~ Radu Dumbravă - Dans cu spatele în întuneric
~ Radu Dumbravă - Impromptu
~ Radu Dumbravă - Mersul lui Chaplin
~ Flavia Darva - Louisiana blues în garsonieră
~ Adrian Dinis - snapshots
~ Aida Hancer - când liniştea atunci noi
~ Aida Hancer - 30 Scenia
~ Aida Hancer - Scenia 31
~ Chris Tanasescu - Phoenix Live în Bucureşti, iunie 1990
~ Chris Tanasescu - Dacă eşti român, fereşte-te de casele de marcat
~ Chris Tanasescu - În drum spre concertul Robert Plant din Salonic, iunie 2007

Dans cu spatele în întuneric

de Radu Dumbravă

my mind is everything that I am...

Fără teamă, imaginează-ţi un traseu limpede, cu semne de circulaţie şi gropi de obuz, apoi o lume dornică de plăcere şi semnale sonore, încearcă pe urmă să-ţi pipăi cu podul palmei fruntea transpirată. Întunericul e tot un fel de atingere. Aşa că trebuie să vezi mai departe de tine, poate chiar printre lucruri.

nimeni nu reuşeşte să strângă atâtea fire şi liţe de legătură încât să încălzească şi să apropie plafonul de pielea ta, de creierul tău gălăgios şi fragil

doar câte unul se crede mai inteligent şi începe să-ţi relateze cu o francheţe lipsită de orice bun simţ, cum face el să dirijeze obiecte de diferite mărimi în jurul său

te mişti cu spatele în tot acest fundal negru extins în aer ca o pastă lipicioasă, cu spectrul inversat faci mişcări lente, frica se declanşează de la degetele picioarelor până sus în creştetul capului

Amintirea încă mai are efect, aduce cu sine imaginea unei pânze albe, înalte, pe care scrie cu litere mari – Thomas Nagel, „What is it like to be a bat?” şi astfel zgomotul devine suportabil, până spre dimineaţă când îţi imaginezi un alt traseu la fel de limpede şi o iei de la început

Impromptu

de Radu Dumbravă

„wherever you are is called Here, and you must treat it as a powerful stranger, must ask permission to know it and be known...”
[David Wagoner]

Toată această forţă străină se adună în mine tocmai când clapele pianului încep să scârţâie în camera alăturată, aici perete în perete cu magazinul de piese electronice – un singur angajat, un om lipsit de energie, fără soţie şi copii, doar cu o pasiune trăznită de a lipi cabluri între ele toată ziua, de a demonta şi a pune piesele la locul lor, un om de o stringenţă cumplită.

butonul e departe de braţ, diodele şi tranzistoarele sunt amestecate unele peste altele pe masa din lemn ars, drumul cel mai scurt până afară în soare e deschiderea ochiului stâng. Nu mă aştept să simt ceva mai fierbinte între degete, poate câte un fir de păr şi atunci evident să mă gândesc la tine Sofia şi să încremenesc în cadrul acesta delicat şi nesigur. Omul mişcă un dispozitiv prin aer şi praful îi cade pe pantofi. Îşi scutură picioarele ca şi cum ar apăsa pedalele aceluiaşi pian vechi, cu lemnul ros de şobolani pe la colţuri.

Aud şi încep să cred, de fapt pot să miros, să mă lăfăi, să tresalt cu sinusurile desfundate. Mă trezesc în aceeaşi cameră în care omul îşi petrece cea mai mare parte a timpului, îmi face semn să mă aşez lângă el, scoate pistolul de lipit, îi aplică puţin cositor în vârf şi apoi începe să lucreze la o cutie neagră deschisă. În acelaşi timp – muzica şi foşnetul intermitent al acului de la pick-up ce trasează mici şanţuri pe disc

