va depine, deci, nu atît de coeficientul de inteligenţă al persoanei, cît de această repartizare a timpului (experienţa acumulată depinde în mare măsură de raportul hărnicie/trîndăvie şi mai puţin de inteligenţă). Eroarea cea mai frecventă în studiul acestei materii este aceea de a confunda talentul sau aptitudinile cu inteligenţa. Se consideră în zilele noastre că persoanele care excelează în diferite domenii ar fi oameni cu o inteligenţă ieşită din comun. Spre exemplu, îndemînarea motrică specifică sportivilor şi categoriilor profesionale de dexteritate (scamatori, cartofori etc.) este clasificată drept "inteligenţă kinestezică", talentul muzical e clasificat drept "inteligenţă muzicală", talentul literar - "inteligenţă lingvistică", aptitudinea în diverse domenii ale ştiinţei - "inteligenţă logico-matematică" şi aşa mai departe. În realitate, este vorba în aceste cazuri de "cantitate de experienţă" şi nu de inteligenţă, aceste abilităţi fiind strict legate de durata exerciţiului, de experienţa individului în domeniul respectiv. Există persoane care deşi dispun de o inteligenţă ieşită din comun, nu posedă nici un talent şi nici o aptitudine pentru un motiv destul de simplu - lipsa interesului (găsesc că munca grea este plictisitoare şi preferă în locul ei jocuri, distracţii etc). Inteligenţa superioară facilitează procesul de învăţare, asigurînd o asimilare mai rapidă şi durabilă a informaţiilor, însă nu suplineşte lipsa interesului. Diferenţa dintre un matematician genial şi unul mediocru nu este una de inteligenţă, ci de interes şi de preocupare, de timp afectat studiului (cu alte cuvinte, realizările profesionale relevă dacă un om e muncitor sau leneş şi nu dacă e inteligent sau nu).
Diferenţa esenţială între cele două este aceea că talentul reprezintă priceperea (cantitatea de experienţă) într-un domeniu în care individul are o experienţă îndelungată, pe cînd inteligenţa reprezintă "priceperea" într-un domeniu în care nu are experienţă (intervalul de timp în care e capabil să facă descoperiri în domeniul respectiv). Inteligenţa este prin esenţăpolivalentă şi are caracter universal (este eficientă în orice aspect al vieţii - treburi inginereşti, ştiinţifice, sociale, politice, emoţionale etc.) pe cînd talentul arecaracter special (este eficient numai în domeniul său). Spre exemplu, X excelează la matematică pentru că petrece mult timp rezolvînd exerciţii de matematică; Y excelează la jocuri pe calculator pentru că petrece mult timp jucîndu-se pe calculator; pentru a afla care din cei doi posedă un coeficient superior de inteligenţă vom apela la un domeniu în care atît X cît şi Y nu au nici o experienţă (despre care nu cunosc absolut nimic). Ilustrarea cea mai potrivită ar fi aceasta: dacă un grup de persoane nefamiliare faţă de o anumită activitate (spre exemplu, pescuitul) încep deodată să o practice, fără a beneficia de sfaturi sau îndrumări de specialitate, vor ajunge să priceapă în intervale scurte saulungi, în funcţie de inteligenţa fiecăruia, ceea ce e de priceput în domeniul respectiv (în exempul nostru concret: locaţia cea mai avantajoasă, momeala potrivită pentru fiecare tip de peşte etc). Se regăsesc toate cele trei elemente constitutive ale inteligenţei: a) indivizii îşi folosesc propriul intelect, fără a beneficia de sfaturi sau instrucţiuni; b) nu au o experienţă anterioară în domeniu; c) perioada de timp în care ajung să înţeleagă dificultatea problemei va fi mai scurtă sau mai îndelungată în funcţie de inteligenţa fiecăruia. Cînd unui matematician i se cere să rezolve probleme de matematică nu îi este testată inteligenţa, întrucît matematica nu este pentru el "un domeniu nou şi nefamiliar".
În limbaj comun, termenul "inteligenţă" este perfect sinonim cu "isteţime" sau "ingeniozitate".

Inteligenţa priveşte numai capacitatea de relaţionare (de a înţelege) a intelectului, nu şi alte calităţi ale minţii (capacitate de memorare, capacitate de calcul, bagaj de cunoştinţe, îndemînare motrică etc). Numim activitate de calcul acele procese în care intelectul parcurge relaţii deja cunoscute, iar procese de înţelegere, acelea în care stabileşte relaţii noi. Procesul de înţelegere se referă, în principiu, la stabilirea a două tipuri de relaţii: de asemănare şi de cauzalitate. Spunem despre un fenomen că îl "înţelegem" atunci cînd îi cunoaştem cauza sau cînd cunoaştem categoria de abordare în care se încadrează (ştim cu ce se aseamănă). 
Capacitatea intelectului de a sesiza analogii şi similitudini între fapte, situaţii, lucruri îi permite să aplice o soluţie nou învăţată la problemele pe care ulterior le va identifica a fi asemănătoare; datorită ei sîntem capabili să folosim în limbajul uman formule precum "etc.", "şi aşa mai departe", "şi altele" şi altele - înşirarea unor trăsături comune permite intelectului să înţeleagă (asemenea expresii sînt, deocamdată, imposibil de introdus în limbajele artificiale de programare). În manuale şi în tratatele de specialitate enunţul abstract, teoretic este însoţit de exemple concrete pentru a oferi celor ce studiază o bază în stabilirea acestor relaţii (asemănări între enunţul abstract şi exemplul concret).
În ceea ce priveşte celălalt tip de legături pe care inteligenţa le stabileşte (relaţiile de cauzalitate), intelectul uman este capabil să prevadă consecinţele sau repercusiunile unui anumit eveniment, sau să identifice cauza care l-a determinat. Fenomenele complexe, în care o multitudine de factori se suprapun, converg sau îşi anihilează reciproc efectele (de exemplu, fenomene sociale, politice, economice etc.) sînt mai dificil de înţeles, întrucît necesită şi o capacitate de a sesiza esenţialul, de a discerne din multitudinea de factori ponderea cu care fiecare contribuie la producerea rezultatului (de a discerne ce este important şi ce este detaliu, cine cauzează şi cine doar favorizează). Spre exemplu, este mai dificil de înţeles din ce cauză se produce inflaţia, decît din ce cauză se produc valurile pe mare.

