~ Ştefan Bolea - Radiografia unei societăţi în transformare ~ Daniel Stuparu - Iniţierea sau succesul ~ Ormeny Francisc - Shape of Despair: Dreaming, Waiting, Counting Demons ~ Ştefan Bolea - Epistemologia cuantică şi metodologia transdisciplinarităţii ~ Marius Cristian Ene - Transdisciplinaritatea ~ Marius Iulian Stancu - Pier Paolo Pasolini sau existenţa teoremă ~ Sorin-Mihai Grad - Oglinzi amestecate ~ Amita Bhose - Patosul cosmic. Eminescu - Brâncuşi - Al-George ~ Sorin-Mihai Grad - "4 proze science fiction" de Victor Martin ~ Petrişor Militaru - Un nou număr al revistei "SpectActor" ~ Semnal: George Vasilievici - "Yoyo" filosofie Radiografia unei societăţi în transformare [Andrei Marga – Diagnoze. Articole şi eseuri, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008] de Ştefan Bolea Ultima carte a profesorului Andrei Marga, Diagnoze. Articole şi eseuri a apărut în aprilie 2008 la Editura Eikon. Ea adună laolaltă tezele filosofului clujean susţinute la diverse conferinţe, publicate în presă sau predate la Şcoala doctorală Paradigma Europeană. De la început, autorul atrage atenţia asupra metodologiei diagnozelor: „diagnoza: determinarea precisă a stării, la rigoare patologice“ (6). În articolul Timpul diagnozelor, este oferită următoarea completare: „La noi diagnozele nu sunt frecventate, precum în alte ţări, aici fiind mai mare separarea între cei ce iau decizii şi cei ce caută să cunoască societatea ca societate“ (161). Această metodologie vine din tradiţia teoriei critice a Şcolii de la Frankfurt, după cum se poate observa din cartea lui Finlayson despre Habermas: „Horkheimer a susţinut că o teorie critică trebuie într-adevăr să fie critică. Ceea ce înseamnă că teoria are două scopuri principale normative, cel de diagnoză şi cel de remediu“. La Andrei Marga, ambele laturi ale teoriei critice sunt valorizate, după cum se vede din articolele Diagnoză şi prognoză?, Cum să creăm creatori?, Actualitatea teologiei, dar în special faţeta diagnozei este reliefată pregnant mai ales în capitolul I, Societatea actuală. În acest capitol, Andrei Marga dezvoltă douăsprezece diagnoze ale societăţii actuale, ce aparţin unor filosofi şi sociologi contemporani sau pornesc de la propriile sale premize. Avem, astfel o societate asimetrică, una prin care se manifestă vidul, o societate cinică, o societate haotică; avem, de asemenea, societatea minciunii, cea postseculară, cea invizibilă, societatea cunoaşterii, societatea mediatică, societatea riscului, cea a turbulenţei şi, în sfârşit, cea nesigură. Voi aduce amănunte suplimentare despre patru din aceste diagnoze, amintindu-l în primul rând pe Gilles Lipovetsky, care în L’ère du vide. Essais sur l’individualisme contemporain (1983), insista asupra pericolului individualismului excesiv, care tinde spre anomie, descriind o societate prin care se manifestă vidul. „Viaţa în societate nu mai este resimţită acum ca un ansamblu de obligaţii şi reguli ce tensionează conştiinţa, ci mai curând ca ocazie de etalare, fără reţinere şi fără răspundere, a ceea ce individul crede că-i convine. Fiecare a devenit, între timp, un Narcis, aceasta fiind sigla cea mai caracteristică a vremurilor de acum“ (19). Trebuie spus că Lipovetsky şi-a continuat critica societăţii contemporane cu volumele Le bonheur paradoxal. Essai sur la société d'hyperconsommation şi La société de deception, primul dintre ele tradus şi în româneşte, anul trecut, de Polirom. Andrei Marga mai aduce în discuţie diagnoza lui Sloterdijk, a cărui carte Critica raţiunii cinice (1983) a creat discuţii şi în ţara noastră. Filosoful german se înscrie în marea tradiţie a criticii iluminismului, observând instrumentalizarea şi reificarea relaţiilor umane. „Ceea ce a rezultat din măreaţa cultură a iluminismului, adusă la sistematizare exemplară în Critica raţiunii pure (1783) a lui Kant, este proliferarea cinismului. Nu a rezultat o societate luminată a fiinţelor raţionale, ce-şi respectă reciproc identitatea umană, ci instrumentalizarea (transformarea până la urmă în obiect de schimb) generalizată a celuilalt“ (23-24). Una din diagnozele favorite ale profesorului Marga este cea a unei societăţi postselculare, aceasta fiind propusă, printre alţii, de Klaus Eder şi Habermas: „Secularizarea a separat funcţionarea statului de religie, dar motivarea oamenilor nu numai pentru a folosi democraţia, ci şi pentru a apăra şi promova democraţia ca formă de viaţă, este vizibil în suferinţă. (...) Religia nu mai rămâne o chestiune a vieţii private, cum s-a mai putut spune la începutul secolului XX, ci devine o chestiune de interes public, iar poziţionarea în raport cu Dumnezeu devine parte a culturii civice a democraţiilor înseşi“ (38-39). Interesantă ipoteza postsecularizării, ea fiind folosită din plin în dialogul incitant dintre Rorty şi Vattimo, publicat în 2005 sub titlul The Future of Religion. Andrei Marga revine asupra diagnozei postseculare în articolul Actualitatea teologiei, postulând chiar ideea unei cotituri religioase: „Europa a intrat într-o cotitură religioasă, care aduce (...) răspândirea sporită a religiei în epoca celei mai ample expansiuni a cunoaşterii ştiinţifice. (...) Oamenii trăiesc în mai mare măsură, decât oricând, în perioada postbelică, sentimentul volatilităţii politicilor şi a administraţiilor ce le gestionează inevitabil viaţa şi-şi reclădesc valorile dincolo de acestea, pe un plan ancorat în transcendent“ (327). Mai trebuie amintită diagnoza societăţii cunoaşterii, propusă de filosoful clujean, care se defineşte în raport cu caracterizarea tot mai întâlnită, cea de societate a informaţiei: „Dacă numim producerea de concepte cunoaştere, atunci putem spune, cu siguranţă, (...) că am intrat în „societatea cunoaşterii“. (...) Spre deosebire de societăţile informaţiei – ce au o tendinţă imanentă spre uniformizarea abordării soluţiilor - societăţile cunoaşterii sunt posibile cultivând diversitatea abordărilor şi [a] soluţiilor“ (46-47). În continuare, discursul profesorului Andrei Marga se centrează pe diferite probleme de actualitate. Societăţile din Europa de Est au fost tradiţional „închise“, nu „unidimensionale“, cum le caracteriza Marcuse pe cele occidentale. Aflăm mai multe despre acest subiect, care nu poate fi considerat depăşit nici astăzi, în Deschiderea Răsăritului: „Societatea închisă a însemnat, în cazul socialismului răsăritean: economie controlată de stat, în dauna proprietăţii private şi a mecanismelor pieţei; administraţie centralizată a bunurilor şi disciplinarea birocratică a cetăţenilor; dominaţia unui partid politic, care s-a legitimat prin revendicarea unei misiuni istorice; şi cultură formală“ (106). Cele mai stringente probleme ale societăţii româneşti actuale sunt, în opinia filosofului Andrei Marga, cele legate de politică şi educaţie. În articolul Despre înţelegerea politicului avem un portret izbutit al clasei politice, care dispreţuieşte definiţia aristotelică a politicii, înţeleasă ca prelungire a moralei şi pentru care chiar şi machiavelismul este prea subtil. „[Politica actuală din România] este (...) în fapt o politică în care se asumă că este nevoie mai ales de şefi, o politică în care statul este redus la o asociaţie, o politică în condiţiile subdezvoltării gândirii politice şi ale ignorării interesului public, o politică ce operează cu înţelegeri depăşite ale democraţiei şi este lipsită de proiecte. (...) Gândirea politică este covârşită de calcule egoiste de scurtă bătaie, mai mult pecuniare, şi de carenţele culturii politice. (...) Politicianul se interpretează pe sine şi este văzut mai curând ca şef“ (222). Referitor la capitolul educaţie, Marga remarcă mai ales prin prisma experienţei sale de ministru al educaţiei (1997-2000), cu apetenţe de reformator, că „România prezintă un evident declin al competenţei administrative, care a antrenat declinul reformei educaţiei şi scăderea calitaţii şi a competitivităţii studiilor universitare“ (393). Se observă, de asemenea, carenţele structurale ale Legii învăţământului preuniversitar din 2006 („dacă citim atent articolul care fixează finalitatea învăţământului românesc, observă, că termenul învăţare este omis“ – 387), remarcându-se că între 2001 şi 2006 s-a produs o contrareformă în învăţământ (405). În articolul Cum să creăm creatori? se amintesc cauzele marasmului socio-economic în care se zbate România („imaginea distorsionată, ideologia autoflatării, dispreţuirea disciplinei efortului, egosimul, inadecvarea persoanelor din viaţa publică, demisia morală a intelectualilor“ - 294) şi se postulează o soluţie radicală şi de bun simţ, pentru a depăşi vlăguirea generală: „Nimeni nu poate ieşi din sărăcie cu muncă mai puţină şi nici o ideologie nu ar trebui să scutească de muncă“ (295). Această etică a muncii este decisivă, revenind pe parcursul volumului: „Este nimerit să ne reamintim ceea ce spunea un eminent economist canadian: ‚cred cu tărie în noroc, dar găsesc că, cu cât lucrez mai mult, cu atât am mai mult noroc’ ” (478); „... maxima pe care Rilke o prelua de la Rodin: il faut travailler toujours (trebuie lucrat continuu)“ (514). Trebuie remarcată relativa ei noutate în spaţiul românesc, care este mult prea obişnuit să-şi extragă un Lebensphilosophie din indolenţă, plictiseală şi ataraxie. Interesante şi instructive pentru studenţi şi doctoranzi elementele de propedeutică pe care le delimitează Andrei Marga în Ce rămâne cu doctoratul?, cât şi maxima lui Iuliu Haţieganu, ilustrată în articolul Ce este de făcut în cercetarea ştiinţifică?, care ne responsabilizează astăzi: „anvergura unei universităţi se măsoară în ipotezele, teoremele, teoriile ce ies din laboratoarele ei“ (424). Mai este de amintit răsturnarea pragmatică a unui clişeu, care analizat la rece, se dovedeşte defetist („important e să participi“), evidenţiată de Marga în capitolul său despre filosofia fotbalului: „Aş pune în joc o distincţie care în cultura, nu doar sportivă, de la noi este prea slabă sau prea des uitată. Este vorba de distincţia dintre a participa la o competiţie şi a câştiga, dintre psihologia participării şi mentalitatea câştigătoare. La noi prevalează, în marea parte a domeniilor de activitate, psihologia participării“ (508). Mentalitatea de învingător ne spune că este esenţial să câştigăm; mai mult, se presupune prin enunţarea acestui distinct obiectiv, că ajungem la victorie doar printr-o intensă pregătire programatică, care se hrăneşte din disciplină şi continuitate. Diagnozele merită parcurse, pentru că oferă un tablou al societăţii româneşti contemporane în raport cu „noile“ sale confruntări europene, descriu modalităţile în care democraţia şi teologia intră în contact, relevă problemele educaţionale ce trebuie soluţionate urgent dar şi pentru alte episoade pitoreşti, care fac lectura antrenantă (de exemplu secţiunile despre Rorty, Pamuk şi cardinalul Ratzinger). literatură Iniţierea sau succesul de Daniel Stuparu Romanul Tandru şi rece, semnat de Felix Nicolau (Cartea Românească, 2007) este o apariţie curioasă. Din păcate, nu în sensul cel mai constructiv al termenului (asociat bunăoară romanului gotic). Încă de la apariţie, ghinioanele par a se ţine lanţ de această carte, începând cu prezentarea dezastruoasă de pe situl editurii* şi nefericitul titlu, până la comentariul de pe coperta IV, semnat nu de un critic cu greutate, ci de un… poet (Robert Şerban). Dar să detaliem: pe prima pagină a sitului editurii, cărţii îi este asociat comentariul dedicat unui alt volum, iar pe cea personală, prezentarea de pe coperta IV este postată de două ori (!?). Revenind la volum, titlul ascunde un oximoron monstruos, e ca şi cum ai spune “brunet şi şaten” sau „înalt şi scund” despre aceeaşi persoană. (Până şi James Bond era când tandru, când rece, dar nu în acelaşi timp.) Cu totul altceva este o sintagmă de genul “sombru şi regal” (Eminescu). Recunosc însă că faţă de “Lapte gros”, titlul iniţial al cărţii, “Tandru şi rece” are parcă un chip ceva mai uman. Cât despre comentariul de pe coperta IV, să lăsăm semnatarul să grăiască, limpede precum uleiul Valvoline: „Ce roman turbo, cu poveşti aiuritoare, pline de vertijuri şi personaje care mai de care mai sărite din ramă - de la cititori de Heidegger şi Dante până la fete iubitoare de medii şi media - e acest Tandru şi rece! Felix Nicolau şi-a ‘tunat’ cartea cu tot ce trebuie: umor, sex, pagini de jurnal... intelectual, dar şi dese întâlniri de gradul III cu ‘sofisticata civilizaţie românească’. Mai sunt acolo o poveste de amor şi-un drum pe la spitalul de nebuni, aşa că puneţi-vă centurile de siguranţă, dacă nu vreţi să zburaţi din scaun în timpul lecturii!