~ Ștefan Bolea - Radiografia unei societăți în transformare
~ Daniel Stuparu - Iniţierea sau succesul
~ Ormeny Francisc - Shape of Despair: Dreaming, Waiting, Counting Demons
~ Ştefan Bolea - Epistemologia cuantică și metodologia transdisciplinarității
~ Marius Cristian Ene - Transdisciplinaritatea
~ Marius Iulian Stancu - Pier Paolo Pasolini sau existența teoremă
~ Sorin-Mihai Grad - Oglinzi amestecate
~ Amita Bhose - Patosul cosmic. Eminescu - Brâncuși - Al-George
~ Sorin-Mihai Grad - "4 proze science fiction" de Victor Martin
~ Petrișor Militaru - Un nou număr al revistei "SpectActor"
~ Semnal: George Vasilievici - "Yoyo"

filosofie

Radiografia unei societăți în transformare
[Andrei Marga – Diagnoze. Articole și eseuri, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008]

de Ștefan Bolea

Ultima carte a profesorului Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri a apărut în aprilie 2008 la Editura Eikon. Ea adună laolaltă tezele filosofului clujean susținute la diverse conferințe, publicate în presă sau predate la Școala doctorală Paradigma Europeană. De la început, autorul atrage atenția asupra metodologiei diagnozelor: „diagnoza: determinarea precisă a stării, la rigoare patologice“ (6). În articolul Timpul diagnozelor, este oferită următoarea completare: „La noi diagnozele nu sunt frecventate, precum în alte țări, aici fiind mai mare separarea între cei ce iau decizii și cei ce caută să cunoască societatea ca societate“ (161). Această metodologie vine din tradiția teoriei critice a Școlii de la Frankfurt, după cum se poate observa din cartea lui Finlayson despre Habermas: „Horkheimer a susținut că o teorie critică trebuie într-adevăr să fie critică. Ceea ce înseamnă că teoria are două scopuri principale normative, cel de diagnoză și cel de remediu“. La Andrei Marga, ambele laturi ale teoriei critice sunt valorizate, după cum se vede din articolele Diagnoză și prognoză?, Cum să creăm creatori?, Actualitatea teologiei, dar în special fațeta diagnozei este reliefată pregnant mai ales în capitolul I, Societatea actuală.

În acest capitol, Andrei Marga dezvoltă douăsprezece diagnoze ale societății actuale, ce aparțin unor filosofi și sociologi contemporani sau pornesc de la propriile sale premize. Avem, astfel o societate asimetrică, una prin care se manifestă vidul, o societate cinică, o societate haotică; avem, de asemenea, societatea minciunii, cea postseculară, cea invizibilă, societatea cunoașterii, societatea mediatică, societatea riscului, cea a turbulenței și, în sfârșit, cea nesigură. Voi aduce amănunte suplimentare despre patru din aceste diagnoze, amintindu-l în primul rând pe Gilles Lipovetsky, care în L’ère du vide. Essais sur l’individualisme contemporain (1983), insista asupra pericolului individualismului excesiv, care tinde spre anomie, descriind o societate prin care se manifestă vidul. „Viața în societate nu mai este resimțită acum ca un ansamblu de obligații și reguli ce tensionează conștiința, ci mai curând ca ocazie de etalare, fără reținere și fără răspundere, a ceea ce individul crede că-i convine. Fiecare a devenit, între timp, un Narcis, aceasta fiind sigla cea mai caracteristică a vremurilor de acum“ (19). Trebuie spus că Lipovetsky și-a continuat critica societății contemporane cu volumele Le bonheur paradoxal. Essai sur la société d'hyperconsommation și La société de deception, primul dintre ele tradus și în românește, anul trecut, de Polirom.

Andrei Marga mai aduce în discuție diagnoza lui Sloterdijk, a cărui carte Critica rațiunii cinice (1983) a creat discuții și în țara noastră. Filosoful german se înscrie în marea tradiție a criticii iluminismului, observând instrumentalizarea și reificarea relațiilor umane. „Ceea ce a rezultat din măreața cultură a iluminismului, adusă la sistematizare exemplară în Critica rațiunii pure (1783) a lui Kant, este proliferarea cinismului. Nu a rezultat o societate luminată a ființelor raționale, ce-și respectă reciproc identitatea umană, ci instrumentalizarea (transformarea până la urmă în obiect de schimb) generalizată a celuilalt“ (23-24). Una din diagnozele favorite ale profesorului Marga este cea a unei societăți postselculare, aceasta fiind propusă, printre alții, de Klaus Eder și Habermas: „Secularizarea a separat funcționarea statului de religie, dar motivarea oamenilor nu numai pentru a folosi democrația, ci și pentru a apăra și promova democrația ca formă de viață, este vizibil în suferință. (...) Religia nu mai rămâne o chestiune a vieții private, cum s-a mai putut spune la începutul secolului XX, ci devine o chestiune de interes public, iar poziționarea în raport cu Dumnezeu devine parte a culturii civice a democrațiilor înseși“ (38-39).

Interesantă ipoteza postsecularizării, ea fiind folosită din plin în dialogul incitant dintre Rorty și Vattimo, publicat în 2005 sub titlul The Future of Religion. Andrei Marga revine asupra diagnozei postseculare în articolul Actualitatea teologiei, postulând chiar ideea unei cotituri religioase: „Europa a intrat într-o cotitură religioasă, care aduce (...) răspândirea sporită a religiei în epoca celei mai ample expansiuni a cunoașterii științifice. (...) Oamenii trăiesc în mai mare măsură, decât oricând, în perioada postbelică, sentimentul volatilității politicilor și a administrațiilor ce le gestionează inevitabil viața și-și reclădesc valorile dincolo de acestea, pe un plan ancorat în transcendent“ (327). Mai trebuie amintită diagnoza societății cunoașterii, propusă de filosoful clujean, care se definește în raport cu caracterizarea tot mai întâlnită, cea de societate a informației: „Dacă numim producerea de concepte cunoaștere, atunci putem spune, cu siguranță, (...) că am intrat în „societatea cunoașterii“. (...) Spre deosebire de societățile informației – ce au o tendință imanentă spre uniformizarea abordării soluțiilor - societățile cunoașterii sunt posibile cultivând diversitatea abordărilor și [a] soluțiilor“ (46-47).

În continuare, discursul profesorului Andrei Marga se centrează pe diferite probleme de actualitate. Societățile din Europa de Est au fost tradițional „închise“, nu „unidimensionale“, cum le caracteriza Marcuse pe cele occidentale. Aflăm mai multe despre acest subiect, care nu poate fi considerat depășit nici astăzi, în Deschiderea Răsăritului: „Societatea închisă a însemnat, în cazul socialismului răsăritean: economie controlată de stat, în dauna proprietății private și a mecanismelor pieței; administrație centralizată a bunurilor și disciplinarea birocratică a cetățenilor; dominația unui partid politic, care s-a legitimat prin revendicarea unei misiuni istorice; și cultură formală“ (106). Cele mai stringente probleme ale societății românești actuale sunt, în opinia filosofului Andrei Marga, cele legate de politică și educație.

În articolul Despre înțelegerea politicului avem un portret izbutit al clasei politice, care disprețuiește definiția aristotelică a politicii, înțeleasă ca prelungire a moralei și pentru care chiar și machiavelismul este prea subtil. „[Politica actuală din România] este (...) în fapt o politică în care se asumă că este nevoie mai ales de șefi, o politică în care statul este redus la o asociație, o politică în condițiile subdezvoltării gândirii politice și ale ignorării interesului public, o politică ce operează cu înțelegeri depășite ale democrației și este lipsită de proiecte. (...) Gândirea politică este covârșită de calcule egoiste de scurtă bătaie, mai mult pecuniare, și de carențele culturii politice. (...) Politicianul se interpretează pe sine și este văzut mai curând ca șef“ (222). Referitor la capitolul educație, Marga remarcă mai ales prin prisma experienței sale de ministru al educației (1997-2000), cu apetențe de reformator, că „România prezintă un evident declin al competenței administrative, care a antrenat declinul reformei educației și scăderea calitații și a competitivității studiilor universitare“ (393). Se observă, de asemenea, carențele structurale ale Legii învățământului preuniversitar din 2006 („dacă citim atent articolul care fixează finalitatea învățământului românesc, observă, că termenul învățare este omis“ – 387), remarcându-se că între 2001 și 2006 s-a produs o contrareformă în învățământ (405).

În articolul Cum să creăm creatori? se amintesc cauzele marasmului socio-economic în care se zbate România („imaginea distorsionată, ideologia autoflatării, disprețuirea disciplinei efortului, egosimul, inadecvarea persoanelor din viața publică, demisia morală a intelectualilor“ - 294) și se postulează o soluție radicală și de bun simț, pentru a depăși vlăguirea generală: „Nimeni nu poate ieși din sărăcie cu muncă mai puțină și nici o ideologie nu ar trebui să scutească de muncă“ (295). Această etică a muncii este decisivă, revenind pe parcursul volumului: „Este nimerit să ne reamintim ceea ce spunea un eminent economist canadian: ‚cred cu tărie în noroc, dar găsesc că, cu cât lucrez mai mult, cu atât am mai mult noroc’ ” (478); „... maxima pe care Rilke o prelua de la Rodin: il faut travailler toujours (trebuie lucrat continuu)“ (514). Trebuie remarcată relativa ei noutate în spațiul românesc, care este mult prea obișnuit să-și extragă un Lebensphilosophie din indolență, plictiseală și ataraxie.

Interesante și instructive pentru studenți și doctoranzi elementele de propedeutică pe care le delimitează Andrei Marga în Ce rămâne cu doctoratul?, cât și maxima lui Iuliu Hațieganu, ilustrată în articolul Ce este de făcut în cercetarea științifică?, care ne responsabilizează astăzi: „anvergura unei universități se măsoară în ipotezele, teoremele, teoriile ce ies din laboratoarele ei“ (424). Mai este de amintit răsturnarea pragmatică a unui clișeu, care analizat la rece, se dovedește defetist („important e să participi“), evidențiată de Marga în capitolul său despre filosofia fotbalului: „Aș pune în joc o distincție care în cultura, nu doar sportivă, de la noi este prea slabă sau prea des uitată. Este vorba de distincția dintre a participa la o competiție și a câștiga, dintre psihologia participării și mentalitatea câștigătoare. La noi prevalează, în marea parte a domeniilor de activitate, psihologia participării“ (508). Mentalitatea de învingător ne spune că este esențial să câștigăm; mai mult, se presupune prin enunțarea acestui distinct obiectiv, că ajungem la victorie doar printr-o intensă pregătire programatică, care se hrănește din disciplină și continuitate. Diagnozele merită parcurse, pentru că oferă un tablou al societății românești contemporane în raport cu „noile“ sale confruntări europene, descriu modalitățile în care democrația și teologia intră în contact, relevă problemele educaționale ce trebuie soluționate urgent dar și pentru alte episoade pitorești, care fac lectura antrenantă (de exemplu secțiunile despre Rorty, Pamuk și cardinalul Ratzinger).

literatură

Iniţierea sau succesul

de Daniel Stuparu

Romanul Tandru și rece, semnat de Felix Nicolau (Cartea Românească, 2007) este o apariție curioasă. Din păcate, nu în sensul cel mai constructiv al termenului (asociat bunăoară romanului gotic). Încă de la apariție, ghinioanele par a se ține lanț de această carte, începând cu prezentarea dezastruoasă de pe situl editurii* și nefericitul titlu, până la comentariul de pe coperta IV, semnat nu de un critic cu greutate, ci de un… poet (Robert Șerban).