Mersul lui Chaplin

de Radu Dumbravă

„Viaţa este o tragedie atunci când e privită în prim-plan şi o comedie când o priveşti în plan larg”.
[Charles Chaplin]

pentru Mari (actriţa în devenire)

ne ţinem de mână şi mergem ca Chaplin

când oamenii ne întreabă de ce facem asta,

răspundem: „acesta e circul elementar”,

e terenul nostru viran, dreptul de a alege

să declanşăm mici revoluţii

pe macadamul ticsit de frunze uscate

şi ulei de maşină, oriunde, pe trotuar,

pe marginea blocurilor, în jurul

semafoarelor, în fugă pe lângă

poliţişti, cerşetori, biciclişti,

hoţi, muncitori şi prin alte

locuri, ne ţinem de mână şi

mergem ca Chaplin

în cadranul ceasului soarele

e o palmă usturătoare peste ochi,

ne scoatem ceasurile, le băgăm

în buzunare şi mergem ca Chaplin

o limuzină se apropie de bordură

şi merge încet pe acelaşi traseu,

dinăuntru se aude o voce, asemenea

vocii de la telefon, care spune:

„vedeţi, se poate trăi şi aşa...”

tu eşti o actriţă serioasă, cunoşti

cabaretul, rujul, ciorapii, corsetul,

pantofii, întreaga recuzită, tu poţi

să joci rolul nisipului de pe fundul

oceanului, poţi să joci parazitul,

meteoritul, filamentul, abţibildul,

eu sunt un şoricel mic şi negru,

un vânzător de fleacuri, eu ştiu

să reinventez falimentul, să iau

bormaşina şi să dau o gaură în

atmosferă, apoi să te iau de

mână şi să mergem ca Chaplin

Louisiana blues în garsonieră

de Flavia Darva

Mănânc ciocolată.
E vară, sunt singură şi absolut fericită
Că nu trebuie să mă îmbrac.
Ceaiul rece lasă cercuri lucioase pe mobile.
Mă plimb printre dezordini râzând,
Miroase a caniculă, piersici şi igrasie.
Compun o scenetă de Louisiana,
Şi sunt toate personajele.

Sunt târfa cu accent lung din Sud
Pentru care cuvântul "men" are două silabe.
Le pronunţ expirând fumul de Marlboro,
Dându-mi ochii peste cap.

Sunt peştele, Ricardo, cubanezul.
Sar în faţa ei cu burta înainte şi păr lucios de briantină,
Îi zâmbesc cu dinţi auriţi sub mustaţa deasă
Şi îi fac cel mai avantajos contract.

Sunt fiul ei, Frankie, ştirb, care vrea îngheţată.
O trag de fustă în timp ce vorbeşte cu nenea ăla parfumat,
Îmi zice să am naibii răbdare, că imediat.

Sunt fetiţa care-l vede pe Frankie în pantaloni scurţi.
Franţuzoaică, venită în vizită la New Orleans
Unde, de care mă îndrăgostesc.
Intru în vorbă cu băiatul, cu vocale ascuţite.

Râd de ea huckleberrian
Îi spun că vorbeşte ciudat
O las pe mama de tiv şi mă apropii
O întreb dacă nu ar vrea nişte îngheţată, mai încolo.

Sunt tatăl fetiţei, cu ochii pierduţi în bourbon-ul roşu
Într-un bar de pe Bourbon Street
Transpirat şi nevorbind engleză
Neînţelegând cuvintele rotunde ale omului ăstuia.

Sunt barmanul negru, cu frac alb şi engleză de bumbac
Îl întreb de Dumnezeu pe străinul din faţa mea
Îi spun să se pocăiască şi îi mai dau un shot

Cânt la microfonul mare şi argintiu
Rochia mea străluceşte şi eu mă las pe genunchi la refren
Sunt creolă, am 19 ani şi doi copii mici

Alerg prin curte şi simt tulpinile în tălpi
Fug de fratele meu care se târâie şi plânge
Bunica ţipă să mă potolesc, e foarte cald
Şi vreau o limonadă.

