~ Constantin Virgil Bănescu - zidul de mătase
~ Constantin Virgil Bănescu - tot ce văd
~ Constantin Virgil Bănescu - tu
~ Tudor Creţu - ***
~ Tudor Creţu - ***
~ Ionuţ Radu - O singură naştere nu  este de ajuns
~ Ionuţ Radu - Un alt poem în care piatra nu a fost aruncată
~ Ionuţ Radu - Devenire
~ Mihnea Blidariu - cetatea de întuneric
~ Mihnea Blidariu - imposibila evadare
~ Bogdan Niţă - bătrânul
~ Bogdan Niţă - transformare
~ Adrian Suciu - vanilie
~ Adrian Suciu - lucruri

zidul de mătase

de Constantin Virgil Bănescu

aici vreau să scriu
unde nimic nu e adevărat
aici
unde totul străluceşte
şi e atât de strălucitor
încât singurul loc pe care-l mai pot privi
este locul înăuntrului meu
aici
unde Dumnezeu Îşi deschide palma
aici
unde Dumnezeu nu-Şi închide palma
aici vreau să scriu
pe zidul de mătase

tot ce văd

de Constantin Virgil Bănescu

ziua se apasă pe asfalt
înăuntrul braţelor mele
nu e decât iubire
acum pot spune asta
înăuntrul braţelor mele
nu e decât iubire
înăuntrul iubirii dinăuntrul braţelor mele
e tot ce văd
în timp ce stau aici
în timp ce un mic păianjen
îşi ţese frumoasa pânză
lipind-o de pleoapele mele

tu

de Constantin Virgil Bănescu

tu eşti izvorul sărutului meu
şi nu mă întrebi niciodată
când a început sau când se va sfârşi lumea
tu totul ştii
din sărutul meu
precum odinioară
te ridici pe vârfurile picioarelor
şi mă vezi
mai bine ca oricine
şi te văd
mai bine ca pe oricine
şi înţeleg
mai bine ca oricând
că tu eşti izvorul sărutului meu
cuvântul cuvintelor mele

***

de Tudor Creţu

ore apatice
ieşim
- suntem patru  două perechi -
dintr-un local împrejmuit de o pădure de pini
e o amiază calmă senină
asfaltul şoselei s-a zvântat aproape de tot

e vineri
suntem tineri
şi parcă n-am mâncat niciodată carne
doar mentosane
şi alimente în genere albe
de-a dreptul transparente
jeleuri tăiate-n felii cât mai subţiri cu putinţă
budinci reci
şi - doar uneori - pâine

ne plăceau obiectele lucioase alunecoase sidefii
cosmeticalele chimicalele
ochelarii de soare cu lentile mov
foşnetul revistelor veline

se face că
- în oglinda retrovizoare a maşinii în care urcăm -
brazii devin tot mai adevăraţi
pe măsură ce-şi pierd acele  

***

de Tudor Creţu

tristeţea mea
ca un bărbat gol
tăvălit peste sticla încinsă a scrumierei

sunt momente
când fiece zgomot e o pasăre prăbuşită
sub greutatea paiului dus în cioc
şi tot ce pot face este să îmi pipăi picioarele
cu palmele umede
să înfig un ţăruş în pământ
să-l înfăşor în cârpe
şi să-i dau foc

*
şi parcă cineva îmi despică oasele
c-o lamă curbată de cuţit grecesc
se mânjeşte pe mâini
şi s-apropie de geam să vadă
cât de tare lucesc

O singură naştere nu  este de ajuns

de Ionuţ Radu

1. L-am întâlnit pe Nicodim
conducea ideile la păscut prin pădurile liniştii
nu a mai întrebat nimic.

Tace cu tăcerile celuilalt
foloseşte semnul celui de-al treilea pe buze
este tatăl propriei naşteri
din pântecul fiecărei zile face o mamă.
Mulţumeşte pentru fiecare lacrimă ce curge pe obrazul său
celui din al cărui ochi s-a prelins,
îi desparte doar o respiraţie prea puţin îmbrăţişată.

2. ,, El este fratele meu
mamă te rog naşte-l !"
.şi un nou personaj a mişcat plămânii poemului
a fost botezat . cu peşti
doar el priveşte cerul cu ochii deschişi în interior,
coboară primul în sufletul cuvântului
citeşte şi celelalte silabe .
nenăscutul din mine îi răspunde desenând pe nisip.

Fiecare alergăm prin propriile suflete
seara ne vom întâlni în jurul aceluiaşi foc de tabără.