“ Un roman “turbo” deci, “tunat”, cu pasageri care trebuie să-şi pună “centurile de siguranţă” dacă nu vor să “zboare din scaune”. Am nimerit bine pe situl Cărţii Româneşti sau am ajuns din greşeală la ProMotor? Sau poate la ProSport, pentru că volumul abundă nu doar în episoade “automobilistice”, ci şi în poveşti (“aiuritoare”, cum le spune Robert Şerban) din arealul “fotbalistic”: Steaua, Dinamo, Rapid, Mutu, Rădoi sau Stelea sunt cu toţii bineveniţi în paginile acestui “roman”. Poate că autorul şi-a ratat vocaţia şi se făcea mai bine redactor sportiv la vreuna din gazetele centrale. E păcat! Lăsând gluma la o parte, să vă spun un secret (fie el şi al lui Polichinelle), dacă e să stăm strâmb şi să judecăm drept: adevărul e că autorul nost' are real talent narativ. Singura mea nedumerire este, de ce îşi iroseşte dumnealui talentul cu subiecte minore, de ce strică cu atâta obstinaţie orzul pe gâşte. Cred ca a venit vremea ca stimabilul scrib să depăşească faza exerciţiilor de stil, ne-a demonstrat (fie şi prin această carte) cu vârf şi îndesat că are deja condei. Altfel, această „încremenire în proiect” ascunde fie teama de a fi insuficient de convingător, fie o tragică lipsă de conţinut ideatic, un vacuum interior pe care încearcă să îl suplinească prin artificii formale. Aşteptam deci în continuare - timp ar mai fi, al nostru Dichter e încă june - marea operă, aperta au ba. Pentru că, aşa cum (îmi) spunea cândva Andrei Pleşu, până la urmă trebuie să te decizi: ce vrei de fapt, iniţierea sau succesul? Dar poate că autorul a ales deja. # * La momentul redactării textului aşa se prezenta situaţia, remediată pare-se între timp. muzică Shape of Despair: Dreaming, Waiting, Counting Demons de Ormeny Francisc “I never really sleep, I just lay there in my bed dreaming of the day when everyone is dead” [Alice Cooper “Vicious young Man”] Întunericul crescu şi mai prăpăstios pe zi ce trecea şi părea clar a creşte direct din spatele acelei prietenoase şi totuşi goale priviri. Diavolul se plimbă ca un luptător mizantrop şi nobil prin câmpiile de carne şi plasmă ale fricii sufleteşti, pe care astfel le ia în posesie (ceva în genul lui Darkthrone “To walk the infernal fields”). Diavolul e ca şi femeile (care îţi borăsc continuu  pe la guler, în jos, pe spate, pe sub cămaşă, cicatricile vechilor tânjiri-jinduiri sub formă de viermi morţi, ca să-ţi dea doar pentru o clipă senzaţia înşelătoare că distanţele vor risipi în ele vocile şi că te vor salva - dar depărtările se arată de fiecare dată perfide), e un suflet de carne şi de mătase care poartă în el sămânţa nebuniei silvo-cremoase, a dezintegrării nenaturale a virilităţii. Cu singura diferenţă că, cu femeile se risipeşte pur şi simplu, cu el se transformă în tabloul dement (periculos) de ilar al celui mai nebun şi haios pictor. Spre deosebire de femei, el vine întotdeauna din interiorul vortexului-abis înspre tine, nu se ştie niciodată cu ce intenţii. Întunericul a fost păstrat cu grijă (odor şi bastard în acelaşi timp) în casa mea fără viaţă ori cu sevă ce pulsează regresiv, parcă pentru a aduna disperat înapoi în vortex ceea maşinăria vieţii a avut nebunia/generozitatea/neglijenţa să risipească. Mi-am dat seama că ascult “Down into the Stream” de la Shape of Despair. Acum ştiu sigur că stau curajos şi mă uit drept în ochii vortexului  unde se urzesc toate relele (unele jucăuşe, bune şi necesare, altele hârci cărora le pute gura) ce aveau să se joace cu mine cu nebunia imprevizibilă a ielelor. E nevoia de a gusta estetica morţii (“Până-n fund băui voluptatea sorţii nepieritoare” cum zicea Eminescu) cu intuiţia că este cea mai tonică dintre toate, e condamnatul la moarte ce sălăşluieşte în fiecare dintre noi: chiar dacă soarta l-ar fi desemnat pe altul, el e tot totdeauna atât de disperat încât s-ar fi oferit singur să-l înlocuiască.  Orice ai spune sau ai face, totdeauna o parte din tine ramâne în urmă şi se uită la cealaltă cum se compromite. Nu e nici măcar balta lui Minulescu în care putrezesc sper(m)anţele ci e mai degrabă fântâna-coşmar a lui Narcis din care te priveşte înapoi vermina din tine ca o calugăriţă gata pentru carne. E ca şi cum Ielele ar fi adus din tine la suprafaţă cea mai cumplită larvă carnivoră pe care te-ai chinuit s-o confunzi atâţia ani cu anomalii intestinale… însă capul viermelui se agita şi se răsucea acolo, în uterul tău cel mai tainic iar tu, în vidul tău o ştiai (vidul tău ce lumina blasfemic şi gol-transparent întunecimile tale sacre), o presimţeai şi acum îl vezi clar. Îi vezi punctul-negru-cap şi carnea albă a spatelui său cum înaintează şi se retrage diabolic înapoi în carnea poroasă a plămânului-tău-suflet. Odată am discutat cu tata după ce şi-a scos o măsea şi l-am întrebat dacă a curs sânge când i-a scos-o. Mi-a răspuns iritat:  “La ce extracţie nu curge sânge? Chiar eşti tâmpit sau de ce mă mai întrebi asta?” Apoi m-am gândit în sinea mea: ”Oare la extracţia sufletului din corp, curge sau nu sânge? “ Ascult “Woundheir” şi am senzaţia că mi se face o extracţie stomatologică a sufletului pentru a se scoate preţioasa ură din mine ca veninul din şarpe şi a se păstra ca antidot de lux. Woundheir… versuri Wound was the heir, the ruler within fire. Closed my page, as hatred reigned higher. I did notice a knife and hills covered with blood, was I the one who's life is most precious to this new "god". Indeed I must be loved, for i killed many. Thousands i opened with highest fashion, pain didn't spare any of these pitiful humans, that the whole earth is covered with tempest and storm of urbans. Lay bleeding and kissing my beloved feet. Shall i not wait for the greatest hour when this god sees the bloody shower În pădure, în ceaţa balsamică ce înmiresmează cu aromă de conifere, ferigi şi muşchi frigul-brumă de noiembrie, cu venele de la picioare îngheţate, păşesc pe creaturile din sol. Sunt călătorul singuratic ce-şi caută un loc de odihnă în aceste păduri reci şi răcite ştiind că căderea mea îi va aduce pe Ei înapoi şi-i aştept, de ce să nu recunosc? Câteodată mă lipesc de pământ să le ascult nevoile pentru că ştiu că vor veni. În acest întuneric şi frig ei zboară încet, învăluitor. Ei ademenesc şi viermuiesc Ura din mine la suprafaţă, şi Ura crescu mai mare şi tot mai mare -până când mă privi ochi-în-ochi în materialitatea ei de la înălţimea şi cu gabaritul Monstrului din Loch Ness, şi totuşi cu albul corpului şi negrul ochilor şi  al nărilor viermelui-copil din Eraserhead… e ruptă ca şi el din propria-i goliciune şi cu aceeaşi frenezie a spumei albe ce creşte cu plăcere aproape culinară din ea însăşi. Sunt eu acela a cărui viaţă a fost cea mai preţioasă pentru acest nou“zeu”? Într-adevăr, trebuie să fiu iubit, pentru că am omorât o mulţime, i-am deschis cu cuţitul meu la stil mare şi în cea mai “cozy” modă cu putinţă şi m-am simţit ca în uter când o făceam, la fel de confortabil ca atunci când te bagi într-un pat călduros după o zi de umblătură şi după o seară friguroasă în care ai fost îmbract prea subţire. Să aştept sau nu oare marele ceas când această divinitate va vedea duşul de sânge pe care l-am făcut în jurul meu?  Delectarea de a-mi propaga ura şi setea de sânge funcţionează ca o extensie a privirii fizice a ochiului minţii… cu aceeaşi capacitate de a acoperi spaţii immense în nanosecunde.  Chiar şi atunci când nu e prezentă o simţi privind din întuneric şi transformând orice “vânat” într-un nou supraveghetor pentru ca nu cumva ura să se risipească… descentralizarea forţată a doi iubiţi bacovieni pentru o mai bună repartiţie a angoasei. Ura mea are privirea apoasă a nebuniei feminine isterizate. Ca şi apa, aceasta e peste tot şi nicăieri, curgând continuu, inundând orice spaţiu, erupând cu violenţa şi prospeţimea unui izvor acolo unde te aştepţi mai puţin, luând mereu noi forme. Ura mea e diapozitivul de la care se face proiecţia femeii fatale, mâncătoare de bărbăteă. ...in The Mist versuri Slow mine feet are, frozen their veins. Still closing helplessly afar, waking the creatures within. I am a lonely traveller, awaiting to sleep eternally. Under those cold woods, as my fall brings them. Shadows of their wings, as howling their pleeds. Wounded, i lay on ground listening their needs It's dark and cold and they fly slowly the way they were told. To feast mine fleshly dreaming. And they know surely, they raped mine soul. Odată ce monştrii ţi-au violat sufletul (alias te-au infestat cu esenţa lor de o calitate divină a forţei) sufletul ţi se transformă într-un fluture de noapte ucigaş proaspăt ieşit din pupă ce încearcă să-şi prindă, să-şi înăbuşească şi să-şi ucidă prada. Conştiinţa de sine se naşte doar în urma confruntării permanente cu acest monstru, dar, ATENŢIE! doar în momentul în care ucizi ce-ai creat în el, în loc să ucizi ce-a creat el în tine… ceea ce ar fi mult mai simplu şi convenabil pentru tine (ca şi cum ai provoca un avort într-o tipă cu care nu vrei să ai un copil, prin pură şi demonică telepatie). Down into the streams versuri A)This day travels within dense mist and woke this clearer sight as the birth of the night were seen...B) though my mind wandered like a stream beside, carressing a sigh... fading afar... closing me in, to astray. A) Îmi dau seama că vremea asta rece nu se va schimba niciodată, că m-am născut cu pădurea cu frig rece-nordic şi ceaţă balsamică în suflet. Privesc fascinat cum Ziua călătoreşte prin ceaţa groasă spre crepusculul cu lumină difuză. În vemurile arhaice Dragonii vânau oameni. Oamenii îi vânau şi ei ca să se apere. Dragonul avea o vedere foarte bună ziua şi una excelentă noaptea. Dar avea probleme cu văzul la apus, din cauza luminii difuze. Atunci devenea vulnerabil şi era singurul moment al zilei când putea fi vânat. Crepusculul e ora magică, ora în care Zeul poate fi atacat şi înlocuit, şi înţeleg de ce Ziua înota grabită în laptele de ceaţă spre ora promisă în care totul devine posibil. Car în mine seminţele groazei în chiar infinitatea viselor până când totul păleşte ca priveliştea pe care tocmai am lăsat-o în urmă şi până când mă arunc satisfăcut si plin de ceaţă-lapte în plămânul-suflet… în torent. Toate lucrurile şi toate forţele converg în cele din urmă într-un singur punct [VORTEX] şi prin mijlocul lui trece un torent. Sunt posedat şi bântuit de ape… Vântul se gudura şi-şi trecea voluptuos carnea de larvă grasă printre copaci împingându-i într-o parte când trecea printre ei, iar ultimele licăriri de lumină dansează graţios în trecerea lui încercând să mai uşureze