Dar să detaliem: pe prima pagină a sitului editurii, cărții îi este asociat comentariul dedicat unui alt volum, iar pe cea personală, prezentarea de pe coperta IV este postată de două ori (!?). Revenind la volum, titlul ascunde un oximoron monstruos, e ca și cum ai spune “brunet și șaten” sau „înalt și scund” despre aceeași persoană. (Până și James Bond era când tandru, când rece, dar nu în același timp.) Cu totul altceva este o sintagmă de genul “sombru și regal” (Eminescu). Recunosc însă că față de “Lapte gros”, titlul inițial al cărții, “Tandru și rece” are parcă un chip ceva mai uman. Cât despre comentariul de pe coperta IV, să lăsăm semnatarul să grăiască, limpede precum uleiul Valvoline: „Ce roman turbo, cu povești aiuritoare, pline de vertijuri și personaje care mai de care mai sărite din ramă - de la cititori de Heidegger și Dante până la fete iubitoare de medii și media - e acest Tandru și rece! Felix Nicolau și-a ‘tunat’ cartea cu tot ce trebuie: umor, sex, pagini de jurnal... intelectual, dar și dese întâlniri de gradul III cu ‘sofisticata civilizație românească’. Mai sunt acolo o poveste de amor și-un drum pe la spitalul de nebuni, așa că puneți-vă centurile de siguranță, dacă nu vreți să zburați din scaun în timpul lecturii!“

Un roman “turbo” deci, “tunat”, cu pasageri care trebuie să-și pună “centurile de siguranță” dacă nu vor să “zboare din scaune”. Am nimerit bine pe situl Cărții Românești sau am ajuns din greșeală la ProMotor? Sau poate la ProSport, pentru că volumul abundă nu doar în episoade “automobilistice”, ci și în povești (“aiuritoare”, cum le spune Robert Șerban) din arealul “fotbalistic”: Steaua, Dinamo, Rapid, Mutu, Rădoi sau Stelea sunt cu toții bineveniți în paginile acestui “roman”. Poate că autorul și-a ratat vocația și se făcea mai bine redactor sportiv la vreuna din gazetele centrale. E păcat!

Lăsând gluma la o parte, să vă spun un secret (fie el și al lui Polichinelle), dacă e să stăm strâmb și să judecăm drept: adevărul e că autorul nost' are real talent narativ. Singura mea nedumerire este, de ce își irosește dumnealui talentul cu subiecte minore, de ce strică cu atâta obstinație orzul pe gâște. Cred ca a venit vremea ca stimabilul scrib să depășească faza exercițiilor de stil, ne-a demonstrat (fie și prin această carte) cu vârf și îndesat că are deja condei.

Altfel, această „încremenire în proiect” ascunde fie teama de a fi insuficient de convingător, fie o tragică lipsă de conținut ideatic, un vacuum interior pe care încearcă să îl suplinească prin artificii formale. Așteptam deci în continuare - timp ar mai fi, al nostru Dichter e încă june - marea operă, aperta au ba. Pentru că, așa cum (îmi) spunea cândva Andrei Pleșu, până la urmă trebuie să te decizi: ce vrei de fapt, inițierea sau succesul? Dar poate că autorul a ales deja.

#
* La momentul redactării textului așa se prezenta situația, remediată pare-se între timp.

muzică

Shape of Despair: Dreaming, Waiting, Counting Demons

de Ormeny Francisc

“I never really sleep, I just lay there in my bed dreaming of the day when everyone is dead”
[Alice Cooper “Vicious young Man”]

Întunericul crescu și mai prăpăstios pe zi ce trecea și părea clar a crește direct din spatele acelei prietenoase și totuși goale priviri. Diavolul se plimbă ca un luptător mizantrop și nobil prin câmpiile de carne și plasmă ale fricii sufletești, pe care astfel le ia în posesie (ceva în genul lui Darkthrone “To walk the infernal fields”). Diavolul e ca și femeile (care îți borăsc continuu  pe la guler, în jos, pe spate, pe sub cămașă, cicatricile vechilor tânjiri-jinduiri sub formă de viermi morți, ca să-ți dea doar pentru o clipă senzația înșelătoare că distanțele vor risipi în ele vocile și că te vor salva - dar depărtările se arată de fiecare dată perfide), e un suflet de carne și de mătase care poartă în el sămânța nebuniei silvo-cremoase, a dezintegrării nenaturale a virilității. Cu singura diferență că, cu femeile se risipește pur și simplu, cu el se transformă în tabloul dement (periculos) de ilar al celui mai nebun și haios pictor. Spre deosebire de femei, el vine întotdeauna din interiorul vortexului-abis înspre tine, nu se știe niciodată cu ce intenții.

Întunericul a fost păstrat cu grijă (odor și bastard în același timp) în casa mea fără viață ori cu sevă ce pulsează regresiv, parcă pentru a aduna disperat înapoi în vortex ceea mașinăria vieții a avut nebunia/generozitatea/neglijența să risipească.

Mi-am dat seama că ascult “Down into the Stream” de la Shape of Despair. Acum știu sigur că stau curajos și mă uit drept în ochii vortexului  unde se urzesc toate relele (unele jucăușe, bune și necesare, altele hârci cărora le pute gura) ce aveau să se joace cu mine cu nebunia imprevizibilă a ielelor. E nevoia de a gusta estetica morții (“Până-n fund băui voluptatea sorții nepieritoare” cum zicea Eminescu) cu intuiția că este cea mai tonică dintre toate, e condamnatul la moarte ce sălășluiește în fiecare dintre noi: chiar dacă soarta l-ar fi desemnat pe altul, el e tot totdeauna atât de disperat încât s-ar fi oferit singur să-l înlocuiască.  Orice ai spune sau ai face, totdeauna o parte din tine ramâne în urmă și se uită la cealaltă cum se compromite. Nu e nici măcar balta lui Minulescu în care putrezesc sper(m)anțele ci e mai degrabă fântâna-coșmar a lui Narcis din care te privește înapoi vermina din tine ca o calugăriță gata pentru carne. E ca și cum Ielele ar fi adus din tine la suprafață cea mai cumplită larvă carnivoră pe care te-ai chinuit s-o confunzi atâția ani cu anomalii intestinale… însă capul viermelui se agita și se răsucea acolo, în uterul tău cel mai tainic iar tu, în vidul tău o știai (vidul tău ce lumina blasfemic și gol-transparent întunecimile tale sacre), o presimțeai și acum îl vezi clar. Îi vezi punctul-negru-cap și carnea albă a spatelui său cum înaintează și se retrage diabolic înapoi în carnea poroasă a plămânului-tău-suflet.

Odată am discutat cu tata după ce și-a scos o măsea și l-am întrebat dacă a curs sânge când i-a scos-o. Mi-a răspuns iritat:  “La ce extracție nu curge sânge? Chiar ești tâmpit sau de ce mă mai întrebi asta?” Apoi m-am gândit în sinea mea: ”Oare la extracția sufletului din corp, curge sau nu sânge? “

Ascult “Woundheir” și am senzația că mi se face o extracție stomatologică a sufletului pentru a se scoate prețioasa ură din mine ca veninul din șarpe și a se păstra ca antidot de lux.

Woundheir… versuri

Wound was the heir, the ruler within fire.
Closed my page, as hatred reigned higher.
I did notice a knife and hills covered with blood,
was I the one who's life is most precious to this new "god".
Indeed I must be loved, for i killed many.
Thousands i opened with highest fashion, pain didn't spare any of these pitiful humans,

that the whole earth is covered with tempest and storm of urbans.
Lay bleeding and kissing my beloved feet.
Shall i not wait for the greatest hour
when this god sees the bloody shower

În pădure, în ceața balsamică ce înmiresmează cu aromă de conifere, ferigi și mușchi frigul-brumă de noiembrie, cu venele de la picioare înghețate, pășesc pe creaturile din sol. Sunt călătorul singuratic ce-și caută un loc de odihnă în aceste păduri reci și răcite știind că căderea mea îi va aduce pe Ei înapoi și-i aștept, de ce să nu recunosc? Câteodată mă lipesc de pământ să le ascult nevoile pentru că știu că vor veni. În acest întuneric și frig ei zboară încet, învăluitor. Ei ademenesc și viermuiesc Ura din mine la suprafață, și Ura crescu mai mare și tot mai mare -până când mă privi ochi-în-ochi în materialitatea ei de la înălțimea și cu gabaritul Monstrului din Loch Ness, și totuși cu albul corpului și negrul ochilor și  al nărilor viermelui-copil din Eraserhead… e ruptă ca și el din propria-i goliciune și cu aceeași frenezie a spumei albe ce crește cu plăcere aproape culinară din ea însăși.

Sunt eu acela a cărui viață a fost cea mai prețioasă pentru acest nou“zeu”? Într-adevăr, trebuie să fiu iubit, pentru că am omorât o mulțime, i-am deschis cu cuțitul meu la stil mare și în cea mai “cozy” modă cu putință și m-am simțit ca în uter când o făceam, la fel de confortabil ca atunci când te bagi într-un pat călduros după o zi de umblătură și după o seară friguroasă în care ai fost îmbract prea subțire.

Să aștept sau nu oare marele ceas când această divinitate va vedea dușul de sânge pe care l-am făcut în jurul meu? 

Delectarea de a-mi propaga ura și setea de sânge funcționează ca o extensie a privirii fizice a ochiului minții… cu aceeași capacitate de a acoperi spații immense în nanosecunde.  Chiar și atunci când nu e prezentă o simți privind din întuneric și transformând orice “vânat” într-un nou supraveghetor pentru ca nu cumva ura să se risipească… descentralizarea forțată a doi iubiți bacovieni pentru o mai bună repartiție a angoasei. Ura mea are privirea apoasă a nebuniei feminine isterizate. Ca și apa, aceasta e peste tot și nicăieri, curgând continuu, inundând orice spațiu, erupând cu violența și prospețimea unui izvor acolo unde te aștepți mai puțin, luând mereu noi forme. Ura mea e diapozitivul de la care se face proiecția femeii fatale, mâncătoare de bărbăteă.

...in The Mist versuri

Slow mine feet are,
frozen their veins.
Still closing helplessly afar,
waking the creatures within.
I am a lonely traveller,
awaiting to sleep eternally.
Under those cold woods,

as my fall brings them.
Shadows of their wings,
as howling their pleeds.
Wounded, i lay on ground
listening their needs
It's dark and cold
and they fly slowly
the way they were told.
To feast mine fleshly dreaming.
And they know surely,
they raped mine soul.

Odată ce monștrii ți-au violat sufletul (alias te-au infestat cu esența lor de o calitate divină a forței) sufletul ți se transformă într-un fluture de noapte ucigaș proaspăt ieșit din pupă ce încearcă să-și prindă, să-și înăbușească și să-și ucidă prada. Conștiința de sine se naște doar în urma confruntării permanente cu acest monstru, dar, ATENȚIE! doar în momentul în care ucizi ce-ai creat în el, în loc să ucizi ce-a creat el în tine… ceea ce ar fi mult mai simplu și convenabil pentru tine (ca și cum ai provoca un avort într-o tipă cu care nu vrei să ai un copil, prin pură și demonică telepatie).

Down into the streams versuri

A)This day travels within dense mist and
woke this clearer sight as the birth of the
night were seen...
B) though my mind wandered
like a stream beside, carressing a sigh...
fading afar... closing me in, to astray.

A) Îmi dau seama că vremea asta rece nu se va schimba niciodată, că m-am născut cu pădurea cu frig rece-nordic și ceață balsamică în suflet. Privesc fascinat cum Ziua călătorește prin ceața groasă spre crepusculul cu lumină difuză.

În vemurile arhaice Dragonii vânau oameni. Oamenii îi vânau și ei ca să se apere. Dragonul avea o vedere foarte bună ziua și una excelentă noaptea. Dar avea probleme cu văzul la apus, din cauza luminii difuze. Atunci devenea vulnerabil și era singurul moment al zilei când putea fi vânat. Crepusculul e ora magică, ora în care Zeul poate fi atacat și înlocuit, și înțeleg de ce Ziua înota grabită în laptele de ceață spre ora promisă în care totul devine posibil. Car în mine semințele groazei în chiar infinitatea viselor până când totul pălește ca priveliștea pe care tocmai am lăsat-o în urmă și până când mă arunc satisfăcut si plin de ceață-lapte în plămânul-suflet… în torent.

Toate lucrurile și toate forțele converg în cele din urmă într-un singur punct [VORTEX] și prin mijlocul lui trece un torent. Sunt posedat și bântuit de ape… Vântul se gudura și-și trecea voluptuos carnea de larvă grasă printre copaci împingându-i într-o parte când trecea printre ei, iar ultimele licăriri de lumină dansează grațios în trecerea lui încercând să mai ușureze cumva-ceva din această povară neagră de presimțiri de ploi cu picături de noroi rece în loc de picuri de apă… de față înfășurată în frunze ca în cagulă și cu rădăcini de feriga crescute în carne.

