~ Silviu Szekely – Aud încă vocea
~ Cezar Pricop – Securistul
~ Victor Martin – Maşina de scris cărţi
~ Adrian Ioniţă – Krepkaya

Aud încă vocea

de Silviu Szekely

Era un om aproape bătrân, cu părul încărunţit, o figură aspră, erodată de calamităţi sufleteşti şi foarte mult alcool. Avem nevoie de om aproape bătrân. El va fi miezul acestei poveşti.
Viaţă banală în fond, familie, 2 copii. E foarte importantă relaţia cu alcoolul, pentru că toate crizele lui se produceau pe fondul consumului exagerat de alcool. Certurile din familie. Bătăile pe care le încasa când umbla beat noaptea pe străzi.
Totul a început când el se mutase deja într-o cameră sordidă de cămin, un confort 3 la marginea oraşului, chiuvetă mică şi oglindă spartă, un pat masiv, purici, televizorul alb-negru cu lămpi care nu mai mergea. Televizorul copilăriei noastre. De la o vreme devenise cam agitat, începuse să ne povestească despre nişte vecini mai ciudaţi care îi purtau pică, chiar îi vroiau răul. Şi nu se mai simţea în siguranţă. Începuseră insomniile. Pândea din întuneric. Stătea după uşă şi trăgea cu urechea. Încerca să prindă cel mai mic zgomot, cea mai stinsă şoaptă.
Într-o zi venise lovit la mână sau la picior. Sărise de la etajul 1, de la uşa din capătul culoarului. A căzut şi s-a lovit. Era vizibil speriat. A auzit ce-şi vorbeau vecinii, înţelesese că ar fi avut de gând să-i dea în cap. Şi atunci a înţeles că nu va mai fi în siguranţă. "Îi auzeam cum vorbesc despre mine, mă acuzau că i-am făcut avansuri uneia dintre femeile lor." Ne povestea toate lucrurile astea şi primeam totul cu amuzament, puneam totul pe seama mahmurelii, "nu mai bea atât măi omule, cine să vrea să-ţi dea ţie în cap, e doar în imaginaţia ta." Şi frica lui era mereu prezentă. Am văzut că era vorba totuşi de ceva serios. Ce să crezi despre un beţivan care vine la tine şi începe să-ţi povestească tot felul de întâmplări, de mici scenarii, dialoguri, nopţile lui de nesomn.
Începuse să-i fie frică să meargă singur pe stradă. Era noapte, niciodată n-o să uit, era vreo 3 dimineaţa, stăteam la o poveste în faţa blocului cu un băiat de prin vecini, era o noapte caldă, nu se anunţa nimic neprevăzut. Urc scările până la etajul 5. Deschid uşa. O împing uşor. Am tras o sperietură zdravănă, era deja în spatele uşii. "Nu aprinde lumina, vorbeşte încet, vorbeşte încet, în şoaptă, să nu ne audă." Era livid. "Cine să ne audă?"

Într-o zi venise extrem de speriat. Avea ochiul drept înroşit. L-am întrebat "ce-ai păţit".

Îi era frică să coboare singur scările. Să-ţi fie groază să fii singur. "Cobor eu cu tine, ai să vezi că nu e nimeni". Îl conving cu greu, durează vreo 10 minute să coborâm 5 etaje. Ajungem jos. "Uite, el e, îl vezi?" Mă uit la acel individ. "Îl cunosc de ani de zile, e un băiat de vârsta mea, locuieşte în blocul de vis-a-vis." Nu era pe deplin convins. Mergem spre staţia de autobuz. Vroia să meargă la Deva. "Stau cu tine până vine autobuzul." Se urcă, autobuzul pleacă.
Trec câteva ore şi bate iar la uşă. În viaţa mea n-am mai văzut un om aşa de înfricoşat. Îl întreb ce-a păţit. "Eram la Deva lângă piaţă. Mi-am dat seama că erau mai mulţi care mă urmăreau. Erau cu maşini. Am reuşit să scap de ei, am sărit prin nişte tufe şi am fugit la Kovacs la atelier. I-am cerut un cuţit şi un topor. Le-am băgat într-o pungă şi le ţineam bine în mână. Dacă m-ar fi atacat trebuia să mă apăr. Pentru că erau pe urmele mele. Am încercat să nu merg pe stradă, săream garduri şi mă strecuram printre tufe. Am reuşit să ajung la autobuz. Şi m-am întors." În plasă avea într-adevăr un cuţit şi un topor. Ne-am dat atunci seama că situaţia e cât se poate de gravă. I-am spus "trebuie să te ducem la spital, să vedem ce-i cu tine". N-a zis nu. Am chemat salvarea. Am coborât cu el scările. Era şi soră-mea cu noi. Ajunge salvarea. Ne urcăm toţi trei.

La Urgenţe. Intrăm într-o sală de consultaţii. Aşteptăm câteva minute. Apare un medic destul de tânăr, brunet, frizat.

Medicul: Bei?
              De ce bei?
Pacientul, cu o voce stinsă: Păi ştiţi, un om poate să bea din mai multe motive, sau fără nici un motiv.
Medicul (vizibil iritat, era probabil o zi de duminică): În loc să mă relaxez la cabană, fac aici gardă". Scrie ceva pe o foaie, ne-o întinde cu un gest nervos: "Mergeţi cu hârtia asta la neuropsihiatrie."

La Neuropsihiatrie. Un miros fetid, ultimul etaj al unui bloc confort 3, exact la fel ca blocul în care el avea camera. O uşă de metal prevăzută cu un pătrat de sticlă în loc de geam. Ne deschid două asistente. Ne cheamă într-un vestiar. Se uită la hârtia cu care am venit. Nu mai ţin minte ce scria acolo, poate DELIR PARANOID PE FONDUL CONSUMULUI DE ALCOOL.

Îi dau un pat într-un fel de salon minuscul, două paturi înghesuite unul într-altul. Se lăsase noaptea. Îi spun "o să vin mâine."

A doua zi. N-o să uit niciodată ziua aia. Ajung la ultimul etaj, dau peste un individ sedat, o mumie în pijamale, cu o privire goală, care umbla aproape plutind. Intru în încăperea unde avea patul. Un miros acru care mi se lipea de limbă. L-am găsit întins în pat. Încă sub efectul sedativului.

Mi se făcuse efectiv rău, o stare de greaţă cum n-am mai trăit până atunci. Spital, boală, nebuni. Şi greaţă. N-am mai rezistat şi m-am ridicat. I-am promis că mai trec să-l văd.

La Zam. De la Neuro l-au trimis la Azilul de la Zam. Un vechi conac unguresc, nici nu-ţi dai seama că-i o casă de nebuni. Am sosit de la Cluj, trebuia să-l văd. Am adus cu mine un mic pachet cu ceva de mâncare. În spitale, şi mai ales la nebuni, mâncarea e mereu puţină. Nimeni nu se înghesuie să hrănească nişte irecuperabili. Azilul e la câteva sute de metri de gară. Ajungi cu personalul de la Deva în 45 de minute. Intru pe poartă, o alee tăcută, străjuită de copaci înalţi. Ciripitul păsărilor. În depărtare, trenul apăsând metalic şinele. Era deja toamnă. Auzisem multe poveşti despre Zam de la vecina, care fusese şi ea internată (obţinea o pensie de handicapat gradul 3, simula un fel de nebunie la intervale regulate, cu ocazia consultului periodic de specialitate), dar era prima oară când vedeam efectiv despre ce e vorba. Două pavilioane mari. La parter erau furioşii, apăreau la geam şi cereau ţigări. Se auzeau şi nişte ţipete, văicăreli. Am pornit într-o plimbare. Ne-am oprit la marginea drumului să mâncăm ceva la un restaurant. Am luat şi o bere.

Îmi arată o pungă plină de pastile. "Nu înghit eu porcăriile lor." Îi mai povestesc de Cluj, de cărţile pe care le mai citesc. El mereu avea câte o carte la el. ţin minte că i-am dat să citească un roman, Aud încă vocea. Azilul devenise un fel de casă pentru el. Dar s-a mai întâmplat ceva, o recidivă.

La Braşov. Zicea că vrea s-o vadă pe fetiţa lui, că trebuie să meargă la ea la Bucureşti neapărat. Simţea că cumva o să moară, că nu mai are mult de trăit. Asta îmi povestea mama, eu eram la Cluj. S-a urcat în tren. A ajuns la Bucureşti. Apoi n-am mai ştiut nimic de el vreo 2 săptămâni. Ne gândeam să apelăm la poliţie, începeam să credem că ceva grav se întâmplase. Ne temeam să nu fi murit pe undeva. Până într-o zi în care primim o scrisoare scrisă cu creionul. Era de la el. Era în spital la Braşov. Ni se luase o piatră de pe inimă.
Cum povestea el mai târziu ce s-a întâmplat: "Mă întorceam cu trenul de la Bucureşti. Mi-am dat seama că urmăritorii sunt în acelaşi tren. Erau iar pe urmele mele. Ca să scap de ei am coborât în gară la Braşov şi am luat primul tren spre Codlea. Am executat o manevră riscantă, am aşteptat ca trenul să ia viteză şi atunci am sărit. Pentru ca urmăritorii să-mi piardă urma. Dar n-am reuşit nici aşa. M-am urcat în alt tren spre Braşov. În gară, m-am dus la poliţia TF şi m-am predat. Am avut noroc că şi-au dat seama că ceva e în neregulă cu mine. Au chemat imediat ambulanţa. Eram salvat. Au avut grijă de mine acolo. Era mâncare bună. M-am gândit că vă faceţi griji şi v-am scris."

