~ Cezar Pricop - Dispariţia
~ Ştefania Coşovei - Mânuţe generoase
~ Augustin Cupşa - Între ferestre [partea II]

Dispariţia

de Cezar Pricop

„Dar tu îţi dai seama că ăsta-i dat pierdut la revoluţie?! Stă pe lista aia cu dispăruţi, am văzut eu, cu ochii mei i-am văzut numele înscris acolo. De fapt, eu mă uitam pe listă ca să-l văd pe Ardeleanu, dispărut şi el, tot aşa, ca unul misterios. Mare mirare : Ardeleanu ăsta era miliţianul satului! Când a început să se tragă la Bucureşti, s-a îmbrăcat omul în civil, şi-a luat la revedere de la nevastă şi de la copii, că are doi, şi-a plecat. Şi plecat e şi-n ziua de azi! L-a căutat nevastă-sa prin toate morgile spitalelor, tot anul nouăzeci a stat ea pe drumuri, prin ţară, căutându-l, dar, nimic, n-a dat de el şi pace. Acum, tot satul ştie că, mai mult ca sigur, a fost vreun terorist din ăla; unii zic că a plecat înapoi la ruşi, după ce şi-a făcut treaba pe-aici, dar întrebarea e : cum să laşi doi copii mici şi să pleci?! Terorist să fii şi tot nu te lasă inima! Până la urmă nevastă-sa s-a măritat. L-a căutat ani buni, a sărăcit de tot căutându-l, stând pe drumuri; până şi televizorul şi l-a vândut; şi-i îi trebuia un tată la copii, şi s-a măritat tot cu un miliţian, mă rog, cu un poliţist, că acum aşa le zice, acum, în capitalism. Am vrut ca s-o ajut, de aia, şi-am căutat chiar eu în lista aia cu dispăruţii de la revoluţie. Îţi dai seama c-am citit-o cu mare atenţie, mi-a rămas întipărită în minte, pentru că am avut un sentiment din ăla, de deja-vu, ca o revelaţie, aproape ca o minune. Eram în comisia electorală, erau primele alegeri de după revoluţie, când îmi atrage atenţia un anumit nume : parcă-l mai văzusem scris undeva! Ştii cum e : ţi se pune un fix care te tot frământă, şi te frământă; nu mai poţi scăpa de el, aşa şi cu mine – mi s-a întâmplat; că mie mi se părea că omul ăsta a votat de două ori, nu mă gândeam eu la alte ciudăţenii; mă gândeam ca nu cumva să fi fraudat alegerile. Dacă aş fi ştiut unde o să mă ducă toată treaba, poate că n-aş fi vrut să ştiu. Ei bine, aţine-te : Andrieş e dat dispărut la revoluţie, e mort-mort, ce mai!, se zice că ar fi fost în grupul ăla de la Timişoara, incinerat la Bucureşti, adică ars, ca să se şteargă toate urmele. Până la urmă aşa s-a presupus, că a fost ars la Bucureşti. Declarat apoi erou al revoluţiei, nevasta şi copiii lui au primit toate onorurile şi beneficiile; şi ea, săraca, îi face pomenile în fiecare lună decembrie când se zice c-a fost omorât, când colo, el trăieşte aici, la Duda, la Brânzoaia, şi e bine merci : are un copil mare aproape de-odată cu revoluţia, are căruţă şi cal, munceşte cu ziua! Măi, măi! Ditamai omul, profesor, şi cibernetician, de-o inteligenţă pe care-a arătat-o, demonstrat-o, colaborând chiar la nu ştiu ce manuale de pe care elevii învaţă şi-acum, un om ca ăsta să stea aici, la capătul lumii, precis că e ceva nebulos la mijloc : nu cumva exact ăsta e un terorist din ăla, adevărat? Mă gândeam eu. Cum să nu te gândeşti!?”

Toma Albini şi Ioan-Gheorghe. Primul, abia întors din America, ascultă cu mare interes povestea profesorului din Duda. Are mare nevoie de basme, sătul de prea multe lucruri concrete. Dar, contrar aparenţelor, nu pune prea mare preţ pe ceea ce i se spune, altfel decât ca pe un fel de plăsmuire binevenită, o inocentă ieşire dintr-o realitate apăsătoare care, la omul modern se transformă într-o uşoară alienare, cu timpul. Are şi o teorie : de aceea oamenii care trăiesc la ţară nu suferă de depresie, pentru că fabulează, exact din cauza aceasta. Despre ce e vorba : în timpul revoluţiei un om al satului dispare, miliţianul, de el e vorba, dar, la o bucată de vreme după aceea, parcă la un schimb, un altul, apare, mai precis, se stabileşte acolo însurându-se cu fata Mitrei, nepoata Brânzoaiei. Pe numele ei, Camelia, o tânără fără vârstă care-şi ascunde chipul ori de câte ori se întâlneşte cu cineva pe drum şi care nu dă niciodată bună ziua la oameni.

„Ştii cum sunt eu, politicos şi discret, nu puteam să anunţ autorităţile, eu nu-s un turnător, dealtfel, nici nu eram sigur, nici acum nu sunt, tot ceea ce spun, poate, nu e decât o ipoteză; mă gândesc şi acum că e o coincidenţă de nume şi nimic altceva, până şi acum mă gândesc. Că, dacă vroia omul să-şi piardă urma, poate că trecea pe numele nevestei, de ce n-a făcut-o, de nu şi-a schimbat pur şi simplu numele!? Au mai fost cazuri! Nu puteam însă să mă duc la el şi să-i zic, omule, bănuiesc cam cine eşti tu, ei bine : eşti un dispărut de la revoluţie, dar, eu, în schimb, am început să fac cercetări, să întreb oamenii, cine e, de unde vine etcetera. Ce-am aflat? Ce se ştie printre oameni este că vine din Valea Grecului, că e dintr-o familie săracă, cu doisprezece copii, asta a spus el consătenilor, asta ştiu toţi. Ei bine, m-am dus în Valea Grecului. Nu în mod expres, pentru că eram, acum câţiva ani, preşedintele comisiei de control în învăţământ, de aceea am ajuns acolo, cu treabă. Am profitat şi m-am interesat de familia respectivă. Chiar există! Adevărat, ea există, dar, fii atent, te rog, la mine : există şi persoana respectivă, exact la modul fizic, în carne şi oase! Născut în aceeaşi zi, acelaşi an, cu acelaşi nume cu bărbatul Cameliei. E prea mult pentru o coincidenţă, nu? Lucrurile sunt prea evidente pentru a spune că e pur şi simplu o întâmplare. Nu, nu, n-ai înţeles! Persoana există acolo la modul civil, adică e un duplicat : două persoane cu aceeaşi identitate.”