cumva-ceva din această povară neagră de presimţiri de ploi cu picături de noroi rece în loc de picuri de apă… de faţă înfăşurată în frunze ca în cagulă şi cu rădăcini de feriga crescute în carne. Mă întreb dacă stânca urăşte vântul şi apa pentru că o macină; dacă aşchiile şi colţurile ei ascuţite sunt sau nu expresia urii ei - dacă aceste ascuţişuri sunt ura care îi dă speranţă stâncii, care o încălzeşte pe dinăuntru. Dacă e aşa, atunci înseamnă că suntem salvaţi şi că Literat-Ura trebuie să fie cât mai demonică cu putinţă; să fie dovada vie că nu degeaba “la început  fost cuvântul”. Dacă e aşa, ura trebuie studiată în cadrul unor cursuri speciale în universităţi. B) Ce interesante gânduri am ajuns să am: mi-am dat seama că englezii ştiu ei ce ştiu când spun “to fall in love” (sau “to fall for her”) şi niciodată “to raise in love”, că toamna la ei se confundă cu căderea – “fall” pentru ambii termeni, că frunzele şi verbul  “a pleca” folosesc aceeaşi formă… adică niciodată n-am înţeles dacă piesa de la Evereve “Autumn Leaves” înseamnă  frunze de toamnă sau că toamna pleacă... Forţa demonică  provine din necunoaşterea primejdiior şi din disperarea fascinaţiei mistice ce emană din contemplarea lor, din sondarea imaginativă a posibilităţilor de a-ţi crea o aură iconică după ce ai ajuns la un soi de înţelegere cu ele. Cum spunea şi Gide,  în artă contează numai puritatea iar puri sunt numai aceia care se avântă spre necunoscut. Nu descoperi pământuri noi dacă nu accepţi să pierzi din vedere, pentru o vreme, orice ţărm. Omul mediocru nu navighează decât pe lângă ţărm. Despre deşeuri nu se poate spune că navighează pe lângă ţărm… ele plutesc pur şi simplu pe lângă ţărm - valurile aruncându-le obsesiv pe plajă… de parcă Oceanul, îngreţoşat de ele, nu le mai vrea în apele sale. Impulsul de a ucide poate fi făcut să ajungă punctul culminant al artisticităţii suspendat în nebunia-i orgasmică (“Suspended in tribulation” cum zic cei de la Suffocation), context în care numai o ferocitate devotată poate produce faptele mari, iar  stăpânirea de sine nu vine din tărie de caracter ci din insuficienţă temperamentală. Vocalul de pe “Shades of….” care, nu ştiu de ce dar nu cred că e acelaşi şi pe “Angels of Distress” ori “Illusion’s Play” îţi dă adesea impresia că acolo cântă Diavolul însuşi şi nu un om, te trage efectiv după el în inima pădurii întunecate unde o viaţă organică absolut infernală pulsează, peisaj descris perfect de Eminescu: “Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase (...) Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă (...) Ale crinilor potire sunt ca urne de argint (...) Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave”. O adiere răcoroasă curăţa foioasele de frunze şi lustruia acele coniferelor. Eu mă uit acum în chiar ochii abisali ai acestui nou descoperit Diavol silvatic cu mâini, piept, burtă şi cioc de stâncă ce emană înspre mine mirosul şi gustul de piatră roasă de ape şi înţepată de vânt şi-mi dau seama că am mai văzut imaginea asta de o mie de ori înainte, că mă uit la ceea ce am fost înainte să mă nasc… la ceea ce am văzut nopţi în şir în faţa ochilor când mă trezeam dimineaţa şi nu ştiam dacă am visat ceva sau nu în noaptea aia, când aveam impresia că nu am visat nimic în noaptea aia, când nu reuşeam să-mi aduc aminte cu exactitate ce am visat în noaptea aia şi mai ales când nu puteam să-mi dau exact seama dacă am dormit noaptea sau doar am levitat. Era tot timpul acolo, în acea oboseală bizară care se naşte din nesomnul-somn. Mai ales într-o dimineaţă murdară i-am văzut practic chipul clar. A fost un vis-în-vis: mă trezesc, îmi fac dieta obişnuită de fiecare dimineaţă, dar deodată observ că ceva nu e în regulă în cameră… e deosebit de întuneric, ca în cea mai neagră dimineaţă de toamnă cu putinţă, un nor e absurd de aproape de fereastră, vântul bate prin geamul deschis şi-mi bagă frunze mânjite cu noroi înăuntru - deşi în mod normal am plasă de ţânţari acolo şi niciun fir de praf nu ar putea pătrunde astfel, văd o vrabie pe covor încercând să-şi facă acolo propria-i subterană. Apoi mă trezesc din nou şi de data asta e pe bune. Prima trezire a fost falsă. Chestia asta ciudată bagă groaza în mine mai mult ca orice. Mă face să mă simt la discreţia unor forţe parşive… ca şi cum nu mai am niciun control asupra realităţii. Atunci nu pot să zic că am văzut, dar am simţit cel mai clar că-i văd chipul. Hidoşenia odăii şi vocea mea fără timbru, fără căldură, fără inflexiuni, fără relief - pe care am avut-o atunci când vorbeam singur - mi-au spus că era acolo şi că rânjeşte ironic. Accept realitatea când vine în sprijinul ideilor mele, ca o dovadă, nu însă şi când le precede - atunci ştiu că e mâna Lui la mijloc. Mi-am dat seama că ăla a fost punctul limită în care nu mai exista nimic; că aproximativ cu o oră mai devreme aş fi putut scăpa în fericirea naivităţii şi a inconştienţei. Aş fi putut chiar să cred că nu mai există şi alte prezenţe, că sursa Răului e în exterior şi nu în mine. Apoi am fost foarte furios şi mi-am condus maşina nebuneşte pentru că, practic, toată adrenalina mi se scurgea direct în rezervor. Am trăit clipa extremă când se şterg liniile din palmă, când se şterge linia de demarcaţie între fiinţă şi nefiinţă, între Răul Adevărat şi joaca de-a răul. După Huizingha asta ar fi, cred, o questie bună, pentru că joaca de-a jocul nu e fertilă, nu e creatoare de cultură. În sălbăticie, în aceste păduri neprimitoare pe care le-am purtat dintotdeauna în suflet, pe măsură ce mă depărtez de civilizaţie, simţurile mi se ascut, mă apropii de bestia din mine, ce s-a trezit din somn pentru că am lăsat-o să simtă mirosul locurilor ei. Mirosul ăsta de conifere reci şi ferigi aspre o trezeşte din somn aşa cum se trezeşte o fată dimineaţa în plin orgasm… se scoală “de plăcere”. Aici, departe (în vârful celui mai neprimitor şi sălbatic munte), numai creaturile robuste prosperă, restul e deşeu şi serveşte de îngrăşământ. Un nor se sparge într-o ploaie ascuţită de cristale de lumină. Văd cum peste coroanele arborilor pluteşte o imensă cantitate de vară rămasă disponibilă dar ştiu că cel puţin anu’ ăsta nu o mai putea avea, nu în pădurea neagră şi rece. Şi din nou Îl văd - are un mers atât de uşor încât îţi dai seama că ar fi putut să umble şi pe ape. Dar Îl cunosc prea bine şi i-am învăţat deja cinismul pe de rost. E o adevărată vermină, programată genetic să-i atace pe cei iritaţi de Ea… istericii şi schizofrenicii sunt victimele favorite ale insectelor. Fricoşii sunt victimele favorite ale Lui. Ador echivocul în orice aspect al vieţii căci ştiu că tocmai situaţiile echivoce se permanentizează cu aceeaşi implacabilitate imposibilă cu care pleoapele se închid peste privirile învinse. Totuşi, stau şi mă întreb ce este, în definitiv, Răul? Cu siguranţă e vorba de Slăbiciune la mijloc. Diavolul, dacă există, e Puternic şi foarte puţin probabil să fie cu adevărat rău (adică în definiţia creştină). Mi-e o frică cumplită de oamenii slabi. Oamenii slabi sunt în stare de orice, ei sunt incarnaţia supremă a răului. Răul lor este pur în otrava lui, mat, opac, taurin, lipsit de nobleţe. E instinctul de apărare total. Cicero nu spunea degeaba că  “Omul puternic nu ţine la viaţă”. Vreau să fiu puternic ca să nu-mi pese de răul slabilor (un avorton al Răului artisticităţii) si mai ales ca să nu mă atingă în nici un fel bastardul răului de orice fel, care este Binele (încă o dată în definiţia dogmatică, creştină). MĂ APUC DE TRAS LA FIARE ÎN CAMERA MEA. Ura e  Voinţa de Putere, e acea speranţă din om, puternică şi înfricoşătoare prin forţa abisalităţii ei, ca un Val de Adâncime ce-l simţi că urcă în/din tine, dar pe care nu vrei nici măcar să-l observi de teamă că astfel l-ai putea împiedica să se mai producă. Ura şi răzbunarea te încălzesc pe dinăuntru iar acela care a zis că “Răzbunarea e arma prostului” a fost, probabil, cel mai trist bufon din câţi au existat… Şi încă o dată o spun: privirea lui halucinantă, hipnotizantă, psihedelică, are un pas atât de uşor încât îţi dai seama că ar fi putut să umble şi pe ape şi… Da! Sunt posedat şi bântuit de ape. Un Aliman căruia i-a intrat Lostriţa în carne. filosofie Epistemologia cuantică şi metodologia transdisciplinarităţii [Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, traducere de Vasile Sporici, Junimea, 2007] de Ştefan Bolea Basarab Nicolescu, fizican teoretician la Centre National de la Recherche Scientifique din cadrul Universitatii Paris VI şi profesor de metodologie la şcoala doctorală Paradigma Europeană de la Universitatea Babeş-Bolyai, este principalul fondator al gândirii transdisciplinare. În eseul sau, Noi, particula şi lumea (prima ediţie franceză datează din 1985), republicat de editura Junimea în 2007, în traducerea lui Vasile Sporici, profesorul Nicolescu atrage atenţia asupra consecinţelor epistemologice ce derivă din revoluţia cuantică. Primele capitole servesc drept o introducere esenţială în universul cuantic, fără simplificările abuzive, ce se găsesc în majoritatea cărţilor de popularizare a stiinţei. Debutul fizicii cuantice se leagă de decoperirerea cuantei elementare de acţiune, de către Max Planck, la 14 decembrie 1900: „Cuanta lui Planck introduce o structura discretă, discontinuă a energiei. Vechiul concept atotputernic de continuitate fusese zdruncinat şi, o dată cu el, înseşi bazele a ceea ce se considera ca fiind realitate” (p. 13). Conceptele de continuitate si cauzalitate locală, profund legate între ele (p. 15), constituiau fundamentele realismului clasic. Noţiunea de continuitate este sprijinită de organele noastre senzoriale (p. 13), ajutându-ne să recompunem un tablou exhaustiv al realităţii, în timp ce cauzalitatea locală este legată de raţionalitate şi separabilitate (p. 30).  „Pentru a înţelege întreaga stranietate a ideii de discontinuitate, să ne închipuim o pasăre ce sare din ramură în ramură, fără să treacă prin nici un punct intermediar” (pp. 13-14). Raţionalitatea noastră mediană (care se bazează pe o echivalare dintre datele senzoriale si propria percepţie) este incapabilă să conceapă o situaţie de acest gen – anticipând, asta înseamnă că există o cezură între nivelul de Realitate macrofizic şi cel cuantic. Celălalt concept-cheie clasic, cauzalitatea locală are la bază o altă obişnuinţă a raţionalităţii noastre: cea de a discerne, a clasa, a separa.  