Revelaţia. "Singur m-am vindecat. Am ieşit din spitalul de la Braşov şi m-am urcat în tren să mă întorc. Şi iar i-am auzit cum şoptesc între ei, îşi spuneau unii altora ce gândesc eu. Trenul înainta pe şine. Eram oarecum panicat. Până în clipa în care îmi dau seama că e imposibil ca ceea ce eu gândesc să aud în clipa imediat următoare venind de la nişte voci ale unor indivizi care ar fi fost pe urmele mele. Mi-am dat seama de adevăr. Era prea repede. Mult prea repede. Gândeam ceva şi ei, aproape simultan, vorbeau despre ce gândeam eu. Da dom'le, bag în paştele mă-sii, singur m-am vindecat. Am realizat că vocile astea erau de fapt doar în capul meu. Aşa m-am vindecat, venind cu trenul spre casă."
O vreme, după acest episod, s-a mai internat de câteva ori la Zam. Dar de data asta doar dintr-un fel de pragmatism, dintr-o viclenie. Avea unde să doarmă şi ce să mănânce. L-am mai vizitat de vreo două ori, o dată cu Rheea, cred că prima oară de fapt, şi a doua oară singur. Sau poate de 3 ori, nu mai ţin minte acum. ţin minte doar că eram copii şi el avea un prieten la Zam şi ne-a dus la el acasă şi nevasta omului ne-a făcut cartofi prăjiţi şi noi am mâncat şi ei au băut şi s-a făcut noapte şi trebuia să mergem la camping să ne culcăm şi el umbla beat pe marginea şoselei şi era noapte şi maşinile treceau în viteză pe lângă noi şi ne orbeau cu farurile. Campingul era atunci ceva mai sus de azil.

Reminiscenţe.
1. Intrăm în pavilion. Uşa care presupuneam că dă spre sectorul furioşilor. Era o gaură în uşă. Mă aplec şi mă uit. Un individ întins pe jos, rezemat de perete. O chem pe Rheea "hai să vezi". Se uită şi apoi se îndepărtează scârbită "ce dracu îmi arăţi, un libidinos cu scula pe-afară". Ne îndepărtăm. Urcăm scările. Câţiva indivizi care jucau cărţi la etaj. Un altul care stătea în picioare, dar aplecat la 45 de grade în faţă fără să-şi îndoaie spatele sau picioarele. Era ţeapăn. Intrăm în salonul lui. Îi dăm pachetul. Ne conduce spre ieşire. "Aici e bine, mai stau la soare, mă duc uneori la Mureş să fac baie, culeg mere dintr-o livadă." Vine cu noi până mai departe de ieşirea din incintă. Ne îndepărtăm. Ne face cu mâna. Eram vizibil bulversat. Andreea observă acest lucru. Mă strânge puternic de mână. Întorc capul, îl văd cum se îndepărtează încet, cu mâinile la spate, cu un halat lung şi gri. Se întorcea la casa lui.
2. Tot aşa, mă conduce spre ieşire, suntem pe alee, de data asta doar noi doi. Poartă tot un halat gri, cerul e gri, păsările ciripesc fericite în copaci. În urma noastră o voce stinsă de femeie: "Da' plecaţi? Plecaţi de tot? Da' nu vă mai întoarceţi?" Eram complet zăpăcit. Aud încă vocea aia stinsă.

În loc de epilog. Am vreo 2 poze cu el de când am fost cu Rheea să-l vizităm. Au ieşit neclare. Eu lângă el, el cu acelaşi halat gri, în spate sunt copacii. Parcă nu întâmplător au ieşit aşa pozele alea. Cred că au vrut să închidă în ele toată neclaritatea acelui loc. Toată absurditatea prezenţei noastre acolo. Pentru că, în definitiv, nu putem gândi sau înţelege nimic cu claritate. Mai cu seamă nebunia acelui loc.  