3. Alerg în urma mamei...
,,mamă te rog mai naşte-mă o dată,
o singură naştere  nu-mi este de ajuns.
vreau să ştiu
ce port pe umeri în afară de trup,
vreau să văd mai mult din ceea ce eşti.
mamă mai naşte-mă !
vreau sa mă apropii de lumina
care se învecinează cu îngerul tău cel mai apropiat,
ochii mei vor să te atingă cu mâna."

....................

4. Prima naştere mi-au născut-o ceilalţi
drepturile de autor ale următoarelor îmi aparţin.
La prima naştere
am primit un trup şi un înger
- să mă conducă până în dimineaţa următoarei naşteri...                                                                                                                    

... îmbrac trupul naşterii
ca pe costumul de nuntă
şi plec în căutarea numelui ce-l port în zi de duminică
mereu am fost în întârziere în a şti cine sunt,
dar nu într-atât
să cred că sunt acelaşi de ieri.

Devin coproprietar cu Dumnezeu la mine însumi
locuim împreună în trupul fluierului,
pământul nu-l mai foloseşte în loc de cârjă la care să cânte,
se reîntorc în sufletul meu
oameni şi fapte
ca într-o geneză,
le dau voie să privească lumea de sus,
simt cu inimile celorlalte vieţi.

Un alt poem în care piatra nu a fost aruncată

de Ionuţ Radu

1. Pentru a întâlni cuvintele acestui poem

am renunţat să mai concurez cu pietrele în alergare,
vroiau să facă din sufletul meu un muzeu al propriilor convingeri.

2. Piatra aruncată spre Sfântul Ştefan a deschis retina îngerului legat la ochi cu trupul lui.

 (Nu au ştiut că vor însoţi fiecare piatră aruncată
până va intra în echilibru sufletesc.
Când piatra nu călătoreşte spre propria inimă
loveşte cu trupul în oameni).

3.Pentru a nu-i evada sângele 
trupul s-a învelit cu suflet,
înainte ca piatra aruncată să atingă carnea
loveşte trupul de cuvinte
rescriind  fără pricepere poemele cu ritm şi rimă
şi discută cu o memorie pe care voi nu aţi întâlnit-o dimineaţa.
Primul contact dintre piatra aruncată şi personaj
are loc la nivelul centrului,
după sărutul necanonic
îşi privesc marginile desenate de oameni
şi-i doare.
Pietrele aruncate se rostogolesc peste cealaltă parte a sinelui
neştiutorii de carte le confundă cu semne de punctuaţie.

Hristos a rescris prezentul pietrei
a ţinut în mână inima mineralului fără să-i tulbure trăirile,
a mântuit centrul pietrei
şi toate visele ei au putut veni în pelerinaj pe Muntele Taborului.

Întorcându-se în inimă
piatra anulează gravitaţia
trăieşte ca şi cum ar fi primul personaj convertit la creştinism.
Piatra poate medita doar dacă a fost purtată în buzunar de unul din sfinţi.

(Dacă aţi arunca piatra păstrându-i timpul în mână
contactul nu ar durea).

Devenire

de Ionuţ Radu

În fiecare nouă zi
un alt soare
răsare pe o altă planetă Pământ

cetatea de întuneric

de Mihnea Blidariu

gata
azi pe la prânz am ucis şi ultima carte
am fiert paginile cu coperţi şi cotor cu tot
până s-a format zeama aceea gălbuie
cu care ungem mecanismele pieţei de capital
gata
s-a lăsat seara
am început să înotăm în întuneric
ascultând cocoroşie
şi fumând haşiş
acoperirea noastră a funcţionat
şi
pentru o vreme
putem fi liniştiţi
trecem drept ucigaşii de cărţi
noua generaţie de dezaxaţi
însa în spatele crimei
se ascunde simplitatea înfricoşătoare a unor fiinţe
care cântă
şi fac dragoste
ziua e ca un acord de dominanţă cu septima
şi eu astept
în mirosul de cărţi fierte
în intunericul dulce
în patul ca o corabie secretă
semnul
ce va închide
cercul
uşile
şi rănile
eu te aştept
pe tine

imposibila evadare

de Mihnea Blidariu

prin oase au început să curgă larve
pe care pescăruşi mecanizaţi le ciugulesc periodic
gândurile sunt o pastă putredă
cu care învelim
apocalipsele mici de dimineaţă
materialist
caut mereu noi surse de venit
începând cu muzica
şi terminând cu versurile
între ele - sfaturi pentru prieteni
(astea fiind mai mult o investiţie pentru viitorul sub formă de ciorap)
şi idei de expoziţii
cum ar fi cea în care botezam un copil în iaurt danone
uai uai uai
cu câtă înverşunare se agaţă de carnea noastră
cârligele propriei nesiguranţe
acele care sug din fericirea celorlalţi
şi din propria nefericire
cu câtă greţoasă smerenie
ridicăm halba
în adăposturi subterane
care ne feresc de povara propriilor greşeli
şi de plictisitoarele greşeli ale altora
pescăruşii
nu pot intra aici
larvele sângelui nostru se preling în scrumiere
le stingem pentru a uita
cât mai repede
cât mai eficient
hai
să ne cărăm de aici
gândurile au putrezit pe canapele
şi mâine tre să facem bani
dupa chipul şi asemănarea noastră
hai
ridică-te
până n-o să-ţi fure oasele de la garderobă
şi minţile agăţate în tavan

