~ Ştefan Bolea - Hectic

Hectic

de Ştefan Bolea

Iunie ar trebui să fie o lună deprimant de relaxantă. Natura intră în alt ritm, avem tiff, începe finala nba, pe deasupra mai este şi euro. Ar trebui să mă plictisesc de jucat baschet şi să ating o imbecilizare bazată pe excesul de endorfină, care să scoată toate fiţele intelectualiste din mine. De nu ştiu câţi ani iunie o echivalez, în schimb, cu sesiunea. De parcă acum ar fi momentul pentru un push agresiv, pentru o accelerare, care să „încoroneze” un alt an şcolar. Mi-e dor de liceu – după teze nici nu mai treceam pe la şcoală şi aveam deja planul de lecturi finalizat pe vacanţă. Ceva atmosferă de genul Baskettball Diaries, mergeam cu jurnalul la sport şi unii credeau că îmi fac temele. Bine, acum e ok că nu sunt în an terminal – atunci nici măcar Sânzienele nu îmi făceau vreo impresie, fiind prins cu ultimele corecturi la dizertaţie. Calendarul e all fucked up, ritmul natural nu îţi dă posibilitatea să accelerezi, când totul e green, hot, filled with red sun. Iunie ar trebui să pice în noiembrie sau în februarie, luni prin excelenţă abjecte – când depresia din interior se reflectă în monomania externă. (Totuşi luni care n-ar trebui dispreţuite, în ele se poate acumula la greu, dacă ştii să-ţi dozezi eforturile.)

Aşa că începutul verii, singurul care mi se pare suportabil, trece undeva în fundal, încât devine neobservabil. Deşteptarea despotică a primăverii, recunosc, mă familiarizează cu isteria. Tonurile expresioniste, muzica suprarealistă, trezirea ei feroce – îmi mută pulsul pe un alt cadran. Dar prima lună de vară are sonorul dat pe mute, pentru că trebuie să mă focalizez pe chestiuni de care s-ar putea achita şi un grăjdar intelectual. Şi cum sunt workaholic, fac în plus, cer mai mult, ca pentru a mă izola şi mai tare de sfera trăirii. Noaptea îmi aparţin dar asta nu este relevant – nopţile vor fi întodeauna plăsmuite după chipul şi asemănarea mea. Ca să nu mă erijez într-un narcisist infatuat, trebuie spus că dimineţile nu îmi spun nimic, decât cele care vin după o noapte albă. My point is that as a student, you are trained to June blindness. Vacanţa începe în luna următoare, care te poate scoate din minţi, dacă nu prin intenistate şi febrilitate (care corespund unei apatii cosmetizate), prin gargara despre global warming, care nu rezolvă nimic. Da, îmi amintesc veri din 1987, să ziceam – când supraîncălzirea nu era aşa brutală. Dar asta nu-i scuză pe cei din media să dea ştiri exasperante cu „deşertul Olteniei”, de pildă. La nivel mediatic, trăim într-o metonimie pură, ca în V for Vendetta. Sigur, suntem informaţi, dar mai degrabă într-o manieră similară în care ni se indică raftul de pe care trebuie să cumpărăm şi asta at the best. Distanţa faţă de circul politic + cel socio-consumerist o putem observa, dacă adoptăm câteva zile de izolare intelectuală (sună corny, are un fel de infatuarea de right-wing, dar nu găsesc un termen mai relaxat). Parcă suntem aruncaţi atunci din mansardă direct în puţ – filmul creierului nostru nu are nimic în comun cu regia sub-realităţii.

Unul din profesorii mei favoriţi spunea că vacanţa este o perioadă de absenteism intelectual, care nu fixează cunoştiinţele, ci ne adânceşte într-o lene hedonistă. Poate că există şi componenta asta – pentru că trebuie să spălăm cumva contingenţa şi arbitrarul sesiunii. Ideea mea este că sesiunea de vară, cu toată ambiţia ei cumulativă este traumatizantă prin confruntarea cu ordinea naturală. Citeşti o grămadă de rezumate şi faci un sac de referate, care peste câteva săptămâni se vor transforma în maculatură. Este ceva compulsiv în toată inautenticitatea asta. Still I make myself   busier, cum spuneam. Avem nevoie cumva de goana asta după referate pentru a ne detaşa de probleme stringente? Este sesiunea o căutarea a inconştienţei? Pascal relata că abandonul în faţa sferei divertismentului este util, pentru că ne îndepărtează de reflecţie, care poate fi necruţătoare. Poate acesta este şi scopul sesiunii (şi, prin extensie, al muncii fără spirit): angrenaţi în proiecte duplicitare sau în lecturi periferice, ne punem programatic trăirea pe hold. Incă o diplomă, încă un salariu, încă o afacere, încă cinci examene în spate – în creier, un gol lipsit de amintiri. You go ahead and do what it is expected – never questioning – because you know that why finds no answer (Nietzsche). Dacă am avea lecturi ideale şi slujbe dincolo de orice resentiment, am fi toţi nişte sibariţi. Soluţia aproximativă? Câteva nopţi hipertrăite în saturnaliile hybris-ului şi o izolare voluntară (chiar şi temporară) de ticăitul mecanic al sesiunii, o viaţă interioară scoasă de pe hold şi pusă cu bună ştiinţă pe play: instinctele noastre ne vor mulţumi, fie şi cu preţul unui examen ratat. We are fundamentally free, even if society wants to make robots and puppets from us.