Mă întreb dacă stânca urăște vântul și apa pentru că o macină; dacă așchiile și colțurile ei ascuțite sunt sau nu expresia urii ei - dacă aceste ascuțișuri sunt ura care îi dă speranță stâncii, care o încălzește pe dinăuntru. Dacă e așa, atunci înseamnă că suntem salvați și că Literat-Ura trebuie să fie cât mai demonică cu putință; să fie dovada vie că nu degeaba “la început  fost cuvântul”. Dacă e așa, ura trebuie studiată în cadrul unor cursuri speciale în universități.

B) Ce interesante gânduri am ajuns să am: mi-am dat seama că englezii știu ei ce știu când spun “to fall in love” (sau “to fall for her”) și niciodată “to raise in love”, că toamna la ei se confundă cu căderea – “fall” pentru ambii termeni, că frunzele și verbul  “a pleca” folosesc aceeași formă… adică niciodată n-am înțeles dacă piesa de la Evereve “Autumn Leaves” înseamnă  frunze de toamnă sau că toamna pleacă...

Forța demonică  provine din necunoașterea primejdiior și din disperarea fascinației mistice ce emană din contemplarea lor, din sondarea imaginativă a posibilităților de a-ți crea o aură iconică după ce ai ajuns la un soi de înțelegere cu ele. Cum spunea și Gide,  în artă contează numai puritatea iar puri sunt numai aceia care se avântă spre necunoscut. Nu descoperi pământuri noi dacă nu accepți să pierzi din vedere, pentru o vreme, orice țărm. Omul mediocru nu navighează decât pe lângă țărm. Despre deșeuri nu se poate spune că navighează pe lângă țărm… ele plutesc pur și simplu pe lângă țărm - valurile aruncându-le obsesiv pe plajă… de parcă Oceanul, îngrețoșat de ele, nu le mai vrea în apele sale.

Impulsul de a ucide poate fi făcut să ajungă punctul culminant al artisticității suspendat în nebunia-i orgasmică (“Suspended in tribulation” cum zic cei de la Suffocation), context în care numai o ferocitate devotată poate produce faptele mari, iar  stăpânirea de sine nu vine din tărie de caracter ci din insuficiență temperamentală.

Vocalul de pe “Shades of….” care, nu știu de ce dar nu cred că e același și pe “Angels of Distress” ori “Illusion’s Play” îți dă adesea impresia că acolo cântă Diavolul însuși și nu un om, te trage efectiv după el în inima pădurii întunecate unde o viață organică absolut infernală pulsează, peisaj descris perfect de Eminescu: “Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase (...) Viorelele-s ca stele vinete de dimineață (...) Ale crinilor potire sunt ca urne de argint (...) Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca și nave”.

O adiere răcoroasă curăța foioasele de frunze și lustruia acele coniferelor.

Eu mă uit acum în chiar ochii abisali ai acestui nou descoperit Diavol silvatic cu mâini, piept, burtă și cioc de stâncă ce emană înspre mine mirosul și gustul de piatră roasă de ape și înțepată de vânt și-mi dau seama că am mai văzut imaginea asta de o mie de ori înainte, că mă uit la ceea ce am fost înainte să mă nasc… la ceea ce am văzut nopți în șir în fața ochilor când mă trezeam dimineața și nu știam dacă am visat ceva sau nu în noaptea aia, când aveam impresia că nu am visat nimic în noaptea aia, când nu reușeam să-mi aduc aminte cu exactitate ce am visat în noaptea aia și mai ales când nu puteam să-mi dau exact seama dacă am dormit noaptea sau doar am levitat. Era tot timpul acolo, în acea oboseală bizară care se naște din nesomnul-somn.

Mai ales într-o dimineață murdară i-am văzut practic chipul clar. A fost un vis-în-vis: mă trezesc, îmi fac dieta obișnuită de fiecare dimineață, dar deodată observ că ceva nu e în regulă în cameră… e deosebit de întuneric, ca în cea mai neagră dimineață de toamnă cu putință, un nor e absurd de aproape de fereastră, vântul bate prin geamul deschis și-mi bagă frunze mânjite cu noroi înăuntru - deși în mod normal am plasă de țânțari acolo și niciun fir de praf nu ar putea pătrunde astfel, văd o vrabie pe covor încercând să-și facă acolo propria-i subterană. Apoi mă trezesc din nou și de data asta e pe bune. Prima trezire a fost falsă. Chestia asta ciudată bagă groaza în mine mai mult ca orice. Mă face să mă simt la discreția unor forțe parșive… ca și cum nu mai am niciun control asupra realității. Atunci nu pot să zic că am văzut, dar am simțit cel mai clar că-i văd chipul. Hidoșenia odăii și vocea mea fără timbru, fără căldură, fără inflexiuni, fără relief - pe care am avut-o atunci când vorbeam singur - mi-au spus că era acolo și că rânjește ironic. Accept realitatea când vine în sprijinul ideilor mele, ca o dovadă, nu însă și când le precede - atunci știu că e mâna Lui la mijloc. Mi-am dat seama că ăla a fost punctul limită în care nu mai exista nimic; că aproximativ cu o oră mai devreme aș fi putut scăpa în fericirea naivității și a inconștienței. Aș fi putut chiar să cred că nu mai există și alte prezențe, că sursa Răului e în exterior și nu în mine. Apoi am fost foarte furios și mi-am condus mașina nebunește pentru că, practic, toată adrenalina mi se scurgea direct în rezervor. Am trăit clipa extremă când se șterg liniile din palmă, când se șterge linia de demarcație între ființă și neființă, între Răul Adevărat și joaca de-a răul. După Huizingha asta ar fi, cred, o questie bună, pentru că joaca de-a jocul nu e fertilă, nu e creatoare de cultură.

În sălbăticie, în aceste păduri neprimitoare pe care le-am purtat dintotdeauna în suflet, pe măsură ce mă depărtez de civilizație, simțurile mi se ascut, mă apropii de bestia din mine, ce s-a trezit din somn pentru că am lăsat-o să simtă mirosul locurilor ei. Mirosul ăsta de conifere reci și ferigi aspre o trezește din somn așa cum se trezește o fată dimineața în plin orgasm… se scoală “de plăcere”. Aici, departe (în vârful celui mai neprimitor și sălbatic munte), numai creaturile robuste prosperă, restul e deșeu și servește de îngrășământ.

Un nor se sparge într-o ploaie ascuțită de cristale de lumină. Văd cum peste coroanele arborilor plutește o imensă cantitate de vară rămasă disponibilă dar știu că cel puțin anu’ ăsta nu o mai putea avea, nu în pădurea neagră și rece. Și din nou Îl văd - are un mers atât de ușor încât îți dai seama că ar fi putut să umble și pe ape. Dar Îl cunosc prea bine și i-am învățat deja cinismul pe de rost. E o adevărată vermină, programată genetic să-i atace pe cei iritați de Ea… istericii și schizofrenicii sunt victimele favorite ale insectelor. Fricoșii sunt victimele favorite ale Lui.

Ador echivocul în orice aspect al vieții căci știu că tocmai situațiile echivoce se permanentizează cu aceeași implacabilitate imposibilă cu care pleoapele se închid peste privirile învinse.

Totuși, stau și mă întreb ce este, în definitiv, Răul? Cu siguranță e vorba de Slăbiciune la mijloc. Diavolul, dacă există, e Puternic și foarte puțin probabil să fie cu adevărat rău (adică în definiția creștină).

Mi-e o frică cumplită de oamenii slabi. Oamenii slabi sunt în stare de orice, ei sunt incarnația supremă a răului. Răul lor este pur în otrava lui, mat, opac, taurin, lipsit de noblețe. E instinctul de apărare total. Cicero nu spunea degeaba că  “Omul puternic nu ține la viață”. Vreau să fiu puternic ca să nu-mi pese de răul slabilor (un avorton al Răului artisticității) si mai ales ca să nu mă atingă în nici un fel bastardul răului de orice fel, care este Binele (încă o dată în definiția dogmatică, creștină). MĂ APUC DE TRAS LA FIARE ÎN CAMERA MEA.

Ura e  Voința de Putere, e acea speranță din om, puternică și înfricoșătoare prin forța abisalității ei, ca un Val de Adâncime ce-l simți că urcă în/din tine, dar pe care nu vrei nici măcar să-l observi de teamă că astfel l-ai putea împiedica să se mai producă. Ura și răzbunarea te încălzesc pe dinăuntru iar acela care a zis că “Răzbunarea e arma prostului” a fost, probabil, cel mai trist bufon din câți au existat…

Și încă o dată o spun: privirea lui halucinantă, hipnotizantă, psihedelică, are un pas atât de ușor încât îți dai seama că ar fi putut să umble și pe ape și… Da! Sunt posedat și bântuit de ape.

Un Aliman căruia i-a intrat Lostrița în carne.

filosofie

Epistemologia cuantică și metodologia transdisciplinarității
[Basarab Nicolescu, Noi, particula și lumea, traducere de Vasile Sporici, Junimea, 2007]

de Ştefan Bolea

Basarab Nicolescu, fizican teoretician la Centre National de la Recherche Scientifique din cadrul Universitatii Paris VI şi profesor de metodologie la şcoala doctorală Paradigma Europeană de la Universitatea Babeş-Bolyai, este principalul fondator al gândirii transdisciplinare. În eseul sau, Noi, particula şi lumea (prima ediţie franceză datează din 1985), republicat de editura Junimea în 2007, în traducerea lui Vasile Sporici, profesorul Nicolescu atrage atenţia asupra consecinţelor epistemologice ce derivă din revoluţia cuantică. Primele capitole servesc drept o introducere esenţială în universul cuantic, fără simplificările abuzive, ce se găsesc în majoritatea cărţilor de popularizare a stiinţei. Debutul fizicii cuantice se leagă de decoperirerea cuantei elementare de acţiune, de către Max Planck, la 14 decembrie 1900: „Cuanta lui Planck introduce o structura discretă, discontinuă a energiei. Vechiul concept atotputernic de continuitate fusese zdruncinat şi, o dată cu el, înseşi bazele a ceea ce se considera ca fiind realitate” (p. 13).

Conceptele de continuitate si cauzalitate locală, profund legate între ele (p. 15), constituiau fundamentele realismului clasic. Noţiunea de continuitate este sprijinită de organele noastre senzoriale (p. 13), ajutându-ne să recompunem un tablou exhaustiv al realităţii, în timp ce cauzalitatea locală este legată de raţionalitate şi separabilitate (p. 30).  „Pentru a înţelege întreaga stranietate a ideii de discontinuitate, să ne închipuim o pasăre ce sare din ramură în ramură, fără să treacă prin nici un punct intermediar” (pp. 13-14). Raţionalitatea noastră mediană (care se bazează pe o echivalare dintre datele senzoriale si propria percepţie) este incapabilă să conceapă o situaţie de acest gen – anticipând, asta înseamnă că există o cezură între nivelul de Realitate macrofizic şi cel cuantic. Celălalt concept-cheie clasic, cauzalitatea locală are la bază o altă obişnuinţă a raţionalităţii noastre: cea de a discerne, a clasa, a separa.  Este mai uşor sa preiei dominaţia asupra unui obiect, a-l cunoaşte in sensul hard al cartezianismului, daca îl desparţi în suma determinatelor sale. În acest sens, în cursul său de la Universitatea Babes-Bolyai, Basarab Nicolescu observa ca „lanţul de cauzalitate fundamentează gândirea raţională” (Metodologie, C3, aprilie 2008). Pentru a înţelege sensul neseparabilităţii cuantice, este citat Bernard d’Espagnat, care defineşte astfel conceptul: „Prin neseparabilă trebuie să înţelegem că, dacă vrem să concepem în această realitate părţi localizabile în spaţiu, atunci dacă unele din aceste spaţii au interacţionat după anumite moduri definite într-un timp în care ele erau apropiate, (ele) vor continua să interacţioneze...” (p. 30). Neseparabilitatea poate fi recunoscută şi din punct de vedere cosmologic, deoarece „toate părţile universului nostru au fost în contact la începutul big-bang-ului” (id.).