Dedublare de persoană, asta a descoperit profesorul Ioan-Gheorghe. Furt de identitate, în termeni juridici, modern spus. Simplu de interpretat : un terorist de la revoluţie, din dorinţa de a se ascunde, îşi schimbă identitatea, poate că îşi face şi buletin fals, apoi caută o femeie lângă care să se aciuiască mai uşor, pe lângă care se poate pierde şi de negăsit, de aceea. Cum poţi face asta cel mai uşor dacă nu lângă o femeie!? Şi unde se putea întâmpla una ca asta, mai cu profit şi mai cu uşurinţă, dacă nu exact în această zonă, în acest sat uitat de lume unde timpul s-a oprit în loc, parcă. La asta se gândea Toma Albini, dar nu la modul profund; asta nu-l făcea să fie foarte, dar foarte atent, să se arate interesat până la uimire, poate din cauza patosului cu care Ioan-Gheorghe povesteşte. Mintea lui Albini traduce simultan fabulaţia profesorului, interpretează cum făcea cu miturile greceşti, la şcoală, ca să poată înţelege.

„Da! Exact cum ţi-am zis : acelaşi nume, aceeaşi dată de naştere şi, ceea ce ştie lumea de prin Duda despre el se adevereşte în amănunt, exact aşa : O familie mare, doisprezece copii trecuţi prin şcoală ca gâsca prin apă, o familie săracă; mamă-eroină decorată de Ceauşescu, iar tat-său, văcarul satului, nu ştia să numere decât vaci, că dacă-l puneai să numere altceva uita ce vine după numărul cinci, după şase, şi tot aşa - să ştii că există asemenea oameni! Tu nu ai întâlnit? Am auzit că indienii ăia din America sunt exact la fel. Nu mi-a venit să cred. Cine era omul ăsta al cărui nume se află pe lista eroilor dispăruţi ai revoluţiei?! Tu n-ai văzut lista asta? E lungă! Îţi spun eu că e tare lungă! Nu-i anapoda?! În acelaşi timp – că există o altă persoană, cu exact aceleaşi date civile, tocmai la Valea Grecului? Nu e o enigmă demnă de scriitoarea aia, Sandra – englezoaica aia – Brown – cum îi zice!? Că tu eşti cu Occidentul. Şi uite aşa am ajuns şi eu detectiv, exact ca în cărţile alea poliţiste. M-am dus la el, făcându-mă că am o treabă, că mă interesez de ceva, şi-am intrat în vorbă, am început să-l descos, poate, poate aflu ceva. Ştii când mi-am dat seama că e omul ăsta este cu adevărat dubios şi nu misterios?! Mă fac eu o dată că mă interesez de pământ, atunci când s-au reconstituit proprietăţile, loturile de pământ luate de către comunişti. Cu toate că ştiam că alde Brânzoaia n-au avut pământ deloc, că doar eu ştiam totul din documente, toate erau pe mâna mea – eu vorbesc din hârtii! Şi mă duc la ei acasă. Ştii că ei stau exact lângă biserică – lângă biserică stau. Am făcut în aşa fel ca să fiu acolo seara, când mai termină cu treburile, ca să pot sta mai mult de vorbă cu ei. Cum era de aşteptat, Brânzoaia, baba, făcea plăcinte. De unde or avea oamenii ăştia bani ca să facă în fiece seară plăcinte eu nu mă pot pricepe, când lumea nu-şi permite decât la sărbătorile mari, plăcinte. Nu are vacă, nu are oi, nici măcar câteva perechi de hulughi nu are, mă rog. Dar, în sfârşit, să nu divaghez : tocmai scotea bătrâna plăcintele din cuptor, erau cu toţii pe prispă, aşteptând, când am strigat eu la poartă. Vorba vine, am strigat, mă văzuseră că vin de la o distanţă mare, apreciabilă. Camelia, că doar am fost profesorul ei o vreme, cum m-a văzut s-a şi pierdut cu firea. Ştii că ei nu stau tocmai bine, sunt chiar săraci. Dorm într-o singură cameră, dar mai au o tindă de trei, nu mai mult de patru metri pătraţi, cam aşa, la intrare, unde şi-a făcut Brânzoaia cea tânără, Mitra, o laviţă pe care înnoptează ea, că cea bătrână stă noaptea sub un nuc, afară, vara – iarna nu ştiu cum pupăza or dormi! Poftiţi, poftiţi, domnule profesor, v-a mirosit a plăcinte? Ştii că Mitra vorbeşte numai în dodii, sau, la mişto, cum zic unii. Dar şi tu vorbeşti cu vorbe din astea, nu-i aşa? Că doar poţi zice că eşti bucureştean de-acum; nu se vorbeşte aşa pe la Bucureşti? Ştiu şi eu că nu se potriveşte, ştiu asta pentru că dodii e o alterare de la zodii, pe când mişto înseamnă altceva, dar nu chiar cu totul altceva. Camelia se făcuse stană de piatră de parcă ştia de ce eu eram acolo. Dar, să spun ceva : acum, că a trecut timpul, eu îmi dau seama că ea chiar ştia – deci ştia!”