Securistul

de Cezar Pricop

Mai era o săptămână pănă la Crăciunul anului 1999, nu mai mult de atât, când soţia îl anunţă, fără drept de apel, că urmează să petreacă prima zi de Crăciun la Catedrala Ortodoxă Rusă, "Sfântul Spiridon", din Seattle, pentru că nu există undeva mai aproape o biserică românească, iar comunitatea a primit acceptul de a face slujbe acolo. "Nu, nu se poate, iarăşi la ruşi!? Nu merg!" - a răbufnit Toma Albini - adică Ti-ai. Dar, după un timp de gândire, zise : "Ba, se poate! Ia haide să mergem noi la ruşi acum, de data asta, nu să tot vină ei la noi.". S-a înmuiat pentru că şi-a amintit cât de anost a fost primul lor Crăciun din America, petrecut în casă, cât de trişti au devenit amintindu-şi, povestind fiecare despre cum petreceau ei odată şi cum sărbătoresc românii, în general, în acele ore, acasă, în ţară, Naşterea Domnului. De data asta urma ca sărbătoarea s-o petreacă la biserică.
S-a pregătit Rodica exact ca în revistele de modă, acelea pe care le tot studia, adică în cele mai frumoase haine; şi l-a îmbrăcat şi pe el cum se pricepea ea cel mai bine : impecabil asortat, într-un costum bleumarin tineresc de bună calitate, cu cămaşă de culoarea ochilor lui, adică albastră, cu pantofi noi, scumpi şi neîncălţaţi până atunci. "Un bărbat de la pantofi se cunoaşte ce-i poate pielea, îi tot repeta ea. Eu, când vreau să văd ce-i poate capul unuia, la pantofi mă uit prima dată." Nici nu i-a spus cât au costat, cât dăduse pe ei, a făcut în aşa fel încât să nu afle, altfel, cu siguranţă că nu i-ar fi luat în piciore, aşa de preţioşi erau. Costaseră cu puţin peste şapte sute de dolari - o avere! Dacă ar fi ştiut asta, i-ar fi zis că nici el nu valorează atât.
Îl aşteptau şi pe Bucureştean, ca să plece împreună, aşa cum se vorbiseră.
Pe numele lui, Cleopa Tudor - dar nimeni nu-i zice aşa; abia de ştiu câteva persoane cum îl cheamă. Colegii, românii, bărbaţii, îi zic Buci, dar cu accentul pus pe i - de la prescurtarea scrisă a oraşului de unde se trage, dar şi din băşcălie, din cauza fizicului său : lung cât o prăjină şi slab-aşchimodie, dar cu dosul proeminent, ca de femeie de culoare. Nu mai ştie cine i-a zis aşa prima dată, s-a întâmplat de mult, a şi uitat, că l-a întrebat Rodica despre treaba asta. El, nici nu se supără, nu se deranjează, aşa că se mai fac mai multe alte bancuri pe seama lui şi nu numai pe chestia asta, pentru că ţine.
Se împrieteniseră. Mai ales el cu nevastă-sa, deveniseră amici, preocupaţi fiind amândoi cu întocmirea horoscoapelor, cu ghicirea viitorului - chestii din astea. Despre ce e vorba : Făcuseră o pagină Web pe Internet cu care începuseră a avea mare succes. Câştigau cu treaba asta cam cât lua Toma, singur, de la slujbă. Aveau, acum, vreo trei sute de clienţi stabili, cu abonament, cărora, contra unei sume modice, lunare, li se trimitea horoscopul pe e-mail. Modic pentru beneficiari, dar, când se aduna suma asta minusculă de la atâţia oameni, chiar că se cunoştea. Se gândeau de acum să dezvolte afacerea, să mărească traficul şi spaţiul pe disc, să investească în reclamă, să facă schimb de link-uri, apoi să cumpere noi domenii, să programeze noi pagini. Dar nu, nu doar atât. În plus, Bucureşteanu ştia foarte bine să dea în cărţi, aşa îi zice Rodica lui T. Albini, soţului ei, şi dă cu cărţi ungureşti, cu cele mai bune, nu cu orice. "Asta, cu cărţile ungureşti e cea mai bună metodă", încercă ea să-l convingă pe afon, dar degeaba, că el rămâne tot reticent. Îi convine să o lase să îşi facă de lucru pentru că aşa poate şi el să-şi vadă de-ale lui, cu calculatoarele. Începuseră chiar să facă şi experienţe, fotografiind aşezarea cărţilor, aşa cum cădeau ele în momentul "întinderii", urmând a le consulta apoi, după derularea faptelor, cu trecerea timpului, să verifice dacă s-a îndeplinit "dezvăluirea", şi dacă nu, să facă eventuale corecţii în viitor, ca să se perfecţioneze. Se cam dusese vestea şi începuseră să vină unii, dar mai ales unele, adică doamne, ca să-şi ghicească în cărţi acasă la Albini, dar o făceau numai la cine vroiau ei, selectiv, şi mai ales cui vroia Rodica, că ea organiza totul. În afară de americo-latine multe femei din cercul ei de prietene veneai la ghicit, aşa-zisele "Văduve" de la Microsoft. La fel ca şi în cazul poreclei bucureşteanului, nu se mai ştie cine le-a zis aşa, poate că exact vreuna din ele însele, sătulă să tot aştepte ca soţul ei să-şi îndeplinească obligaţiile maritale.
Hai să nu-i zicem noi, aici, Buci, nepractic şi ineficient, să-i spunem CT, cu iniţialele. Acesta se cam lasă aşteptat. Trece timpul; timpul trece.
? Dar nu mai vine, dom'le, omul ăsta o dată? Nu-i dăm un telefon să vedem pe unde este, că se termină slujba exact când ajungem noi acolo, zice Toma către nevastă. Aceasta se tot aranjează în oglindă, în timp ce copilul, Călin, aşteptă, îmbrăcat gata, în faţa televizorului pe ecranul căruia rulează desene animate din acelea caraghioase, unde chipurile personajelor sunt pocite rău de tot, iar culorile sunt tare violente. Numai la din astea se uită.
? Dar nu e târziu, honey, ajungem just in time.
? Dar nu mai folosi, dragă, cuvinte englezeşti, ţi-am zis asta de o mie de ori - ori una, ori alta. Sună ca dracu! Şi ce învaţă copilul ăsta de la noi? O să se ducă la şcoală şi o să zică exact ca tine.
? Ei şi tu acum! Dar aici toate româncele vorbesc aşa. Îţi vine pe limbă, nu poţi să mai faci diferenţa. Şi n-am auzit să aibe cineva probleme cu copiii la şcoală din cauza asta, dimpotrivă, că învaţă două limbi deodată şi le deschide orizontul cunoaşterii. Cine mai învaţă o a doua limbă străină în America astăzi în afara celor care au posibilitatea s-o facă în familie, ca limbă nativă?! Nu crezi că e un avantaj treaba asta pentru el? Lasă, când mai creşte o să îşi dea seama care-i engleza şi care-i româna, n-avea tu grijă, şi nu o să mai folosească aşa, adică n-o să le mai amestece.
? Dragă, dar mult mai vorbeşti. Dacă te porneşte cineva nu te mai opreşti. Gata, apasă pe buton. Am înţeles. Dar sună-l pe Buci, să vedem doar pe unde este.
? Dar nu-i mai zice domnule aşa, te rog frumos! Uite că te rog şi eu ceva aşa cum şi tu m-ai rugat pe mine, se poate!?
? Dar cum vrei, dragă, să-i zic, fese, sau nates? Ştii doar că el nu se supără. La office toată lumea îi spune aşa.
? Te-am prins! Uite că şi tu foloseşti cuvinte englezeşti, auzi aici, cică nates!; dar office! -  ăsta ce e, nu e cuvânt englezesc?
? Păi office e deja şi cuvânt românesc, dragă, este asimilat
? S-o crezi tu pe asta! Ia intră pe Internet ca să cauţi în DEX. O să vezi că nu e acolo, că eu am dreptate şi nu tu. Aşa că e o lecţie pentru tine, niciodată să nu te repezi să afirmi ceva, categoric.
Se tot aranjează în oglindă, se priveşte în timp ce discută cu Toma Albini, studiindu-şi gesturile dacă dau bine în hainele astea. Îşi dă părul, când într-o parte, când în alta. Îl leagă la spate, îl dezleagă apoi şi-l scutură lasciv. Şi-l trage pe frunte ca să vadă dacă i-ar stă bine cu breton. Se studiază din faţă şi din profil. Îl leagă din nou, de data asta în coadă de cal.
? Nu e mai bine aşa? Că doar mergem la biserică, nu? Trebuie să fie decent.
? Dai telefon? O întreabă din nou, în voce cu o uşoară nervozitate. Are dreptate, cuvântul nu există în dicţionarul explicativ românesc şi asta îl incită. S-a săturat ca ea să aibe mereu dreptate.
? Nu am de ce să dau telefon fiindcă în cinci minute ajunge el aici.
? Dar nu ştiam că sunteţi şi telepaţi! Băi, frate, dar voi aveţi prea multe afinităţi, nu crezi?
? Ştii doar că vorbeşti aiurea, insinuarea ta e de prost gust. Ce, nu-i aşa că nu există office în dicţionar, de asta te-ai deranjat, nu?