Este mai uşor sa preiei dominaţia asupra unui obiect, a-l cunoaşte in sensul hard al cartezianismului, daca îl desparţi în suma determinatelor sale. În acest sens, în cursul său de la Universitatea Babes-Bolyai, Basarab Nicolescu observa ca „lanţul de cauzalitate fundamentează gândirea raţională” (Metodologie, C3, aprilie 2008). Pentru a înţelege sensul neseparabilităţii cuantice, este citat Bernard d’Espagnat, care defineşte astfel conceptul: „Prin neseparabilă trebuie să înţelegem că, dacă vrem să concepem în această realitate părţi localizabile în spaţiu, atunci dacă unele din aceste spaţii au interacţionat după anumite moduri definite într-un timp în care ele erau apropiate, (ele) vor continua să interacţioneze...” (p. 30). Neseparabilitatea poate fi recunoscută şi din punct de vedere cosmologic, deoarece „toate părţile universului nostru au fost în contact la începutul big-bang-ului” (id.). Ambiţia majoră a fizicienilor constă în unificarea interacţiunilor într-o singură teorie, ideea dominantă a unificării fiind căutarea simetriei (p. 67). Abdus Salam, laureat al premiului Nobel în 1979, remarca in L’Unité des quatre energies de l’univers: „Toate formele de energie se reduc în esenţă la una singură. Formele care s-au manifestat – cele ale interacţiunii electromagetice, tari, slabe şi gravitaţionale- sunt toate manifestarea unei singure forme de energie.” (p. 66-67) Unificarea interacţiunilor slabe şi electromagnetice a fost formulată în 1967 de Abdus Salam si Steven Weinberg, fiind confirmată prin descoperirea bosonilor verticali în 1983-1984. Teoriile de grand-unificare, propuse de Howard Georgi şi Sheldon Glashow în 1977, incearcă să lege trei interacţiuni: electromagnetică, slabă şi tare. Numita unificare are loc „la o energie fabuloasă (de 1015 ori mai mare decât energia coresunzând masei protonului). […] Această energie corespunde unei distanţe infime (10-29 cm): dacă protonul ar fi la fel de mare ca Soarele, aceasta scară de unificare ar fi cea a unui fir de praf” (p. 70). Exista doua opţiuni, pe care Basarab Nicolescu le aminteşte în cursul sau: “fie se descoperă o teorie de unificare generala, care va cuprinde şi interactiunea gravitationala, fie unificarea are o limită, dată de incompleitudine” (Metodologie, C4, aprilie 2008). Câteva consideratii despre rolul fizicii în raport cu celelalte discipline sunt utile acum: “Fizica este o ştiinţă tânără: ea nu apare ca disciplină distinctă decât în jurul anului 1500, o dată cu Renaşterea. Totuşi, câteva secole mai târziu, la începutul celui de-al treilea mileniu, are pretenţia să dobândească statutul unei teorii a Totului. […] Ambiţia este clară: construirea unei teorii simple si fără parametri liberi care ar reprezenta, în asociere cu matematica, fundamentul conceptual al piramidei tuturor disciplinelor ştiinţifice” (p. 82). Sfântul Graal al fizicienilor (expresie folosită de Leon Lederman in cartea sa The God Particle) ar fi unificarea teoriei relativităţii generale cu cea a mecanicii cuantice. Este interesantă această pretenţie a fizicii în plin post-modernism, în care accentul se pune pe fragmentare, disipare si super-specializare. Dau un singur exemplu – pretenţiile filosofiei, de pilda, sunt mult mai modeste. Pe de o parte, disciplina filosofiei seamănă cu istoriografia, colecţionând într-un mod mai degrabă necritic si declamativ diversele tematizări ale “adevarului, binelui sau frumosului”, izolandu-le din contextul temporal şi mai ales, dezgolindu-le de relevanţa pe care o au faţă de Zeitgeist-ul prezent. Pe de altă parte, filosofia prezintă distinctive caracteristici ancilare, promiţând să devină o ramură a retoricii (sau a unei gândiri bazate obsesional pe comunicare, argumentare juridică sau politica). Astfel, filosofia este fie demonetizată, devenind o colecţie de adevăruri convenabile, aproape triviale, fie marketizată, cautând să supravieţuiască în mediul academic, prn compromisuri ne-elegante oferite epistemei comunicării. Fizica nu vrea să abdice de la teleologia sa ambiţioasă şi este susţinută şi de rezultatele sale practice, care sunt mai greu de evaluat în disciplinele umaniste. Datorită complexităţii fizicii cuantice şi a posibilităţilor epistemologice ce decurg din revoluţia cuantică, Basarab Nicolescu speculează că „fizică fundamentală […]  pare a-şi schimba natura, ca disciplina. Ea se orienteaza tot mai mult spre un domeniu de interfaţă între matematică si metafizică“ (p. 102). Filosoful-fizician observă, de asemenea, urmatorul aspect:  „Este totuşi paradoxal sa remarcăm că fizica cuantică ocupa un loc cu totul neînsemnat în gândirea sistemică actuală…” (p. 138). Datorită super-specializării, există un adevărat divorţ între discipline, de aceea dialogul dintre o filosofie a ideilor (concepută ca o radiografiere a mentalului) şi fizică, biologie sau matematică este deseori refuzat. Bineinţeles, este mult mai comod ca o singură disciplina sa deţină un adevărat monopol al realtatii, decidând că toate celelalte discipline sunt aproximări discursive sau traduceri inoportune ale realităţii date – ceea ce duce la o autocraţie disciplinara, ce exclude din start orice conversaţie între diversele ramuri ale ştiintei. Poate aceasta este miza filosofiei lui Nicolescu: demonstrând că nivelul de Realitate cuantic deschide drumul spre o nouă fizică (ceea ce este o evidenţă istorică), se induce ipoteza transdisciplinaritatii ca o metodologie, care poate inlocui auto-limitarea mono-disciplinară (ceea ce este un fapt predictibil). Un concept esenţial, introdus de Basarab Nicolescu, pe care l-am uzitat deja in spaţiul acestui comentariu este cel de nivel de Realitate. Întâi trebuie amintită distincţia dintre Real şi Realitate: ”Realul însemna ceea ce este, în timp ce Realitatea este legată de rezistenţa în experienţa noastră umana. Realul este, prin definiţie, ascuns pentru totdeauna, în timp ce Realitatea este accesibilă cunoaşterii noastre.” (141). O diferenţă importanta şi destul de neaşteptată venind de la un om de stiinţă, care ar putea opta, prin natura ocupatiei sale la o închidere sistematică faţă de sfera sacrului: „problema sacrului, inţeleasă ca prezenţa a ceva de domeniul realului ireductibil in lume, este inevitabilă pentru orice abordare raţionala a cunoaşterii” (p.143).  Nivelurile de Realitate, radical diferite de nivelurile de organizare, sunt „un ansamblu de sisteme aflate mereu sub acţiunea unui număr de legi generale: de pildă, entităţile cuantice sunt supuse legilor cunatice, care sunt [...] diferite de legiile lumii macrofizice. Înseamnă că doua niveluri de Realitate sunt diferite dacă, trecand de la unul la altul, exista o ruptură a legilor si o ruptura a conceptelor fundamentale” (pp. 142-145). Retinem ideea de cezură, de discontinuitate dintre nivelurile de Realitate, care ne va fi utilă şi în exemplificarea logicii lupascience si amintim ca exista (cel putin) trei asemenea niveluri: „nivelul macrofizic, nivelul microfizic şi ciber-spaţiul-timpul” (p. 142). Capitolul Viziunea realităţii si realitatea viziunii este deosebit de instructiv pentru literaţi şi constituie o buna introducere in problematica inspiraţiei ştiintifice, o tematizare la fel de izbutită ca cea oferita de Koestler in Lunaticii. Gerolamo Cardano, cel care a descoperit numerele imaginare în secolul al XIV-lea era astfel caraterizat de Lombroso in Omul de geniu: “El avea facultatea de a percepe ca obiecte adevarate şi reale toate fantomele ce i se iveau in imaginaţie.” (p. 163) Jacques Hadamard observa in Essai sur la psychologie de l’inventon dans le domain mathematique, că numerele imaginare păreau mai “apropiate de nebunie decat de logică”, cu toate acestea ele au “iluminat intreaga matematică” (pp. 162-163). Sunt menţionate, de asemenea, cazurile lui Poincaré (“Ceea ce vă va şoca mai întâi sunt aceste aparenţe de iluminare subită, semne vădite ale unei îndelungate munci inconştiente…” – p. 169) si Hadamard (“Calea cea mai scurtă şi mai bună între două adevăruri din domeniul realului trece adesea prin domeniul imaginarului” – p. 167). Basarab Nicolescu sintetizează datele într-o idee directoare: ” Există un fel de privire ce vede acolo unde conştiinta care veghează este oarbă. Paradoxal, efortul logic conştient barează calea acelei priviri, iar când încetează, informaţia atât de căutata ţâşneşte instantaneu” (p.169). Divorţul dintre ştiinţă şi religie ocupă un loc special în Noi, particula si lumea şi a constituit obiectul mai multor conferinte susţinute de profesorul Nicolescu la Bucureşti, Iaşi sau Cluj-Napoca. „Stiinta fundamentala are […] aceleaşi rădăcini ca şi religia sau arta sau mitologia. Dar, treptat, interogaţiile acestea au fost considerate tot mai neştiinţifice si gonite in infernul iraţionalului. […] Era de ajuns sa postulezi legi venite de nu se ştie unde. […] Totul era deci determinat, chiar predeterminat. Ipoteza Dumnezeu nu mai era necesară” (pp. 190-191). Omul de ştiintă devine ”un tehnician al cantitativului”, determinismul şi logica terţului exclus constituind semnele unei ”noi barbarii” (expresia ii apartine lui Michel Henry), absenţa unei corespondenţe dintre ştiintă si cultura (dintre rationalismul scentist si rationalismul cultural lărgit) fiind enunţată de Weinberg (pp. 191-200). O nuanţare a gradelor de iraţionalitate, furnizată de Gilles Gaston Granger este utilă în acest context: exista „trei tipuri de iraţional: iraţionalul ca obstacol […], iraţionalul ca recurs ca mijloc de reînnoire şi de prelungire a actului creator şi, in sfârşit, iraţionalul prin renunţare, corespunzând unei adevarate respingeri a raţionalului” (p. 209). Pentru formularea unei viziuni cuantice a lumii, există trei direcţii principale, reprezentate de Bohr (epistemologie bazată pe principiul complementarităţii), de Korzybski (fondatorul unei logici nearistotelice) şi de Stéphane Lupasco, filosof roman de expresie franceza, relativ obscur in mediul academic romanesc, care a intemeiat logica antagonismului energetic (p. 254). Principiul terţului inclus (”exista un al treilea termen T care este in acelasi timp A si non-A”) este dezvoltat de Nicolescu, prin inserarea conceptului de nivel de Realitate şi are o teleologie inspirata: „Terţul inclus logic lupaşcian este folositor pe planul largirii clasei de fenomene susceptible de a fi înţelese raţional” (p. 294). Merită remarcat faptul că terţul inclus lupascian ar putea fi studiat la Filosofie, în contextul sintezei hegeliene şi al dialecticii kierkegaardiene. Ultimul capitol al cărţii, Cunoaştere in vitro şi in vivo subliniază noutatea metodologiei transdisciplinare în raport cu orizontul pluridisciplinarităţii şi cel al interdiscipliniratităţii. Pluridisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea rămân circumscrise teritoriului disciplinar, pe cand transdisciplinaritatea „priveşte, cum o indică prefixul trans-, ceea ce este în acelaşi timp, înăuntrul diferitelor discipline şi dincolo de orice disciplină” (pp. 320-322). De transdisciplinaritate sunt legate cursiv acţiunea mai multor niveluri de Realitate, terţul inclus lupaşcian şi corespondenţa dintre subiect şi obiect. Sunt amintite, de asemenea diverse experimente în educaţie, bazate pe conexiunea dintre identitate şi alteritate: „a se recunoaşte pe sine  în persoana Celuilalt” (p. 338). Pentru dezvoltarea acestei tematici, puteţi consulta cu folos volumul Transdiciplinaritatea (manifest) (prima ediţie franceză datând din 1996, traducerea romana fiind realizată in 1999) sau accesa site-ul Centrului Internaţional de Studii şi Cercetări Transdiciplinare. filosofie Transdisciplinaritatea – o soluţie la criza actuală a umanităţii [Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea, manifest, traducere de Horia Mihail Vasilescu, Junimea, 2007] de Marius Cristian Ene Transdisciplinaritate” este un cuvânt apărut la începutul anilor ’70 în operele unor cercetători diferiţi, precum psihologul elveţian Jean Piaget, filosoful şi sociologul francez Edgar Morin sau astrofizicianul austriac Eric Jantsch. După cum arată prefixul „trans”, transdisciplinaritatea priveşte ceea ce se află în acelaşi timp între discipline, înăuntrul diferitelor discipline şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea transdisciplinarităţii este înţelegerea lumii prezente, iar unul dintre imperativele sale este unitatea cunoaşterii. Între timp, transdisciplinaritatea a devenit un concept recunoscut la nivel mondial, formându-se şi o structură instituţională. Astăzi există un Grup de Reflecţie asupra transdisciplinarităţii, pe lângă UNESCO, şi un Centru Internaţional de Cercetare şi Studii Transdisciplinare (CIRET). Mai mult, în 1994 a fost adoptată şi o cartă a transdisciplinarităţii, cu ocazia primului Congres Mondial al Transdisciplinarităţii, desfăşurat