Ioan-Gheorghe, un însetat de enigme şi interpretări, după cum este ştiut, descoperise că bărbatul Cameliei era, în fapt şi la concret, o altă persoană decât cea care pretindea că el este. În afara faptului că descoperise numele lui, dar întâmplare, pe lista cu dispăruţii revoluţiei, mai află, după aceea, ducându-se cu treburi la Valea Grecului, că omul care pretinde a fi el există cu adevărat, numai că acesta nu plecase niciodată de acolo. Aşadar, chiar de cumva este pur şi simplu o coincidenţă de nume, tot mai rămâne o ciudăţenie, anume faptul că acesta apăruse tocmai în ograda Brânzoaiei.

„Pe bărbat, aşa cum pretinde el, îl cheamă, Calistrat – dar nu Hogaş! – nu-i aşa că la el te-ai gândit? Recunoaşte! Calistrat Ion, uite aşa îl cheamă. Mie îmi venea greu să-i zic, Ion – îi zic Calistrat! Cred că dintr-o deformaţie profesională, de asta. Şi-l strig : măi, Calistrate! Dar el, nimic! Calistraateee! Iar Brânzoaia, îl cheamă şi ea repede : Ioaneee! Şi Calistrat, uite aşa, se-ntoarce. Eu, gata; mie mi-a dat prin inimă – prin inimă mi-a dat! Şi Camelia a ţinut ea ca să mai completeze : Măi, Calistrate Ion!, de parcă ar fi ţinut neapărat să-i amintească cum îl cheamă – de fapt, eu cred că ăsta-i adevărul, întocmai. Şi Calistrat e venit, a venit în pas alergător. Eu am rămas surprins, gata să mă dau de gol, să spun adevărul pentru care mă aflam acolo, mă pierdusem un pic, văzându-l cum aleargă spre mine, ca la o comandă. Şi până la urmă, un singur cuvânt spun : Pământ! O dreg apoi : Pământ aveţi? Adică, aţi avut pământ confiscat de comunişti? Dar nu pe el trebuie să-l întrebi asta, dom´ profesor, pe mama trebuie, zice Camelia. Dar Mitra se repede de parcă un băţ de chibrit aprins ar fi ţinut între degete : Nu, nu, nu pe mine, pe mama întrebaţi-o, dom´ profesor. Nici n-am apucat, şi Brânzoaia aia bătrână, zice : Câba-câba! Dar poftiţi de serviţi o plăcintă!”

Brânzoaia cea bătrână, nu se poate spune că este chiar bâlbâită, dar, dacă nu înaintea fiecărui cuvânt pe care-l pronunţă, cu siguranţă că a fiecărei propoziţii, introduce o onomatopee, respectiv pe „Câba!”. Astfel încât şi de aceea, nu că s-ar supăra, dar mulţi o poreclesc, Câba-câba!, atunci când nu se află ea de faţă. De fapt, nimeni nu mai ştie cum o cheamă, pentru că şi Brânzoaia tot o poreclă este. Cine să-şi mai pună întrebarea!? E mică- mică de statură, nu mai mult de un metru jumate, un pic cocoşată şi faţa ei e aşa de zbârcită încât zici că are o mie de ani. Când merge, nu merge cu mâinile pe lângă corp, aşa, ca toată lumea, ci cu ele „în sân”. Chiar şi atunci când se duce la apă, cu o mână ţine căldarea, iar pe cealaltă o ţine băgată, tot aşa, „în sân”. Iar în repaos, le ţine una într-alta, dar nu ca la morţi, Doamne fereşte!, cu mâinile pe piept, ci una în palma celeilalte, adunate. Şi e mereu veselă, râde şi când e singură, mă rog, zâmbeşte necontenit, în contrast cu Mitra, fata ei, mereu posacă şi supărată.

„Ehei! Ce s-o mai întrebi aşa de repede când vezi plăcinta aia pe care o face ea?! Nu puteam ca s-o refuz – imposibil aşa ceva! Ştii cum e? Umflată ca o! – gata ca să dea peste margini afară din tigaie, pregătită să se lungească pe-alături ca umbrela unei ciuperci la pubertate, din aia cu pălăria nedesfăcută încă; rumenă cum e zahărul cel ars, presărat pe o plită încinsă; cu o crustă aurie pe deasupra, dar cu mici exagerări de culoare pe ici pe colo; iar din loc în loc dă brânza pe-afară de multă ce e şi-i îmbogăţită, ca un uraniu, cu ouă proaspete, abia luate din cuibar, cred că chiar de sub găină, cotcodăcind; brobonelele mici de brânză sunt prinse unele de altele ca într-un rămăşag făcut pe-o cană de vin negru, de buturugă, din strugurii unei vii de exact patru ani pusă… Tu putea-i să refuzi? Eu n-am putut! Şi-am stat jos pentru o bucată de plăcintă. Pe prispă, direct pe lut, ştii că scaune nu sunt.”

Ion-Gheorghe nu e un gurmand, absolut deloc nu este, doar că îi place să poetizeze, poet fiind. Şi nu plăcinta ca o delicatesă gastronomică, ci ceea ce provoacă ea, respectiv îndemnul de-a sta jos, îl concertează. Pentru că, de ce se zice că dacă stă popa jos, în cazul de faţă, musafirul, o să stea şi cloştele pe ouă? De ce?