Nu-şi au locul într-un test de inteligenţă întrebări în care subiectului i se cere să efectueze calcule matematice, să numere cîte paralelipipede sînt într-o imagine tridimensională sau cîte patrulatere formează un grup de linii intersectate, deoarece asemenea întrebări testează capacitatea de calcul a creierului (rezistenţa lui la efort) şi nu inteligenţa: există o mulţime de operaţii de efectuat, dar nu se cere o relaţionare a elementelor (nu e nimic de înţeles). Iată cîteva exemple de întrebări ce solicită numai activitate de calcul şi care au fost în mod greşit incluse în teste i.q.: "Un ceas de perete întors cu susul în jos la trei fără un sfert după-amiaza, va avea minutarul îndreptat spre stînga sau spre dreapta?",  "Cuvîntul 'mineral' poate fi scris folosind numai litere din cuvîntul 'parlament'?",  "Nouă găini, doi cîini şi trei pisici au în total treizeci şi opt de picioare?",  "Scris invers, numărul o mie o sută douăzeci şi cinci este cinci mii două sute cinsprezece?" etc. Bineînţeles, un test contra-timp care conţine cincizeci de asemenea întrebări este epuizant fizic şi neurologic pentru om, dar testează inteligenţa numai acele întrebări în care subiectul trebuie să descopere o relaţie ce leagă elementele ipotezei. (Este adevărat, spre exemplu, că întrebarea cu numere cerea subiectului să stabilească existenţa sau inexistenţa unei relaţii de simetrii, dar dificultatea problemei constă nu în stabilirea relaţiei de simetrie (care este banală), ci în reprezentarea mentală în cifre a unui număr scris cu litere; formulată cu cifre, întrebarea ar fi avut un grad scăzut de dificultate: "Scris invers, numărul 1125 este 5215?"). Iată cîteva exemple de întrebări reuşite, care pentru o persoană nefamiliară cu testele i.q. sînt cu adevărat dificile (desigur, pentru aceia care îşi petrec vremea exersînd asemenea teste, ele sînt banale):

Calculul pe care un test i.q. îl implică trebuie să fie simplu şi să nu îngreuneze procesul de înţelegere; numărul de elementele grafice va fi strict limitat la numărul de relaţii de descoperit (fără diversiuni). Din dorinţa de a redacta întrebări dificile, se introduce adesea un surplus de elemente, o cantitate uriaşă de date, culori, forme, figuri etc, ce îl "rătăcesc" pe subiect, încît testul conţine puţine relaţii de descoperit, dar greu vizibile într-o cantitate excesivă de date. Aceasta, spre exemplu, nu este bună:

Evaluarea pe cale de experiment a inteligenţei este în principiu simplă: ceea ce trebuie verificat este cît de repede învaţă un om, de unul singur (fără explicaţii sau îndrumări), o activitate pe care nu a practicat-o niciodată şi despre care nu ştie nimic. Spre exemplu, nişte copii care nu au văzut niciodată un calculator ar putea fi testaţi cît de repede învaţă să joace un joc de strategie. Pe de o parte, se poate prezuma că o asemenea activitate stîrneşte acelaşi entuziasm la toţi participanţii, iar pe de alta, într-un joc de strategie sînt o mulţime de lucruri de priceput (amplasarea unităţilor, recrutarea trupelor în funcţie de teren şi de trupele adversarului etc).
Se ţine cont de aceste condiţii:
- e o activitate cu totul nouă pentru subiect (un domeniu despre care nu ştie nimic)
- subiecţii judecă ei înşişi (fără sugestii sau îndrumări)
- activitatea e una care solicită capacitatea de înţelegere a creierului, şi nu alte calităţi
- la activităţile de durată se cere ca participanţii să manifeste acelaşi entuziasm, acelaşi interes faţă de activitate (un concurent cu atenţia îndreptată spre alte treburi (care visează) nu va face progrese, chiar dacă în fapt ar poseda o inteligenţă excepţională)
Testarea inteligenţei se poate face şi prin obişnuitele teste i.q, cu condiţia esenţială că ele reprezintă o problemă nouă pentru subiect (respectivul nu a văzut niciodată aşa ceva) şi cu precizarea că intervine din nou mult invocata problemă a familiarităţii: cei care au făcut puţină şcoală sau nu au făcut deloc, nu sînt familiari cu noţiuni abstracte (de exemplu, nu prea cunosc ordinea literelor în alfabet, nu sînt obişnuiţi să facă des calcule matematice etc.) deşi aceasta nu înseamnă că ar avea un coeficient scăzut de inteligenţă. De asemenea, absolvenţii de profil real se vor descurca mai bine la teste cu baze de date matriciale, iar cei de profil uman la teste lingvistice sau verbale datorită familiarităţii cu acest tip de raţionamente.

Graficul populaţiei în funcţie de inteligenţă poartă denumirea de "curbă bell" şi plasează marea majoritate a omenirii în dreptul inteligenţei medii, la cele două extremităţi (imbecilitate totală, respectiv geniu excepţional) procentul populaţiei avînd valori reduse. (De altfel, curba bell este un fenomen natural care priveşte aproape orice aspect al populaţiilor numeroase: dacă studiem, spre exemplu, înălţimea (talia), acuitatea vizuală sau acustică a oamenilor etc, vom observa că cea mai mare parte a populaţiei se va axa în jurul unei anumite valori, pe care o numim medie.)
S-au formulat păreri conform cărora inteligenţa ar fi ereditară (ar deriva din genele moştenite de la părinţi) şi nu este influenţată de factorii externi. În realitate, inteligenţa este rezultatul unui proces de formare, rezultatul experienţelor pe care individul le acumulează în timp şi nu trebuie privită simplist, ca un produs care se livrează la naştere şi care rămîne neschimbat de-a lungul vieţii. În funcţie de factorii sociali: în primul rînd de anturaj, dar şi de experienţele prin care persoana trece, inteligenţa se schimbă în timp; o deprindem în mod inconştient de la oamenii pe care-i cunoaştem, şi mai ales de la aceia alături de care ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Inteligenţa, fiind un factor social, este o trăsătură care "se propagă" - în mod inconştient, influenţa unor oameni se răsfrînge asupra celor care intră în contact cu ei, asigurînd o "uniformizare" a inteligenţei în cadrul grupului. Variaţiile în nivelul de inteligenţă dintre diferitele regiuni ale globului relevă nu atît diferenţe genetice, rasiale, cît diferenţe de mediu intelectual - eficienţă sau deficienţă educaţională, prezenţa sau lipsa unor modele care să inspire tinerele generaţii.

Battlefield Earth, sau despre conflict în mileniul III

de Petre Flueraşu

" - Terorismul, afirmase profesorul, are un unic scop. Care este acesta?
- Ucidererea oamenilor nevinovaţi? sugeră un student.
- Incorect. Moartea este doar un produs secundar al terorismului.
- O etalare a forţei?
- Nu, convingerile slabe nu există.
- Provocarea terorii?
- Exact. Simplu spus, obiectivul terorismului este acela de a crea teroare, frică. Teama subminează încrederea în autorităţi. Slăbeşte duşmanul din interior... cauzând mişcări de masă. Terorismul nu este o expresie a furiei, ci o armă politică. Elimină faţada de infailibilitate a unui guvern şi ai distrus încrederea poporului."