în Portugalia, în noiembrie 1994. Una dintre personalităţile care au avut un rol fundamental în afirmarea conceptului de transdisciplinaritate este fizicianul şi scriitorul român Basarab Nicolescu. El este, împreună cu René Berger, scriitor, filozof şi istoric al artei elveţian, co-fondator al grupului de reflecţie de pe lângă UNESCO. De asemenea, este preşedinte fondator al CIRET şi fondator şi director al colecţiei Transdisciplinarité de la Éditions du Rocher. În cadrul colecţiei amintite de la Éditions du Rocher, a fost publicată, în 1996, lucrarea La transdisciplinarité (manifeste). Această carte a fost tradusă şi în limba română, apărând în 2007 la editura Junimea din Iaşi, în traducerea lui Horia Mihail Vasilescu, cu titlul Transdisciplinaritatea. Manifest. Această lucrare a fost publicată în cadrul colecţiei intitulate chiar „Studii transdisciplinare”, colecţie coordonată de Tiberiu Brăilean, în cadrul căreia au văzut lumina tiparului, în acelaşi an 2007, alte două lucrări ale lui Basarab Nicolescu: Noi, particula şi lumea, care a fost premiată de Academia Franceză, după apariţia sa la editura Le Mail, în 1985, şi Teoreme poetice, lucrare apărută în limba franceză în 1994, la editura Rocher cu o prefaţă de Michel Camus. Basarab Nicolescu a ţinut să sublinieze, în preambulul acestei lucrări că, în ciuda faptului că a contribuit din plin la mai multe iniţiative transdisciplinare colective, „manifestul” este scris în numele său propriu şi nu angajează decât propria sa conştiinţă. El explică de ce a ales forma de manifest: subliniind că aceasta nu este „o cedare în faţa tentaţiei derizorii de a elabora o nouă „tablă de porunci” sau de a anunţa apariţia unui remediu-miracol al tuturor relelor de pe lume”. Dimpotrivă, argumentul său pentru alegerea acestei forme este următorul: „forma axiomatică a unui manifest permite înţelegerea intuitivă a ceea ce ar putea fi de neînţeles sau inacesibil în mii de tratate savante referitoare la acelaşi subiect. Cele două sau trei manifeste care au avut un impact planetar au reuşit să reziste scurgerii timpului datorită tocmai acestui caracter axiomatic. Prin urmare, transdisciplinaritatea – având prin propria ei natură un caracter planetar – reclamă la rândul său existenţa unui manifest”. Lucrarea începe cu un avertisment: „mâine va fi prea târziu”. Avertismentul se referă la faptul că, deşi acumularea actuală de cunoştinţe nu are precedent în istoria omenirii, omul înţelege din ce în ce mai puţin cine este cu adevărat. Progresul ştiinţei din ultimul secol, care a adus două revoluţii, revoluţia cuantică şi revoluţia informatică, nu a modificat aproape cu nimic vechea viziune asupra lumii. Umanitatea nu s-a modificat semnificativ, dar deţine, pentru prima dată în istoria sa, posibilitatea de a se autodistruge integral. Pericolul cu care se confruntă umanitatea la momentul actual este triplu: material, biologic şi spiritual. Armele nucleare acumulate la suprafaţa planetei noastre pot să o distrugă de mai multe ori, ca şi cum o singură dată nu ar fi de ajuns. Pe plan biologic putem modifica patrimoniul genetic al speciei noastre, intervenind în străfundurile fiinţei noastre biologice fără să cunoaştem cu adevărat răspunsurile la marile întrebări care o privesc. Pe plan spiritual, printr-o conjugare a corpului nostru cu maşina informatică ne putem modifica senzaţiile până la crearea unei realităţi virtuale, pe care o percepem mai adevărată decât realitatea organelor noastre de simţ. Ca urmare, a apărut un instrument de manipulare a conştiinţelor la scară planetară, care, folosit în scopuri imorale, ar putea duce la autodistrugerea spirituală a speciei noastre. Situaţia nu este însă cu totul lipsită de speranţă. Într-adevăr, totul este pus la punct pentru propria noastră autodistrugere, dar totul este pus la punct şi pentru o posibilă mutaţie pozitivă, comparabilă cu marile răscruci ale istoriei. Autorul arată că „sfidării planetare a morţii i se opune conştiinţa vizionară, transpersonală şi planetară, ce se hrăneşte din creşterea fabuloasă a cunoaşterii”. Într-o astfel de situaţie de declin, pentru gândirea clasică nu există decât două soluţii de ieşire: revoluţia socială sau întoarcerea la o presupusă „vârstă de aur”. Ambele soluţii şi-au dovedit ineficacitatea totală. Rezultatele evoluţiei sociale experimentate de-a lungul secolului al XX-lea au fost catastrofale, „omul nou” nefiind decât o fiinţă găunoasă şi tristă. Întoarcerea la o vârstă de aur nu poate fi incercată, pentru că această vârstă de aur nu a fost regăsită. Chiar dacă ea ar fi existat, întoarcerea ar trebui să fie însoţită de o revoluţie dogmatică interioară, imaginea în oglindă a revoluţiei sociale. Dovada că din această caricatură de „revoluţie interioară” ar putea ţâşni sânge şi violenţă o reprezintă fundamentalismele religioase care se răspândesc astăzi pe planetă. Aceste două soluţii ale gândirii clasice nu sunt însă şi singurele. Gândirea clasică şi-a demonstrat limitele evidente în momentul în care a avut loc ceea ce am numit revoluţia cuantică. Aceasta nu numai că a revoluţionat întreaga fizică, ci a schimbat în profunzime viziunea asupra lumii. Concepte atotputernice până atunci, precum cel de continuitate, cauzalitate locală, determinism sau obiectivitate, au fost zguduite din temelii. Un nou tip de gândire oferă o a treia soluţie, care face exact obiectul manifestului lui Basarab Nicolescu. Transdisciplinaritatea are ca trăsături fundamentale rigoarea, deschiderea şi toleranţa. De asemenea, prin atitudinea transreligioasă pe care o propune, face imposibil orice război religios. Prin educaţia pe care o propune, o educaţie integrală, adresată totalităţii deschise a fiinţei umane şi nu doar uneia din părţile sale – de obicei, intelectul – transdisciplinaritatea permite naşterea unui nou tip de umanism. Transdisciplinaritatea se diferenţiază radical de disciplinaritate, de pluridisciplinaritate şi de interdisciplinaritate. Faţă de cercetarea disciplinară, care se referă cel mult la unul şi acelaşi nivel de realitate – atunci când nu se referă doar la fragmente ale acestuia – transdisciplinaritatea se preocupă de dinamica provocată de acţiunea simultană a mai multor niveluri de realitate. Pluridisciplinaritatea se referă la studiul unui obiect dintr-una şi aceeaşi disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată. De exemplu, un tablou al lui Giotto poate fi studiat din perspectiva istoriei artei, intersectată de aceea a geometriei, a istoriei religiilor sau a istoriei Europei. În urma încrucişării mai multor discipline, obiectul va ieşi îmbogăţit. Demersul pluridisciplinar se revarsă peste limitele disciplinelor, dar finalitatea sa rămâne înscrisă în cadrul cercetării disciplinare. Interdisciplinaritatea se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta. De exemplu, metodele fizicii nucleare transferate în medicină duc la apariţia unor noi tratamente împotriva cancerului sau transferul metodelor matematicii în studierea fenomenelor meteorologice sau de bursă a generat teoria haosului. Şi interdisciplinaritatea debordează limitele disciplinei, dar finalitatea sa rămâne de semenea înscrisă în cercetarea disciplinară. Transdisciplinaritatea însă, privind, aşa cum am mai spus, ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline şi înăuntrul diverselor discipline şi dincolo de orice disciplină, are ca finalitate înţelegerea lumii prezente, iar unul dintre imperativele sale este unitatea cunoaşterii. Dacă din punctul de vedere al gândirii clasice, între, în şi dincolo de disciplină nu există nimic, spaţiul în cauză fiind vid, transdisciplinaritatea arată că, în prezenţa mai multor niveluri de realitate, acest spaţiu este plin, aşa cum vidul cuantic este plin de toate potenţialităţile: de la particula cuantică la galaxii, şi de la cuarc la elementele grele care condiţionează apariţia vieţii în univers. Transdisciplinaritatea se sprijină pe trei piloni: existenţa mai multor niveluri de realitate şi a mai multor niveluri de percepţie, logica terţului inclus şi complexitatea. Există mai multe niveluri de realitate, iar acestea devin accesibile cunoaşterii umane datorită existenţei mai multor niveluri de percepţie. Aceste niveluri de percepţie permit o viziune din ce în ce mai generală, unificatoare, cuprinzătoare a realităţii, fără ca vreodată să ajungă să o epuizeze complet. Logica terţului inclus contrazice o axiomă a logicii clasice. Aceea că nu se poate afirma în acelaşi timp validitatea unui lucru şi contrariul său: A şi non-A. Axioma terţului inclus spune că se poate afirma în acelaşi timp validitatea unui lucru şi contrariul său. Ceea ce părea opus pe un singur nivel de realitate, se dovedeşte unit pe un alt nivel de realitate. Logica terţului inclus îşi găseşte ilustrarea în existenţa particulei cuantice descoperite de fizica cuantică. Fizica clasică admitea doar două feluri de obiecte, bine diferenţiate: corpusculele şi undele. Particula cuantică ignoră această împărţire, fiind, în acelaşi timp, şi corpuscul, şi undă sau, altfel spus, nici corpuscul, nici undă. Ea este o unitate a contradicţiilor. Complexitatea este un al treilea pilon pe care se sprijină transdisciplinaritatea. Complexitatea s-a instalat pretutindeni de-a lungul secolului al XX-lea. De exemplu, fondatorii fizicii cuantice se aşteptau ca numai câteva particule fundamentale să descrie întreaga complexitate fizică, dar această viziune a fost spulberată atunci când, datorită acceleratoarelor de particule, au fost descoperite sute de particule. Complexitatea universului este pusă în evidenţă de fizica şi cosmologia cuantică, nefiind însă vorba de complexitatea unui coş de gunoi, deoarece relaţia dintre infinitul mic şi infinitul mare este guvernată de o coerenţă uimitoare. Transdisciplinaritatea propune o nouă formă de umanism, transumanismul. Acesta oferă fiecărei fiinţe umane capacitatea de maximă dezvoltare culturală şi spirituală, prin căutarea a ceea ce există în, printre şi dincolo de fiinţele umane, a ceea ce s-ar putea numi Fiinţa fiinţelor. Accentul nu mai cade pe organizarea ideală a umanităţii, ci pe o structură flexibilă şi orientată către întâmpinarea complexităţii. Carta Transdisciplinarităţii, redată în anexa de la finalul cărţii, carta redactată de Lima de Freitas, Edgar Morin şi Basarab Nicolescu în 1994, reafirmă avantajele unei atitudini transdisciplinare. De exemplu, conştientizarea de către fiecare fiinţă umană a faptului că locuieşte pe Terra duce spre o fiinţă transnaţională care exclude ideea de război. Demersul transdisciplinar nu crede că vreo cultură este privilegiată în raport cu celelalte şi, prin atitudinea deschisă faţă de mituri şi faţă de religii, exclude atât conflictele culturale, cât şi războaiele religioase. Articolul 13 al Cartei Transdisciplinarităţii afirmă: „etica transdisciplinară respinge orice atitudine ce refuză dialogul şi dezbaterea, indiferent de originea acestei atitudini – fie ea de ordin ideologic, scientist, religios, economic, politic, filozofic. Cunoaşterea împărtăşită ar trebui să ducă la o înţelegere împărtăşită, fondată pe respectul absolut al diversităţilor colective şi individuale, unite prin viaţa comună pe una şi aceeaşi planetă”. Manifestul lui Basarab Nicolescu ne convinge că, într-adevăr, transdisciplinaritatea reprezintă o soluţie pentru impasul în care lumea se află în acest moment, impas cauzat în primul rând de ruptura dintre o cunoaştere din ce în ce mai bogată şi o fiinţă interioară din ce în ce mai săracă. Prin transdisciplinaritate, acest decalaj între cantitatea de