Ca un făcut, nici nu trecuseră cele cinci minute din profeţia Rodicăi, că şi sună interfonul. Bineînţeles că era CT. "Eu sunt", se anunţă el cu o veselie nedisimulată. "Nu ţi-am spus, dragă, că în cinci minute e aici?" Inutil s-o mai contrazică, cu ce argumente? Spiritul vesel şi un piculeţ infantil al lui CT contaminează pe toată lumea. Râde mereu, povesteşte, inventează, i se pare, dezvoltă; totdeauna are câte ceva de comunicat, ceva urgent, nemaipomenit; o bârfă, o întâmplare : a auzit el că; i-a zis cineva precum că; ştie întotdeauna care cu cine mai trăieşte, cine de cine s-a despărţit; adultere, flirturi şi compatibilităţi. El nu e însurat. A fost, dar s-au despărţit amiabil. Aici toată lumea divorţează aşa, rămânând după aceea oarecum prieteni, cel puţin amici, mai mult sau mai puţin. Şi de atunci stă singur, mereu disponibil pentru noii veniţi, gata să le ofere serviciile, gratis, ceea ce, în America, unde totul costă, reprezintă ceva.
? Unde mergi aşa, îmbrăcat în zarzavatul ăsta?
E într-o cămaşă colorată, de aceea din clasa "ecuator", are un sacou verde şi nişte pantaloni de tip jeans de culoarea deşertului. Fără cravată, descheiat la doi nasturi. Nu e chiar aşa de neobişnuit pentru america şi americani, unde amănuntele astea nu impresionează pe nimeni. Dar luând în consideraţie că vor merge la Prohodul Domnului, într-o biserică ortodoxă, între români, ţinuta lui sare-n ochi de la o poştă. Toma, care se simte caraghios, aşa îmbrăcat impecabil cum este, să arată mărinimos.
? Dă-i dragă o cămaşă de la mine, una aşa, albastră, ca a mea, că doar mergem la biserică, nu la bairam.
? Păi, nu mergem şi pe-acolo? Că doar nu o să stăm toată ziua în biserică. Şi vă spun eu că ştiu, spre deosebire de voi, la mine nu e prima oară când merg, e şi petrecere, se dansează, se cântă, sunt cântăreţi invitaţi din ţară, o să fie frumos. Nu vă e dor de o petrecere românească? O să ne întâlnim acolo cu toţi românii. Ştiţi că vine şi Gavrilescu, nu? O, da, vine şi el. Dar să-ţi spun ultima bombă. Ştii cu cine e Cernat acum, combinat? O să moară lumea de ciudă. Cu o fată de la formaţia aia, nu ştiu cum îi zice, parcă Aria, dar nu-s sigur, o să aflăm noi. Ştiţi cum e fata asta? Mor-ta-lă! O să facă implozie Dorina de ciudă când o să-l vadă cu bunăciunea asta. Ce? Eu? Eu am una acum, o vecină, o mexicancă. Eu sunt tare practic, îmi aleg ofertele de-aproape. Că doar n-o să merg cu ea la biserică, că mai e şi catolică. Dar dacă îmi pică ceva cu tronc acolo, vreo româncă vânoasă, cum mă descurc cu amândouă? Oricum, nu e ceva serios, să trecă timpul, şi mie, şi ei.
În zona statului Washington, unde se află oraşul Seattle, vremea este aşa cam cum începe să devină acum în partea de Sud a României, datorită schimbărilor climatice care au loc. Iarna, dacă ninge o dată sau de două ori şi zăpada se topeşte în câteva ore, iar temperatura coboară rar sub zero grade. Dar plouă mult primăvara, însă nu torenţial, ci mocăneşte, încet, abia dacă te udă dacă mergi câţiva sute de metri prin ploaie. Aşa se întâmplă şi toamna : un fel de moină pluteşte în aer şi norii acoperă cerul mai tot timpul. Soarele se arată arareori şi atunci când se face şi mai apare este anemic şi parţial, din cauza asta majoritatea oamenilor sunt predispuşi depresiei. Dar e cam mult spus, depresie, mai degrabă e vorba de o dispoziţie sufletească deschisă melancoliei. Toma Albini, care e un raţionalist, spune că exact acestui lucru se datorează succesul pe care-l are soţia lui, ajutată de Cleopa Tudor, sau invers, cu divinaţiile, cu horoscopul şi cartomanţia. Asta, spre deosebire de ea, care vedeau în izbânda lor descoperirea unor puteri latente, a unor abilităţi de natură personală, a unei deschideri de sorginte religioasă. Iată şi motivul pentru care Rodica s-a hotărât să meargă la biserică. Sigur că Albini se întreabă că ce-o avea în comun "vrăjitoriile" astea ale lor cu Biserica Ortodoxă şi se gândeşte dacă nu cumva soţia lui suferă de mustrări de conştiinţă pentru că s-a cam umplut de păcate şi vrea să se mai uşureze. Asta meditează el în timp ce conduce maşina relaxat şi tăcut.
? La  ce te gândeşti, dragă, e vorba de mine, nu?
Şi nu se poate ca să ajungă până acolo încât să-i ghicească până şi gândurile, sigur că e vorba de intuiţia aia tipic feminină, nimic mistic, nimic ezoteric - îi plece cuvântul ăsta. Se întoarce către ea. Viteza scăzută îi permite s-o privească îndelung.
? Bineînţeles că da, draga mea, numai la tine mă gândesc, la ce şi la cine altcineva? Păi se poate!
? Fii atent la trafic, te rog! Uită-te înainte, nu la mine.
Locurile de parcare de pe străzile din jurul bisericii sunt deja pline, semn că românii s-au adunat devreme, pentru că de români e vorba, având în vedere că sunt singurii care sărbătoresc ceva în acest loc şi la acest moment. CT ajunsese cu câteva minute mai înainte şi îi aştepta, rezemat de portiera deschisă. Le face semn de departe indicându-le un loc liber. Parchează lângă un Hummer, poate că la asta îi atrăsese CT atenţia. Nu se poate abţine să nu admire măreţia de maşină, dându-i roată. Cauciucurile, mari ca de camion.
? Ce zice de aşa ceva?
? Ce ai de zis în faţa unui tanc ca ăsta, consumă cât un autobuz, sunt sigură. Ce român şi-o fi cumpărat aşa ceva?
? Nu dragă, nu ai pus întrebarea corectă. Normal este să zici, ce român are o aşa maşină şi vine la biserică. Că de avut poate să aibe, dar ce caută la biserică!? Asta dacă e cumva român şi e aici, înăuntru. Uită-te la celelalte, numai maşini ieftine, comune. Ia uită-te, japoneze, motoare mici, consum puţin. Oameni care-şi numără mărunţişul din buzunare.
? Nu ieftine, ci decente! Dragă, vorbeşte politically correct!
? Pentru că trebuie să fie un tip strong, nu de ăştia de-alde noi, mereu nostalgici, complexaţi, americani recenţi. Dar poate că ne înşelăm, poate nu-i un român cel care are maşina asta.
? Ori poate că nu mai e român!
Călin, nu mai înalt decât roata, tot întinde mâinile ca să-l ia în braţe, ca să vadă şi el. În cele din urmă o face; îl ţine în dreptul gemului lateral ca să vadă şi el înăuntru.
? Wow! Dady. This is what I need.
? Ei, ştiu eu : nici tu nu mai vrei să fii român, nu-i aşa, tati!?
Dar biserica are darul de a-i atrage atenţia. Ceva nefiresc la ea. Placată cu cărămidă aparentă, zidăria seamănă mai mult cu o construcţie britanică, nicidecum cu una de tip oriental, rusească, în timp ce de deasupra, de pe acoperiş, se ridică către cer o grămadă de turnuleţe colorate într-un albastru viu pe care tronează cruci mari din bronz. Însă asta nu-i totul. Turnurile au o forma ciudată, nu sunt aşa cum apar ele în România. Sinan Paşa, din filmul ăla al lui Sergiu Nicolaescu, avea pe cap un turban exact de forma asta. Dar în loc de cruce, la el era un fel de ţepuşă. Un astfel de turban avea şi caraghiosul acela de Pizza Boy - şi-a amintit Toma Albini venindu-i să zâmbească.
Majoritatea românilor sunt adunaţi în sala de festivităţi, într-o încăpere cam mică pentru atâta lume, unde e amenajat exact ca la cantină. În locul unde se află altarul, unde practic la acest moment este, formal, biserica românească, nu cea rusească - acum se cântă. Se aude prelunga voce a preotului care sună cam nefiresc. Doar cei mai în vârstă şi cei cu copii mici asistă la acest eveniment religios încărcat de semnificaţii şi seriozitate şi, bineînţeles cam trist. CT îşi cere scuze, menţionând că o să intre şi el în biserică, dar mai târziu, şi se îndreaptă către locul cu oameni mai veseli. Ti-Ai continuă să meargă înainte. Nu se cade să-şi lase soţia acolo, neînsoţită, dar speră că după câtva timp să vină şi el.
Nu e un om bisericos, n-a fost niciodată un creştin practicant, de altfel, ca majoritatea tineretului ortodox. În ţară, tot aşa, a intrat în lăcaşul sfânt doar la sărbători mari, la evenimente speciale, la nunţi sau botezuri. Nu s-a spovedit şi împărtăşit decât de vreo trei sau patru ori, şi asta s-a întâmplat în copilărie şi adolescenţă, cu familia, la îndemnul mult prea categoric al mamei, ea moştenind de la bunici un spirit credincios, uneori cu exagerări şi manifestări de om habotnic. Posturi întregi în care respecta cu mare stricteţe toate canoanele, participa la toate slujbele; viaţa ei desfăşurându-se între Postul Crăciunului şi cel al Paştelui, cu pomene şi pomeniri nesfârşite; zile de vineri şi de miercuri în care nu mânca deloc de dulce, când se ruga de copii să n-o spurce, numindu-i împeliţaţi, obligându-l pe Toma Albini să silabisească cuvântul acesta în gând, obsesiv, încercând să-i perceapă sensul. La fel cum i s-a mai întâmplat, copil fiind şi nepricepând multe, când auzea pe popă pomenind de nunta din Cana Galileii. Pentru că învăţase la şcoală de Galileo Galilei. Şi credea că e vorba de cana acestuia.