                                                                                        Dan Brown - Îngeri şi Demoni   

Una dintre consecinţele secundare ale progresului este exacerbarea conflictelor. Mileniul III a fost caracterizat până acum de încleştări culturale, generate de coliziunile tot mai frecvente între sistemele ideologice. Dezvoltarea mass-media a facilitat apropierea dintre oameni. Am devenit locuitorii unui imens sat, în care informaţia circulă cu viteze uimitoare. Legăturile îi apropie pe oameni, care se regăsesc în postura privitorilor, simţindu-se astfel înţeleşi. În acelaşi timp însă, legăturile îi fac pe indivizi să resimtă mai pregnant influenţa celorlalte grupuri de forţă.
În secolul XIV, un creştin putea doar să intuiască existenţa musulmanilor, existenţa budiştilor. Aceştia nu aveau niciun efect direct asupra lui, la fel cum un dezastru într-o altă zonă geografică putea să nu fie niciodată descoperit. Oamenii acelei perioade nu aveau posibilitatea de a privi imaginea în ansamblu, ei erau captivi în propria frântură de realitate. Astăzi însă, când prin intermediul tehnicii putem ajunge în câteva secunde oriunde, distanţa nu mai contează. Creştinul priveşte la televizor cum cele două turnuri se prăbuşesc şi simte imediat influenţa musulmanilor, budistul vede cum armata intră cu tancurile în oameni şi nu poate rămâne impasibil. Informaţia circulă cu viteze uimitoare, iar surprizele aproape nu mai există. Goana presei după senzaţional nu este generată de o dorinţă egoistă, ci este pur şi simplu o consecinţă a metamorfozelor prin care trece piaţa. Oamenii vor din ce în ce mai mult spectacol, vor să fie distraţi. Informaţia pentru ei a devenit un bun banal, pe care îl pot obţine oricând. Este îndeajuns să intri pe o agenţie de presă sau să citeşti un ziar şi informaţii din întreaga lume vor fi la îndemâna ta. Astăzi, pentru a cunoaşte, omul trebuie să depună un efort minim. Progresul a adus cu sine accesibilitatea, care a devenit o caracteristică principală a globalizării şi una dintre cele mai apreciate proprietăţi ale noului mileniu.
Nu putem stopa dezvoltarea, nu putem refuza noul. Globalizarea reprezintă viitorul, pentru că ne garantează un standard universal aplicabil. Noul mileniu nu poate fi reprezentat de simboluri exclusiv regionale. Dacă un element aspiră să se transforme în paradigmă, trebuie să devină mai întâi universal. Nu poţi concura cu Coca Cola dacă mesajul tău nu poate fi generalizat, nu avem cum să supravieţuim dacă nu suntem competitivi. De aici, din această ciocnire, se nasc foarte multe conflicte. Argumentele noilor simboluri sunt simple, oamenii ştiu la ce să se aştepte. Surprizele nu mai sunt apreciate, există foarte multe lucruri pe care vrem să le putem controla. Iată de ce tradiţiile încep să dispară, iată de ce trecutul nu mai reprezintă o soluţie viabilă. În loc să rişte mâncând o specialitate locală, turistul alege McDonald's, despre care ştie că este este la fel oriunde în lume. La fel, ca o culme a acestui nou tip de societate, este mai uşor astăzi să găseşti o sticlă de Coca Cola decât un pahar de apă potabilă. Iată ce înseamnă progresul, iată ce înseamnă transformarea. Ne convine, nu ne convine, trebuie să ne adaptăm şi să înţelegem că doar astfel ne putem integra.
Fundamentaliştii însă nu reuşesc să accepte această realitate. Modelul vechi nu poate fi depăşit. Şi dacă privim din punctul de vedere al tradiţiei, este de înţeles. Nu este uşor să fii nevoit dintr-o dată să priveşti lumea altfel, nu este uşor să schimbi. Atunci furia se acumulează, oamenii se agaţă de tradiţii şi încearcă să facă orice pentru a schimba, pentru a stopa ceea ce în opinia lor este un declin. Atentatele sunt semnale de alarmă, prin care teroriştii ne avertizează că drumul pe care am apucat-o este în viziunea lor greşit. Ele pot fi condamnate, însă trebuie în prealabil înţelese. Lumea occidentală trebuie să-şi asume consecinţele acţiunilor pe care le întreprinde. În momentul în care satirizăm simbolurile islamului, trebuie să ne aşteptăm la un răspuns violent. Asta nu înseamnă că trebuie să nu o mai facem. A înţelege şi a te aştepta la reacţii brutale nu înseamnă a renunţa să mai acţionezi. Să fim mândri, să avem încredere în sistemul nostru, să mergem mai departe fără să ne scuzăm la fiecare pas.
Teroriştii încearcă să provoace frică, încearcă să îi facă pe oameni să renunţe la stilul lor de viaţă. Atunci când te temi, teroriştii au învins, pentru că acesta este scopul lor. Ei luptă cu singura armă aflată la îndemâna lor, îndoiala. Fanaticul este puternic tocmai pentru că este sigur pe el însuşi. Fă-l să se îndoiască de propriile credinţe şi l-ai învins.
Lumea occidentală începe să se teamă din ce în ce mai mult de terorişti. Protestele din ce în ce mai dese demonstrează impactul pe care conflictele îl au asupra indivizilor. Vedem cum turnurile se prăbuşesc şi ne înduioşăm gândindu-ne la toate acele drame. Trecem cu vederea imaginea de ansamblu şi ne focalizăm asupra detaliilor, iată cum funcţionează fiinţa umană. De aici provine nesiguranţa care marchează astăzi politica internaţională, de aici provin dorinţele contradictorii ale majorităţii oamenilor. Nu ştim ce să facem pentru că, deşi nu vrem să renunţăm la stilul nostru de viaţă, nu suntem nici dispuşi să ne sacrificăm pentru el. Vrem să trăim în siguranţă, însă nu vrem să vedem paznicii.
Aceste incertitudini slăbesc poziţia occidentală, favorizându-i pe terorişti. Dacă vrem să luptăm de pe poziţii egale, trebuie să demonstrăm o voinţă măcar comparabilă cu cea a fanaticilor. Nu avem de ce să ne punem întrebări inutile. Capitalismul, ca sistem, a reuşit până acum să alunece ca un tăvălug peste orice urmă de tradiţionalism. Şi ceea ce nu a suprimat, a valorificat, transformând în simboluri ale noii culturi globale. Este foarte bine, pentru că altfel nu am fi putut astăzi să savurăm o porţie de sushi de pe sânii unei fete bine bronzate, asezonată cu un pahar de Coca Cola rece. Setea de viaţă, iată care este rezultatul ideologic al capitalismului.
Diferenţele între ţările occidentale şi restul lumii sunt evidente. În primul rând, în Occident, există libertate, care este cea mai importantă. Aici cetăţenii au voie să conteste orice, inclusiv politica propriei ţări. Starea generală este una degajată, pentru că oamenii ştiu că există posibilităţi nelimitate. În loc să-şi investească resursele în atacuri la adresa democraţiilor occidentale, grupările teroriste ar putea încerca să-şi reformeze propriile culturi, să le transforme după modelul primelor. Este normal pentru un musulman să ţină la imaginea profetului. Haideţi însă să îl convingem că merită să ţină mai mult la imaginea McDonald's şi el va fi mult mai fericit. Să înlocuim vechii idoli cu simboluri actuale, flexibile, lipsite de aroganţă. Un om ahtiat după televizor sau un împătimit al jocurilor pe calculator au mult mai multă decenţă decât un fanatic religios.