„Era cât pe ce să uit pentru ce venisem, pentru ce eram eu acolo. O perioadă lungă, scurtă, că e greu să cuantizezi în asemenea momente – îmi uitasem până şi numele. Chiar am uitat cum mă cheamă. Stăteam jos pe prispă ca un amnezic. Eu şi cu Calistrat, unul lângă altul. Nici când a trecut profesorul de matematică pe drum, nu ştiu ce căuta pe acolo, şi m-a strigat pe numele mic, Nică, n-am schiţat nici un gest. De l-am făcut pe om să repete de câteva ori, cu o surprindere crescută : Băi, Nică, băi! Nică! Băi, Gheorghe! Am avut noroc cu el, până la urmă m-a chemat cu numele meu de botez, că-l ştie, aşa mi-am revenit : cu numele de botez. Nu pot zice că am tresărit, nu-mi amintesc, dar i-am răspuns omului ca la un bună ziua : Uite, ce să fac, sunt aici ca să refac titlurile de proprietate, confiscate! Aşa mi-am revenit! Aşa! Doar ştii că, şi zâmbetul, şi rânjetul, deci şi ameninţarea se folosesc toate de aceeaşi estetică, respectiv dezvelirea dinţilor! Uite aşa mi-am dat seama că, dacă i-aş fi ştiut acestui aşa zis Calistrat numele de botez aş fi reuşit ca să-l trezesc şi pe el din adormire. Dar cine să i-l ştie!? Eu nu!”

Nică e numele profesorului de alint, pe care soţia şi doar prietenii foarte apropiaţi îl folosesc, ori rudele, dar numai cele de-o vârstă cu el, asta cel puţin, pentru că nimeni în afara acestui cerc nu-şi permite ca să-l folosească, nici măcar în absenţa lui. Cu toate că nu-i deloc o poreclă, alta decât asta având. În rest, numele lui oficial rămâne tot Ioan-Gheorghe. Foarte curios, un profesor de matematică să îi ştie numele de botez şi să-l mai şi folosească exact într-o asemenea împrejurare. Explicaţia ar putea să stea în faptul că e un profesor de matematică băutor, deci cam beţiv, aşadar consumator de tării, că nu bea decât vodcă. Lăcătuş, numele lui şi, din păcate nu are copii.

„Am procedat şi altfel, adică în alt mod. Îi ziceam oricum şi el răspundea la orice nume pe care-l foloseam, exceptând pe al celor prezenţi, copilul lui – mai erau şi alţii pe-acolo. Şi atunci mi-am dat seama că nu puteam să mă folosesc de tertipuri, că aş fi putut s-o iau prin eliminare. Adică, o dată să-i zic Vasile, apoi, Ion, altă dată Mihai, sau Tudor, ori chiar Ştefan, dar nu mergea aşa, asta pentru că el răspundea la orişice nume, oricum îi ziceam el zicea, da! – răspundea! Deci nu ţinea calea asta! Brânzoaiele, o băgaseră pe mânecă, se frământau, se foiau, vorbeau numai în dodii, îşi făceau semne şi se îngheonteau. Iar atunci când m-a strigat colegul meu, Lăcătuş, profesorul de matematică, tocmai terminasem o bucată mare de plăcintă şi n-am mai luat alta, convins pe deplin că-i ceva necurat. Nu-mi rămânea altceva decât ca să prind un moment prielnic, să nu mă audă altcineva decât el, să-i spun că am fost în Valea Grecului, iar persoana care pretinde el că este – este! – dar n-a plecat niciodată de-acolo, deci el e un intrus. Ştii ce mă gândeam? Vroiam să fac un pact cu el : nu anunţ organele dacă îmi spune cine e, dacă-mi mărturiseşte povestea lui; ce secrete ascunde. Mă gândeam la ce anume puteam scoate din asta. Ştii cum e : ţi se pare, uneori, că mesajul unor întâmplări ciudate îţi este destinat doar ţie şi numai ţie şi tot aştepţi cu oarece răbdare ca acesta să ţi se dezvăluie la un moment dat, exact ca un mesaj adresat la modul particular; iar dacă-l spui şi altora, înainte de vreme, vraja se împrăştie, nu mai înţelegi nimic, mesajul se ascunde, totul devine cât se poate de normal, de te întrebi la momentul respectiv când ai fost minţit, atunci sau acum.”