bătrânul

de Bogdan Niţă

mergea bătrânul pe stradă, în mână o plasă de rafie plină cu atlase de biologie vechi. era îmbrăcat în sacou caro. radioul din buzunarul cămăşii de la piept mergea în frecvenţe. parcă se suprapuse pe mersul său. la gât, o cruce impletită din sfoară neagră bătea ora din două în două secunde. înaintarea îl făcea să pară gârbovit. mergea bătrânul pe drum. nu ştia nici el exact încotro, dare el mergea încet transformându-se în melc. geanta de rafie se făcuse cochilie iar radioul antenele lui ce prindea numai posturi în limbi necunoscute. mergea bătrânul pe drum. era blestemat. nu putea să ajungă niciodata la capătul lui. mergea bătrânul pe drum în semicercuri, vroia să ne vorbească, mergea, mergea şi încă nu-şi găsea iubirea. era bolnav. era prea bătrân şi nu putea muri. mergea bătrânul pe drum şi-şi aştepta moarte langă fântână unde a iubit odată şi unde mai iubeşte doar noroiul din sandale. poveste de dragoste se sparse. 

transformare

de Bogdan Niţă

te chem în fiecare dimineaţă să-mi spui că mă iubeşti:

            prima dimineaţă.

            erai o furnică. în spate îţi duceai mama moartă. erai toată transpirată. după ce ai îngropat-o sub muşuroi te-am chemat să-mi spui că mă iubeşti. erai o furnică, în spate îmi duceai dragostea moartă. te-ai îngropat odată cu ea, sub muşuroi.

            a doua dimineaţă.

            erai un fluture. te plimbai printre raze de soare. aripile tale erau prea grele, erau de miere. te privesc cum te învârţi în cerc şi te izbeşti de toţi. fiecare atingere te omoară câte puţin. te chem. să-mi spui " te iubesc ". a fost ultima suflare.

            a treia dimineaţă.

            erai o pisică. te plimbai printre picioarele mele şi-ţi plăcea să dormi în subsolul blocului. mâncai numai lapte şi bucăţi mici de carne. seara mă zgârâiai pe picior să-mi arăţi, parcă, că trăiesc. te chem. să-mi spui " te iubesc " dar nu mi-am dat seama că mă înşeli.

            ultima dimineaţă.

mă uitam în oglindă.eram transpirat. mă uitam fix în ochii tăi de sticlă. deveneam narcotic. încercam să mă stăpânesc. încercam să-mi cos mâna de trup, piciorul şi capul de trup, pe restul le pierdusem. dimineaţa era prea călduroasă. încercam să mă cunosc.

            tu erai reflecţia mea, tu erai în mintea mea.

            te chem să-mi spui " te iubesc ". te priveam cum îmi coşi inima de trup, cum încerci să vindeci cicatricile, cum sperai să nu mori.

vanilie

de Adrian Suciu

e secetă rău
plouă atât de scurt
de parcă s-ar masturba un înger.
răstignit în sudoare citesc de la tine. "nu
mă cunoşti îndeajuns:
sunt femeia care n-aduce apă de două ori.
sunt tânără în sensul că sunt tânără.
sunt inedită ca o expoziţie de gări demolate."

iar eu sînt înţelept: prietenii se duc dracu'
casele se duc dracu' livezile se duc dracu'!
(mirosul pruncilor crescuţi printre nuci
mai spânzură o vreme de fostele crengi
ca aroma vaniliei în tăvile goale).

lucruri

de Adrian Suciu

morţii plâng viii. înspre margine
stăm noi
înşurubaţi în zilele noastre mustind de şmenari ai sorţii
şi călugăriţe la negru. lucrurile sunt utile
ele trebuiesc neapărat mutate dintr-un loc într-altul.
ele trebuiesc măsurate.

pentru mutatul lucrurilor e nevoie
de strategii e nevoie de spaţiu.
lucruri care zăngănesc şi sfidează praful.
suntem gestionarii marilor depozite contabilităţile noastre
sunt inevitabil fictive. în unele dimineţi
inventăm evidenţe perfecte borderouri fireşti.

ce nu scriem noi nu există.
putem eventual presupune că-ntr-o margine
oarecare morţii numără viii.