Sunt foarte obosită, am gătit toată ziua
Orez şi fasole roşie şi crabi la bistrot,
Mă dor picioarele şi copiii ăştia nu se mai astâmpără
O să le fac limonadă să-i bag în casă.

Mă plimb prin French Quarter şi sufăr îngrozitor
Sunt atâtea poveşti pe care nu le voi trăi niciodată. Ce liberi sunt copiii ăştia doi
Curg trăiri prin mine, dar scriu prea prost şi nu le pot reda.
Respir adânc, lumini şi muzici şi culori saturate.

Văd un bărbat pe trotuarul celălalt.
Arată a poet, merge ciudat şi pare că plânge
Dar e târziu şi nu se cade să intru în vorbă cu străini.
E cald şi ud şi mi-am strâns corsetul prea tare.

Ricardo ăsta nu e prost, îi zic că bine, dar de mâine
Mă uit în jur şi Frankie a dispărut.
Ba nu, ţine de mână o fetiţă brunetă
E târziu, ar trebui să doarmă, sunt o mamă rea
O să le cumpăr îngheţată.
Ne vom descurca, noi doi, viaţa e frumoasă uneori
Şi e lună peste Bourbon Street în noaptea asta.

snapshots

de Adrian Dinis

pe strada din casă noaptea păşesc pe vârfuri

nu vreau să fac niciun zgomot

dar uşa scârţâie îngrozitor

oasele încep să-mi troznească

atunci liniştea devine cel mai de temut duşman

şi aş da orice pe smiorcăiala

unei mâţe când e ucisă de şobolani

cineva mă trage de mânecă

îmi ascund în buzunare

mâinile pline de sânge şi de bomboane

în toată mizeria asta de viaţă

moartea mă ceartă ca o mamă

*

îmi scot capul din pulover

ca dintr-un ou abia crăpat

în fiecare zi mai pun o umbră pe mine

până devin eu însumi doar umbră

las un bilet « plecat până la romană »

pe la ora asta Georgiana

se fereşte de luminile oraşului

doar lumina lunii cade ca un reflector pe faţa ei

şi îi descompune fiecare trăsătură ca o prismă

pe la ora asta Georgiana

iese de la ase

am ieşit s-o văd şi mi-e teamă

că dacă ne vom întâlni se va supăra

*

şi dacă mă vede Georgiana zâmbeşte

ca pisica de cheshire

corpul îi dispare

până îi mai rămâne doar faţa

apoi îi dispare şi faţa

mai rămâne doar un rânjet

pe care-l fixez ore întregi

după ce nu mai e acolo

ca poeziile mele dacă aş scoate-o pe ge din ele

ca în Georgiana şi poza cu riduri

din care am taiat-o

să-i înţeleg absenţa

când am căzut unul lângă altul

tot decartând albume întregi pe masă

din sertarele minţii

două poze una cu tine una cu mine

una lângă alta ne uneau despărţirea

arătăm aşa urâţi când nu suntem împreună

suflete chircite

cărora nu le mai recunoşti zâmbetul

decât după amprenta dentară

cărora nu le mai poţi recunoaşte moartea

în niciun fel

*

sunt cel mai frumos trecător singur

privirea mea cochetă flirtează

cu fete cu nasul pe sus sau cu fundul mare

din când în când inspirate mă întreabă

dacă am plâns “ţi se vede umbra lacrimii”