Pentru că şi de aceea i s-a întipărit în carne un oarece simţ ortodox, dacă o fi existând aşa ceva, dar şi o oarecare sensibilitate în perceperea spaţiului sacru, în speţă cel din Biserica Ortodoxă : unghere întunecate, pereţi afumaţi, cădelniţe şi sfeşnice patinate şi tocite, pânzeturi şi urzeli făcute prin case şi cusute de mână, vechi şi uzate; covoarele acelea din iută, roase de vreme, în culori stridente, înflorate; lemnăria cioplită găurită de carii ce se întâlneşte prin mai toate lăcaşurile; misterul dătător de teamă şi liniştea împietrită; aerul îmbibat cu iz de parafină, mireasma abia sesizabilă a tămâiei şi parfumul dătător de fericire al mirului.
Aşa că, aici, de cum intră, primul cuvânt care-i vine în minte este : tentativă! Influenţat deja de turbanele pe care le văzuse afară, atmosfera şi modernismul pe care-l descoperă dinăuntru îl deconcertează. Mirosuri de parfumuri fine, de detergent dezinfectat în loc de miros de lumânări şi răşină; sfeşnicele din bronz strălucitoare, curăţate, bine întreţinute, în care ard câteva lumânări de calitate. Pereţii nu sunt pictaţi, sunt de un alb imaculat, dar pe ei sunt puse asimetric zeci de icoane de diferite mărimi. Multe! Pe catapeteasmă, peretele care delimitează altarul, icoana Mântuitorului şi a Fecioarei parcă sunt niste postere, ca de altfel şi celelalte chipuri de sfinţi. Şi vocea preotului, intonaţia lui, cu accent englezesc aproape imperceptibil, parcă nu-i ceea ce ştia el că se aude în biserică.
O femeie anunţă pe cine intră că dacă vor să se spovedescă o pot face imediat, că un alt preot săvârşeşte acest ritual în partea stângă, mai retras. Albini dă din cap că nu, dar soţia lui spune, da. Rămâne cu Călin. O vede pe Rodica intrând sub patrafir, iar preotul, bătrân, cu barbă albă, aşezat pe un scaun, îi pune mâna pe cap şi rosteşte ceva. Se roagă. După aceea se apleacă, astfel ca s-o poată auzi. Dă din cap, ca şi când ar zice da, de sus în jos, apoi îl clatină a îngrjorare, se trage mai aproape de ea, o ascultă, şi din nou se îngrijorează, de data asta aruncă ochii spre cer, a implorare. Ce-o spune? nu poate Albini să se abţină să nu se întrebe, roşind un pic de indiscreţia lui telepatică. Bineînţeles că-i zice de chestia cu ghicitul, că păcăleşte lumea. Ori poate că are ceva pe suflet ce el nu ştie, din astea, secrete femeieşti, pentru că se ştie, nu prea ai cum să-i ţii palma unei femei. Sau te pomeneşti că s-o spovedi şi în legatură cu ce fac ei în dormitor, şi o zice şi de filmele alea pe care le vizionează împreună, doar n-o fi nebună! Zicea ea atunci că păcătuiesc şi că o să tragă pentru asta, în timp ce el tot încerca s-o convingă că aici, în America, lucrurile stau altfel. Doar au discutat despre aşa ceva, că nu trebuie să aibă mustrări de conştiinţă. Popa face trei cruci largi, se roagă, se uită iar în sus, şi iar mai ascultă, aplecându-se şi mai aproape de ea ca să audă, pentru că exact atunci corul, două femei şi un tânăr, cântă cu putere, Doamne milueşte! Şi din nou dă din cap. Dar gata, în sfârşit vede cum că rosteşte rugăciunea aceea de final, pentru dezlegare, înţelege aşa pentru că ceea ce spune acum e mult mai elaborat, mai solemn. Într-adevăr, după ce face semnul crucii peste capul ei de trei ori, o descoperă de patrafir. Mai schimbă câteva cuvinte, se zâmbeşte americăneşte de ambele părţi. Probabil că o întreabă de când e aici şi-i doreşte sănătate şi succes, e plin de condescendenţă, nu se grăbeşte deloc.
? Dragă, dar l-ai speriat pe bietul popă, am văzut cum dădea ochii peste cap, săracu, dar ce i-ai zis? o întreabă el fără ca să-i lase timp să se liniştească. E toată îmbujorată, şi tremură vizibil, afectată. Îi aruncă o privire plină de reproşuri şi nu îi răspunde. Îl ia pe Călin de mână şi face un pas lateral, îndepărtându-se un pic de el.
Deodată, un zumzet se împrăştie printre oameni venind de la cei rămaşi în sala de festivităţi - o foială, şoapte şi vociferări. Grupuri de câte două, trei persoane comentază ceva. Unii ies pe uşă. Se apropie de nişte doamne şi ascultă. Una dintre ele e consternată.
? Nu se poate aşa ceva, cum să facă una ca asta!?
? Dar ce s-a întâmplat? Nu vă suparaţi că întreb - îndrăzni Albini timid.
? Uite domnule nişte nemernici, afară, unii cu un Hummer, au zgâriat toate maşinile parcate. Eu eram sigură că o să se întâmple ceva.
? Cu adică, pe toate!? Dar cum, cu ce? Că doar n-a tamponat propria lor maşină, aia.
? Nu ştiu exact, că n-am ieşit ca să văd, că eu nu am venit cu maşina, dar aşa vorbeau nişte domni la uşă. Acolo!
A zbughit imediat afară. Ultimile cuvinte ale femeii s-au pierdut, estompate din cauza distanţei. Inima îi bate cu putere. Îi este ruşine să alerge, dar tare ar fi făcut-o. Toţi românii erau pe lângă maşini, bărbaţi, femei, în grupuleţe. Unii, aplecaţi de mijloc, cercetau caroseria maşinilor. Se observă, mai în depărtare, luminile unui girofar de poliţie. Roşu! - albastru! Când roşu, când albastru. "Deci, i-adevărat! O fi zgâriat-o şi pe-a mea? Doamne! Poate că nu, poate că eu am scăpat. Dă Doamne ca eu să fi scăpat!"
Hummerul avusese ceva prins de axa roţii, o chestie făcută dint-o bucată de sârmă din oţel, dar cu mai multe capete, şi ascuţite. Cu această "armă" a rulat uşor pe lângă toate autovehicolele parcate pe lângă biserică zgârâindu-le straşnic. Vergeaua aceea, la unele maşini cu tabla mai moale, aproape că le-a străpuns-o, într-atât de dură a fost. Văzuseră asta nişte copii care, plictisiţi să mai stea înăuntru, aşteptau în maşină, afară, când Hummerul s-a pornit la treabă. Le-a fost frică să coboare. La volanul "tancului" se aflau doi bărbaţi dubioşi, înspăimântători, spun ei, care râdeau ca apucaţii, erau halucinanţi.
Să fie vorba de noroc, să aibe vreo legatură cu ceea ce s-a întâmplat în biserică, dar maşina lui Ti-Ai este neatinsă. Unde mai pui că o parcase exact în faţa "atacatorului", aşadar ar fi trebuit ca pe a lui să o fi făcut praf, prima. Albini se lasă în genunchi, tot cercetând-o. Dar nimic, tabla ei este intactă, impecabilă. Nu-i vine să creadă. E imposibil! O atinge cu buricele degetelor, o cercetează în fanta de lumină. Zâmbeşte.
? Dar a lui domnu nici nu a atins-o, uitaţi, pe-a domnului n-a zgâriat-o!
Este cuplul din faţa lui, pentru că doamna, care-l văzuse atât de fericit, se apropiase ca să vadă motivul. Văzând că n-avea nici o urmă, acum îşi mai cheamă şi soţul ca să se minuneze împreună, cum de a lui e intactă, dar strigă aşa de tare, ca să audă toată lumea.
? Da, chiar aşa, pe-a ta nici n-a atins-o. De ce!?
Albini se răceşte dintr-o dată, realizând că e suspect, pentru că lumea o să interpreteze că e complice cu răufăcătorii. Se uită speriat în toate părţile în căutarea unui aliat. Poate că nu e vorba doar de maşina lui, n-o fi chiar singura neafectată. Bărbatul devine insistent, tot repetând întrebarea. Mai vin câţiva, iar unii, de mai de departe, o să ajungă şi ei în câteva clipe. O să fie înconjurat şi lumea o să se înfurie pentru că el desigur că nu are un răspuns. Dintre toate, a lui n-a fost agresată. Cum să le explice asta!?
Intră în panică. Se urcă la volan, porneşte motorul şi demarează. Pleacă.
? Băiii, unde pleci băi securistule, aşa ai făcut şi la revoluţie, băi!? Ce, băi, tu ai rămas ca să vezi reacţiile noastre, de aia n-ai plecat? ţi-am luat numărul, te dăm pe mâna poliţiei. Băi, aici nu mai scapi. Huooo! Securistule! Prindeţi securistu!
Parchează trei străzi mai departe. Stinge luminile şi se lasă să alunece jos în scaun. Tremură tot. I se năzăreşte flaşuri de roşu-albastru. Îi sună în cap strigătele tipului, mai ales ţipătul lui, "securistule!" şi parcă retrăieşte o scenă unde personajele sunt inversate, de data asta fiind el cel fugărit pe străzile Iaşului de-o mulţime isterizată, vânători de ofiţeri de Securitate.     