Mitra seamănă la perfecţie cu mama ei, cu Brânzoaia. Exact aceeaşi înălţime, osatură, culoarea ochilor, totul la fel. Numai că faţa ei este foarte netedă, nici o urmă de rid. Aşa cum Brânzoaia a făcut-o de fată mare şi ea a făcut-o pe Camelia tot de fată mare. Cică femeile care sunt făcute aşa, de fete mari, au leac, dacă descântă. Bătrâna ar fi vrut s-o facă pe Mitra o mare descântătoare, una celebră. Din păcate planul nu i-a reuşit. Asta pentru că Mitra nu reuşea ca să ţină minte nimic, deci nici descântecele. Nu ţinea minte şi pace. Unde să mai pui că trebuia să fie şi un pic hoaţă. Descântecul trebuia furat ca să aibe efect maxim. Şi cum să fii hoţ dacă nu ţii minte?! Nu se poate! Pe Camelia a dat-o la şcoală mai mult sau mai puţin obligată. În schimb, de bucurie că se ducea şi-i mai plăcea cartea, Brânzoaia ce bătrână învăţase „Căţeluş cu părul creţ!”. În secret spera că o să înveţe ca să ţină minte, Camelia. Ea nu ştie, despre şcoală, decât că acolo se învaţă unele lucruri pe de rost. Toţi copiii care se duceau la şcoală ştiau poezii. Oamenii mari, cum văd vreun prichindel, îi şi pune ca să recite ceva : Ia zi-i, ştii vreo poezie – o poezie ştii? Căţeluş cu părul creţ, fură raţa din coteţ! Deci, fură! Oamenii credeau altceva, că vroia ca măcar fata, nepoata, să fie în rândul lumii. Ce nu ştia bătrâna este că se trăia în alte vremuri, timpul când descântecele nu se mai prind de oameni, pentru că oamenii nu mai cred în ele. Baba trăieşte în trecut. Dacă n-ar fi fost Mitra, nimeni n-ar fi ştiut câţi ani are, de fapt şi la concret. I se poate afla vârsta doar făcând o comparaţie pentru că ea e bătrână de când lumea. Nu are buletin. Şi cei mai în vârstă oameni din sat şi-o amintesc a fi tot bătrână, ca o babă, încă de la începuturi. O dată, nişte copii care se dădeau cu sania pe drum la vale au văzut-o cum întindea nişte rufe pe sârmă, afară : era desculţă în zăpadă. Cu picioarele goale în omăt! Mare mirare! Pentru că lor le îngheţaseră picioarele de tot, încălţaţi fiind. Ger mare era. N-au râs de ea. Stăteau aşa şi se uitau, tăcuţi. Ei i s-a părut ceva anapoda, asta că era obişnuită ca ei, copiii, să râdă de ea şi-a ieşit cu nişte cenuşă într-un lighean, în drum, pe care a presărat-o, stricându-le derdeluşul, tot desculţă. Abia atunci au început copiii s-o strige aiurea şi ei i sa părut ceva normal. Asta până ce unii mai răi şi mai mari dintre copilaşi au început ca s-o bată cu zăpadă, cu bulgari tot mai mari şi mai tari, de gheaţă. Ei i s-a năzărit că ar fi exact ca atunci când eşti bătut cu pietre. Şi s-a supărat rău de tot. N-a blestemat. Ştia că daca-i blestemi pe copii se-ntoarce imediat împotriva ta. La fel cum ştia că dacă eşti bătut cu pietre de către ei, sfârşitul e-aproape. A început a plânge şi când a terminat de plâns a vrut ca să moară, conform cu cele întâmplate. A ieşit prin fundul curţii, a sărit gardul în ograda bisericii, sub clopotniţă şi s-a lungit pe năsălie aşteptând aşa ca să moară, acolo. Noroc c-a văzut-o Alisandru Darie, un alt vecin. Că el vedea tot ce se întâmplă în curtea bisericii. S-a dus la ea intrând pe poartă. „Dară! Ce faci, babo?” Ea, nimic! Tăcea mâlc, exact ca o moartă. Alisandru Darie, un om cam impertinent, nu conteneşte, o îngână : „Câba-câba! Ce faci?” La o astfel de interpelare nu există decât un singur răspuns din partea Brânzoaei : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Şi s-a dat jos de pe năsălie, a făcut doi paşi şi-a căzut, ca moartă, în mod corect. Degeraseră picioarele. A luat-o în braţe, iar baba tare se tot văicărea : „Văleu! Văleu! M-o omorât! M-o omorât!” Alisandru Darie, noroc c-o ştia : „Câba-câba! Cini te-o omorât?!” Şi ea, invariabil, răspundea : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Atunci, aşa, ştia că, deocamdată, cel puţin, e bine-merci. „Câba-câba! Dar cum vorbeşti în ograda bisericii?!” „Dă-mi pace! Dă-mi pace! Câba-câba!” Şi-a dus-o în drum şi-a prins a-i freca picioarele cu zăpadă. Se adunaseră toţi copiii, uimiţi. Dar cum aşa, tot cu zăpadă? Se mirau ei. Alisandru Darie făcuse Cotul Donului, el sau tatăl lui, că e acelaşi lucru, de-acolo ştia că trebuie să faci masaj cu zăpadă. O oră a tot frecţionat-o. Tot atâta timp a strigat precum că a omorât-o, pe când, exact invers, el tocmai o salva. Şi când a început să se înroşească picioarele şi să dea sânge a dus-o acasă în braţe. Copiii, trăgând săniile, mulţi, după ei, în urmă, exact ca la mort arătau. Nici unul n-a vrut ca s-o pună pe sanie şi Alisandru Darie i-a înjurat de mai multe ori. Că ce, aşa vă învaţă la şcoală?! Desigur că nu învăţau despre aşa ceva la şcoală! Alisandru Darie vorbea prostii! Ca un cortegiu funerar : să vezi atâţia copii cuminţi în urma unui bărbat care duce o babă în braţe! Ia întâmpinat Camelia, afabilă şi nepăsătoare, stătea cu mâinile băgate în bundă (un fel de cojoc din piele de oaie, fără mâneci) de l-a făcut pe Alisandru Darie să exclame, întrebând-o : „Măi, fato, tu eşti normală!?” Ştia că nu are muşeţel în casă, că-i zice, ca o continuare : „Du-te repede şi caută nişte muşăţăl, că trebuie, du-te la mam-Ioana!” Şi s-a dus şi-a adus. Plante din astea medicinale, cum le zicem, se dau ca şi când s-ar da de pomană, adică cu drag şi pe degeaba. A rămas bătrâna, de la întâmplarea asta, cu degetele picioarelor strâmbe, încovrigate, boante, încârligate ca nişte bucăţi de buturugi mai mici de vie. Iar asta se vede cel mai bine vara, pentru că ea nu se încalţă niciodată, acum, că nu mai poate, dacă iarna a început ca s-o mai facă. Altceva, de atunci, s-a întâmplat o altă minune : Brânzoaia a prins drag de plantele medicinale, casa ei e plină de fel şi fel de buruieni din care prepară leacuri cărora li s-a povestit ceva – poveşti numai de ea înţelese şi ştiute. Şi femeile au început ca s-o caute ca să ceară ierburi din astea descântate, cum zic ele, pentru nenumărate neputinţe şi oblojeli cu care se luptau toate ca la un război femeiesc. Majoritatea nu aveau încredere în medicamente, mai ales ele, iar bărbaţii nici în femei nu mai aveau, de aceea mulţi o dăduseră în patima băuturii. Beau noaptea şi dimineaţa pe stomacul gol şi nu mai ascultau deloc de neveste. Aşa că, la modul firesc, cel mai mare succes îl are cu un preparat contra patimei beţivanilor – un leac absolut revoluţionar.