aşa că îmi feresc privirea de orice ochi înţelegători

mă simt al naibii de poet şi de sexi în seara asta

*

undeva nimeni nu salvează pe nimeni

băiatul trebuie lăsat să plângă

fata să fie un fel de supergirl

& supergirls don’t cry

acolo cu magnetul din copilărie

băiatul atrage fiarele vechi

aproape de inimă şi scuipă sânge

îşi înghite în sec saliva

gândindu-se la fata din vitrină

care îşi ajuta mama să coase un fluture

pe rochia de mireasă

aici nici aici nimeni nu salvează pe nimeni

miroase a moarte fericită

*

după ce am făcut un om mai puternic să sângereze

m-am speriat de mine

lovitura în ţeastă mi-ar fi adus moartea

am fugit şi m-am ghemuit în întuneric

tremuram

m-am mângâiat mama mi-a spus

mâinile ridicate n-or să mai putrezească

dantura imprimată îmi rânjeşte în fiecare zi

pe dinăuntru eşti tot o brută

degeaba faci dragoste cu lumina stinsă

şi strigi alte nume

dacă ţi-o închipui mereu pe Georgiana

iar atunci orbit de lumina

pe care o revărsă asupra ta

îţi repeţi spasmodic într-un colţ

ge eu nu sunt aşa

întins în balta propriului sânge

degeaba

în timp ce vomitam îngeri şi fluturi

degeaba mă scorojesc şi mănânc din mine

*

ninge

omizile de pe blocuri îţi cad în cap

fluturii se nasc direct pe haine

frumoasele şi-i prind în păr

alteori ninge cu puf de păpădie

care-şi sfârşeşte zborul

în sânul lor

dar şi dacă ar fi aşa

după iarnă vine toamna

nu mai e mult nu mai e mult
moartea te învaţă să numeri până la minus infinit

când liniştea atunci noi

de Aida Hancer

abia acum după ce petrecerea

care nici asta n-a fost

se închide şi chelnerul moare

abia acum tac bărbaţii

şi mamele lor cu mai mare înflăcărare

plâng

că după legea lui Dumnezeu

ele cu rănile lor

nu mai întorc pe nimeni din drum

abia acum

se linişteşte pe stradă o luptă

abia acum iese luna

de după Ambianţa

şi pe uşa ei scrie

spaţiu de închiriat

abia acum ne înstrăinăm noi pe noi

şi alţii întreg cartierul nostru

fiindcă noi n-am muncit

făcut nimic

pentru ca locul pe care ne-am născut

să ne ţină ca un plămân

să ne ridice să ne coboare

să ne lase cu ochii în soare

abia acum

după ce morţile noastre nu mai sunt noi

şi nu mai dau de gândit

tac bărbaţii

şi îl vedem pe Dumnezeu în genunchi

pe o undă radio

aproape

acum tac bărbaţii când liniştea

a început

30 Scenia

de Aida Hancer

lumini de scenă sub pleoapa mea

seara când închid ochii

de fapt chiar pe la două

când luna - macara

se încaieră cu mintea mea

şi fericirea e atât de senină

soratecă

şi n-o pot privi

atunci eu ridic pătura care mă acoperă

şi-o aşez la loc

cu dragoste de mine

cu dragoste pentru ceea ce se întâmplă

plămânii mei nu sunt palate de cleştar

si cu toate astea

somnul se cuibăreşte în ei

cu mâinile reci

se cuibăreşte cu mâinile scorojite

plămânii mei

nu sunt turnuri dar uneori urc multe scări

rotite

ca să privesc de la înălţimea lor

cum se învârte un fluture

cum un fluture moare

într-unul din ei

plâmânii mei nu sunt stupi

lumini de scenă

pâlpâie

când închid ochii

şi privesc lumea printre plămâni

cele două gratii

cele două graţii

şi printre ei

cu mâinile înfipte în trandafiri roşii

cu fruntea sprijinită de oasele pieptului

privesc

o imagine îngustă

Strada Octav Băncilă

nr 26

Scenia 31

de Aida Hancer

locuiesc în mine de dimineaţă

până seara

în mine până la dispreţ

locuiesc