Maşina de scris cărţi

de Victor Martin

       Prima ruptură temporală a avut loc în 16 decembrie 1999. Unii i-au spus revoluţie, alţii i-au spus lovitură de stat, iar cei mai mulţi, lipsiţi de posibilitatea de a interpreta corect faptele, înspăimântaţi şi căzuţi în misticism, au strigat că, pur şi simplu, a coborât Dumnezeu pe Pământ.
Bineînţeles, pentru nenumăratele asociaţii de emancipare şi protecţie a femeilor, Dumnezeu nu este un bătrân cu barbă lungă şi albă, ci o blondă cu picioare lungi şi ochi albaştri. Bineînţeles că, pentru nenumărate asociaţii ecologiste, Dumnezeu e un spirit vegetarian, ce emană din fiecare plantă, o împletire de efuziuni, ce ne cuprinde pe toţi şi iese, apoi, din noi, pentru a se alătura aceluiaşi duh frumos mirositor. Bineînţeles că, pentru un popor ca al nostru, Dumnezeu este preşedintele.
Obişnuiţi să creadă orice, oamenii au înghiţit această găluşcă, pe nemestecate. Sunt obişnuiţi să creadă orice. Munca te schimbă; de ce nu te-ar schimba şi un car de vorbe goale? Obişnuiţi să se creadă diplomaţi, să spună adevăruri diferite la interlocutori diferiţi, aceştia sunt deranjaţi prea puţin dacă trăiesc în vis sau în realitate, preocupându-se doar de stomac; nu au nici un interes să se ridice la înălţimea propriilor lor greutăţi corporale.
Un mic număr de intelectuali şi-au pus întrebări privind posibilitatea ca, tot ce e în jurul lor, să fie realitate şi şi-au răspuns tot ei între ei. Cine să-i bage în seamă?
Nu faptul că o mână de oameni, aflaţi în eşalonul doi al unui partid unic, ajutaţi de forţe mai mult sau mai puţin obscure, a pus mâna pe putere, îi nedumereşte. Alta e cauza nedumeririi lor, cauză care îi duce cu gândul că totul se petrece în ireal: faptul că, au sau n-au treabă cu arta scrisului, o puzderie de indivizi, profitând de poziţia lor în sistemul de conducere, s-au apucat de scris. Faptul că o fac cu o atât de absurdă seriozitate, e un element în plus în favoarea teoriei. În majoritatea cazurilor, cărţile lor vor să demonstreze justeţea unei cauze fără să le-o ceară nimeni.
Pentru că lucrul cel mai greu este să supravieţuieşti propriilor tale pretenţii, scârbiţi, intelectualii au început să se organizeze în grupuri de tip sectant şi să se roage ca societatea să se trezească din somn. Mulţi îşi spun că n-ar trebui să lase scrisul pe mâna neaveniţilor, că e posibil să nu fi fost o ruptură, ci doar o suprapunere de planuri temporale, unde fiecare scapă cum poate, fie integrându-se într-un timp pseudo-revolut, fie ieşind în afara timpului, pentru a trăi într-o ţară inexistentă.
Au apărut politicienii, într-un spaţiu care n-a avut niciodată oameni politici adevăraţi. Nici aceştia nu pot fi adevăraţi; sunt nişte iluzii: încearcă să înlăture prostiile înaintea eliminării prostiei. Prin scris, ei încearcă să-şi justifice nişte gesturi despre care habar n-au dacă sunt bune sau rele, dacă sunt exact gesturile optime sau sunt simulacre ale gesturilor politicienilor din ţările vecine. Prin cărţile lor, încearcă să nu mai fie ceea ce au fost şi chiar mai mult.
Când realitatea depăşeşte puterea de imaginaţie, minciuna şi adevărul devin sinonime; nimeni nu-şi mai bate capul cu noţiunile de bine şi rău.
Te poţi îmbăta şi cu apă chioară şi te poţi trezi şi cu alcool, îşi spun cei  care caută să se trezească. Morţi de beţi, unii intelectuali au viziunea unei realităţi virtuale şi, pentru scurt timp, au impresia că deţin cheia fericirii de a părăsi această puşcărie a spiritului numită imaginaţie.
"Visul care a dezvăluit bunăstarea poporului", este o carte realizată, de o cruzime înspăimântătoare, rezultat al unui astfel de coşmar etilist, unde se explică, pe înţelesul tuturor, de ce nivelul de trai creşte mult mai repede decât salariile. Aceasta este cartea care a intodus, pentru prima dată, noţiunea de enocraţie, orientare sociologică, potrivit căreia, în societatea contemporană, rolul de conducere ar reveni enotehnicienilor, specialişti în enocraţie, ştiinţă a vinificaţiei şi produselor derivate ale viei şi vinului.
Au apărut nenumărate monografii despre curiozităţile medicinei de la noi, despre hidroterapia de şoc, despre faptul că forma obrajilor indică temperamentul care cere pumni, despre arta unor tradiţii demult apuse în Apus şi altele.
Cartea despre berea indiană ayurvedică şi berea românească ayuristucă s-a vândut ca pâinea caldă. S-a scris despre privatizarea societăţilor secrete, despre faptul că aritmetica măreşte potenţa, despre universul paralel al presei independente, despre tehnica autocontrolului intern muncitoresc, despre tehnici de vindecare la popoarele dispărute, despre primul-ministru şi fenomenele lui paranormale şi multe altele.
Nici profesorii n-au fost iertaţi; ei pot studia în vacanţe "ABC-ul meditaţiilor şi instrumentele lui de lucru". ABC-ul face reclamă truselor de instrumente de lucru, foarte scumpe, dar foarte utile, dacă vrei să-ţi rotunjeşti bugetul familial.
Preşedintele a scris "Involuţie pe platformă" şi o carte de interviuri numită "De vorbă cu îngerii mei păzitori, despre modul cum se antrenează".
Drept replică la "scrisoarea celor 6" şi "scrisoarea celor 300", a apărut şi "Scrisoarea celor 23 de milioane".
Basmul "Tinereţe fără bătrâneţe:  metodă bugetară de economisire a câtorva milioane de pensii" a stârnit entuziasmul scontat în rândul tinerilor economişti, dar a ridicat în picioare bătrânii din pragul pensionării. Pensionarii acuză tineretul de instigare la genocid, iar tineretul acuză pensionarii că s-au înmulţit şi vor pensii din ce în ce mai mari, în condiţiile în care, o jumătate de secol, au stat de pomană sau au muncit de pomană, lăsându-le lor repararea economiei pusă pe butuci.
Cartea de ghicitori "Previziunile primului-ministru" se vrea, în acelaşi timp, şi tratat de religie economică pentru micii călugări, şi roman de anticipaţie.
Nu puteţi şti ce tevatură a putut isca ordonanţa privind introducerea rostirii magice sanscrite în clasele I-IV.
Din miile de cărţi, ce au umplut tarabele, vitrinele librăriilor şi depozitele, aflăm cum putem să ţinem post, muncind doar 7 zile pe săptămână, şi cum a fost posibil ca sistemul nostru de telecomunicaţii să devină un fenomen al comunicatelor divine, încărcându-ne la plată.
Majoritatea asociaţiilor de scriitori, pe ţară, pe regiune, pe arie, pe bloc sau pe ce doriţi, sunt de acord în privinţa faptului că am trăit ca proştii, 50 de ani, într-o lume necunoscută şi că, măcar lumea de acum s-o facem binecunoscută prin scrierile noastre. E o datorie patriotică a fiecăruia să se exprime pe sine, iar faptul că omul se împiedică de gramatică, stilistică sau compoziţie e un lucru de o banalitate înfiorătoare. Cursul de metode de ghicit ceva în cărţi poate rezolva foarte uşor conflictul om-text. La fel pot face şi cărţile despre apocalipsa în cifre statistice, cărţile despre biocâmp şi ploile cu materiale de construcţie, cărţile despre farmecul unui zâmbet continuu şi transpunerea lui în practică sau cele privind sondajul de opinie pentru fiecare.
Tot mai mulţi oameni sunt interesaţi de cărţile ce îi învaţă cum să-şi calculeze singuri ascendentul şi cum să urce la o asemenea înălţime.
Având în vedere toate circumstanţele social-istorice prezentate, s-au intensificat cercetările pentru perfecţionarea maşinilor de scris cărţi.
S-a văzut că orice lucru poate fi, în acelaşi timp, şi posibil, şi imposibil. Un grup de cercetători au pus la punct chiar şi o maşină de fotografiat trecutul. Oamenii de ştiinţă nu au vrut neapărat să-şi arate capacitatea de a inventa, ci au fost curioşi să vadă dacă există un trecut şi în ce ar putea consta acesta.
Cu toate că mulţi mai susţin încă faptul că aşa ceva este imposibil, un neamţ a prezentat, la o expoziţie, un model de maşină de scris cărţi.
Un sceptic a afirmat că un italian a fost trezit din comă, cu 1460 de săruturi, de către prietena sa, după patru ani, şi că ar fi cazul să na sărutăm cu toţii, poate ieşim din starea asta de hipnoză colectivă, comă alcoolică, ruptură sau curbă temporală, cădere într-o lume paralelă sau ce-o fi.
Deoarece tot nu-i cumpăra nimeni maşina de scris cărţi, neamţul a înfiinţat o societate mixtă cu o firmă dintr-un târg de munte. Odată pusă la punct, maşina a fabricat un scriitor, pe baza informaţiilor  găsite accidental, într-o groapă. Hârţoagele aparţineau, se pare, unui defunct şi represiv serviciu de informaţii.
Când s-a scumpit combustibilul, maşina n-a mai fost rentabilă. Nici informaţiile rămase nu mai erau de o aşa mare valoare, nici un interes prea mare nu mai stârneau cititorului. Ca să nu piardă banii câştigaţi, neamţul a încercat să umple piaţa cu tratate de legumicultură, apoi a dat lovitura: i-a venit  ideea să fabrice o scriitoare americană, după tipic german, soţie de producător de video-clipuri, fără datorii, cu vilă în Texas, doi copii supradotaţi, câine, maşini mici, vaporaş în Pacific, coeficient de inteligenţă ridicat, roşcată, nasul în vânt, credincioasă soţului, bună cunoscătoare a tipologiilor sexuale şi perversiunilor lor, cu imaginaţie constructivă şi celelalte.