cunoaştere acumulată şi nivelul de fiinţă poate fi corectat, omul contemporan ridicându-se la speranţele care au fost investite în el. Lectura manifestului transdisciplinarităţii poate reprezenta un prim pas făcut de fiecare dintre noi pentru a rezolva, pe planul propriei fiinţe, această problemă complexă. film Pier Paolo Pasolini sau existenţa teoremă de Marius Iulian Stancu Care sunt posibilele atitudini existenţiale pe care le poţi adopta atunci când descoperi că viaţa ta se desfăşoară sub pecetea pustiului şi a deşertăciunii? Aceasta este provocarea cu care Pier Paolo Pasolini ne confruntă şi la care autorul italian ne răspunde prin intermediul destinului creionat de către acesta personajelor romanului ecranizat Teorema. Pustiul lui Pasolini este un pustiu total, absolut, un pustiu cenuşiu, apocaliptic, pustiul urban, modern, ideologic, cultural, al existenţei de zi cu zi. Pustiul este «o realitate, despuiată de toate în afară de esenţa ei, aşa cum şi-o reprezintă cel care o trăieşte şi, câteodata, o gândeşte, chiar şi fără a fi un filosof». În acest deşert simbolic „nu e nimic altceva decât ceea ce e necesar: pamântul, cerul şi trupul unui om“. Problema omului este că nu reuşeşte să conştientizeze acest lucru, iar odată realizat, acest fapt provoacă o adevarată ruptură existenţială, o rană de nevindecat, o tulburare ce face sensul vieţii de neînţeles şi în faţa căreia se cer răspunsuri radicale. Vizita Oaspetelui, aşa cum îşi numeşte Pasolini misteriosul vizitator despre care nu ne oferă absolut nici o informaţie, este cea care are darul de a tulbura existenţa membrilor unei tipice familii burgheze italiene a anilor 60. „Prezenţă ce nu are nici o semnificaţie şi care totuşi e o revelaţie“. O prezenţă „scandaloasă“, însă „plăcută şi plină de o atitudine binevoitoare“ în acelaşi timp. Tema străinului constituie un motiv extrem de cunoscut în literatura creştină, arhetipul lui constituindu-l însuşi Hristos în episodul Emaus. Şi în tradiţia antică, xenos era privit ca unul aproape de lumea zeilor, sedentarul trebuind să îl accepte drept un mesager al divinităţii. Însuşi Pasolini, în interviul acordat lui Guy Flatley, pentru New York Times, recunoştea că misteriosul vizitator reprezintă o fiinţă supranaturală, de dincolo, lăsând să se înţeleagă că e, de fapt, chiar Dumnezeu. Nu Dumnezeul „oficial“, al dogmelor şi al crezurilor, nu Dumnezeul „filosofilor şi al savanţilor“, un Dumnezeu metafizic, idol conceptual, ci un Dumnezeu care este una cu o realitate divină, o realitate ale cărei semnificaţii originare sunt sacre. Aceste idei pot părea stranii în opera unui fost membru al partidului comunist, „ateul obsedat de Dumnezeu“ cum a fost numit, deşi Pasolini nu s-a declarat niciodată pe sine ca fiind ateu, însă, opera pasoliniană e plină de simboluri şi teme religioase interpretate într-o manieră personală, originală. Care sunt caracteristicile unui străin? În Timpul rugului aprins Andrei Scrima conturează un portret în care pot fi încadraţi toţi străinii, din toate timpurile, de la Hristos până la Oaspetele pasolinian. „Străinul este străin pentru că se află în mers, pentru că nu se aşează în condiţia-sedentară-a familiarităţii noastre curente, pentru că este în perpetuă „transformare“, dezvăluire de înţelesuri... Dacă străinul se sedentarizează, dacă stă prea mult în acelaşi loc, mai curând sau mai târziu isi schimba conditia... Condiţia străinului cere o perpetuă rupere a legăturilor, o perpetuă itineranţă şi progresiune în cele lăuntrice... „Tot aşa se întâmplă şi cu misteriosul vizitator din Teorema: vine şi pleacă la fel de subit. Ceea ce lasă în urmă nu e însă o revelaţie, precum în paradigma creştină, ci un gol lăuntric, o pierdere a identităţii, o distrugere a felului de a fi anterior neaşteptatei vizite“. Tu ai venit, deci, în această casă pentru a distruge... Nu văd nimic care să mă poată reintegra în identitatea mea. „Oaspetele aduce într-adevăr o schimbare radicală în viaţa membrilor familiei, însă, nu le aduce mântuirea. Acest lucru se întâmplă nu pentru că vizita sa nu ar avea tocmai această menire, ci datorită faptului că membrii familiei nu reuşesc până la urmă să îi înţeleagă adevărata identitate, nu reuşesc să conştientizeze experienţa religioasă. Singura excepţie o constituie servitoarea, Emilia, o ţărancă, o persoană dintr-o altă eră, cum o numeşte Pasolini, pre-industrială, singura în stare să îl recunoască pe oaspete drept Dumnezeu. La criza existenţială în care îi aruncă vizita necunoscutului oaspete - „eu devin - lucru nemaivăzut şi inacceptabil - un ALTFEL“ - fiecare membru al familiei răspunde în mod diferit. Cu toţii descoperă deşertăciunea existenţei anterioare, însă, atitudinea fiecăruia în faţa pustiului simbolic ce se repetă obsesiv pe peliculă e una diferită la fiecare personaj în parte. Sunt singurele atitudini posibile pe care le poţi lua în faţa unei asemenea schimbări radicale. Toate sunt însă întruchiparea unui eşec, a neputinţei de a-l recunoaşte, de a se întâlni în mod real, conştient cu Dumnezeu şi, prin aceasta, de a fi salvaţi. 1.Odetta, fiica Luciei şi a lui Paolo, devine catatonică, moartă încă în viaţă fiind, un adevărat cadavru viu. Nebunia constituie un prim posibil efect al întâlnirii cu tulburatorul oaspete divin şi cu vidul existenţial pe care acesta îl provoacă. 2.Arta constituie calea pe care Pietro, fiul, o îmbrăţişează, încercând în acest fel să redea imaginea Oaspetelui pierdut. E deosebit de interesantă concepţia lui Pasolini asupra acestui punct deoarece, până la urmă, şi autorul italian tot un artist este, urmând în viaţă aceeaşi cale întruchipată de Pietro. Autorul, în concepţia acestuia, este un nimic, o fiinţă anormală, inferioară, un vierme, un nebun, un biet idiot care bâjbâie. „Şi-a redus viaţa la melanconia ridicolă a celui care trăieşte subminat permanent de amintirea vie a unui lucru pierdut pentru totdeauna “. „Pentru a evita puerilul şi ridicolul trebuie să inventeze tehnici noi, să se bazeze pe reguli necunoscute, imposibil de judecat, pentru a masca faptul că „doar din întâmplare un semn iese bine“. Aceasta este existenţa teoremă, o existenţă care vrea să mascheze eşecul în raport cu sacrul, mărturisire tacită pentru nostalgia unui paradis pierdut. Chiar dacă nu poate fi o existenţă fericită, în viziunea lui Pasolini, „un om aflat într-o criză este întotdeauna mai bun decât un om ce nu are nici o problemă cu propria conştiinţă“. 3.Libertinajul este calea pe care o urmează Lucia, având relaţii sexuale cu tineri ce semănau din punct de vedere fizic cu vizitatorul, neînţelegând faptul că dragostea pe care le-a oferit-o Oaspetele fiecăruia dintre ei nu era una de natură carnală, ci una spirituală. 4.Renunţarea la bunurile materiale, Paolo donând fabrica muncitorilor, constituie o altă posibilă atitudine radicală pe care o putem adopta în faţa deşertăciunii acestei vieţi. Dezbrăcarea acestuia din gară şi fuga în deşert constituie un simbol al încercării de întoarcere la condiţia adamică, originară. Dintre membrii familiei, Paolo este cel mai aproape de mântuire, aproape că a înţeles, însă, în cele din urmă, nici el nu mai poate recupera simţul pierdut al sacralităţii, nu poate avea o experienţă mistică în deşert, simbol prin excelenţă al întâlnirii cu Dumnezeu. 5.Sfinţenia, cale urmată de către servitoarea Emilia, constituie singurul răspuns adecvat, mărturie a conştientizării întâlnirii cu Dumnezeu şi a efectului transfigurator pe care o astfel de întâlnire îl are. Dintre toţi eroii Teoremei pasoliniene, doar pentru ţărancă întâlnirea cu Oaspetele are un efect metanoic şi soteriologic în acelaşi timp. Datorită originii rurale, aproape de semnificaţia sacră a realităţii, e singura ce îşi poate rezolva criza existenţială într-o manieră religioasă. Problema pe care o pune Pasolini nu şi-a pierdut odată cu trecerea timpului din actualitate, fiind astăzi poate mai acută ca oricând.Trăind în umbra sacrului şi cu o continuă nostalgie după recuperarea semnificaţiilor originare ale realităţii, divină în esenţa ei, trăind cu amintirea întâlnirii şi cu descoperirea deşertăciunii pe care aceasta ţi-a adus-o, mai există posibilitatea unei întoarceri, posibilitatea mântuirii pentru omul ce se numeşte pe sine modern? Răspunsul lui Pasolini este unul negativ.„Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu esti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!“ (Apocalipsa 3,17). literatură Oglinzi amestecate [Daniel Stuparu - "Oglinda Venerei", Editura Muzeului Literaturii Române, 2007] de Sorin-Mihai Grad După debutul cu volumul de versuri "Alchimice", Daniel Stuparu vine cu "Oglinda Venerei", un mic roman destul de atipic pentru ce se scrie şi publică azi pe la noi, apărut iniţial pe un blog al autorului, iar în 2007 şi pe hârtie. Citindu-l, primul meu gând a fost că D.S. ne propune o parodie după "Codul lui DaVinci", cu micul Paris pe postul celui adevărat. Totuşi nu putea fi vorba doar de atât, ar fi fost prea puţin pentru Stuparu, cunoscut pentru migala cu care-şi lucrează versurile şi pentru vastitatea domeniilor în care activează. Următorul gând mi-a fost că avem de-a face cu un roman poliţist, urmând buna tradiţie a filmelor în care victima colaborează cum poate şi cu cine poate până ce i se găseşte cadavrul şi/sau ucigaşul e identificat şi eventual pedepsit. Nu e nici asta. Putea fi vorba şi de un roman de dragoste, în care eroul se trezeşte brusc printre cărţi şi picturi fără iubită şi încearcă s-o recucerească, însă misoginismul de care pare a nu se lipsi nici o pagină din carte îţi cam dă de bănuit că nu despre asta e vorba. Testând încă două-trei posibile variante de scenariu am ajuns la finalul cărţii la fel de nelămurit. Cel mai probabil am avut de-a face cu un roman iniţiatic, cu omul nostru trecând prin diverse întâmplări şi stări pentru a ajunge cum era necesar unde era aşteptat, însă ar putea fi vorba de mai mult decât atât. Destul de scurt, romanul nu e tipul de carte de citit în tren sau pe bucăţi. Chiar dacă între capitole pare a nu fi un fir de legătură şi ar putea fi văzute şi ca nuvele independente, povestea te ţine alert, nu numai din cauza misterelor, unele rămânând nedezlegate. Aceste mistere lăsate neclarificate i s-ar putea reproşa cărţii, la fel şi apariţia unor personaje care par importante dar dispar total din roman după ce-şi joacă micul rol. I-am putea imputa autorului şi finalul confuz în care se desparte de noi, mai mult deschizând porţi decât închizându-le, însă ce mai era de spus? "Au trăit fericiţi pân'la adânci bătrâneţe" e din cu totul alt film, iar despre cele tainice Daniel Stuparu preferă, în loc să ni le dezvăluie, să ne lase mai mult să bănuim. Mi-ar fi plăcut să fi aflat mai multe despre conspiraţia în care nimereşte Cristian. Şi alte bucăţi din roman care aici au rol secundar au potenţial pentru a fi dezvoltate în eventuale alte cărţi, cum e cel cu pumnalul sau dubla crimă de la început, însă povestea alianţei secrete dintre nişte călugări catolici şi ortodocşi pentru ale cărei documente spionul patriarhiei scoate briceagul ar fi cea pe care aş alege-o dintre ele. Cum spuneam, acest mini-roman poate fi citit în diverse moduri. Cârcotaşii care ar spune că scopul scrierii lui a fost ca autorul să se laude cu câte ştie nici n-ar trebui băgaţi în seamă. Textul abundă de trimiteri spre diverse domenii ca istoria, filosofia, alchimia, literatura, dar şi cultura pop contemporană, şi conexiuni între ele, însă toate acestea au rolul lor în conturarea poveştii. Dacă eroul nostru era student la contabilitate şi microbist în timpul