Lumea occidentală trebuie să creadă în ea însăşi. Nu putem reuşi dacă nu avem certitudinea că metoda noastră e cea mai bună. Deocamdată cel puţin, democraţia este singurul sistem funcţional. Până când va apărea ceva mai bun, să credem în el, să luptăm pentru libertăţile noastre. Problema nu este să eradicăm teroriştii, aşa ceva este imposibil. Adevărata problemă este să reuşim până la urmă să îi acceptăm, să reuşim să înţelegem manifestările lor. Nu putem avea parte de o societate fără elemente negative, nu putem vorbi despre viaţă în absenţa morţii. Da, moartea unui om este o tragedie, însă tragedia se transformă foarte repede în istorie.
Lupta pe care o poartă teroriştii nu se va termina niciodată. Există simpatizanţi şi există opozanţi, este o lege simplă a statisticii. La fel, este perfect natural să existe opozanţi violenţi. Mentalitatea acestor oameni este adevărata problemă. Nu contează ce spui, pentru că reacţiile lor vor fi aceleaşi. Nu este nimic negativ aici, pentru că există oameni şi oameni. Nu îi poţi pretinde unui arab să accepte Hollywood-ul ca simbol, la fel cum nu îi poţi pretinde unui occidental să înţeleagă de ce ar trebui să se închine de trei ori spre zi cu faţa spre Mecca. Problema este însă că tăvălugul nu va putea fi oprit niciodată. Totul ţine de cultură, care este inoculată începând cu primele stadii ale individului. Vei crede ce scrie în Coran dacă eşti obligat să îl înveţi pe de rost, nu vei pune la îndoială Biblia dacă toţi cei din jurul tău o consideră învăţătura supremă. Mintea umană este vulnerabilă în faţa stimulilor exteriori, chiar dacă oamenii în general nu pot fi manipulaţi.
Nu există măsuri eficiente împotriva terorismului. Nu ai nevoie de o armată pentru a fabrica o bombă, este îndeajuns o clipă de neatenţie şi chiar şi cel mai performant sistem de securitate poate fi depăşit. Teroriştii nu vor să învingă, pentru că înţeleg că nu au cum. Ei nu pot distruge un stat, însă îi pot face pe oameni să îşi piardă încrederea, îi pot face să se teamă şi să privească tot timpul înapoi. Nu, teroriştii nu încearcă să distrugă, ci reuşesc să ne convingă că ar putea să o facă. Doar de noi depinde să înţelegem că puterea lor este limitată.
Pentru a lupta împotriva terorismului, statele occidentale trebuie să anticipeze evenimentele care îl declanşează. Teroriştii vor să fie în centrul atenţiei, vor să fie recunoscuţi. Acţiunile lor vor însemna ceva atunci când vor fi făcute pe scena cea mai mare. Iată de ce ţintele posibile devind evidente. Niciun terrorist nu va ataca dacă evenimentul se petrece în spatele cortinei. Jocurile politice, asasinatele comandate, nu au legătură cu terorismul.
Trebuie să înţelegem că există foarte multe organizaţii teroriste, care urmăresc diferite agende. Îi avem pe basci, pe catalani, pe irlandezi, care vor să obţină autonomie teritorială. Există problema musulmană, cu zecile de grupuri teroriste aferente, şi probabil că există o mulţime de astfel de organisme despre care nu ştim nimic. Iată de ce atentatele par multe, iată de ce climatul terorii este specific mileniului III.
Nu trebuie să ne temem, nu trebuie să facilităm escaladarea acestor conflicte. Frica noastră întăreşte poziţia teroriştilor. Să învăţăm să nu ne mai temem, să înţelegem că este mai mare şansa să fim călcaţi de o maşină decât să fim victimele unui atentat. Teroriştii vor exista în continuare, pentru că prezenţa lor defineşte în esenţă orice sistem democratic. Atunci când nu ai duşmani, nu exişti, de aceea confictul se transformă într-o dovadă a impactului pe care îl ai asupra lumii. Nu urăşti decât ceea ce îţi marchează viaţa, de aceea democraţiile occidentale ar trebui să se mândrească cu animozităţile stârnite. Să fim mândri, pentru că mândria ne asigură putere, indiferent pe ce se bazează. Imaginea este în mileniul III garantul succesului.
Omul modern a învăţat că informaţia este accesibilă. Tradiţionaliştii, din rândul cărora apar de fiecare dată fanaticii, pretind că progresul este nociv, că tăvălugul capitalist distruge fără discernământ. Ei refuză să vadă avantajele, pentru că tot acest tăvălug a adus şi Internetul, care a devenit astăzi indispensabil, precum şi numeroase alte elemente fără de care viaţa noastră ar fi practic imposibilă. Da, aceasta este realitatea, oricât de ciudată pare ea. Nu mai suntem capabili să trăim fără confortul pe care ni l-a adus progresul. Marile firme ar paraliza în absenţa tehnologiei moderne, întregul mod de viaţă pe care îl considerăm firesc s-ar prăbuşi la un simplu reset. Dacă într-o zi s-ar stinge simultan toate calculatoarele din lume, ne-am trezi înconjuraţi de haos. Marile decizii se iau aici, în mijlocul progresului. Oricât de cinic ar părea, populaţiile din Africa sau din alte zone geografice defavorizate nu contează când se iau deciziile. Lumea se mişcă foarte repede şi doar cei care acceptă în fiecare moment noul sunt capabili să ţină pasul cu ea.
Nouă ni se pare firesc să spunem asta, pentru că noi ne trezim şi aprindem imediat televizorul, sau deschidem ziarul, sau întindem mâna şi apăsăm butonul cuptorului cu microunde. Oamenii mileniului III sunt profesioniştii, care ştiu să-şi facă treaba şi să se integreze într-un mecanism în absenţa căruia viaţa lor a devenit imposibilă. Vremea hipioţilor plictisiţi care vor să trăiască fără să facă nimic a trecut de mult, astăzi am învăţat să ne adaptăm pentru a supravieţui la standarde înalte. Nu mai stăm să ne punem întrebări inutile, tocmai pentru că în spatele fiecărui gest aparent banal se ascunde o întreagă armată de profesionişti. Fructele din piaţă nu sunt rezultatul unui hazard, ci produse ale unui lanţ de procese tehnologizate. ţările puternice şi-au pus la punct un sistem de asigurare a serviciilor care nu poate fi contestat şi care a devenit o necesitate pentru omul modern.
Iată de ce apare discrepanţa, iată de ce conflictele izbucnesc foarte uşor. Unui om care trăieşte la limita subzistenţei îi este greu să înţeleagă ce înseamnă viaţa modernă. Iar cei care nu înţeleg au tendinţa de a arunca cu pietre.
Lumea se împarte astăzi într-un grup mic al oamenilor care au înţeles ce înseamnă progresul şi se bucură la maximum de el, exploatând fiecare posibilitate, şi grupul mai mare al celor rămaşi încă în trecut, care refuză noul şi se tem să se arunce în necunoscut. Între aceste două grupuri se naşte majoritatea conflictelor, iar formele pe care acestea le îmbracă variază, de la fanatism religios până la probleme lingvistice.
Întrebările în privinţa învingătorului nu îşi au rostul, pentru că progresul nu poate fi stopat. Până la urmă, elementele tradiţionale care vor supravieţui, dacă o vor face, se vor integra în mozaicul modern care defineşte realitatea. Nu există altă soluţie. Ne vom adapta sau vom pieri.
Terorismul se va moderniza şi el odată cu societatea, pentru că terorismul este indispensabil acesteia. Doar văzând partea negativă învăţăm să preţuim ceea ce avem, doar descoperind că poate fi mai rău vom învăţa să ne bucurăm că este aşa. Să nu ne temem, teroriştii nu pot ajunge oriunde. Şi, mai mult decât orice, să învăţăm din nou să zâmbim. Fericirea poate să dezamorseze orice bombă...           