Având carcasă de camionetă WV, calculator complex şi un birou de lemn de nuc, prima maşină de scris cărţi din ţara noastră poate fi văzută şi azi circulând pe străzile capitalei. Un şofer aburit de băutură împarte cărţile nevândute pentru a face reclamă.
Între timp, au reuşit şi cercetătorii români să evolueze. Au trecut, de la maşinile coreene şi olandeze, la serii noi, de concepţie proprie. Şi-au însuşit ultimele axiome ale radiesteziei şi le-au grefat, cu succes, ultimelor modele. În plus, au descoperit şi principiul protecţiei psihice ovoidale. Tipografiile s-au modernizat şi s-au angajat alţi oameni la fabricile de celuloză şi hârtie. Proaspeţii şomeri au primit câte un exemplar din cartea "Crearea vidului interior ajută la îndepărtarea fricii din trup şi suflet" şi o sumă de bani echivalentă taxei de trecere a frontierei.
Pornind de la faptul de necontestat că unele persoane sunt ajutate la treburile casnice de spiritele rudelor, moarte demult, un tânăr a imaginat un soi de poştă pneumatică temporală. În acest fel, a crescut numărul abonaţilor, multe spirite fiind foarte interesate de ce se petrece şi se mai scrie pe aici. Nimeni nu poate şti de ce s-a bucurat de un aşa mare succes cartea "Cura de banane reduce riscul infarctului", iar "Temperamentul şi grupa sanguină" n-a avut nici o trecere.
Prima carte realizată integral de o maşină de scris cărţi de concepţie autohtonă a fost "În numai câteva ore pământene, un american a trăit 5 ani într-o lume necunoscută". Ea s-a bucurat de un imens succes în lumea celor culţi, aceştia văzând în ea o metaforă a lumii necunoscute în care am căzut în urmă cu 10 ani, dar s-a ridicat un glas în Parlament, care a întrebat, retoric, de ce trebuia să i se întâmple neapărat unui american să trăiască într-o lume necunoscută şi nu unui român sau vreun minoritar de pe la noi.
"D-aia!", a fost răspunsul unui parlamentar din opoziţie.
Până la verificarea teoriei hiatusurilor temporale şi cuceririi spaţiului extraterestru, arheologii au descoperit că, în obscurantistul Ev Mediu pământean, templele erau adevărate centrale energetice, iar reţeaua numită Hartman era alcătuită din ziduri radioactive invizibile. Aceasta a fost o descoperire epocală, deoarece energia convenţională necesară maşinii de scris cărţi era poluantă şi nici nu era prea economică.
Drept mulţumire, maşinile s-au interconectat şi s-au mobilizat, scriind într-o singură noapte, în cinstea marilor arheologi, poemul "Călăuzit de o voce misterioasă, un actor a descoperit un corp de fată întins pe fundul mării". Acesta a fost primul semn de reîntoarcere deloc temporală către liric şi o conducere centralizată, apoi au urmat volumele de versuri "Calea războinică: o tehnică de ajungere la cunoaştere", "După ce şi-a găsit lănţişorul de aur, actorul a hotărât să ţină post în fiecare zi", "Cheile spirituale ale fericirii", "Matricea energetică este un sistem intercondiţionat" şi multe altele.
În ciuda faptului că multă lume speră să ne trezim, mulţi mergând chiar la biserică să se roage pentru asta, coşmarul nu pare a se termina. În loc să se dezvolte agricultura, totul se transformă într-o industrie a cărţii.
Mulţi lucrează la întreţinerea maşinilor de scris cărţi sau în industria producerii acestora. Şi mai mulţi se ocupă cu tăierile de păduri sau aduc trestie din deltă, în scopul producerii unor cantităţi tot mai mari de hârtie. Industria calculatoarelor s-a reprofilat pe producerea de piese de schimb şi programe pentru maşinile de scris cărţi. Acestea sunt tot mai multe şi mai sofisticate.
În cartea sa "Involuţie la reformă", preşedintele ţării a prins cel mai bine fenomenul, descriindu-l în culori luminoase. Cartea lui ne-a dat încredere şi un nou impuls în activitate; puterea sugestiei a înlocuit puterea indicaţiei preţioase.
Inimile ne tresaltă de un festivism apoteotic; niciodată nu am avut atâtea cărţi de valoare. Niciodată nu am avut atâţia virtuali scriitori; nimănui nu-i pasă că aceştia n-au habar de gramatică sau stilistică. Ce-i trebuie unui politician, ministru, consilier  sau secretar de stat să ştie gramatica? Asta e treaba maşinii de scris cărţi.
Să ţii o carte într-o mână e o sărbătoare. O sărbătoare trebuie sfinţită de un sobor de preoţi, de ea trebuie să ne bucurăm cu toţii.
Nu trebuie ascultaţi cei care susţin că o astfel de lume, cum este a noastră, nu există. Există; o vedeţi şi voi! E o democraţie şi, vedeţi, democraţia este dreptul spectatorului de a asista la un spectacol, oricât de prost, fără să-l forţeze nimeni.
Nu mai există acea lume, demult apusă, unde ni se cerea să dăm tot mai mult grâu şi porumb la un biet hectar şi, pentru asta, să facem totul. Acesta era un îndemn la genocid cultural.
Mai realişti, unii cercetători, considerând că dormim şi ne mişcăm într-un univers de coşmar, au conceput un sistem electronic perfect, care ne împiedică să ne trezim din somn. În cazul în care vieţuim într-o lume a somnului, fiecare maşină de scris cărţi a fost înzestrată cu un astfel de sistem.
În afara sărbătoririi cărţii, ca act de cultură, unde un sprijin de nădejde ne sunt viticultorii şi horticultorii, în general, mai rămâne şi activitatea intrinsecă de citire a cărţilor, mult mai profitabilă şi mai excitantă ca activitatea de concepţie.
În tot locul poţi vedea grupuri de îndrăgostiţi, cu câte o carte în mână, în tot locul poţi vedea bătrâni cocârjaţi, la lumina lămpii, aplecaţi asupra câte unui tom, uitând să şi mănânce din cauza acestei activităţi. Poţi vedea oameni la coadă la lapte citind "Cartea zootehnistului", unde se specifică modul de creştere a producţiei de lapte, ce ar putea să ajungă şi la ei. Poţi vedea, în fabrici, strungari citind "Cartea strungarului", dacă tot nu au ce să lucreze, poţi vedea ţărani citind cu sârg "Cartea agricultorului", milionari citind "Cartea milionarului" sau militari citind "Dispariţia unui mit: omul cu masca de fier" şi "Subjugarea prin farmece poate fi înlăturată".
Cum să nu te entuziasmeze o carte ca "Înţelepciunea ezoterică şi infrasexualitatea"? Cum să nu te înalţe la cer cartea "Tehnica înălţării la stele"?
Cu timpul, intelectualii progresişti, sceptici în privinţa veridicităţii unei lumi, cum este a noastră, sunt tot mai puţini. Atunci când nu vor să vadă şi să recunoască ceea ce vedem cu toţii, sunt obligaţi să facă asta. Cei care vor să se integreze devin, uneori, de-a dreptul mistici. Restul, nu vor să se integreze festivismului nostru cultural şi sunt marginalizaţi; nimeni nu poate să reziste prea mult. Cea mai cruntă formă de intoleranţă este să nu-i dai omului iluzia că e la fel, când el e schimbat demult.
Nici în străinătate nu mai are rost să fugi, deoarece toate ţările sunt de acord cu noi, că esenţa unei civilizaţii este cultura. Cine e dispus să te primească, dacă la tine în ţară s-a instaurat cea mai profitabilă democraţie: dictatura ştiinţei de carte!?
Protestul ecologiştilor, privind masivele defrişări şi deşertizarea pământului, e un moft. Paralel cu tăierea pădurilor, vom scoate petrolul şi vom pune maşinile de scris cărţi să tipărească pe folii de material plastic.
E adevărat faptul că e obositor să citeşti tot timpul cărţi, dar e aşa plăcut! Şi nici nu e prea greu; după ce ai citit studiul "Ştiinţa de a citi o carte", eşti pregătit. S-au iniţiat şi cursuri finanţate de UNESCO pentru recuperarea handicapaţilor, care se încăpăţânează să scrie ei cărţile, cu mâna lor, în singurătate, în loc să apeleze la atât de uzualele maşini de scris cărţi.
A avut loc o explozie demografică fără precedent, s-a mărit numărul celor care se ocupă cu cititul cărţilor, dar maşinile produc mult mai repede cărţile, în cantitate mult mai mare, în comparaţie cu mamele, producătoare de copii, viitori cititori. Acest lucru i-a făcut pe savanţii noştri să se gândească serios la proiectarea unei maşini de citit cărţi, pentru a contrabalansa producţia.
Coşmarul s-a sfârşit când un neamţ a prezentat, la o expoziţie, un model de maşină de citit cărţi, adus din ţara lui. Deoarece tot nu i-o cumpăra nimeni, a făcut o societate mixtă cu o firmă dintr-un târg de munte.
Când va putea asimila licenţa unei maşini de citit cărţi, cumpărată de la coreeni, guvernul nostru preconizează trecerea directă la producţia de serie. În acel moment, toate cărţile maşinilor de scris cărţi vor fi citite de maşinile de citit cărţi.
În fond, la ce foloseşte tehnica, dacă nu la uşurarea muncii omului?
Până atunci, în timp ce românii se ocupă cu omologări, perfecţionări, adaptări sau îmbunătăţiri de design, neamţul, ca să nu piardă banii câştigaţi, s-a gândit ca, pe baza datelor furnizate de maşinile de scris cărţi, să fabrice un cititor de cărţi poliţiste.
După un timp, maşina lui a fabricat un cititor de cărţi pentru legumicultură şi, într-un târziu, a dat la iveală cititorul-model al romanelor scrise de modelul scriitoarei americane de best-seller-uri, fabricate de soţul ei, producătorul-model de video-clipuri, dintr-o lume a publicităţii foarte bine pusă la punct.              