liber, atacul la care l-a supus pelicanul devenea total anacronic, însă fiind cine e firele se leagă. Ce cred totuşi c-ar fi trebuit Daniel Stuparu să facă e să fi tradus textele în limbi străine pe care le citează în roman. Sunt destul de multe şi căutarea unei traduceri îţi afectează cursivitatea lecturii, fără a mai pune la socoteală ce minunăţii pot produce maşinăriile online lăudate a transfera texte dintr-o limbă în alta. Veţi fi remarcat că n-am prea povestit despre ce se întâmplă în acest roman. Conţine sânge, sex, acţiune, mister, conspiraţii, istorie, religie şi mostre de viaţă studenţească, printre altele. Dar nu e doar atât, iar citindu-l puteţi să-i scoateţi miezul care vi se potriveşte. restitutio Patosul cosmic. Eminescu - Brâncuşi - Al-George de Amita Bhose Oul mitologiei indiene, acel "corp" pre-cosmogonic din care a apărut lumea, s-a despicat prin creaţie în două. Unitatea androginică primordială s-a impărţit în Cer şi Pământ - Dyaus şi Prthivi - care au rămas despărţiţi pe veci. Stâlpul cosmic subîntinde cele două jumătăţi, asigurând stabilitatea lumii create. Spaţiul akasa - consecinţă a expansiunii nucleului iniţial - a rămas însă veşnic pătruns de dorul nemărginit al reunirii celor doi membri ai cuplului. Este pneuma cosmică, străbătută de patosul care animă întreaga creaţie. Naşterea fiecărei vietăţi pe pământ actualizează pentru o clipă momentul genetic al uniunii primordiale. Omul, copilul cel mai evoluat al acestor părinţi cosmici, caută reunirea lor conştientă, prin actele sale creatoare care refac, în sens invers, o cosmogonie umană. Cuplul androginic ca reprezentare a dialecticii unităţii dualului îşi face apariţia în întreaga gândire indiană tradiţională sub o multitudine de forme, mitologice, filosofice sau estetice: Purusa şi Viraj în Rgveda, paramatman şi jivatman în Upanisade, purusa şi prakrti în filosofia Samkhya, Siva şi Sakti în cultul saiva, Krsna şi Radha în literatura vaisnavă. Fie că e vorba de practici rituale, fie că e vorba de tehnici psiho-mentale şi soteriologice, fie că e vorba de artă, ceea ce se caută este inversarea sensului divergent al desfăşurării cosmogonice şi refacerea, în plan uman, a unităţii primordiale. Din acest punct de vedere, simbolistica ascensiunii, omniprezentă în cultura indiană, are tocmai semnificaţia reîntoarcerii la originea unică şi unitară a lumii. Căci stâlpul cosmic care susţine Cerul, fiind elementul despărţitor prin apariţia căruia cele două jumătăţi ale oului cosmogonic au fost depărtate, este în acelaşi timp şi element unificator, reprezentare a dublei şi permanentei mişcări descendent-ascendente, care releagă cosmosul. De aceea, cultul soarelui, ascensiunea focului sacrificial, pelerinajul spre vârful muntelui, demersul de esenţializare conceptuală sau metafora poetică unificatoare a contrariilor - aşa cum o întâlnim, de pildă, la Rabindranath Tagore - nu sunt decât forme diferite de manifestare ale aceluiaşi profund sentiment din care purced şi filosofia, şi ritualistica, şi arta indiană: dorinţa Pământului de a reintegra Cerul. În universul simbolic al gândirii indiene sau al poeziei lui Tagore, lumina solară e imaginea atotcuprinzătoarei îmbrăţişări ce reuneşte cuplul, în pofida scindării lui aparente. Acelaşi fond de sensibilitate cosmică se arată în multiple forme în cultura română, mai ales în cea populară. Explorarea fondului comun al culturii române şi al celei indiene a început mai demult; încă Hasdeu şi, mai apoi, Vasile Pârvan, au corelat mitologia dacică cu cea hindusă. Studiile sau cercetările comparatiste în acest domeniu s-au limitat, însă, până acum, la încercările de a stabili filiaţii şi influenţe, la identificarea unor surse de împrumut literar, la depistarea amprentelor lor în creaţiile unor autori. Arhaic si universal (Bucureşti, 1981), ultima carte a lui Sergiu Al-George, deschide o nouă cale a descoperirii existenţei Indiei în conştiinta culturală românească. Fără a ne propune o sarcină care ne depăşeşte, aceea de a recenza această lucrare a specialistului român (am spune, indo-român, dacă ni se îngăduie această libertate), vrem să împărtăşim aici câteva gânduri din ceea ce am înţeles despre Brâncuşi, Eminescu şi India, datorită acestei cărţi, care reprezintă pentru orice cititor o experienţă spirituală. Cercetarea întreprinsă de Sergiu Al-George are ca punct de pornire o idee exprimată şi de Mircea Eliade, după care important nu este a stabili ce text indian a citit sau n-a citit Mihai Eminescu, ci important este a vedea în ce măsură există o sensibilitate comună în cele două culturi. Căci numai astfel se pot înţelege şi explica similitudinile între forme şi simboluri aflate atât de departe în timp şi spaţiu. Nu e vorba de simple influenţe indiene la Eminescu sau la Brâncuşi, ci de traducerea în forme similare sau identice cu cele din gândirea indiană a unui fond de sensibilitate comună. În lumina exegezei profunde pe care i-o dedică Sergiu Al-George, creaţia lui Brâncuşi ne apare ca un univers coerent de forme convergente semantic. Măiastra şi Oul..., Cuplul şi Poarta..., Ţestoasa şi Coloana... par generate de acelaşi patos, momente ale aceluiaşi neîntrerupt proces de facere, desfacere şi refacere a lumii. Mişcarea ipostaziată în forme, forme generatoare de mişcare: măiastra e oul, oul e zborul. Este o mitologie a metamorfozelor esenţei cosmice, lumina: de la germenele de aur al oului - Hiranygarbha, sâmburele cosmic - la stalactita şi stalagmita împreunate în Coloană, solaritate bipolară ce leagă Pământul de Cer şi Cerul de Pământ - arbore cosmic cu rădacinile în sus. La Brâncuşi, conceptul verticalităţii este corelat cu cel exprimat în cultura arhaică românească, prin stâlpul porţii, cruce, troiţă, brad funerar etc. şi cu cel indian din perioada vedică, manifestat prin stâlpul casei (sthuna), stâlpul sacrificial (yupa) sau sceptrul suveranului (gada). Exemplele se pot înmulţi de ambele părţi; în ritualul sacrificial dacic, omul ales ca mesager către Cer era aruncat în sus şi prins pe vârful suliţelor. Cât priveşte practicile indiene, coloana vertebrală a yoghinului, ţinuta dreaptă în timpul invocării soarelui se leagă de aceeaşi idee a ascensiunii la Cer. Rabindranath Tagore povesteşte în Jivansmrti (Amintirile vieţii) cum într-o lecţie i se spusese copilului Rabi: "Cerul este un spaţiu imens şi, oricâte scări ai pune una peste alta, nu-l poţi ajunge". Micul elev întrebă în repetate rânduri: "Şi mai multe scări ?", ridicându-şi vocea treptat, şi dascalul îi dădu mereu acelaşi răspuns. Atunci, obosind amândoi, băiatul rămase tăcut, încercând să-şi închipuie imensitatea cerului şi neputinţa omului de a-l atinge. Sentimentul infinitului s-a trezit poate în ziua aceea în sufletul celui ce avea să spună peste decenii: "Infinitule, tu cânţi melodia ta în limitele finitului, de aceea te exprimi atât de dulce în mine" (Ofrandele lirice). Un copil din Hobiţa, aproape contemporan, avea să întruchipeze în metal această "scară la Cer" - aşa cum îşi va numi el însuşi Coloana fără Sfârşit -, făcând astfel sensibilă pulsaţia infinitului în limitele finitului, pe care o auzise în cântecul inimii sale copilul din Calcutta. Dar Coloana... este, în interpretarea lui Sergiu Al-George, şi o piramidă cu vârful în jos. Trunchiurile de piramidă, îmbinate în Coloană..., marchează ritmul dinamicii cosmice; verticalitatea este dublu orientată. Coborârea Cerului pe Pământ, mitologic, descinderea zeului, este o temă frecventă a artei şi literaturii indiene. În acest sens ne vine în minte uriaşa friză simbolică Coborârea Gangelui din Mahabalipuram. Tot în aceeaşi idee se leagă dansurile rituale raslila, care se desfăşoară în seara cu lună plină din anotimpul toamnei, seara în care Sergiu Al-George s-a stins din viaţă. În credinţa hindusă se spune că atunci zeul Krsna coboară pe pământ pentru a se uni cu fiinţele umane care îl cheamă; în credinţa populară românească, în noaptea de Sânziene se deschide Cerul. Nu este lipsit de semnificaţie că deschiderea are loc noaptea: stelele, sori nocturni, şi luna, reprezentând reversul luminii solare, se leagă de practici sau de credinţe funerare (la indieni, căderea unui meteorit semnifică moartea unui om, la fel cum la români, căderea unei stele). Coborârea astrului, ca răspuns la chemarea unei fiinţe omeneşti, în Luceafărul, acel tulburător: "Cobori în jos, luceafăr blând, alunecând pe-o rază" (rază ce separă, paradoxal, nemurirea de viaţă, generând arzătoarea dorinţă, chiar dacă imposibilă, a convertirii lor reciproce), pare c-o auzim invocată aidoma în cântecul poetei Mira Bai din Evul Mediu indian: "Aud paşii lui Hari (un alt nume al lui Krsna - n.n.), deschide uşile, prietena mea, ca suveranul cerului să intre!". Melodia sună neîntrerupt pe toate meleagurile Indiei şi după secole apare, înveşmântată în alte cuvinte, pe buzele lui Tagore: "De când ai pornit la drum în căutarea mea? Oare soarele tău şi luna ta te pot ascunde de mine?" (Ofrandele lirice). În viziunea lui Sergiu Al-George, Coloana fără sfârşit reprezintă refacerea în ordine inversă a cosmogoniei ("o inversare a cosmosului şi a desfăşurării cosmogonice" - p.45), prin şi dinspre om, care este măsura creaţiei: omul e model sacrificial în orice sacrificiu, omul e modelul cosmogonic în orice prezentare filosofică indiană. Exegetul invocă aici şi datele furnizate de Dan Hăulică în legătură cu mărimea modulului: 1,80 m, tocmai înălţimea unui om (p.71). Coloana... reuneşte deci mitul, ritul sacrificial şi creaţia artistică; ea reprezintă un necontenit du-te-vino între Cer şi Pământ pe plan simbolic, o permanentă pendulare între creat şi necreat pe plan filosofic. Coloana... este ciclicitatea cosmică. Imaginea stâlpului de aur - forma cristalizată a luminii solare -, imagine pe care Sergiu Al-George o află atât în textele indiene, cât şi într-un descântec românesc (p.39), ne face să înţelegem dinamismul lăuntric al lumii. Coloana... este ritm, este vibraţie luminoasă, iar lumina fiind imagine a esenţei cosmice, Coloana... este un simbol al simbolului. Să ne fie îngăduit să cităm aici o poezie celebră a lui Tagore, pe care lectura excepţionalelor pagini despre Coloană... ne-a readus-o în minte: "Îmi păru că întreaga creaţie vrea să vorbească prin vis, dar nu poate vorbi desluşit; mormanele de sunete nerostite suspină-n întuneric. Deodată auzii cum o fulgerare strălucitoare a sunetului aleargă, într-o clipită, din depărtare-n depărtare, străbătând câmpia spaţială a cerului serii. O, cârd de lebede, aripile voastre, îmbătate de vinul furtunii, au trezit valuri de uimire pe cer, cu râsete izvorâte dintr-o bucurie de neepuizat. Mesajul aripilor voastre aduce, doar pentru o clipă, freamătul vitezei în inima fericită a nemişcătoarelor. Muntele dori să fie norul pribeag de vară. Şiruri de copaci voiră să-şi întindă aripile, să se dezlege de pământ şi să se piardă dintr-o dată pe urmele acelui sunet, pentru a căuta limitele Cerului. O, aripi călătoare, aţi ridicat valurile dorului de depărtarea cea mare; aţi spulberat visul acestei seri. A pătruns un mesaj al neliniştii în sufletul creaţiei - nu-i aici, nu-i aici, e în altă parte, altundeva. O, cârd de lebede, mi-ai descoperit astă-seară capacul ce acoperă tăcerea. Ascult fluturarea agitată, nestăpânită a aripilor din substraturile tăcerii aşternute pe pământ, în apă şi în spaţiu. Ierburile îşi zvâcnesc aripile pe pământ. Milioane de seminţe din întunericul subpământean, a cărui adresa n-o ştie nimeni, îşi întind aripile în germeni. Văd zborul munţilor şi al pădurilor din insulă-n insulă, de la un necunoscut la