Moartea, o datorie

de Cezar Pricop

"Despre Moarte. Cineva a spus că ne naştem cu moartea în noi, sau că ne naştem ca să murim; altcineva, că moartea e o trecere, că e singura experienţă iniţiatică autentică de care cu toţii avem parte. Mircea Eliade: . A spus-o în Solilocvii şi a repetat-o la moartea mentorului său, Nae Ionescu. Tot el a spus că suferinţele, crizele, eşecurile, durerile, accidentele sunt , iar poezia, literatura, cărţile, cinematografia - într-un cuvânt arta - toate acestea preced ori, dacă ai noroc, evită o stare conflictuală. Moartea se învaţă: (Eminescu). O pregătim, justificând-o. E cumplită, nu pentru că pierdem lumea, ci pentru că lumea poate trăi în continuare şi fără noi. E tragică! - nu lasă un gol fizic ca în Legea lui Arhimede, ci rămâne o lipsă în inima (anima?) celor rămaşi. E inevitabilă! - de aceea trebuie să mori fiind încă în viaţă, pentru ca, murind, să nu mori pentru totdeauna. De tot.

Altfel spus, dacă tot mori, dă-i morţii un sens, dar nu sensul cu care te naşti, ci acela pe care trebuie să-l înveţi. Dacă naşterea e din dragoste şi astfel noi suntem ultima şi cea mai puternică manifestare a ei, moartea nu poate fi o ştergere, altfel nu ne-am mai naşte. Măcar de-ar fi ca murind să facem loc altcuiva şi tot se justifică moartea. Ultimul om va fi ştiind să-i mântuiască pe toţi ceilalţi trăitori de până la el - astfel va deveni primul (a doua venire?); miliarde şi miliarde care-au murit pentru dreptul lui de-a veni în lume! Dacă ar fi altcumva toate acestea vor fi fost veştede demult de ruşine! De aceea spun unii că trăim în propria fantezie a minţii noastre, şi că lumea este o mare, mare iluzie. Dacă moartea-i fără sens, cu atât mai rău pentru cel care a făcut viaţa posibilă (Nicolae Steinhardt), pentru că eu oricum nu contez prea mult. Moartea poate fi (Ioan Petru Culianu) - tot ce ai gândit despre ea trăind, vei găsi după . Un culcuş numai pentru o noapte, sau pentru toate nopţile, o mocirlă unde se bălăcesc porcii, sau nimicul. Marele Nimic!

Dacă tu crezi că vei învia din morţi, cu siguranţă că aşa se va întâmpla. Dar chiar poţi asta? Poţi, dar e tare greu. Se poate, dar nu e ca o ducere de acasă, ci ca o desfacere de pe oase.

Viaţa e în Lume, iar Lumea e în Timp (vremea!), prin Moarte ieşi din Lume, deci din Timp (vremuri!), treci instantaneu acolo unde nu există Timp (vremurile) şi exact sensul gândurilor tale (cuvântul!), fiidcă numai acestea (cuvintele!) pot să scrijelească în carnea ce nu se vede (moartea!). Iar filosofia? - o meditaţie asupra morţii (Martin Heidegger). Cea mai personală experienţă. Nimeni nu poate elibera pe om din moarte. Nici Iisus n-a făcut-o, dacă tot murim.

A fi pentru a muri - o înţelegere a sfârşitului Fiinţei - singura modalitate autentică de a trăi angoasa morţii - de aici . Entuziasmul! Din această perspectivă trebuie interpretată de o chemare a conştiinţei, o dominantă, o datorie..."

Prima discuţie virtuală cu Rorty, Ironistul şi Metafizicianul
~Postmodernitate versus postmodernism [XII]~

de Gorun Manolescu

G.M.: Aş dori să începem cu o definiţie. Cea a "vocabularului final". Cred că cel mai bine ar fi să-l lăsăm pe autorul ei s-o prezinte.

Rorty: Ea este: "toate fiinţele umane poartă în ele ceva de felul unei mulţimi de cuvinte, de care fac uz pentru a justifica acţiunile, opiniile şi vieţile lor. Voi numi aceste cuvinte vocabular final".

G. M.: Care poate fi "final" doar la un moment dat; el schimbându-se la momentul imediat următor.

R: Absolut de acord. Dar nu găsesc alt termen mai sugestiv, deocamdată. Vă rog să-l acceptaţi cu observaţia lui G.M. pe care s-o aveţi tot timpul în vedere.

G.M.: Se reduce oare sinele (self-ul / eul) la ceea ce spune Susane Blackmore:  "Senzaţia mea de self  provine din imaginea pe care noi ne-o construim pentru a ne controla comportamentul. Atunci intervine limbajul. Limbajul se întoarce asupra lui însuşi ca asupra unui lucru (text obiectualizat) şi îi conferă acestuia atribute?"

R: Da. Sinele e un text obiectualizat care se obiectualizează tot timpul în nenumărate şi succesive vocabulare finale.

G.M.: O.K.. Am vrut să se facă această precizare. Pe care o putem accepta drept o definiţie operaţională (ipoteză de lucru). Propun ca, în continuare, să rog pe cele două personaje ale domnului Rorty, Ironistul şi Metafizicianul, să se prezinte singure ca apoi să ia parte la discuţie. Şi, poate, uneori, mai mult sau mai puţin diferit de felul în care le-a descris autorul. Deci, cu atât mai interesant.