Ambiţia majoră a fizicienilor constă în unificarea interacţiunilor într-o singură teorie, ideea dominantă a unificării fiind căutarea simetriei (p. 67). Abdus Salam, laureat al premiului Nobel în 1979, remarca in L’Unité des quatre energies de l’univers: „Toate formele de energie se reduc în esenţă la una singură. Formele care s-au manifestat – cele ale interacţiunii electromagetice, tari, slabe şi gravitaţionale- sunt toate manifestarea unei singure forme de energie.” (p. 66-67) Unificarea interacţiunilor slabe şi electromagnetice a fost formulată în 1967 de Abdus Salam si Steven Weinberg, fiind confirmată prin descoperirea bosonilor verticali în 1983-1984. Teoriile de grand-unificare, propuse de Howard Georgi şi Sheldon Glashow în 1977, incearcă să lege trei interacţiuni: electromagnetică, slabă şi tare. Numita unificare are loc „la o energie fabuloasă (de 1015 ori mai mare decât energia coresunzând masei protonului). […] Această energie corespunde unei distanţe infime (10-29 cm): dacă protonul ar fi la fel de mare ca Soarele, aceasta scară de unificare ar fi cea a unui fir de praf” (p. 70). Exista doua opţiuni, pe care Basarab Nicolescu le aminteşte în cursul sau: “fie se descoperă o teorie de unificare generala, care va cuprinde şi interactiunea gravitationala, fie unificarea are o limită, dată de incompleitudine” (Metodologie, C4, aprilie 2008).

Câteva consideratii despre rolul fizicii în raport cu celelalte discipline sunt utile acum: “Fizica este o ştiinţă tânără: ea nu apare ca disciplină distinctă decât în jurul anului 1500, o dată cu Renaşterea. Totuşi, câteva secole mai târziu, la începutul celui de-al treilea mileniu, are pretenţia să dobândească statutul unei teorii a Totului. […] Ambiţia este clară: construirea unei teorii simple si fără parametri liberi care ar reprezenta, în asociere cu matematica, fundamentul conceptual al piramidei tuturor disciplinelor ştiinţifice” (p. 82). Sfântul Graal al fizicienilor (expresie folosită de Leon Lederman in cartea sa The God Particle) ar fi unificarea teoriei relativităţii generale cu cea a mecanicii cuantice. Este interesantă această pretenţie a fizicii în plin post-modernism, în care accentul se pune pe fragmentare, disipare si super-specializare. Dau un singur exemplu – pretenţiile filosofiei, de pilda, sunt mult mai modeste. Pe de o parte, disciplina filosofiei seamănă cu istoriografia, colecţionând într-un mod mai degrabă necritic si declamativ diversele tematizări ale “adevarului, binelui sau frumosului”, izolandu-le din contextul temporal şi mai ales, dezgolindu-le de relevanţa pe care o au faţă de Zeitgeist-ul prezent. Pe de altă parte, filosofia prezintă distinctive caracteristici ancilare, promiţând să devină o ramură a retoricii (sau a unei gândiri bazate obsesional pe comunicare, argumentare juridică sau politica). Astfel, filosofia este fie demonetizată, devenind o colecţie de adevăruri convenabile, aproape triviale, fie marketizată, cautând să supravieţuiască în mediul academic, prn compromisuri ne-elegante oferite epistemei comunicării. Fizica nu vrea să abdice de la teleologia sa ambiţioasă şi este susţinută şi de rezultatele sale practice, care sunt mai greu de evaluat în disciplinele umaniste.

Datorită complexităţii fizicii cuantice şi a posibilităţilor epistemologice ce decurg din revoluţia cuantică, Basarab Nicolescu speculează că „fizică fundamentală […]  pare a-şi schimba natura, ca disciplina. Ea se orienteaza tot mai mult spre un domeniu de interfaţă între matematică si metafizică“ (p. 102). Filosoful-fizician observă, de asemenea, urmatorul aspect:  „Este totuşi paradoxal sa remarcăm că fizica cuantică ocupa un loc cu totul neînsemnat în gândirea sistemică actuală…” (p. 138). Datorită super-specializării, există un adevărat divorţ între discipline, de aceea dialogul dintre o filosofie a ideilor (concepută ca o radiografiere a mentalului) şi fizică, biologie sau matematică este deseori refuzat. Bineinţeles, este mult mai comod ca o singură disciplina sa deţină un adevărat monopol al realtatii, decidând că toate celelalte discipline sunt aproximări discursive sau traduceri inoportune ale realităţii date – ceea ce duce la o autocraţie disciplinara, ce exclude din start orice conversaţie între diversele ramuri ale ştiintei. Poate aceasta este miza filosofiei lui Nicolescu: demonstrând că nivelul de Realitate cuantic deschide drumul spre o nouă fizică (ceea ce este o evidenţă istorică), se induce ipoteza transdisciplinaritatii ca o metodologie, care poate inlocui auto-limitarea mono-disciplinară (ceea ce este un fapt predictibil).

Un concept esenţial, introdus de Basarab Nicolescu, pe care l-am uzitat deja in spaţiul acestui comentariu este cel de nivel de Realitate. Întâi trebuie amintită distincţia dintre Real şi Realitate: ”Realul însemna ceea ce este, în timp ce Realitatea este legată de rezistenţa în experienţa noastră umana. Realul este, prin definiţie, ascuns pentru totdeauna, în timp ce Realitatea este accesibilă cunoaşterii noastre.” (141). O diferenţă importanta şi destul de neaşteptată venind de la un om de stiinţă, care ar putea opta, prin natura ocupatiei sale la o închidere sistematică faţă de sfera sacrului: „problema sacrului, inţeleasă ca prezenţa a ceva de domeniul realului ireductibil in lume, este inevitabilă pentru orice abordare raţionala a cunoaşterii” (p.143).  Nivelurile de Realitate, radical diferite de nivelurile de organizare, sunt „un ansamblu de sisteme aflate mereu sub acţiunea unui număr de legi generale: de pildă, entităţile cuantice sunt supuse legilor cunatice, care sunt [...] diferite de legiile lumii macrofizice. Înseamnă că doua niveluri de Realitate sunt diferite dacă, trecand de la unul la altul, exista o ruptură a legilor si o ruptura a conceptelor fundamentale” (pp. 142-145). Retinem ideea de cezură, de discontinuitate dintre nivelurile de Realitate, care ne va fi utilă şi în exemplificarea logicii lupascience si amintim ca exista (cel putin) trei asemenea niveluri: „nivelul macrofizic, nivelul microfizic şi ciber-spaţiul-timpul” (p. 142).

Capitolul Viziunea realităţii si realitatea viziunii este deosebit de instructiv pentru literaţi şi constituie o buna introducere in problematica inspiraţiei ştiintifice, o tematizare la fel de izbutită ca cea oferita de Koestler in Lunaticii. Gerolamo Cardano, cel care a descoperit numerele imaginare în secolul al XIV-lea era astfel caraterizat de Lombroso in Omul de geniu: “El avea facultatea de a percepe ca obiecte adevarate şi reale toate fantomele ce i se iveau in imaginaţie.” (p. 163) Jacques Hadamard observa in Essai sur la psychologie de l’inventon dans le domain mathematique, că numerele imaginare păreau mai “apropiate de nebunie decat de logică”, cu toate acestea ele au “iluminat intreaga matematică” (pp. 162-163). Sunt menţionate, de asemenea, cazurile lui Poincaré (“Ceea ce vă va şoca mai întâi sunt aceste aparenţe de iluminare subită, semne vădite ale unei îndelungate munci inconştiente…” – p. 169) si Hadamard (“Calea cea mai scurtă şi mai bună între două adevăruri din domeniul realului trece adesea prin domeniul imaginarului” – p. 167). Basarab Nicolescu sintetizează datele într-o idee directoare: ” Există un fel de privire ce vede acolo unde conştiinta care veghează este oarbă. Paradoxal, efortul logic conştient barează calea acelei priviri, iar când încetează, informaţia atât de căutata ţâşneşte instantaneu” (p.169).

Divorţul dintre ştiinţă şi religie ocupă un loc special în Noi, particula si lumea şi a constituit obiectul mai multor conferinte susţinute de profesorul Nicolescu la Bucureşti, Iaşi sau Cluj-Napoca. „Stiinta fundamentala are […] aceleaşi rădăcini ca şi religia sau arta sau mitologia. Dar, treptat, interogaţiile acestea au fost considerate tot mai neştiinţifice si gonite in infernul iraţionalului. […] Era de ajuns sa postulezi legi venite de nu se ştie unde. […] Totul era deci determinat, chiar predeterminat. Ipoteza Dumnezeu nu mai era necesară” (pp. 190-191). Omul de ştiintă devine ”un tehnician al cantitativului”, determinismul şi logica terţului exclus constituind semnele unei ”noi barbarii” (expresia ii apartine lui Michel Henry), absenţa unei corespondenţe dintre ştiintă si cultura (dintre rationalismul scentist si rationalismul cultural lărgit) fiind enunţată de Weinberg (pp. 191-200). O nuanţare a gradelor de iraţionalitate, furnizată de Gilles Gaston Granger este utilă în acest context: exista „trei tipuri de iraţional: iraţionalul ca obstacol […], iraţionalul ca recurs ca mijloc de reînnoire şi de prelungire a actului creator şi, in sfârşit, iraţionalul prin renunţare, corespunzând unei adevarate respingeri a raţionalului” (p. 209).

Pentru formularea unei viziuni cuantice a lumii, există trei direcţii principale, reprezentate de Bohr (epistemologie bazată pe principiul complementarităţii), de Korzybski (fondatorul unei logici nearistotelice) şi de Stéphane Lupasco, filosof roman de expresie franceza, relativ obscur in mediul academic romanesc, care a intemeiat logica antagonismului energetic (p. 254). Principiul terţului inclus (”exista un al treilea termen T care este in acelasi timp A si non-A”) este dezvoltat de Nicolescu, prin inserarea conceptului de nivel de Realitate şi are o teleologie inspirata: „Terţul inclus logic lupaşcian este folositor pe planul largirii clasei de fenomene susceptible de a fi înţelese raţional” (p. 294). Merită remarcat faptul că terţul inclus lupascian ar putea fi studiat la Filosofie, în contextul sintezei hegeliene şi al dialecticii kierkegaardiene.

Ultimul capitol al cărţii, Cunoaştere in vitro şi in vivo subliniază noutatea metodologiei transdisciplinare în raport cu orizontul pluridisciplinarităţii şi cel al interdiscipliniratităţii. Pluridisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea rămân circumscrise teritoriului disciplinar, pe cand transdisciplinaritatea „priveşte, cum o indică prefixul trans-, ceea ce este în acelaşi timp, înăuntrul diferitelor discipline şi dincolo de orice disciplină” (pp. 320-322). De transdisciplinaritate sunt legate cursiv acţiunea mai multor niveluri de Realitate, terţul inclus lupaşcian şi corespondenţa dintre subiect şi obiect. Sunt amintite, de asemenea diverse experimente în educaţie, bazate pe conexiunea dintre identitate şi alteritate: „a se recunoaşte pe sine  în persoana Celuilalt” (p. 338). Pentru dezvoltarea acestei tematici, puteţi consulta cu folos volumul Transdiciplinaritatea (manifest) (prima ediţie franceză datând din 1996, traducerea romana fiind realizată in 1999) sau accesa site-ul Centrului Internaţional de Studii şi Cercetări Transdiciplinare.

filosofie

Transdisciplinaritatea – o soluţie la criza actuală a umanităţii
[Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea, manifest, traducere de Horia Mihail Vasilescu, Junimea, 2007]

de Marius Cristian Ene

Transdisciplinaritate” este un cuvânt apărut la începutul anilor ’70 în operele unor cercetători diferiţi, precum psihologul elveţian Jean Piaget, filosoful şi sociologul francez Edgar Morin sau astrofizicianul austriac Eric Jantsch. După cum arată prefixul „trans”, transdisciplinaritatea priveşte ceea ce se află în acelaşi timp între discipline, înăuntrul diferitelor discipline şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea transdisciplinarităţii este înţelegerea lumii prezente, iar unul dintre imperativele sale este unitatea cunoaşterii.

Între timp, transdisciplinaritatea a devenit un concept recunoscut la nivel mondial, formându-se şi o structură instituţională. Astăzi există un Grup de Reflecţie asupra transdisciplinarităţii, pe lângă UNESCO, şi un Centru Internaţional de Cercetare şi Studii Transdisciplinare (CIRET). Mai mult, în 1994 a fost adoptată şi o cartă a transdisciplinarităţii, cu ocazia primului Congres Mondial al Transdisciplinarităţii, desfăşurat în Portugalia, în noiembrie 1994.