alt necunoscut. Prin vibraţia aripilor de stele simt că întunericul tresare în suspinul luminii" (Cârd de lebede, Kaşmir, 1915). Nu credem că Brâncuşi a cunoscut această poezie când a conceput Pasărea maiastră; dar nu ne îndoim că va fi simţit la fel. Patosul cosmic care umplea cerul din Kaşmir în inima poetului indian freamătă ca-ntr-un strat de aer deasupra Mesei Tăcerii şi a Aleii cu Scaune. Aleea... sfârşeşte la Poarta Sărutului, unde Cerul şi Pământul stau îmbrăţişate ca în sculpturile mithuna din Konarak. Ajuns acolo, patosul se transformă, ca într-un orgasm sacru, într-o bucurie cosmică inexprimabilă, ceea ce se numeşte jagadananda în filosofia indiană. Sculptorul însuşi observase, in legătură cu Poarta Sărutului: "Misterul fecundităţii şi al morţii este însuşi misterul iubirii, care va supravieţui dincolo de mormânt". Acelaşi patos l-a sesizat Sergiu Al-George în creaţia eminesciană. Aşa cum Brâncuşi îl va ipostazia în imaginea sintetizatoare a templului din Indore, proiect care integrează dinamica formelor de la Ou... la Coloană..., Eminescu l-a ipostaziat în ataraxia extatică a melancoliei sale, starea de ambiguitate ontologică caracterizată prin tensiunea reciprocă şi totodată prin depăşirea contrariilor. În patosul cosmic află Sergiu Al-George izvorul melancoliei eminesciene, acea trăire profundă duală şi totuşi integratoare, care, după părerea sa (şi a noastră), este cu totul deosebită de pesimismul schopenhauerian. Cu profunda sa erudiţie în domeniile filosofiilor occidentale şi orientale, Sergiu Al-George a dezlegat critica eminescologică de sclavia acestei idei a pesimismului şi a misoginismului de tip schopenhauerian, descoperind noi adâncimi ale patosului cosmogonic eminescian, prin raportarea la simbolistica lui Brâncuşi (p. 270). După ştiinţa noastră, această corelare n-a făcut-o nimeni până acum. Exegetul nuanţează înţelegerea sensibilităţii eminesciene şi prin referirea la Blaga: "Dacă Blaga a simţit maya ca văl, Eminescu a simţit-o ca ritm. [...] Melancolia lui Eminescu nu este deci expresia unui sentiment eminamente negativ, precum cel al pesimismului schopenhauerian, ci tocmai expresia modului în care, transgresând viziunea filosofului german, aspectul negativ se conjugă cu altul pozitiv, ca în dialectica paradoxală a simbolului şi a ontologiei indiene" (p. 280). Această afirmaţie ne-a pus în mână cheia înţelegerii spiritului eminescian pe care o căutăm de-a lungul anilor şi care tot mereu ne scapă printre degete. Cuvântul-cheie, ritm, ne-a transportat în templul lui Nataraja (Siva dansator) din Cidambaram, unde toba lui Siva emite valurile ultrasunete ale palpitaţiei inimii cosmice*. Ne-a făcut să auzim ritmul clopoţeilor de pe picioarele Radhei şi ale lui Krsna în veşnica lor raslila prin crângurile din Vrndavan şi pe malurile râurilor din Manipur. Sunetul s-a întins din zare în zare, de la Tagore la Eminescu; apoi s-a transformat într-o eternă oscilare între patos şi bucurie, dragoste şi dor, viaţă şi moarte, Cer şi Pământ. Ziua şi noaptea, iarna şi primăvara, lumina şi întunericul s-au împerecheat cu dansul viril tandava al lui Siva şi dansul graţios lasya al consoartei sale, Parvati, într-un etern joc cosmic (lila) între purusa şi prakrti. Identitatea spaţiului românesc cu cel indian a surprins minţile tuturor celor care au iubit aceste două ţări, şi nimic mai potrivit în încheierea acestor note decât următorul pasaj dintr-un manuscris al lui Sergiu Al-George: "Pe măsură ce, pătrunzând în atmosfera străzii indiene (în cursul primei vizite în India, în 1972 - n.n.), mă lăsam stăpânit de aceste amestecate simţăminte, îmi dădeam seama că ele nu-mi sunt totuşi noi; Iaşul îmi revenea tot timpul în amintire, dar nu îndrăzneam să fac apropierea pe care o socoteam impusă poate de prea subiective asocieri. Dar, uneori, viaţa vine printr-o sincronie poescă în întâmpinarea celor mai adânci reverii: un artist indian**, călătorit prin Europa, care ne vizitează ţara şi burgurile noastre mai de seamă, mi-a mărturisit că, din toate oraşele văzute, Iaşul a fost singurul în care a simţit că ar dori să se săvârşească din această viaţă. Tulburatoare şi revelatoare opţiune pentru afinităţile noastre adânci cu India! Iaşul este, mai presus de orice, oraşul lui Eminescu; nu-i putem găsi chipul cel adevărat într-un lirism nostalgic şi minor cum ar fi cel al lui Ionel Teodoreanu, ci în melancolia majoră a poetului-filosof (kavi, în sanscrită - n.n.), care a marcat şi prima noastră întâlnire cu patosul indian. Vechea cetate a domnilor [...] poartă scris în ea patosul transpersonal şi ambiguu ce poate fi în aceeaşi măsură unul al vieţii, al iubirii sau al morţii."*** Este si patosul care a animat viaţa spiritualî a lui Sergiu Al-George. * Tradusă într-o limbă indiană, Arhaic şi universal va putea servi criticii contemporane indiene ca un model desăvârşit pentru analiza operelor scriitorilor clasici, după canoanele esteticii indiene. Căci Sergiu Al-George le-a asimilat şi folosit cu o subtilitate rară; el a procedat în analizele sale cum a procedat Tagore în exegeza operelor lui Kalidasa. Criticul român nu a recurs la detaliile sculpturale în cazul lui Brâncuşi, nici la cele textuale în cazul lui Eminescu. Spre deosebire de critica de artă curentă, capitolul Brâncuşi nu este ilustrat cu nici un desen şi nici o fotografie; iar capitolul Eminescu nu cuprinde nici un citat din poeziile cele mai cunoscute, nici măcar din Luceafărul. Cunoaştem faptul că Sergiu Al-George a consultat întreaga critică eminescologică şi brâncuşiologică înainte de a scrie aceste două capitole. Lectura cărţii sale ne-a făcut impresia că, în cea mai mare parte, această critică nu i-a mulţumit curiozitatea ştiinţifică, nici nu şi-a găsit rezonanţa în sensibilitatea sa artistică. Parcă îl văd mereu dând din cap şi mereu murmurând: "Neti, neti!" ("Nu asta, nu asta !" - în sanscrită). Exegetul a străbatut prin aspectele exterioare şi a intrat în rasa, esenţa creaţiilor eminesciene şi brâncuşiene; el a evocat dhvani, sugestia, care îi dă receptorului posibilitatea să se concentreze asupra operei şi să se autodepăşească, pentru a se identifica cu creatorul, agentul actului de creaţie, în aceasta constând aprecierea artistică, care asigură realizarea sensului simbolic al operei. Acesta este scopul artei în concepţia estetică indiană. Înainte chiar de a parcurge această carte (după lectura ei, nu aveam să-l mai aflu în viaţă pe Sergiu Al-George: discuţia urma să aibă loc pe data de 13 noiembrie 1981) ****, îi propusesem să întreprindem împreună o analiză comparatistică Eminescu-Tagore pe linia criticii clasice indiene. În acest sens îi sugerasem să-i citesc textele reprezentative ale lui Tagore în versiune originală bengaleză, pe care el, cu desăvârşita sa stăpânire a sanscritei, putea să le urmarească fără să întâmpine mari greutăţi. Era în toamna anului 1981. Aştepta semnalul acestei cărţi şi pregătea conferinţa pentru cel de-al V-lea Congres Internaţional de Sanscrită din Banaras. Era extrem de obosit. Totuşi a licărit o scânteie de entuziasm în ochii sai. Apoi s-a uitat în gol şi a rostit rar şi melancolic: "Eu nu mai am timp". Note: * Pentru o explicaţie ştiinţifică a dansului lui Siva, realizată cu ajutorul reactorului atomic, se poate vedea F. Capra, The Tao of Physics, ed.cit, pp. 230-233. ** Este vorba de actorul-regizor Sekhar Chatterjee din Calcutta, la care se referă Sergiu Al-George în interviul realizat de Mircea Handoca (România literară, 26.XI.1981). Ne aducem aminte că, într-o după-amiază de toamnă din anul 1971, văzând cerul întunecat deasupra copacilor din parcul Bibliotecii Naţionale, artistul, abia întors din Europa, exclamase cu o mare bucurie: "Uită-te, cerul e ca la Iaşi!". *** Note indiene, publicate parţial în Luceafărul din Bucureşti şi parţial în Jugantar, Calcutta, în traducerea bengaleză făcută de noi. **** Sergiu Al-George s-a stins din viaţă pe data de 10 noiembrie 1981. #Text aparut inițial în revista Transilvania, Sibiu, an XI (LXXXVIII), iunie 1982. literatură "4 proze science fiction" de Victor Martin de Sorin-Mihai Grad S-ar putea spune că titlul este destul de elocvent în privinţa conţinutului acestui volum de o sută de pagini, însă lectura celor patru povestiri te poate conduce şi spre alte concluzii. Prima dintre ele, "Scriitorul contra umbrei sale", poate fi legată de S.F. doar prin apariţia calculatorului ca personaj posibil diabolic. Altfel, e vorba despre lumea literară mioritică, prezentată cu unele aspecte mai puţin plăcute ale ei. Al doilea text, "Fântâna", şi al patrulea, "Omul providenţial", ar putea intra, cu puţine modificări, în paginile de week-end ale unui cotidian care nu ignoră politica. Ambele sunt pamflete socio-politice formulate cu mijloace science-fiction. S-ar putea obiecta că discursurile încorporate devin plicticoase, dar ce discursuri ale politicienilor noştri nu-s aşa? Cea mai reuşită proză a volumului e a treia, "Nort sau omul invers", pe care EgoPHobia a primit-o spre publicare dar a ratat-o pentru că o altă revistă s-a mişcat mai repede ca noi. Scurtă şi la obiect, povestirea e singura dintre cele patru care poate fi clasificată din prima ca aparţinând genului SF şi pare a nu avea vreo legătură imediat sesizabilă cu România contemporană. Deşi dacă ne gândim la  Petrache Lupu... De menţionat că toate cele patru texte din această carte pot fi găsite în reviste citibile pe internet. literatură Un nou număr al revistei "SpectActor" de Petrişor Militaru Din numărul 2(7) din 2008 al revistei SpectActor ne atrag atenţia în primul rând cele trei interviuri: cel cu pasionala Ángela Molina,  cunoscută mai ales din filmele lui Pedro Almodóvar („…teatrul este ca o respiraţie unică…”), cel cu impunătorul Manuel de Blas („Chiar dacă pare de necrezut în teatru nu poţi să joci teatru…”) şi cu înţeleptul Michael Pennington („Voi face spectacolul acesta atâta timp cât încă mai stau în picioare”). Editorialul semnat de Nicolae Coande surprinde foarte succint momentele de forţă ale celei de-a VI-a ediţii a Festivalului Internaţional Shakespeare, căruia îi este dedicat acest număr din revista editată de Teatrul Naţional din Craiova. În ceea ce priveşte cronicile de teatru, se evidenţiază cele scrise de George Popescu (Peter Brook sau aurea simplicitas), Edith Noferi (Femeia mării sau o operă wilsoniană la Craiova), Lia Boiangiu (Nobile Pennington), Mihai Ene (Macbeth şi redescoperirea tragediei) sau Petrişor Militaru (Trolius şi Cresida – minimalism, nonconformism şi muzică de cabaret). O serie de portrete reîntregesc aura festivalului shakesperian: Alexandru Boureanu face o schiţă reuşită lui Declan Donnellan (primul laureat al Premiului Internaţional Shakespeare), la care se adaugă profilul lui Emil Boroghină (premiul AICT 2008) şi cel al lui Stanley Wells (Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova), dar, fără îndoială, Robert Wilson – Un magician versur arta totală, este cel mai reuşit text din acest capitol al revistei. Numărul se încheie cu şapte cronici de carte la volumele de teatru sau despre teatru care s-au lansat pe parcursul acestui festival şi ai căror autori, nume consacrate, au fost prezenţi la Craiova sau la Bucureşti: Stanley Wells, Mihai Mănuţiu, Lev Dodin sau Robert Wilson. De asemenea, ne-a surprins în mod plăcut concepţia grafică a copertei acestui număr care este semnată de Lia Dogaru. semnal A apărut noul roman al lui George Vasilievici, "Yoyo" (Editura Tomis, Constanta, 2008). Informaţii despre el şi despre cum puteţi obţine cartea găsiţi pe blogul autorului. ~> alte recomandări