Krepkaya

de Adrian Ioniţă

Tavanul e acoperit cu izolaţie roz bon-bon şi o folie de plastic semi-transparentă. Sub folie, doi şoareci se plimbă de parcă ar fi pe patinoar. Ciudat să observi lumea de sus, privind prin oglinda unei ape dozate să fie schimbată ciclic. Îmi ţin răsuflarea, pentru că nu vreau să pierd acest spectacol. Izolaţia de vată se transformă într-o Piaţă Roşie cu turnuri glazate în aur, turquoise şi verde banan. Cei din ea, se uită către mine în sus, de parcă aş fi baronul Munchausen. Nimeni nu zîmbeşte. Zâmbetul este considerat un sindrom. Ca să zîmbim, avem nevoie de un motiv serios, dacă se poate, de o sticlă de vodcă pe masă. Timpul zboară. Devine elastic. Dar ce-ţi pasă? Nu eşti în stare să fii punctuală. Întilnirea din Piaţa Roşie este la 4.00 PM. Te văd pe partea cealaltă a pieţei sub piciorul şoricelului absent. Stai şi aştepţi să treacă timpul. Este un joc al puterii, moştenit de la Petru cel Mare. Da, vrei să îmi areţi că rupi orce regulă, inclusiv cele pe care le faci tu însuţi. A fi direct şi onest, cere o doză de ciobănie. 
 
Vii la întâlnire cu o oră întârziere şi îmi dai o palmă. De emoţie. Pentru că aşa ai fost obişnuită. După aceea mă alinţi, mă tulburi, mă dezorientezi. Acasă ne aşteaptă o masă pregătită cu bunătaţi, icre negre, telemea, cozonac, somon afumat, şi o sticlă de vodcă transpirând ispititor. Ai un bunic împăiat, aşezat pe un scaun de nuiele, o familie gălăgioasă, veselă şi agitată, care mă împinge să mănânc de parcă am fi pe front. Apoi cazi pe gânduri şi te uiţi pe fereastră la pomul din curte.  N-ai vorbit mult timp. Pentru că sunt un străin. Te-am întrebat dacă există o stradă Miciurin în Moscova, şi te-ai uitat prin mine. Ochii, căzuţi pe rama de jos a pleoapelor. Semn că sufletul, prea ocupat cu sine, a tras obloanele. Trecerea la conversaţie a fost directă, lipsită de orce legatură.
-"Cravata" ai spus, de parcă ne cunoşteam de-o viaţă.
- "Oh, ye, am cumpărat-o cu cinci dolari în New York" 
-"Vezi, şi vă miraţi de ce vă vorbeşte lumea". 
Deodată, totul devenise "noi " şi "voi". Dar de ce mă mir? Am crescut în lumi diferite. Nu râdem la aceleaşi bancuri, când vezi lumea stând la coadă, te pui la rând fără să întrebi ce se vinde. Eu, trec mai departe. Pentru că am fost obişnuit cu abundenţa. Sunt atras de un Dollar Store sau un Garage Sale, motiv pentru care ai să mă consideri tot timpul un zgârcit. Când ţi-am scris că am găsit un bilet de avion cu zece dolari mai ieftin, nu mi-ai răspuns zece zile. 
 
- "Atât merit eu, zece dolari?" 
 
Un fir de păr a căzut în apă, şi imaginea din oglinda ei s-a voalat. Diferenţe culturale. Mai bine nu vorbesc despre bani. Prima dată când am atins acest subiect, m-ai întrebat cât fac pe oră. Aşa din senin, de parcă ai fi întrebat cât consumă o maşină la suta de kilometri. Apoi, vorbind despre taxe, ai strâmbat din nas:
-"Alt motiv mistic, să nu mă inviţi la Bolshoi?"
De când ai aflat că mâncarea pentru câine mă costă 120 de dollari pe lună, orce discuţie despre preţuri a fost raportată la ea. Apoi a venit criza. La televizor rula Titanic. Eu, un pasager pe puntea de sus, care aruncă copiii peste bord. Tu, închisă fără scăpare, undeva pe puntea de jos. Condamnată de soartă să mori înghiţită de ape. Două zile ai plâns îndelung în braţele bunicului împăiat... 
-"Chiar trebuie să-ţi vadă lumea sfârcurile prin bluză?"
Ai sărit cu gura pe mine de parcă atacam Mama Rusia. Faci tot timpul comparaţii între noi şi voi, dar nu suporţi nici o observaţie din partea mea. Un lucru m-a ridicat totuşi în ochii tăi. După borscht, la cel de-al patrulea pahar de vodcă, am luat sticla de pe masă. ţi-am simţit privirea alunecând pe mânecă, şi te-am privit pe neaşteptate în ochi. Ai tresărit uşor, de parcă doreai să scuturi din minte un gând persistent. Apoi, ţi-ai îndreptat privirea în jos. Aveai nevoie de un bărbat puternic, care să domine situaţia. 
 
-"Nas Darovia!!!" M-am ridicat brusc în picioare, şi i-am privit pe cei de la masă în tăcere. Un moment apreciat ca forţă de caracter. Am pus sticla la gură, şi am sorbit-o dintr-o singură înghiţitură. Am trântit-o la podea, şi cioburile ei au sărit în toate direcţiile.
Kallinka, Kalinka, Kalinka Maya... Kallinka, Kalinka, Kalinka Maya.
Am dansat până noaptea târziu. Vecinii au început să bată cu mătura în tavan, şi nu ne-am oprit decât atunci când au aruncat un ghiveci de flori prin geam. 
 
-"Larry, spune-mi că iubeşti Rusia, Larry" mi-ai spus cu respiraţia fierbinte şi ochii arzători. Camera se învârtea cu noi.  Te-am luat în braţe şi te-am sărutat pătimaş pe gură. Am făcut dragoste pe masa din sufragerie printre farfurii de măsline şi tarte de căpşuni. Ai lovit vaza de flori cu cotul, şi apa ei s-a prelins peste sânii tăi încordaţi de patimă. M-am lovit cu capul de candelabru, dar nu mai simţeam nimic. Desenam un romb între picioarele tale. Eram în război... 
Cea mai mare realizare din copilăria mea a fost să fluier printre dinţi. Să faci dragoste şi să fluieri, sună bizar. Cred că geamul spart şi perdeaua ridicată de vânt sunt de vină. Te-ai încordat ca un arc, şi mi-ai acoperit buzele cu un sărut.
 
-"Nu, nu e bine să flueri Larry, că îmi flueri banii".
Era prima dată când am realizat cât de superstiţioasă eşti. Fără să vreau, m-am uitat la bunicul împăiat din colţul camerei. Cineva a pus pe genunchii săi o pătură. Oglinda era acoperită cu steagul Rusiei. Spatele meu era sfâşiat.  Şoriceii din Piaţa Roşie au început să facă slalomuri. Poate că au şi ei un "rush hour". Cel mai simplu, ar fi să scot folia de plastic, şi patinoarul lor s-a dus. Dar nu pot să fac asta. Aş distruge o realitate împachetată special pentru noi. Şi totuşi, nu sunt sigur. În schimb, tu întotdeauna ai fost sigură. Argumentele noastre se sfârşesc ca în Jurassic Park. Tu un parc, eu un dinosaur. Aşa eşti tu. Singurul lucru care nu se schimbă, este sticla de vodcă şi bunicul împăiat. 
 -"Aş vrea să mă accepţi pentru ceea ce sunt" 
 
Mereu, şi mereu, aceaşi poveste: îmi dai o palmă şi apoi îmi spui să îţi cer iertare. După care arunci cu vaza, farfuriile de muştar, şi paharele. Paharele. Asta respect! Cioburile aduc noroc şi reînoire. Mereu avem nevoie de înoire. 
 -" Larry, nu-i aşa că o să mă ierţi? "
E imposibil să zic nu. Cum să mă lupt cu o Katiuşă?  Întotdeauna am admirat asta la tine. Vremea, Siberia, caderea Stalingradului ? Când ne urcăm în taxi, te pui pe scaunul de lângă şofer, şi  nu-mi rămâne decât să cârpesc conversaţia la stopuri. Dar cum am mai zis, sunt un bărbat care ştie să îşi ţină udul.
-"Totusi, serios, ce ai găsit la mine? ", am întrebat într-o zi. 
 
-"Dacă crezi cumva că m-au interesat banii, te înşeli" mi-ai spus în timp ce îţi pictai unghiile cu ojă.
-"Ai nevoie de un bărbat, sau de o ţară?"
-"Nie ponimaio pa ruski" ai răspuns, suflând peste unghii. "Şi, mai trage odată apa!"