cu dragoste

I. sunt fluturele de noapte

şi becul pe care

se aşază el

patinând

bucuria şi mirarea

soldaţilor

la vederea lui

II. mai bine singur

şi respirând faţă în faţă

cu o lespede grea

de piatră

mai bine aerul tare

şi plămânii ca nişte lampioane

III. ţin în braţe cel mai hâd copil

dragostea mea

acum

nu face doi bani

contra dragostei lui

şi n-am din îmbrăţişarea asta

nici un avantaj

singurul câştig e Dumnezeu care

îmi spune să-i acopăr cu mâna urechea

dreaptă

IV. uneori urcăm pe înălţimile pământului

alteori ne comportăm

ca nişte mere coapte

sub căldură

sub lumină

V. fluturelui de noapte

liniştea şi siguranţa

îi produc

discomfort

VI. liniştit fluturele se aşază

vrea să vorbească

lumina lipită de trupul lui

plin de fon de ten

lumina

de stofă

de pe corpul lui

VII. acum una sunt

şi becul intră în viaţă

şi fluturele în lumină

cu gingăşie

eu îţi acopăr cealaltă ureche şi ochii

aici nu s-a murit

s-a trecut

Phoenix Live în Bucureşti, iunie 1990

de Chris Tanasescu

Am fost la primul lor concert după revoluţie,
a fost nebunie, toţi ştiam pe de rost
cuvintele ezoterice din versurile lui Şerban Foarţă...
Covaci pentru mine era un Ovidiu întors
dintr-un lung exil politic – mi-am zis păcat
că a renunţat la fabuloasele solouri,
deşi violonistul ăla ex Jethro Tull
compensa chestia cu un smanes adevărat: cu mâinile-n şolduri
Pittiş picase-n visare – actorul critic de rock

cu doar 17 ani / înainte de timpuria / lui moarte
un spectacol numai / să-l vezi cum priveşte / stâlp pletos / în mulţime

În jur toţi poliţiştii incredibil de sfioşi
după carnagiul ce tocmai avusese loc –
un fleac să-i fi căsăpit – ba tot
dădeau din cap pe ritm ca să se pună bine;
am dat şi eu; în subsoluri le putrezeau aceleaşi victime.

# versiunea engleză

[Locust Trees Live] ©2007 Grigore Negrescu

Dacă eşti român, fereşte-te de casele de marcat

de Chris Tanasescu

Iar când te uiţi la preţuri tre’ să te-asiguri
că sunt trecute în moneda nouă – în RON –
pentru că altfel o să-ţi facă cu ochiul vreo bere
care de fapt costă de zece ori mai mult –
împrumuturi faci foarte greu, căci băncile sunt
total de rahat – funcţionari: căcănari! Foşti
comunişti deveniţi capitalişti veroşi. Mai interesant –
pensia maică-tii o să-i ajungă fix de la poştă
pân-la plata facturilor:

toţi banii / sunt sacri - / iar ţara e stearpă / fi’ndcă toate / monezile-s / sădite / pe pleoapele / bărbaţilor morţi

au spus-o la tv, femeile
nu mor pe-aici, nu înainte să se prăpădească soţii,
şi-aşa nu le vede nimeni murind, iar grijile
’s altele! Nimeni nu te plăteşte să-i omori mangoţii
(argotic pentru orgasm). Ceva e de-a moaca –
să-ncerci pantofi noi fără să-i iei – te freacă...

# versiunea engleză

În drum spre concertul Robert Plant din Salonic, iunie 2007

de Chris Tanasescu

Ne-am pornit de foarte devreme
aşa c-am prins răsăritul gonind
prin Bulgaria – zorii după vamă
au dezvelit lumea de stâncă, aur şi jad –
mări de porumb sub piscuri verzi...
ea conduce eu
beri la cutie – rece
mâna pe genunchiul ei – greu

traseul / harta vax / nu înţelegem / alfabetul
nu zăresc / niciun oraş / capul greu / ’i prea somnoros

Trecem pe lâng-o cireadă fără văcar –
fără „paşte oile mele”.
Dintr-odată un viţel sare
peste drum, şi-i ştergem uşor
copitele – un scurt muget,
dar merge. Pe seară Plant va urla cu-aceeaşi voce.

# versiunea engleză