„Şi la un moment dat mă întreabă bătrâna dacă nu cumva vreau să-mi dea vreun leac contra băuturii. Atunci mi-a căzut fisa : femeile astea mi-au pus ceva în plăcintă şi să ştii că şi amărâtului ăstuia i s-a întâmplat exact la fel, de aia şi-a pierdut omul memoria, de nu mai ştie cum îl chemă şi cine e, săracul. N-am realizat că exact asta era modul, adică să-l tratez cu bunăvoinţă şi înţelegere. Târziu mi-am dat seama că numai aşa puteam vorbi cu el. I-am spus, încercând să nu mă audă nimeni, decât el : Măi, Calistrate, sau cum te-o mai chema, noi trebuie să stăm odată de vorbă la un pahar de vin! A făcut ochii mari la mine, uitându-se speriat în jurul lui. Singuri! Înţelegi ce vreau să zic? Numai noi doi, tu si cu mine, să ne îmbătăm. N-am putut ca să arăt cu degetul, aşa aş fi făcut, să-l împung cu degetul în piept! Normal că mi-a zis că el nu s-a îmbătat niciodată. Te-ai îmbătat, măi, Calistrate, dar nu mai ţii tu minte, i-am răspuns eu încercând să-i fac cu ochiul cu toate că eu nu prea pot. Mitra, ea mai dihai, nu ştia cum să se dea pe lângă noi ca să vadă ce vorbim, iar eu nu mai puteam să fac pe indiferentul, riscam să stric totul, aşa că am dat să tranşez situaţia şi să plec. Tu îţi dai seama că a vrut să-mi dea plăcintă la pachet, pentru acasă?! Nu se poate aşa ceva! Am refuzat cu politeţe, ca să nu-şi dea seama. Câba-câba! Nu place la domn profesor plăcinta noastră, a pus bătrâna verdictul! Era adevărat!”

În spatele casei are, Brânzoaia, un fel de aplecătoare secretă, care nu se vede din drum, unde îşi usucă ea buruienile. Nimeni nu are voie să intre acolo, e cel mai păzit loc. A întins o şfară la un pas de intrare, la nivelul gleznei, legată de un cui bătut în perete şi de o creangă de măr aplecată la pământ de-un vânt pe care a înşiruit nişte castane uscate. Şi astea, castanele, când sunt uscate, dacă sunt atinse unele de altele sună exact ca şi castanietele din Spania. Se zvonesc tare, dar nu deranjează, astfel că, dacă cineva neiniţiat le aude le interpretează ca şi când n-ar fi nimic. Nu de alta dar copiii sar deseori în grădină după cuiburi de vrăbii şi-ar putea intra acolo.

„Şi când dau eu să plec, nu ştiu din ce cauză, dar baba Brânzoaia sare în sus speriată nevoie mare. Din cauza asta şi mie mi-a cam sărit inima din loc. S-o fi văzut, sprintenă ca o fată mare, speriată ca cineva care vede pentru prima dată un tren, bolborosind nu altceva decât Câba-câba! Din câţiva paşi a ajuns la şopronul ei. Eu m-am gândit că poate arde. Şi m-am dus după ea, să văd ce-i. Dăduse celofanul la o parte şi nu ştiu cu cine vorbea neînţelese. M-am uitat înăuntru la buruienile ei puse la uscat şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit. Plante medicinale, normale. Când m-a văzut a-nceput să se bată peste picioare şi să mă împingă – nebună, nebună! Ce puteam să fac?! Să râd şi să mă retrag, altceva ce? I-am zis lui Calistrat bună ziua şi-am ieşit. Nu ştiu de ce dar, în drum, mi s-a părut că-s uşor ca un fulg. Aveam senzaţia că dacă fac un mic efort mă-nalţ în aer. Nu mai aveam nici o greutate. Mergeam dar nu simţeam nimic sub tălpi şi ştii că numai pietroaie sunt. Ştii ce mi-a trecut prin minte? Că-s drogat. M-a drogat baba cu buruienile ei, a pus sămânţă de mac în plăcintă, asta a făcut.”

Mânuțe generoase

de Ştefania Coşovei

Un nor de praf de mărimea unei ciuperci atomice trece pe deasupra cartierului. E o vară apocaliptică, mereu neaşteptată, plouă câte trei-patru minute după care iese un soare bolnav, pâclos, otrăvitor.

Aurel traversează strada care îl desparte de bodega lui Bibi şi înjură gros şi degeaba. Asta după ce tocmai trăsese o flegmă pe cel mai urât maidanez din Floreasca, găsit de boschetarul Curcă într-o ladă de carton, recuperat, resuscitat, hrănit şi botezat Costică. Costică schelălăie şi fuge spre gardul de fier forjat al pieţei pe care se pişă lung.

Condus de norul de praf, ca de destin, Aurel salută muşterii de pe terasa de cartier, dă mâna cu patronul Bibi, ciupeşte de cur pe nevasta unuia, un dobitoc, ce nu merită el aşa femeie bună de futut, râgâie şi se aşează cu greu pe unul din scaunele de plastic. Pentru că Aurel e talie mare, matahală rău mirositoare, burtoasă şi păroasă ca un mistreţ, cu voce de rinocer în călduri, cu barba sură, neîngrijită şi cu apucături de fanariot dobândite pe vremea cruntei dictaturi pe care o regretă pe la toate mesele.

Dar e foarte cald, şi praful se lipeşte de feţele transpirate ale clienţilor, le intră în halbe, între dinţi, sub gingii, sub unghii, îi transformă în fantome – un cartier de fantome, un oraş de fantome, o ţară de fantome mâhnite, resemnate. Peste toate, ca un cavaler al Apocalipsei, neobositul Aurel, fost marochiner, fost turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, fost campion de polo, fost heptatlonist, fost recepţioner, actualmente rentier, scuipă scurt printre mormintele dinţilor şi zice cu voce tunătoare:

-Ce? Cum? Păi cine mai citeşte Balzac în ziua de azi? La anul 2008? Cui mai trebuieşte? Auzi, bă, Cristeo, tu mai citeşti, mă, Homer? Hai, noroc, că vă ia mama dracului....