Una dintre personalităţile care au avut un rol fundamental în afirmarea conceptului de transdisciplinaritate este fizicianul şi scriitorul român Basarab Nicolescu. El este, împreună cu René Berger, scriitor, filozof şi istoric al artei elveţian, co-fondator al grupului de reflecţie de pe lângă UNESCO. De asemenea, este preşedinte fondator al CIRET şi fondator şi director al colecţiei Transdisciplinarité de la Éditions du Rocher.

În cadrul colecţiei amintite de la Éditions du Rocher, a fost publicată, în 1996, lucrarea La transdisciplinarité (manifeste). Această carte a fost tradusă şi în limba română, apărând în 2007 la editura Junimea din Iaşi, în traducerea lui Horia Mihail Vasilescu, cu titlul Transdisciplinaritatea. Manifest. Această lucrare a fost publicată în cadrul colecţiei intitulate chiar „Studii transdisciplinare”, colecţie coordonată de Tiberiu Brăilean, în cadrul căreia au văzut lumina tiparului, în acelaşi an 2007, alte două lucrări ale lui Basarab Nicolescu: Noi, particula şi lumea, care a fost premiată de Academia Franceză, după apariţia sa la editura Le Mail, în 1985, şi Teoreme poetice, lucrare apărută în limba franceză în 1994, la editura Rocher cu o prefaţă de Michel Camus.

Basarab Nicolescu a ţinut să sublinieze, în preambulul acestei lucrări că, în ciuda faptului că a contribuit din plin la mai multe iniţiative transdisciplinare colective, „manifestul” este scris în numele său propriu şi nu angajează decât propria sa conştiinţă. El explică de ce a ales forma de manifest: subliniind că aceasta nu este „o cedare în faţa tentaţiei derizorii de a elabora o nouă „tablă de porunci” sau de a anunţa apariţia unui remediu-miracol al tuturor relelor de pe lume”. Dimpotrivă, argumentul său pentru alegerea acestei forme este următorul: „forma axiomatică a unui manifest permite înţelegerea intuitivă a ceea ce ar putea fi de neînţeles sau inacesibil în mii de tratate savante referitoare la acelaşi subiect. Cele două sau trei manifeste care au avut un impact planetar au reuşit să reziste scurgerii timpului datorită tocmai acestui caracter axiomatic. Prin urmare, transdisciplinaritatea – având prin propria ei natură un caracter planetar – reclamă la rândul său existenţa unui manifest”.

Lucrarea începe cu un avertisment: „mâine va fi prea târziu”. Avertismentul se referă la faptul că, deşi acumularea actuală de cunoştinţe nu are precedent în istoria omenirii, omul înţelege din ce în ce mai puţin cine este cu adevărat. Progresul ştiinţei din ultimul secol, care a adus două revoluţii, revoluţia cuantică şi revoluţia informatică, nu a modificat aproape cu nimic vechea viziune asupra lumii. Umanitatea nu s-a modificat semnificativ, dar deţine, pentru prima dată în istoria sa, posibilitatea de a se autodistruge integral.

Pericolul cu care se confruntă umanitatea la momentul actual este triplu: material, biologic şi spiritual. Armele nucleare acumulate la suprafaţa planetei noastre pot să o distrugă de mai multe ori, ca şi cum o singură dată nu ar fi de ajuns. Pe plan biologic putem modifica patrimoniul genetic al speciei noastre, intervenind în străfundurile fiinţei noastre biologice fără să cunoaştem cu adevărat răspunsurile la marile întrebări care o privesc. Pe plan spiritual, printr-o conjugare a corpului nostru cu maşina informatică ne putem modifica senzaţiile până la crearea unei realităţi virtuale, pe care o percepem mai adevărată decât realitatea organelor noastre de simţ. Ca urmare, a apărut un instrument de manipulare a conştiinţelor la scară planetară, care, folosit în scopuri imorale, ar putea duce la autodistrugerea spirituală a speciei noastre.

Situaţia nu este însă cu totul lipsită de speranţă. Într-adevăr, totul este pus la punct pentru propria noastră autodistrugere, dar totul este pus la punct şi pentru o posibilă mutaţie pozitivă, comparabilă cu marile răscruci ale istoriei. Autorul arată că „sfidării planetare a morţii i se opune conştiinţa vizionară, transpersonală şi planetară, ce se hrăneşte din creşterea fabuloasă a cunoaşterii”.

Într-o astfel de situaţie de declin, pentru gândirea clasică nu există decât două soluţii de ieşire: revoluţia socială sau întoarcerea la o presupusă „vârstă de aur”. Ambele soluţii şi-au dovedit ineficacitatea totală. Rezultatele evoluţiei sociale experimentate de-a lungul secolului al XX-lea au fost catastrofale, „omul nou” nefiind decât o fiinţă găunoasă şi tristă. Întoarcerea la o vârstă de aur nu poate fi incercată, pentru că această vârstă de aur nu a fost regăsită. Chiar dacă ea ar fi existat, întoarcerea ar trebui să fie însoţită de o revoluţie dogmatică interioară, imaginea în oglindă a revoluţiei sociale. Dovada că din această caricatură de „revoluţie interioară” ar putea ţâşni sânge şi violenţă o reprezintă fundamentalismele religioase care se răspândesc astăzi pe planetă.

Aceste două soluţii ale gândirii clasice nu sunt însă şi singurele. Gândirea clasică şi-a demonstrat limitele evidente în momentul în care a avut loc ceea ce am numit revoluţia cuantică. Aceasta nu numai că a revoluţionat întreaga fizică, ci a schimbat în profunzime viziunea asupra lumii. Concepte atotputernice până atunci, precum cel de continuitate, cauzalitate locală, determinism sau obiectivitate, au fost zguduite din temelii.

Un nou tip de gândire oferă o a treia soluţie, care face exact obiectul manifestului lui Basarab Nicolescu. Transdisciplinaritatea are ca trăsături fundamentale rigoarea, deschiderea şi toleranţa. De asemenea, prin atitudinea transreligioasă pe care o propune, face imposibil orice război religios. Prin educaţia pe care o propune, o educaţie integrală, adresată totalităţii deschise a fiinţei umane şi nu doar uneia din părţile sale – de obicei, intelectul – transdisciplinaritatea permite naşterea unui nou tip de umanism.

Transdisciplinaritatea se diferenţiază radical de disciplinaritate, de pluridisciplinaritate şi de interdisciplinaritate. Faţă de cercetarea disciplinară, care se referă cel mult la unul şi acelaşi nivel de realitate – atunci când nu se referă doar la fragmente ale acestuia – transdisciplinaritatea se preocupă de dinamica provocată de acţiunea simultană a mai multor niveluri de realitate.

Pluridisciplinaritatea se referă la studiul unui obiect dintr-una şi aceeaşi disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată. De exemplu, un tablou al lui Giotto poate fi studiat din perspectiva istoriei artei, intersectată de aceea a geometriei, a istoriei religiilor sau a istoriei Europei. În urma încrucişării mai multor discipline, obiectul va ieşi îmbogăţit. Demersul pluridisciplinar se revarsă peste limitele disciplinelor, dar finalitatea sa rămâne înscrisă în cadrul cercetării disciplinare.

Interdisciplinaritatea se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta. De exemplu, metodele fizicii nucleare transferate în medicină duc la apariţia unor noi tratamente împotriva cancerului sau transferul metodelor matematicii în studierea fenomenelor meteorologice sau de bursă a generat teoria haosului. Şi interdisciplinaritatea debordează limitele disciplinei, dar finalitatea sa rămâne de semenea înscrisă în cercetarea disciplinară.

Transdisciplinaritatea însă, privind, aşa cum am mai spus, ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline şi înăuntrul diverselor discipline şi dincolo de orice disciplină, are ca finalitate înţelegerea lumii prezente, iar unul dintre imperativele sale este unitatea cunoaşterii.

Dacă din punctul de vedere al gândirii clasice, între, în şi dincolo de disciplină nu există nimic, spaţiul în cauză fiind vid, transdisciplinaritatea arată că, în prezenţa mai multor niveluri de realitate, acest spaţiu este plin, aşa cum vidul cuantic este plin de toate potenţialităţile: de la particula cuantică la galaxii, şi de la cuarc la elementele grele care condiţionează apariţia vieţii în univers.

Transdisciplinaritatea se sprijină pe trei piloni: existenţa mai multor niveluri de realitate şi a mai multor niveluri de percepţie, logica terţului inclus şi complexitatea. Există mai multe niveluri de realitate, iar acestea devin accesibile cunoaşterii umane datorită existenţei mai multor niveluri de percepţie. Aceste niveluri de percepţie permit o viziune din ce în ce mai generală, unificatoare, cuprinzătoare a realităţii, fără ca vreodată să ajungă să o epuizeze complet.

Logica terţului inclus contrazice o axiomă a logicii clasice. Aceea că nu se poate afirma în acelaşi timp validitatea unui lucru şi contrariul său: A şi non-A. Axioma terţului inclus spune că se poate afirma în acelaşi timp validitatea unui lucru şi contrariul său. Ceea ce părea opus pe un singur nivel de realitate, se dovedeşte unit pe un alt nivel de realitate.

Logica terţului inclus îşi găseşte ilustrarea în existenţa particulei cuantice descoperite de fizica cuantică. Fizica clasică admitea doar două feluri de obiecte, bine diferenţiate: corpusculele şi undele. Particula cuantică ignoră această împărţire, fiind, în acelaşi timp, şi corpuscul, şi undă sau, altfel spus, nici corpuscul, nici undă. Ea este o unitate a contradicţiilor.

Complexitatea este un al treilea pilon pe care se sprijină transdisciplinaritatea. Complexitatea s-a instalat pretutindeni de-a lungul secolului al XX-lea. De exemplu, fondatorii fizicii cuantice se aşteptau ca numai câteva particule fundamentale să descrie întreaga complexitate fizică, dar această viziune a fost spulberată atunci când, datorită acceleratoarelor de particule, au fost descoperite sute de particule. Complexitatea universului este pusă în evidenţă de fizica şi cosmologia cuantică, nefiind însă vorba de complexitatea unui coş de gunoi, deoarece relaţia dintre infinitul mic şi infinitul mare este guvernată de o coerenţă uimitoare.

Transdisciplinaritatea propune o nouă formă de umanism, transumanismul. Acesta oferă fiecărei fiinţe umane capacitatea de maximă dezvoltare culturală şi spirituală, prin căutarea a ceea ce există în, printre şi dincolo de fiinţele umane, a ceea ce s-ar putea numi Fiinţa fiinţelor. Accentul nu mai cade pe organizarea ideală a umanităţii, ci pe o structură flexibilă şi orientată către întâmpinarea complexităţii.

Carta Transdisciplinarităţii, redată în anexa de la finalul cărţii, carta redactată de Lima de Freitas, Edgar Morin şi Basarab Nicolescu în 1994, reafirmă avantajele unei atitudini transdisciplinare. De exemplu, conştientizarea de către fiecare fiinţă umană a faptului că locuieşte pe Terra duce spre o fiinţă transnaţională care exclude ideea de război. Demersul transdisciplinar nu crede că vreo cultură este privilegiată în raport cu celelalte şi, prin atitudinea deschisă faţă de mituri şi faţă de religii, exclude atât conflictele culturale, cât şi războaiele religioase.

Articolul 13 al Cartei Transdisciplinarităţii afirmă: „etica transdisciplinară respinge orice atitudine ce refuză dialogul şi dezbaterea, indiferent de originea acestei atitudini – fie ea de ordin ideologic, scientist, religios, economic, politic, filozofic. Cunoaşterea împărtăşită ar trebui să ducă la o înţelegere împărtăşită, fondată pe respectul absolut al diversităţilor colective şi individuale, unite prin viaţa comună pe una şi aceeaşi planetă”.

Manifestul lui Basarab Nicolescu ne convinge că, într-adevăr, transdisciplinaritatea reprezintă o soluţie pentru impasul în care lumea se află în acest moment, impas cauzat în primul rând de ruptura dintre o cunoaştere din ce în ce mai bogată şi o fiinţă interioară din ce în ce mai săracă. Prin transdisciplinaritate, acest decalaj între cantitatea de cunoaştere acumulată şi nivelul de fiinţă poate fi corectat, omul contemporan ridicându-se la speranţele care au fost investite în el. Lectura manifestului transdisciplinarităţii poate reprezenta un prim pas făcut de fiecare dintre noi pentru a rezolva, pe planul propriei fiinţe, această problemă complexă.

film

Pier Paolo Pasolini sau existența teoremă

de Marius Iulian Stancu

Care sunt posibilele atitudini existențiale pe care le poți adopta atunci când descoperi că viața ta se desfășoară sub pecetea pustiului și a deșertăciunii? Aceasta este provocarea cu care Pier Paolo Pasolini ne confruntă și la care autorul italian ne răspunde prin intermediul destinului creionat de către acesta personajelor romanului ecranizat Teorema.