Mai întâi, cine eşti dumneata, Ironistule?

Ironistul: Sunt o persoană (un sine) care îndeplineşte trei condiţii: (1) are îndoieli radicale şi permanente în privinţa vocabularului final pe care îl foloseşte la un moment dat, deoarece a fost impresionat de alte vocabulare considerate finale de către alţi oameni sau din cărţi pe care le-a întâlnit; (2) realizează că un argument formulat în vocabularul său prezent nu poate nici să întărească, nici să dizolve aceste îndoieli; (3) atât cât filosofează asupra propriei situaţii, nu crede că vocabularul său e mai aproape de realitate decât cel al altor persoane, sau că acesta ar fi în legătură cu o forţă care nu-i este proprie. Ironiştii care sunt înclinaţi să filosofeze nu văd alegerea între vocabulare ca fiind făcută în interiorul unui metavocabular neutru şi universal, nici pentru o încercare de a lupta cu aparenţe ale trecutului opuse realităţii, ci pur şi simplu prin confruntarea noului cu vechiul.

Mai adaug că niciodată nu sunt pe deplin capabil să mă iau în serios, pentru că sunt totdeauna conştient că termenii în care mă descriu sunt supuşi schimbării, fiind la fel de conştient de contingenţa şi fragilitatea vocabularului meu final şi ca atare a propriei mele identităţi.

Opusul ironiei este simţul comun. Căci acesta este cuvântul de ordine al celor care, inconştient, descriu tot ce e important în termenii unui vechi vocabular final cu care sunt obişnuiţi, ca şi cei din jurul lor (de-o seamă cu ei).

Metafizicianul (cu o vagă urmă de sarcasm): Cu alte cuvinte eu ar trebui să fiu reprezentantul, hai să zicem elevat (pentru a mă deosebi de gloată), al simţului comun. Şi aceasta deoarece sunt ataşat acestui simţ prin aceea că nu pun la îndoială platitudini pe care le încapsulează folosirea unui vocabular final dat (o dată pentru totdeauna). Şi, în particular, platitudinea care spune că e de găsit o singură realitate permanentă în spatele diferitelor aparenţe trecătoare.

I: Exact. Dumneata nu re-descrii ceva ci, mai degrabă, analizezi vechi descrieri, cu ajutorul altor vechi descrieri. Rămânând prizonierul lor. Având pretenţia existenţei în realitate a ceva universal. Prin contrast, eu sunt un nominalist.

M: Voi numi atitudinea Ironistului drept relativistă. Susţinând că ceea ce contează nu este limbajul folosit, ci ceea ce e cu adevărat "adevărat".

I: Şi ce e adevărat ?

M: Eu cred că, prin natura lor, fiinţele umane doresc să cunoască. Eu cred acest lucru deoarece despre vocabularul pe care noi l-am moştenit (şi eventual îl explicităm fără a-l deforma), simţul nostru comun ne furnizează o imagine a cunoaşterii ca o relaţie între fiinţele umane şi realitate, precum şi ideea că noi avem nevoia şi datoria de a intra în această relaţie.

G.M.: Prin urmare, dumneata M, crezi că există o relaţie strânsă - ba chiar o identitate - între adevăr şi realitate ?

M: Exact. Cu un singur amendament: trebuie admisă tri-identitatea: Existenţă = Realitate = Adevăr.

I: Aiurea! Suntem dresaţi încă din copilărie să separăm orbeşte "ceea ce este" de "ceea ce nu este". Rezultatul e dezastruos. Luaţi din scurt, nu ştim să spunem nimic coerent despre o sintagmă de care abuzăm clipă de clipă. Pe fondul acestei uriaşe aproximaţii, metafizicienii au încercat un număr indefinit de disjuncţii şi clasificări. Aristotel construieşte o întreagă teorie a existenţelor imaginare, sau încearcă să lămurească statutul "viitor-urilor contingente". La Plotin apar patru grade ale existentului, organizate ierarhic.

M: Poţi fi acuzat că l-ai omis tocmai pe Platon, de la care pleacă Plotin, căutând să-l împace cu Aristotel - dar să trecem peste.

I: Există "existenţe intensive": Giordano Bruno crede că fiecare existent se mişcă între un minim şi un maxim. Despre unele lucruri se spune că au o existenţă "obiectivă", sau, dimpotrivă, "subiectivă", sau "afectivă", sau "volitivă". La Kant sunt folosiţi curent termeni ca "existenţă de fapt", "existenţă necesară", "posibilă", "apriorică", "aposteriorică", ca să nu mai vorbim de "existenţă fenomenală" şi "numenală".

M: Aici iar intervine o "lacună": Să nu trecem aşa uşor peste Thomas D'Aquino - să nu-l uităm cumva pe Albertus Magnus, "profesorul" lui Thomas - cu ale lor existenţe "universale": ante rem, cum rem şi post rem, şi cearta acestora cu nominaliştii.

I: Hegel aduce în scenă celebrele für sich, an sich, bei sich, iar Heidegger nu mai puţin celebrele Dasein, Zhandensein, Vorhandensein. Vorbim de "existenţe onirice" (Freud, Jung), "existenţe formale", "explicite", "implicite", "universale" sau "singulare", "interioare" sau "exterioare", "fizice", "sufleteşti", "spirituale", "trecute", "prezente" şi "viitoare", "contingente" sau "transcendente", "problematice", "probabile", etc.. N-am pomenit încă despre marea "reţea" teoretică "real-imaginar-posibil-virtual". Există, în sfârşit, de la Dionisie Areopagitul până la Meister Eckhart, "supra-existenţa". Şi, mai departe, în ce fel "există" sufletul? Cât de "reală" este o presimţire? Sau e "reală" doar atunci când se îndeplineşte? Există "triunghiul echilateral"? Dar rădăcinile pătrate ale "numerelor negative"? Există, deci "numerele imaginare" şi cele "complexe"? Şi există "numerele iraţionale" şi cele "transfinite" şi, în general, "există matematicile"? Există în blocul de marmură, cum pretindea Michelanagelo, în mod "virtual", corpul statuii pe care urma să o facă? Tânărul de 12 ani "există" sau e doar expresia virtuală a adultului? Şi, pentru că tot a venit vorba, există "realitatea virtuală" pe Internet . Cât de "real" este "posibilul"? Cât de "reală" este o latenţă. Fenomenologii au aerul de a fi găsit un criteriu "cinstit" de evaluare a "realului" propriu-zis, singurul acceptat de "subiectul universal" sau, mai nou, de cel "trans-personal" ca obiect de cunoaştere: fenomenul, ceea ce este dat, ceea ce "apare" şi se livrează pe sine. Dar îşi ajunge fenomenul sieşi? Poate fi el cu adevărat izolat? Şi nu există o realitate de cu totul alt tip, dar la fel de masivă - realitatea "evenimentului" - care dublează şi complică realitatea "fenomenelor"?. Se pare că trebuie să ne gândim de o mie de ori (şi să re-descriem tot de atâtea ori) înainte de a afirma "ceva" că există (sau nu), că e real (sau nu), că e adevărat (sau nu). Dumneata, voi metafizicienii dar şi teologii, complicaţi la nesfârşit lucrurile. Şi vă prindeţi în propria voastră plasă..Noi le simplificăm fără a deveni simplişti ci doar pragmatici. Spunem că există numai şi numai "vocabulare finale". Unele, pentru voi (fiecare în parte şi / sau în grupuri paradigmatice) final-îngheţate, altele, pentru noi, în veşnică mişcare.