Norocul lui Aurel e că nevasta lui Bibi lipseşte de la terasă. Îşi plimbă câinele, îşi reface coafura sau garderoba în vreun loc numai de ea ştiut, unde nu ajung zgomotele şi praful cartierului. Astfel că Aurel poate scuipa în linişte peste capetele consumatorilor, se poate băşi ridicând pe rând câte o bucă şi scremându-se până când maţele lui puturoase aruncă gazul eliberator ce îşi ia zborul ca o armă de distrugere în masă şi se opreşte sub nările unor dobitoci ce halesc mititei cu muştar. De obicei, fenomenul numit s-a băşit Aurel se petrece pe la orele serii, când cartierul e calm, fantomele sunt bete, iar Bibi patronul devine îngăduitor din pricina unor şpriţuri trase pe blat, în spatele barului.

Din când în când, un moto-compresor trece prin faţa cârciumii. Zgomotul îi asurzeşte pe toţi, câinii cartierului încep să latre, gospodinele scuipă cu năduf în urma lui, iar vecinul, domnul Crizantemă, abia sculat din somnul de după amiază, pune mâna pe telefon să-i reclame p-ăştia că nu mai termină, în pizda mă-sii, de asfaltat o stradă de numai 150 de metri.

La radio e ora ştirilor. Se anunţă începerea celui de-al treilea război mondial, Israelul atacă Libanul, Siria se implică, America nu se implică... chestii de-astea în care Aurel nu se bagă... Oricum, el va muri într-un şanţ, beat-mort, cu muşte la bot, cu capul pe un şobolan... aşa i-a prezis mă-sa. Se cacă pe toată omenirea, care s-a înmulţit îngrijorător... totuşi, o selecţie e necesară, statisticile ne arată că un război mondial e ca o igienă a lumii...

Norul de praf se încăpăţânează deasupra cartierului. Pictorul Cristian apare pe terasa lui Bibi întotdeauna la orele 13. Salută politicos, strânge ori pupă mâini şi se adresează lui Aurel:

-Camarade Varlaame! Aici mi-erai? Dai şi tu ceva, sponsorizezi, astăzi, cultura... arta?

-Aici, monşerule! Take a sit!... Bucătare! O bere caldă pentru amicul nostru, pictorul! – face Aurel către Bibi bucuros de oaspetele său. Apoi, cu gesturi studiate, scoate din buzunar un snop de bancnote şi începe să numere: suspicios, privind în jur, apoi la bani, apoi peste gard, la muncitorii care tocmai au spart o conductă de gaz cu lama buldozerului.

Un zgomot puternic şi un miros usturător pun stăpânire pe cartier. Fantomele de la mese se îngrijorează, dar nu foarte mult. Pictorul Cristian, om prevăzător, calculează în gând perspectivele acelei zile, pericolele unei explozii care ar putea pune capăt... mă rog... îşi dăduse opera... gloria îi era asigurată. Nu părăseşte terasa, dar, prudent, se îndepărtează cât mai mult de gheizerul puturos.

Se dau telefoane la poliţie, la pompieri, vecinul Crizantemă înjură guvernul, Aurel îşi bagă pula în ei de politicieni, câinele Costică participă şi el cum poate la îngrijorarea generală, adică miroase la cur o căţeluşă de rasă rătăcită pe-acolo...

Oraşul e putred ca o bubă ce stă să se spargă, fantomele sunt anonime şi mute ca nişte omizi uriaşe; lâncezesc bete ori leneşe, fricoase ori în derivă, fără idealuri, fără repere, fără nume, fără însuşiri...

Gazul metan goneşte pentru un timp norul de praf şi peste cartier se lasă o linişte unsuroasă prin care, de la un aparat de radio legat cu sârmă deasupra aragazului lui Bibi se aude un glas femeiesc răguşit, obosit-senzual: „După ce ai făcut cunoştinţă cu penisul lui, putem să trecem mai departe... Este nevoie de ceva îndemânare şi experienţă pentru a deveni o expertă în sex oral, pentru a-i oferi lui plăcerea pe care o caută şi pentru a te bucura şi tu în acelaşi timp de experienţă. Să trecem la lecţia întâi... Unde trebuie să te găseşti când îi faci sex oral? Răspunsul este: oriunde îţi vine ţie uşor să o faci: în pat, în masină, pe jos, între picioarele lui, peste el...”

Aurel ciuleşte urechile. Are o privire tâmpă şi un zâmbet senil-pofticios. Se ridică cu mare greutate şi, pretextând că goleşte scrumiera, se apropie încet – vrând să aprofundeze înţelesul acelor vorbe – de aragazul lui Bibi.

Postul de radio, finanţat de o comisie pentru cultură a Comunităţii Europene, îşi continuă lecţia de libertate de expresie: "Ce să faci cu sperma? Există femei pentru care gustul spermei a devenit ceva obişnuit, chiar plăcut, dar există şi multe femei cărora le displace profund ideea de a gusta spermă. Dacă nu iţi place, nu te poate obliga nimeni să înghiţi spermă... Ejacularea poate fi considerată punctul culminant al actului sexual oral ce se desfăşoară pe buze, pe limbă, în cerul gurii sau în fundul gâtului; privind lucrurile din acest punct de vedere, în cazul în care gustul spermei te deranjează, poate ar fi o idee bună să încerci să îl cultivi în timp. Pe de alta parte, ejacularea se poate produce şi afară, printre avantajele oferite în acest caz numărându-se spectacolul jeturilor de spermă sau senzaţia caldă a lichidului seminal ce cade pe piept, pe sâni şi... de ce nu... pe... faţă. Dacă e să privim lucrurile despre care am vorbit mai sus numai din punctul de vedere al bărbaţilor, este firesc ca aceştia să işi dorească să termine în interior ci nu afară... Acest lucru provine din dorinţa instinctuală a acestora de a penetra, fără a avea vreo importanţă prea mare pentru ei dacă partenera înghite sau nu sperma..."

Considerând că nu a ascultat îndeajuns, cuprins de un fel de frison al creaţiei, sprijinit de zidul cârciumii ca de propria-i memorie erotică, Aurel se adresează mânios concitadinilor de la mese:

-Clanţa matinală! Ăsta e viitorul sexului! Sfânta clanţă matinală! V-am spus eu!