Pustiul lui Pasolini este un pustiu total, absolut, un pustiu cenușiu, apocaliptic, pustiul urban, modern, ideologic, cultural, al existenței de zi cu zi. Pustiul este «o realitate, despuiată de toate în afară de esența ei, așa cum și-o reprezintă cel care o trăiește și, câteodata, o gândește, chiar și fără a fi un filosof». În acest deșert simbolic „nu e nimic altceva decât ceea ce e necesar: pamântul, cerul și trupul unui om“. Problema omului este că nu reușește să conștientizeze acest lucru, iar odată realizat, acest fapt provoacă o adevarată ruptură existențială, o rană de nevindecat, o tulburare ce face sensul vieții de neînțeles și în fața căreia se cer răspunsuri radicale.

Vizita Oaspetelui, așa cum își numește Pasolini misteriosul vizitator despre care nu ne oferă absolut nici o informație, este cea care are darul de a tulbura existența membrilor unei tipice familii burgheze italiene a anilor 60. „Prezență ce nu are nici o semnificație și care totuși e o revelație“. O prezență „scandaloasă“, însă „plăcută și plină de o atitudine binevoitoare“ în același timp. Tema străinului constituie un motiv extrem de cunoscut în literatura creștină, arhetipul lui constituindu-l însuși Hristos în episodul Emaus. Și în tradiția antică, xenos era privit ca unul aproape de lumea zeilor, sedentarul trebuind să îl accepte drept un mesager al divinității. Însuși Pasolini, în interviul acordat lui Guy Flatley, pentru New York Times, recunoștea că misteriosul vizitator reprezintă o ființă supranaturală, de dincolo, lăsând să se înțeleagă că e, de fapt, chiar Dumnezeu. Nu Dumnezeul „oficial“, al dogmelor și al crezurilor, nu Dumnezeul „filosofilor și al savanților“, un Dumnezeu metafizic, idol conceptual, ci un Dumnezeu care este una cu o realitate divină, o realitate ale cărei semnificații originare sunt sacre. Aceste idei pot părea stranii în opera unui fost membru al partidului comunist, „ateul obsedat de Dumnezeu“ cum a fost numit, deși Pasolini nu s-a declarat niciodată pe sine ca fiind ateu, însă, opera pasoliniană e plină de simboluri și teme religioase interpretate într-o manieră personală, originală. Care sunt caracteristicile unui străin? În Timpul rugului aprins Andrei Scrima conturează un portret în care pot fi încadrați toți străinii, din toate timpurile, de la Hristos până la Oaspetele pasolinian. „Străinul este străin pentru că se află în mers, pentru că nu se așează în condiția-sedentară-a familiarității noastre curente, pentru că este în perpetuă „transformare“, dezvăluire de înțelesuri... Dacă străinul se sedentarizează, dacă stă prea mult în același loc, mai curând sau mai târziu isi schimba conditia... Condiția străinului cere o perpetuă rupere a legăturilor, o perpetuă itineranță și progresiune în cele lăuntrice... „Tot așa se întâmplă și cu misteriosul vizitator din Teorema: vine și pleacă la fel de subit. Ceea ce lasă în urmă nu e însă o revelație, precum în paradigma creștină, ci un gol lăuntric, o pierdere a identității, o distrugere a felului de a fi anterior neașteptatei vizite“. Tu ai venit, deci, în această casă pentru a distruge... Nu văd nimic care să mă poată reintegra în identitatea mea. „Oaspetele aduce într-adevăr o schimbare radicală în viața membrilor familiei, însă, nu le aduce mântuirea. Acest lucru se întâmplă nu pentru că vizita sa nu ar avea tocmai această menire, ci datorită faptului că membrii familiei nu reușesc până la urmă să îi înțeleagă adevărata identitate, nu reușesc să conștientizeze experiența religioasă. Singura excepție o constituie servitoarea, Emilia, o țărancă, o persoană dintr-o altă eră, cum o numește Pasolini, pre-industrială, singura în stare să îl recunoască pe oaspete drept Dumnezeu. La criza existențială în care îi aruncă vizita necunoscutului oaspete - „eu devin - lucru nemaivăzut și inacceptabil - un ALTFEL“ - fiecare membru al familiei răspunde în mod diferit. Cu toții descoperă deșertăciunea existenței anterioare, însă, atitudinea fiecăruia în fața pustiului simbolic ce se repetă obsesiv pe peliculă e una diferită la fiecare personaj în parte. Sunt singurele atitudini posibile pe care le poți lua în fața unei asemenea schimbări radicale. Toate sunt însă întruchiparea unui eșec, a neputinței de a-l recunoaște, de a se întâlni în mod real, conștient cu Dumnezeu și, prin aceasta, de a fi salvați.

1.Odetta, fiica Luciei și a lui Paolo, devine catatonică, moartă încă în viață fiind, un adevărat cadavru viu. Nebunia constituie un prim posibil efect al întâlnirii cu tulburatorul oaspete divin și cu vidul existențial pe care acesta îl provoacă.

2.Arta constituie calea pe care Pietro, fiul, o îmbrățișează, încercând în acest fel să redea imaginea Oaspetelui pierdut. E deosebit de interesantă concepția lui Pasolini asupra acestui punct deoarece, până la urmă, și autorul italian tot un artist este, urmând în viață aceeași cale întruchipată de Pietro. Autorul, în concepția acestuia, este un nimic, o ființă anormală, inferioară, un vierme, un nebun, un biet idiot care bâjbâie. „Și-a redus viața la melanconia ridicolă a celui care trăiește subminat permanent de amintirea vie a unui lucru pierdut pentru totdeauna “. „Pentru a evita puerilul și ridicolul trebuie să inventeze tehnici noi, să se bazeze pe reguli necunoscute, imposibil de judecat, pentru a masca faptul că „doar din întâmplare un semn iese bine“. Aceasta este existența teoremă, o existență care vrea să mascheze eșecul în raport cu sacrul, mărturisire tacită pentru nostalgia unui paradis pierdut. Chiar dacă nu poate fi o existență fericită, în viziunea lui Pasolini, „un om aflat într-o criză este întotdeauna mai bun decât un om ce nu are nici o problemă cu propria conștiință“.

3.Libertinajul este calea pe care o urmează Lucia, având relații sexuale cu tineri ce semănau din punct de vedere fizic cu vizitatorul, neînțelegând faptul că dragostea pe care le-a oferit-o Oaspetele fiecăruia dintre ei nu era una de natură carnală, ci una spirituală.

4.Renunțarea la bunurile materiale, Paolo donând fabrica muncitorilor, constituie o altă posibilă atitudine radicală pe care o putem adopta în fața deșertăciunii acestei vieți. Dezbrăcarea acestuia din gară și fuga în deșert constituie un simbol al încercării de întoarcere la condiția adamică, originară. Dintre membrii familiei, Paolo este cel mai aproape de mântuire, aproape că a înțeles, însă, în cele din urmă, nici el nu mai poate recupera simțul pierdut al sacralității, nu poate avea o experiență mistică în deșert, simbol prin excelență al întâlnirii cu Dumnezeu.

5.Sfințenia, cale urmată de către servitoarea Emilia, constituie singurul răspuns adecvat, mărturie a conștientizării întâlnirii cu Dumnezeu și a efectului transfigurator pe care o astfel de întâlnire îl are. Dintre toți eroii Teoremei pasoliniene, doar pentru țărancă întâlnirea cu Oaspetele are un efect metanoic și soteriologic în același timp. Datorită originii rurale, aproape de semnificația sacră a realității, e singura ce își poate rezolva criza existențială într-o manieră religioasă.

Problema pe care o pune Pasolini nu și-a pierdut odată cu trecerea timpului din actualitate, fiind astăzi poate mai acută ca oricând.Trăind în umbra sacrului și cu o continuă nostalgie după recuperarea semnificațiilor originare ale realității, divină în esența ei, trăind cu amintirea întâlnirii și cu descoperirea deșertăciunii pe care aceasta ți-a adus-o, mai există posibilitatea unei întoarceri, posibilitatea mântuirii pentru omul ce se numește pe sine modern? Răspunsul lui Pasolini este unul negativ.„Fiindcă tu zici: Sunt bogat și m-am îmbogățit și de nimic nu am nevoie! Și nu știi că tu esti cel ticălos și vrednic de plâns, și sărac și orb și gol!“ (Apocalipsa 3,17).

literatură

Oglinzi amestecate
[Daniel Stuparu - "Oglinda Venerei", Editura Muzeului Literaturii Române, 2007]

de Sorin-Mihai Grad

După debutul cu volumul de versuri "Alchimice", Daniel Stuparu vine cu "Oglinda Venerei", un mic roman destul de atipic pentru ce se scrie și publică azi pe la noi, apărut iniţial pe un blog al autorului, iar în 2007 şi pe hârtie. Citindu-l, primul meu gând a fost că D.S. ne propune o parodie după "Codul lui DaVinci", cu micul Paris pe postul celui adevărat. Totuși nu putea fi vorba doar de atât, ar fi fost prea puțin pentru Stuparu, cunoscut pentru migala cu care-și lucrează versurile și pentru vastitatea domeniilor în care activează. Următorul gând mi-a fost că avem de-a face cu un roman polițist, urmând buna tradiție a filmelor în care victima colaborează cum poate și cu cine poate până ce i se găsește cadavrul și/sau ucigașul e identificat și eventual pedepsit. Nu e nici asta. Putea fi vorba și de un roman de dragoste, în care eroul se trezește brusc printre cărți și picturi fără iubită și încearcă s-o recucerească, însă misoginismul de care pare a nu se lipsi nici o pagină din carte îți cam dă de bănuit că nu despre asta e vorba. Testând încă două-trei posibile variante de scenariu am ajuns la finalul cărții la fel de nelămurit. Cel mai probabil am avut de-a face cu un roman inițiatic, cu omul nostru trecând prin diverse întâmplări și stări pentru a ajunge cum era necesar unde era așteptat, însă ar putea fi vorba de mai mult decât atât.

Destul de scurt, romanul nu e tipul de carte de citit în tren sau pe bucăți. Chiar dacă între capitole pare a nu fi un fir de legătură și ar putea fi văzute și ca nuvele independente, povestea te ține alert, nu numai din cauza misterelor, unele rămânând nedezlegate. Aceste mistere lăsate neclarificate i s-ar putea reproșa cărții, la fel și apariția unor personaje care par importante dar dispar total din roman după ce-și joacă micul rol. I-am putea imputa autorului și finalul confuz în care se desparte de noi, mai mult deschizând porți decât închizându-le, însă ce mai era de spus? "Au trăit fericiți pân'la adânci bătrânețe" e din cu totul alt film, iar despre cele tainice Daniel Stuparu preferă, în loc să ni le dezvăluie, să ne lase mai mult să bănuim. Mi-ar fi plăcut să fi aflat mai multe despre conspirația în care nimerește Cristian. Și alte bucăți din roman care aici au rol secundar au potențial pentru a fi dezvoltate în eventuale alte cărți, cum e cel cu pumnalul sau dubla crimă de la început, însă povestea alianței secrete dintre niște călugări catolici și ortodocși pentru ale cărei documente spionul patriarhiei scoate briceagul ar fi cea pe care aș alege-o dintre ele.

Cum spuneam, acest mini-roman poate fi citit în diverse moduri. Cârcotașii care ar spune că scopul scrierii lui a fost ca autorul să se laude cu câte știe nici n-ar trebui băgați în seamă. Textul abundă de trimiteri spre diverse domenii ca istoria, filosofia, alchimia, literatura, dar și cultura pop contemporană, și conexiuni între ele, însă toate acestea au rolul lor în conturarea poveștii. Dacă eroul nostru era student la contabilitate și microbist în timpul liber, atacul la care l-a supus pelicanul devenea total anacronic, însă fiind cine e firele se leagă. Ce cred totuși c-ar fi trebuit Daniel Stuparu să facă e să fi tradus textele în limbi străine pe care le citează în roman. Sunt destul de multe și căutarea unei traduceri îți afectează cursivitatea lecturii, fără a mai pune la socoteală ce minunății pot produce mașinăriile online lăudate a transfera texte dintr-o limbă în alta.