M: Deşi cu multe lacune, ai reuşit să creionezi o imagine sugestivă. Dar uiţi de logică, dacă tot ai zis că voi, ironiştii, sunteţi "nominalişti". Care, în final, recunosc "universalitatea" logicii, fără a nega unicitatea percepţiilor pentru fiecare dintre noi. Singurul mod de a putea asigura, cât de cât, intercomunicarea între fiinţele umane. Logica care, fără "adevăr" sau, măcar, fără "grade de adevăr" nu poate exista.

I: Logica? Păi logica este supusă de logicieni unei continue re-descrieri. Ei dovedind că, de fapt, sunt ironişti pur sânge. Pentru că..

G.M.: Propun Ironistului să nu intrăm în problema logicii. Care şi ea, este destul de complicată. Să o lăsăm pe altă dată când îi vom dedica o discuţie separată care, fără îndoială, nu poate fi evitată. Şi aceasta pentru a nu pierde firul discuţiei noastre, într-o primă aproximaţie, despre vocabularele finale.

I: De acord. Atunci, o întrebare: cum vedeţi, voi, metafizicienii, cunoaşterea umană prin prisma unui "vocabular" care nici el nu este, nu poate fi "final", dar care tinde, mereu, asimptotic (şi apoteotic), spre o clarificare finală şi definitivă?

M: Eu, noi considerăm că rostul cunoaşterii, ce poate fi transmis numai printr-o exprimare discursivă adecvată, clară (chiar dacă astfel se ajunge la moartea epistemologiei şi, în sens mai larg, al gnoseologiei şi, în extremis, a filosofiei - Wittgenstein II),care se bazează, neapărat pe noţiuni ca : "realitate", "punct de vedere obiectiv" şi "corespondenţa limbajului cu realitatea" (fie ea empirică sau transcendentă).

I: La rândul nostru, eu, noi nu credem că reflecţia se bazează pe astfel de noţiuni. Ele nu sunt decât platitudini ce definesc contextual termenii unui vocabular final unic (fie şi în curs de constituire) folosit în mod curent, de cei înrobiţi simţului comun.

G.M.: Când doi ingineri se întâlnesc, discută despre inginerie.doi medici, despre medicină. iar doi filosofi despre ce este filosofia. În cazul de faţă, ce este epistemologia (gnoseologia) - cu toate că, dumneata, Ironistule, nu te consideri "filosof" dar, fie vorba între noi, discuţi în jargon, pardon, "vocabular (final) filosofic". E amuzant.

I: E, într-adevăr, amuzant. Mai ales că discuţia mea cu Metafizicianul se bazează tocmai pe pattern-ul unui "vocabular final" utilizat de metafizicieni: expunerea unor teze (în discuţia noastră contradictorii), argumentarea lor, tot în mod contradictoriu şi tragerea unor concluzii care, atunci când nu pot fi certe, măcar deschid noi probleme. Dar, deocamdată, nici noi, ironiştii, nu avem alt mijloc la dispoziţie de a ne face înţeleşi de simţul comun majoritar. Şi o facem subminându-l din interior, şocându-l ! Şi, în plus, suntem de acord cu Davidson în privinţa inabilităţii noastre de a ieşi în afara limbajului nostru, pentru a-l compara cu altceva; şi cu Heidegger în privinţa contingenţei şi istoricităţii acestui limbaj. Dar nu ne împiedică nimeni să nu încercăm imposibilul: să-l dinamităm, aşa cum am spus, din interior. Cu propriile lui arme.

M: Aici apare una dintre distincţiile, să nu-i zic chiar fundamentale, dar importante. Noi procedăm cartezian: considerăm că trebuie să delimităm corect tipurile de texte: teologice, filosofice, artistice, ştiinţifice. Şi să fim conştienţi de o astfel de delimitare, făcând distincţie între pretenţiile de cunoaştere şi alte pretenţii aflate în atenţia noastră. Cu toate că, în scrierile noastre utilizăm argumente din toate tipurile de texte; dar, încă o dată, într-un scop precis: cel al relaţiei dintre fiinţa umană şi existenţă = realitate = adevăr. Pentru că, zicem noi, o astfel de relaţie, din moment ce ne-a fost dată ontologic ea trebuie folosită pentru a cunoaşte. Şi mai spunem că un astfel de "vocabular final", mereu perfectibil, dar urmărind cu obtinenţă cunoaşterea, este cel ce ne va face să ne apropiem, din ce în ce mai mult, de universalitate. În schimb, ironiştii.

I: O definiţie a inteligenţei, pe care am găsit-o pe undeva spune: "Un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului (interlocutorilor) pentru a-l / a-i înţelege, revine apoi la propriul punct de vedere şi, în fine, se detaşează pentru a putea gândi liber". Jocul ăsta se poate aplica şi atunci când încercăm să înţelegem mai multe "vocabulare finale" ale fiinţelor umane. In fond, orice "vocabular final" este condiţionat atât de experienţe şi lecturi proprii cât şi, mai ales, de tradiţia culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, ştiinţă, societate. Iar, se pare, tradiţia culturală este cel mai puternic tip de condiţionare, manevrându-te. Şi, mă întreb, ca ironist, dacă nu cumva ăsta e cel mai afurisit tip de manipulare. Şi tot aşa, mă întreb, auto-ironic: cum voi putea eu să comunic propriul punct de vedere, chiar dacă reuşesc să mă decondiţionez de "simţul comun" al tradiţiei, din moment ce, la limită, punctul meu de vedere devine unic, specific mie şi numai mie. Iar soluţia propusă de Rorty: comunicarea prin "artefacte umane cum ar fi construcţiile, tablourile, cântecele şi cărţile (sau mixturi ale acestora)" mi se pare - şi acum nu o spun ironic - doar un trick de a eluda problema. Iar toate distincţiile următore, făcute de cel de faţă care m-a inventat, între ironişti şi metafizicieni pornesc de la tăierea (dacă se poate) a nodului gordian constituit de noul-vechiul "universalism versus nominalism". Evident, tradus în alţi termeni, în alt "vocabular (relativ) final", al zilelor noastre.