Veți fi remarcat că n-am prea povestit despre ce se întâmplă în acest roman. Conține sânge, sex, acțiune, mister, conspirații, istorie, religie și mostre de viață studențească, printre altele. Dar nu e doar atât, iar citindu-l puteți să-i scoateți miezul care vi se potrivește.

restitutio

Patosul cosmic. Eminescu - Brâncuși - Al-George

de Amita Bhose

Oul mitologiei indiene, acel "corp" pre-cosmogonic din care a apărut lumea, s-a despicat prin creație în două. Unitatea androginică primordială s-a impărțit în Cer și Pământ - Dyaus și Prthivi - care au rămas despărțiți pe veci. Stâlpul cosmic subîntinde cele două jumătăți, asigurând stabilitatea lumii create. Spațiul akasa - consecință a expansiunii nucleului inițial - a rămas însă veșnic pătruns de dorul nemărginit al reunirii celor doi membri ai cuplului. Este pneuma cosmică, străbătută de patosul care animă întreaga creație. Nașterea fiecărei vietăți pe pământ actualizează pentru o clipă momentul genetic al uniunii primordiale. Omul, copilul cel mai evoluat al acestor părinți cosmici, caută reunirea lor conștientă, prin actele sale creatoare care refac, în sens invers, o cosmogonie umană.
Cuplul androginic ca reprezentare a dialecticii unității dualului își face apariția în întreaga gândire indiană tradițională sub o multitudine de forme, mitologice, filosofice sau estetice: Purusa și Viraj în Rgveda, paramatman și jivatman în Upanisade, purusa și prakrti în filosofia Samkhya, Siva și Sakti în cultul saiva, Krsna și Radha în literatura vaisnavă. Fie că e vorba de practici rituale, fie că e vorba de tehnici psiho-mentale și soteriologice, fie că e vorba de artă, ceea ce se caută este inversarea sensului divergent al desfășurării cosmogonice și refacerea, în plan uman, a unității primordiale.
Din acest punct de vedere, simbolistica ascensiunii, omniprezentă în cultura indiană, are tocmai semnificația reîntoarcerii la originea unică și unitară a lumii. Căci stâlpul cosmic care susține Cerul, fiind elementul despărțitor prin apariția căruia cele două jumătăți ale oului cosmogonic au fost depărtate, este în același timp și element unificator, reprezentare a dublei și permanentei mișcări descendent-ascendente, care releagă cosmosul. De aceea, cultul soarelui, ascensiunea focului sacrificial, pelerinajul spre vârful muntelui, demersul de esențializare conceptuală sau metafora poetică unificatoare a contrariilor - așa cum o întâlnim, de pildă, la Rabindranath Tagore - nu sunt decât forme diferite de manifestare ale aceluiași profund sentiment din care purced și filosofia, și ritualistica, și arta indiană: dorința Pământului de a reintegra Cerul. În universul simbolic al gândirii indiene sau al poeziei lui Tagore, lumina solară e imaginea atotcuprinzătoarei îmbrățișări ce reunește cuplul, în pofida scindării lui aparente.
Același fond de sensibilitate cosmică se arată în multiple forme în cultura română, mai ales în cea populară. Explorarea fondului comun al culturii române și al celei indiene a început mai demult; încă Hasdeu și, mai apoi, Vasile Pârvan, au corelat mitologia dacică cu cea hindusă. Studiile sau cercetările comparatiste în acest domeniu s-au limitat, însă, până acum, la încercările de a stabili filiații și influențe, la identificarea unor surse de împrumut literar, la depistarea amprentelor lor în creațiile unor autori.
Arhaic si universal (București, 1981), ultima carte a lui Sergiu Al-George, deschide o nouă cale a descoperirii existenței Indiei în conștiinta culturală românească. Fără a ne propune o sarcină care ne depășește, aceea de a recenza această lucrare a specialistului român (am spune, indo-român, dacă ni se îngăduie această libertate), vrem să împărtășim aici câteva gânduri din ceea ce am înțeles despre Brâncuși, Eminescu și India, datorită acestei cărți, care reprezintă pentru orice cititor o experiență spirituală.
Cercetarea întreprinsă de Sergiu Al-George are ca punct de pornire o idee exprimată și de Mircea Eliade, după care important nu este a stabili ce text indian a citit sau n-a citit Mihai Eminescu, ci important este a vedea în ce măsură există o sensibilitate comună în cele două culturi. Căci numai astfel se pot înțelege și explica similitudinile între forme și simboluri aflate atât de departe în timp și spațiu. Nu e vorba de simple influențe indiene la Eminescu sau la Brâncuși, ci de traducerea în forme similare sau identice cu cele din gândirea indiană a unui fond de sensibilitate comună.
În lumina exegezei profunde pe care i-o dedică Sergiu Al-George, creația lui Brâncuși ne apare ca un univers coerent de forme convergente semantic. Măiastra și Oul..., Cuplul și Poarta..., Țestoasa și Coloana... par generate de același patos, momente ale aceluiași neîntrerupt proces de facere, desfacere și refacere a lumii. Mișcarea ipostaziată în forme, forme generatoare de mișcare: măiastra e oul, oul e zborul. Este o mitologie a metamorfozelor esenței cosmice, lumina: de la germenele de aur al oului - Hiranygarbha, sâmburele cosmic - la stalactita și stalagmita împreunate în Coloană, solaritate bipolară ce leagă Pământul de Cer și Cerul de Pământ - arbore cosmic cu rădacinile în sus.
La Brâncuși, conceptul verticalității este corelat cu cel exprimat în cultura arhaică românească, prin stâlpul porții, cruce, troiță, brad funerar etc. și cu cel indian din perioada vedică, manifestat prin stâlpul casei (sthuna), stâlpul sacrificial (yupa) sau sceptrul suveranului (gada). Exemplele se pot înmulți de ambele părți; în ritualul sacrificial dacic, omul ales ca mesager către Cer era aruncat în sus și prins pe vârful sulițelor. Cât privește practicile indiene, coloana vertebrală a yoghinului, ținuta dreaptă în timpul invocării soarelui se leagă de aceeași idee a ascensiunii la Cer.
Rabindranath Tagore povestește în Jivansmrti (Amintirile vieții) cum într-o lecție i se spusese copilului Rabi: "Cerul este un spațiu imens și, oricâte scări ai pune una peste alta, nu-l poți ajunge". Micul elev întrebă în repetate rânduri: "Și mai multe scări ?", ridicându-și vocea treptat, și dascalul îi dădu mereu același răspuns. Atunci, obosind amândoi, băiatul rămase tăcut, încercând să-și închipuie imensitatea cerului și neputința omului de a-l atinge. Sentimentul infinitului s-a trezit poate în ziua aceea în sufletul celui ce avea să spună peste decenii: "Infinitule, tu cânți melodia ta în limitele finitului, de aceea te exprimi atât de dulce în mine" (Ofrandele lirice).
Un copil din Hobița, aproape contemporan, avea să întruchipeze în metal această "scară la Cer" - așa cum își va numi el însuși Coloana fără Sfârșit -, făcând astfel sensibilă pulsația infinitului în limitele finitului, pe care o auzise în cântecul inimii sale copilul din Calcutta.
Dar Coloana... este, în interpretarea lui Sergiu Al-George, și o piramidă cu vârful în jos. Trunchiurile de piramidă, îmbinate în Coloană..., marchează ritmul dinamicii cosmice; verticalitatea este dublu orientată.
Coborârea Cerului pe Pământ, mitologic, descinderea zeului, este o temă frecventă a artei și literaturii indiene. În acest sens ne vine în minte uriașa friză simbolică Coborârea Gangelui din Mahabalipuram. Tot în aceeași idee se leagă dansurile rituale raslila, care se desfășoară în seara cu lună plină din anotimpul toamnei, seara în care Sergiu Al-George s-a stins din viață. În credința hindusă se spune că atunci zeul Krsna coboară pe pământ pentru a se uni cu ființele umane care îl cheamă; în credința populară românească, în noaptea de Sânziene se deschide Cerul. Nu este lipsit de semnificație că deschiderea are loc noaptea: stelele, sori nocturni, și luna, reprezentând reversul luminii solare, se leagă de practici sau de credințe funerare (la indieni, căderea unui meteorit semnifică moartea unui om, la fel cum la români, căderea unei stele). Coborârea astrului, ca răspuns la chemarea unei ființe omenești, în Luceafărul, acel tulburător: "Cobori în jos, luceafăr blând, alunecând pe-o rază" (rază ce separă, paradoxal, nemurirea de viață, generând arzătoarea dorință, chiar dacă imposibilă, a convertirii lor reciproce), pare c-o auzim invocată aidoma în cântecul poetei Mira Bai din Evul Mediu indian: "Aud pașii lui Hari (un alt nume al lui Krsna - n.n.), deschide ușile, prietena mea, ca suveranul cerului să intre!". Melodia sună neîntrerupt pe toate meleagurile Indiei și după secole apare, înveșmântată în alte cuvinte, pe buzele lui Tagore: "De când ai pornit la drum în căutarea mea? Oare soarele tău și luna ta te pot ascunde de mine?" (Ofrandele lirice).
În viziunea lui Sergiu Al-George, Coloana fără sfârșit reprezintă refacerea în ordine inversă a cosmogoniei ("o inversare a cosmosului și a desfășurării cosmogonice" - p.45), prin și dinspre om, care este măsura creației: omul e model sacrificial în orice sacrificiu, omul e modelul cosmogonic în orice prezentare filosofică indiană. Exegetul invocă aici și datele furnizate de Dan Hăulică în legătură cu mărimea modulului: 1,80 m, tocmai înălțimea unui om (p.71). Coloana... reunește deci mitul, ritul sacrificial și creația artistică; ea reprezintă un necontenit du-te-vino între Cer și Pământ pe plan simbolic, o permanentă pendulare între creat și necreat pe plan filosofic. Coloana... este ciclicitatea cosmică. Imaginea stâlpului de aur - forma cristalizată a luminii solare -, imagine pe care Sergiu Al-George o află atât în textele indiene, cât și într-un descântec românesc (p.39), ne face să înțelegem dinamismul lăuntric al lumii. Coloana... este ritm, este vibrație luminoasă, iar lumina fiind imagine a esenței cosmice, Coloana... este un simbol al simbolului.
Să ne fie îngăduit să cităm aici o poezie celebră a lui Tagore, pe care lectura excepționalelor pagini despre Coloană... ne-a readus-o în minte: "Îmi păru că întreaga creație vrea să vorbească prin vis, dar nu poate vorbi deslușit; mormanele de sunete nerostite suspină-n întuneric.
Deodată auzii cum o fulgerare strălucitoare a sunetului aleargă, într-o clipită, din depărtare-n depărtare, străbătând câmpia spațială a cerului serii. O, cârd de lebede, aripile voastre, îmbătate de vinul furtunii, au trezit valuri de uimire pe cer, cu râsete izvorâte dintr-o bucurie de neepuizat.
Mesajul aripilor voastre aduce, doar pentru o clipă, freamătul vitezei în inima fericită a nemișcătoarelor. Muntele dori să fie norul pribeag de vară. Șiruri de copaci voiră să-și întindă aripile, să se dezlege de pământ și să se piardă dintr-o dată pe urmele acelui sunet, pentru a căuta limitele Cerului. O, aripi călătoare, ați ridicat valurile dorului de depărtarea cea mare; ați spulberat visul acestei seri. A pătruns un mesaj al neliniștii în sufletul creației - nu-i aici, nu-i aici, e în altă parte, altundeva.
O, cârd de lebede, mi-ai descoperit astă-seară capacul ce acoperă tăcerea. Ascult fluturarea agitată, nestăpânită a aripilor din substraturile tăcerii așternute pe pământ, în apă și în spațiu. Ierburile își zvâcnesc aripile pe pământ. Milioane de semințe din întunericul subpământean, a cărui adresa n-o știe nimeni, își întind aripile în germeni. Văd zborul munților și al pădurilor din insulă-n insulă, de la un necunoscut la alt necunoscut. Prin vibrația aripilor de stele simt că întunericul tresare în suspinul luminii" (Cârd de lebede, Kașmir, 1915).
Nu credem că Brâncuși a cunoscut această poezie când a conceput Pasărea maiastră; dar nu ne îndoim că va fi simțit la fel.
Patosul cosmic care umplea cerul din Kașmir în inima poetului indian freamătă ca-ntr-un strat de aer deasupra Mesei Tăcerii și a Aleii cu Scaune. Aleea... sfârșește la Poarta Sărutului, unde Cerul și Pământul stau îmbrățișate ca în sculpturile mithuna din Konarak. Ajuns acolo, patosul se transformă, ca într-un orgasm sacru, într-o bucurie cosmică inexprimabilă, ceea ce se numește jagadananda în filosofia indiană. Sculptorul însuși observase, in legătură cu Poarta Sărutului: "Misterul fecundității și al morții este însuși misterul iubirii, care va supraviețui dincolo de mormânt".
Același patos l-a sesizat Sergiu Al-George în creația eminesciană. Așa cum Brâncuși îl va ipostazia în imaginea sintetizatoare a templului din Indore, proiect care integrează dinamica formelor de la Ou... la Coloană..., Eminescu l-a ipostaziat în ataraxia extatică a melancoliei sale, starea de ambiguitate ontologică caracterizată prin tensiunea reciprocă și totodată prin depășirea contrariilor.
În patosul cosmic află Sergiu Al-George izvorul melancoliei eminesciene, acea trăire profundă duală și totuși integratoare, care, după părerea sa (și a noastră), este cu totul deosebită de pesimismul schopenhauerian. Cu profunda sa erudiție în domeniile filosofiilor occidentale și orientale, Sergiu Al-George a dezlegat critica eminescologică de sclavia acestei idei a pesimismului și a misoginismului de tip schopenhauerian, descoperind noi adâncimi ale patosului cosmogonic eminescian, prin raportarea la simbolistica lui Brâncuși (p. 270). După știința noastră, această corelare n-a făcut-o nimeni până acum.
Exegetul nuanțează înțelegerea sensibilității eminesciene și prin referirea la Blaga: "Dacă Blaga a simțit maya ca văl, Eminescu a simțit-o ca ritm. [...] Melancolia lui Eminescu nu este deci expresia unui sentiment eminamente negativ, precum cel al pesimismului schopenhauerian, ci tocmai expresia modului în care, transgresând viziunea filosofului german, aspectul negativ se conjugă cu altul pozitiv, ca în dialectica paradoxală a simbolului și a ontologiei indiene" (p. 280).
Această afirmație ne-a pus în mână cheia înțelegerii spiritului eminescian pe care o căutăm de-a lungul anilor și care tot mereu ne scapă printre degete. Cuvântul-cheie, ritm, ne-a transportat în templul lui Nataraja (Siva dansator) din Cidambaram, unde toba lui Siva emite valurile ultrasunete ale palpitației inimii cosmice*. Ne-a făcut să auzim ritmul clopoțeilor de pe picioarele Radhei și ale lui Krsna în veșnica lor raslila prin crângurile din Vrndavan și pe malurile râurilor din Manipur. Sunetul s-a întins din zare în zare, de la Tagore la Eminescu; apoi s-a transformat într-o eternă oscilare între patos și bucurie, dragoste și dor, viață și moarte, Cer și Pământ. Ziua și noaptea, iarna și primăvara, lumina și întunericul s-au împerecheat cu dansul viril tandava al lui Siva și dansul grațios lasya al consoartei sale, Parvati, într-un etern joc cosmic (lila) între purusa și prakrti.
Identitatea spațiului românesc cu cel indian a surprins mințile tuturor celor care au iubit aceste două țări, și nimic mai potrivit în încheierea acestor note decât următorul pasaj dintr-un manuscris al lui Sergiu Al-George: "Pe măsură ce, pătrunzând în atmosfera străzii indiene (în cursul primei vizite în India, în 1972 - n.n.), mă lăsam stăpânit de aceste amestecate simțăminte, îmi dădeam seama că ele nu-mi sunt totuși noi; Iașul îmi revenea tot timpul în amintire, dar nu îndrăzneam să fac apropierea pe care o socoteam impusă poate de prea subiective asocieri. Dar, uneori, viața vine printr-o sincronie poescă în întâmpinarea celor mai adânci reverii: un artist indian**, călătorit prin Europa, care ne vizitează țara și burgurile noastre mai de seamă, mi-a mărturisit că, din toate orașele văzute, Iașul a fost singurul în care a simțit că ar dori să se săvârșească din această viață. Tulburatoare și revelatoare opțiune pentru afinitățile noastre adânci cu India!
Iașul este, mai presus de orice, orașul lui Eminescu; nu-i putem găsi chipul cel adevărat într-un lirism nostalgic și minor cum ar fi cel al lui Ionel Teodoreanu, ci în melancolia majoră a poetului-filosof (kavi, în sanscrită - n.n.), care a marcat și prima noastră întâlnire cu patosul indian. Vechea cetate a domnilor [...] poartă scris în ea patosul transpersonal și ambiguu ce poate fi în aceeași măsură unul al vieții, al iubirii sau al morții."***
Este si patosul care a animat viața spiritualî a lui Sergiu Al-George.

*

Tradusă într-o limbă indiană, Arhaic și universal va putea servi criticii contemporane indiene ca un model desăvârșit pentru analiza operelor scriitorilor clasici, după canoanele esteticii indiene. Căci Sergiu Al-George le-a asimilat și folosit cu o subtilitate rară; el a procedat în analizele sale cum a procedat Tagore în exegeza operelor lui Kalidasa. Criticul român nu a recurs la detaliile sculpturale în cazul lui Brâncuși, nici la cele textuale în cazul lui Eminescu. Spre deosebire de critica de artă curentă, capitolul Brâncuși nu este ilustrat cu nici un desen și nici o fotografie; iar capitolul Eminescu nu cuprinde nici un citat din poeziile cele mai cunoscute, nici măcar din Luceafărul.
Cunoaștem faptul că Sergiu Al-George a consultat întreaga critică eminescologică și brâncușiologică înainte de a scrie aceste două capitole. Lectura cărții sale ne-a făcut impresia că, în cea mai mare parte, această critică nu i-a mulțumit curiozitatea științifică, nici nu și-a găsit rezonanța în sensibilitatea sa artistică. Parcă îl văd mereu dând din cap și mereu murmurând: "Neti, neti!" ("Nu asta, nu asta !" - în sanscrită).
Exegetul a străbatut prin aspectele exterioare și a intrat în rasa, esența creațiilor eminesciene și brâncușiene; el a evocat dhvani, sugestia, care îi dă receptorului posibilitatea să se concentreze asupra operei și să se autodepășească, pentru a se identifica cu creatorul, agentul actului de creație, în aceasta constând aprecierea artistică, care asigură realizarea sensului simbolic al operei. Acesta este scopul artei în concepția estetică indiană.
Înainte chiar de a parcurge această carte (după lectura ei, nu aveam să-l mai aflu în viață pe Sergiu Al-George: discuția urma să aibă loc pe data de 13 noiembrie 1981) ****, îi propusesem să întreprindem împreună o analiză comparatistică Eminescu-Tagore pe linia criticii clasice indiene. În acest sens îi sugerasem să-i citesc textele reprezentative ale lui Tagore în versiune originală bengaleză, pe care el, cu desăvârșita sa stăpânire a sanscritei, putea să le urmarească fără să întâmpine mari greutăți.
Era în toamna anului 1981. Aștepta semnalul acestei cărți și pregătea conferința pentru cel de-al V-lea Congres Internațional de Sanscrită din Banaras. Era extrem de obosit. Totuși a licărit o scânteie de entuziasm în ochii sai. Apoi s-a uitat în gol și a rostit rar și melancolic:
"Eu nu mai am timp".

Note:
* Pentru o explicație științifică a dansului lui Siva, realizată cu ajutorul reactorului atomic, se poate vedea F. Capra, The Tao of Physics, ed.cit, pp. 230-233.
** Este vorba de actorul-regizor Sekhar Chatterjee din Calcutta, la care se referă Sergiu Al-George în interviul realizat de Mircea Handoca (România literară, 26.XI.1981). Ne aducem aminte că, într-o după-amiază de toamnă din anul 1971, văzând cerul întunecat deasupra copacilor din parcul Bibliotecii Naționale, artistul, abia întors din Europa, exclamase cu o mare bucurie: "Uită-te, cerul e ca la Iași!".
*** Note indiene, publicate parțial în Luceafărul din București și parțial în Jugantar, Calcutta, în traducerea bengaleză făcută de noi.
**** Sergiu Al-George s-a stins din viață pe data de 10 noiembrie 1981.

#Text aparut inițial în revista Transilvania, Sibiu, an XI (LXXXVIII), iunie 1982.

literatură

"4 proze science fiction" de Victor Martin

de Sorin-Mihai Grad

S-ar putea spune că titlul este destul de elocvent în privința conținutului acestui volum de o sută de pagini, însă lectura celor patru povestiri te poate conduce și spre alte concluzii. Prima dintre ele, "Scriitorul contra umbrei sale", poate fi legată de S.F. doar prin apariția calculatorului ca personaj posibil diabolic. Altfel, e vorba despre lumea literară mioritică, prezentată cu unele aspecte mai puțin plăcute ale ei. Al doilea text, "Fântâna", și al patrulea, "Omul providențial", ar putea intra, cu puține modificări, în paginile de week-end ale unui cotidian care nu ignoră politica. Ambele sunt pamflete socio-politice formulate cu mijloace science-fiction. S-ar putea obiecta că discursurile încorporate devin plicticoase, dar ce discursuri ale politicienilor noștri nu-s așa? Cea mai reușită proză a volumului e a treia, "Nort sau omul invers", pe care EgoPHobia a primit-o spre publicare dar a ratat-o pentru că o altă revistă s-a mișcat mai repede ca noi. Scurtă și la obiect, povestirea e singura dintre cele patru care poate fi clasificată din prima ca aparținând genului SF și pare a nu avea vreo legătură imediat sesizabilă cu România contemporană. Deși dacă ne gândim la  Petrache Lupu... De menționat că toate cele patru texte din această carte pot fi găsite în reviste citibile pe internet.

literatură

Un nou număr al revistei "SpectActor"

de Petrișor Militaru

Din numărul 2(7) din 2008 al revistei SpectActor ne atrag atenția în primul rând cele trei interviuri: cel cu pasionala Ángela Molina,  cunoscută mai ales din filmele lui Pedro Almodóvar („…teatrul este ca o respirație unică…”), cel cu impunătorul Manuel de Blas („Chiar dacă pare de necrezut în teatru nu poți să joci teatru…”) și cu înțeleptul Michael Pennington („Voi face spectacolul acesta atâta timp cât încă mai stau în picioare”). Editorialul semnat de Nicolae Coande surprinde foarte succint momentele de forță ale celei de-a VI-a ediții a Festivalului Internațional Shakespeare, căruia îi este dedicat acest număr din revista editată de Teatrul Național din Craiova.

În ceea ce privește cronicile de teatru, se evidențiază cele scrise de George Popescu (Peter Brook sau aurea simplicitas), Edith Noferi (Femeia mării sau o operă wilsoniană la Craiova), Lia Boiangiu (Nobile Pennington), Mihai Ene (Macbeth și redescoperirea tragediei) sau Petrișor Militaru (Trolius și Cresida – minimalism, nonconformism și muzică de cabaret). O serie de portrete reîntregesc aura festivalului shakesperian: Alexandru Boureanu face o schiță reușită lui Declan Donnellan (primul laureat al Premiului Internațional Shakespeare), la care se adaugă profilul lui Emil Boroghină (premiul AICT 2008) și cel al lui Stanley Wells (Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova), dar, fără îndoială, Robert Wilson – Un magician versur arta totală, este cel mai reușit text din acest capitol al revistei.

Numărul se încheie cu șapte cronici de carte la volumele de teatru sau despre teatru care s-au lansat pe parcursul acestui festival și ai căror autori, nume consacrate, au fost prezenți la Craiova sau la București: Stanley Wells, Mihai Mănuțiu, Lev Dodin sau Robert Wilson. De asemenea, ne-a surprins în mod plăcut concepția grafică a copertei acestui număr care este semnată de Lia Dogaru.

semnal

A apărut noul roman al lui George Vasilievici, "Yoyo" (Editura Tomis, Constanta, 2008). Informaţii despre el şi despre cum puteţi obţine cartea găsiţi pe blogul autorului.

noema

Revista Presei

~> alte recomandări