G.M. : Cred că este de ajuns pentru astăzi. Şi îmi cer scuze interlocutorilor că îi rog să continuam discuţia ulterior fără a le da, acum, ocazia să-şi prezinte propriile păreri. Pentru că punctul în care a ajuns discuţia noastră mi se pare extrem de important pentru a nu-i dedica spaţiul şi timpul corespunzătoare.


Bibliografie

Blackmore Susane, ' Demolishing the self ', Journal of Consciousness Studies, vol. 1 (2), 1994.
Dumitriu Anton, 'Istoria logicii', Ed. Didactică şi pedagogică, 1969.
Groff Stanislav, 'The Cosmic Game', Ed. State University of New York, 1998.
Pleşu Andrei, 'Despre îngeri', Ed. Humanitas, 2003.
Rorty Richard, 'Contingenţă, ironie şi solidaritate', Ed. All, 1998.
Souriau, Étienne, 'Les différents modés d'existence', Ed. P.U.F., Paris, 1943.
Wittgenstein Ludwig, 'Philosophical Investigations', Ed. Blackwell Publishers Ltd., 2001

Cabala şi Eros, Moshe Idel

de Lucia Dărămuş

Studiul de faţă - Cabala şi Eros -  îşi orientează întreaga atenţie pe o abordare fenomenologică a problemei, punând în lumină sistemele cabalistice în relaţie cu Eros-ul. Moshe Idel propune 3 modele cabalistice ale erosului:

a. teozofic-teurgic

Acest model priveşte deopotrivă planul divin, dar şi impactul uman asupra divinului: "impactul împlinirii poruncilor, sau al încălcării acestora, asupra planului divin, inclusiv unirea sexuală, este crucială pentru Cabala teozofic-teurgică." Conform cabaliştilor, relaţia dintre divin şi uman s-ar explica prin modelul izomorf şi modelul augmentativ.

b. extatică

Acest tip cabalistic este preocupat cu precădere de procese psihologice, în descendenţa gândirii lui Maimonide.

c. Talismanic

Modelul talismanic este orientat spre "conceptul de atracţie a puterilor divine spre lumea umană." Atragerea puterii divine se realizează prin actul sexual, finalitatea evenimentului petrecându-se în plan uman, nu în cel divin.
Pentru cei care nu cunosc prea multe despre acest subiect, Cabala este nu doar o doctrină mistică în interiorul cultului mozaic, ci mult mai mult decât atât. Istoria cabalei implică Revelaţia, dar şi relaţia Dumnezeu-om-lume, în exhaustivitatea ei. Cabala, aşa cum este prezentată de învăţaţii evrei, are obârşie divină, fiind din vremurile preistorice, chiar dacă Moise a introdus-o în viaţa poporului Israel. Obiectul Cabalei este Tora, cu poruncile, miţvat.
Studiul lui Moshe Idel decriptează relaţia dintre Cabala şi Eros, arătând unitatea în divin.
"Erosul nu este doar iubirea cabalistului pentru Dumnezeu (care juca, desigur, un rol major în viaţa lui religioasă), nici doar credinţa în iubirea lui Dumnezeu pentru om, ci reprezintă şi conceptualizarea lui Dumnezeu Însuşi ca un organism care întruchipează majoritatea membrelor şi a proceselor legate de eros."
Sofisticată prin diversitatea abordărilor Moshe Idel, în cartea amintită, îşi concentrează atenţia asupra întregii literaturi cabalistice care ar putea avea vreo legătură cu ideea de iubire. Pe parcurs, arătându-se un fin cunoscător al semanticii iubirii în limba greacă, va face distincţie între agape, eros, sex, nepropunându-şi, în schimb, un studiu lingvistic, după cum s-ar putea înţelege, ci mult mai mult decât atât, un studiu aprofundat teologico-filosofic. Sistemele supuse analizei sunt prezentate coerent, evidenţiindu-se cu precădere relaţia inter-intra-dependentă a conceptului iubirii cu toate nivelurile de realităţi posibile, în lipsa sau în prezenţa erosului:
"Este important să înţelegem afinităţile dintre predilecţia majoră pentru conceptul iubirii, care, în esenţă, are de a face cu conectivitate, şi structura şi funcţia profundă a sistemelor pe care le analizăm aici, care promovează şi forme de legătură între niveluri diferite ale realităţii, chiar şi când subiectul erosului este absent."
În descendenţa celor spuse anterior, aşa cum reiese din cartea lui Moshe Idel, erosul nu este un truism al unei trepte decăzute, ci, în mentalitatea cabalistică, reprezintă o modalitate de cunoaştere religioasă, prin "construirea unor construcţii ontologice mai vaste, care nu doar le reflectă, ci le şi consolidează."
Relaţia dintre atributele divine şi erotism e fructificată pe deplin, amintind că, începând cu secolul al XIII- lea, depăşeşte cadrul celor două Sefirot (Tiferet, Malkhut), sexualitatea polarizând Hesed şi Gevurah, potrivit fragmentului cabalistic atribuit lui Rabad, după cum arată Moshe Idel. Parcurgându-i pe cabalişti, profesorul de la Ierusalim arată că polaritatea sexuală o întâlnim şi în Hokhmah şi Binah, care, "de la cartea Zoharului încoace, funcţionează ca Abba', respectiv 'Imma', Tată şi Mamă".
Uniunea divină, viziunea duală a Torei ca mirele şi mireasa, Tiferet şi Malkhut este extrem de bine explicitată de Moshe Idel, care recurge la un fragment din Catalogus Codicum Hebraicorum:
"Adevărata unire (realizată) prin studiul Torei este cea dintre Tora Scrisă şi Tora Orală împreună ca du-partzufinii-ii care sunt uniţi spate în spate; apoi toate făpturile se întorc şi se trezesc şi sunt transformate (aşa încât stau) faţă în faţă, fiecare îşi va îmbrăţişa tovarăşul şi se vor uni şi nu se vor depărţi, şi se unesc unul cu altul prin sărut şi îmbrăţişare şi devin unul. Iar feţele lor s-au întors una spre cealaltă. Apoi atracţia şi binecuvântarea şi influxul se vor adăuga din sursa Nimicniciei ( 'Ayin) la Fiinţă (Yesh)....Această binecuvântare se întâlneşte la toate făpturile."
Aşadar, din perspectiva cabalei teozofice-teurgice, divinul nu va fi perceput ca în alte filosofii drept deus otiosus, planul divin interferând cu nivelurile de realitate inferioară.
Cabala şi Eros, autor Moshe Idel, îşi propune o oglindire a relaţiei dintre eros şi divin, plecând în demersul ei chiar de la enunţul rostit înaintea unui serviciu religios: Le-Shem Yihud Qudesha' Berikh Hu' u-Shekhinteih. (Serviciul divin are loc pentru unirea Celui Sfânt, binecuvântat fie El, cu Prezenţa Sa Divină.)