-Lasă, măi, Aurele, mai bine povesteşte-ne puţin cum era să fii turnător? Aveai remuşcări? Îţi turnai colegii, amicii de şpriţuri? Erai conştiincios, punctual? Turnai la timp? – se aude provocator glasul pictorului Cristian.

-Căcat! – se desmetici brusc Aurel. Tu n-auzi, băi, pictore, că lucram în comerţ? Eram obligat să fiu turnător! Prin fişa postului! Dar nu de mine aveau ei nevoie... Numai de vreo două ori m-au deranjat... odată când trebuia expulzat un arab din ţară şi altădată când am dat o referinţă despre unul ca să-l bage în partid... Trebuia să aibă caracterizări... mă rog, ceva de bine... Nici nu îl cunoşteam pe cetăţean! Dar m-au rugat băieţii, înţelegi?

-Şi ce ai scris acolo? De bine, vreau să spun... dacă nici măcar nu îl cunoşteai? – se băgă şi patronul.

-Că ştie limba franceză!

-Ce? Păi ce legătură avea asta cu partidul, măi Aurele?

-Păi avea, că omul avea o misiune în străinătate, înţelegi? Şi nu putea să plece fără să fie şi membru de partid! De-aia am scris că ştie limba franceză! Ce era să scriu acolo? Dacă nu cunoşteam omul?!

-Şi arabu’?

-Despre arab ce-ai scris?

-Că bea, că umblă cu curve... de unde să mai ţin eu minte, măi? Că asta e de mult... din timpul cruntei dictaturi! Am turnat la Securitate! Ha, ha, ha! Aşa erau vremurile, domnilor... lucram la hotel, recepţioner şi vine un grup de polonezi... nişte beţivani care făceau bişniţă cu marfă cumpărată din Turcia... o vindeau aici şi banii îi schimbau în dolari... aveau voie cu valută în Polonia.

-În ce an? – se răţoieşte pictorul.

-Ce importanţă are asta? Polonezii aveau voie să deţină valută! Altceva doream eu să relev... şi mă tot întrerupeţi cu metode securistice... Era o gagică în grupul de polonezi... minionă, blondă şi beţivă... ne înţelegeam de minune... şampanie şi, pe urmă, limba gimnastică!

-Ce limbă?

-Limba gimnastică, adică... sexul! Aşa ne înţelegeam, monşer, că ea nu ştia decât poloneza... aşa că în pat ne desluşeam de minune!

- Bine, bine... dar ce legătură are asta cu Securitatea? – se trezeşte o fantomă care bea un vermut ieftin.

-Ce te bagi, băi, şi tu în seamă ca chiloţii-n cur? Are legătură, sigur că are, că trebuia să scriu cum îmi petrec timpul cu poloneza, despre ce vorbim, ce subiecte abordăm... În fiecare dimineaţă mă vizita căpitanul Ungureanu: „Ai scris, Aurele, ai scris ce-aţi făcut aseară la Lido, la Ambasador...?”   Ce să scriu, domnule, că mă săturasem! În fiecare zi mă aşezam la birou, luam o foaie albă şi începeam să scriu: „Sursa informează că...” Că ce? Că mi-o trăgeam cu poloneza după ce beam şampanie? Ha! Ha! Ha! Am turnat la securitate! Păi, dacă făceam poliţie politică, cum e de bon ton acum, eram cel puţin milionar! Pe când eu sunt un amărât... eram membru de sindicat, eram membru de partid... Aveam un statut social! Păi, eram pionier şi venea partidul să-mi facă vaccin antipoliomelită, venea partidul, băi nătărăilor! Eram utecist şi partidul îmi făcea antitetanos! Îmi ducea grija, mă trimitea în tabere pioniereşti! Acu’ mi-a murit şi partidul... Sunt orfan, domnilor! Mi-a murit partidul!

Cuprins de o beţie ostenită, Aurel se îndreaptă spre bar să achite consumaţia lui şi a pictorului Cristian. Aşa era convenţia. Plătea şi consumaţia prietenului, ştiind că ăla n-are bani niciodată. Pictorul îl botezase „Aurel- mânuţe generoase” şi îi propusese să facă o fundaţie cu numele ăsta, să-i acorde un fel de bursă, trei-patru beri pe zi, nu mai mult... şi două pachete de ţigări... ar intra în memoria iubitorilor de artă... ar fi trecut şi în bibliografia artistului... Fundaţia Mânuţe Generoase…

Se lasă seara în oraşul putred ca un şobolan mort de o săptămână. Aurel-mânuţe generoase îşi mai numără odată banii. „Il n’y a pas”, concluzionează nedumerit mai comandând un şpriţ pe care îl bea fără chef. Cu mare greutate se deplasează până în piaţă şi îşi cumpără un trabuc. Îl aprinde cu o brichetă de împrumut, pufăie fumul înecăcios în nasul lui Bibi şi se mai aşează pentru încă un şpriţ. Cu ochi tulburi şi apropiaţi, cu gura amară de la tutunul prost, mormăie un cântec de demult: „Am jurat cu mâna pusă pe drapel... bravi ostaşi cu piepturi de oţel”... Vocea i se stinge într-un oftat: „Fac parte din generaţia expirată...”

Gazul metan continuă să fâsâie din ce în ce mai ameninţător deasupra oraşului, semn că lucrările la carosabil continuă. Pictorul Cristian se face nevăzut. O noapte neagră ca o aripă de gândac pune stăpânire pe enclavă. Doar muncitorii care ostenesc la gaura din conductă nu se dau bătuţi. La lumina farurilor unui camion, se zăresc stând aplecaţi destul de conştiincios deasupra racordului avariat. Sunt mulţi şi se mişcă încet ca o turmă de rinoceri pitici. Unul din ei înfige în gaura conductei un lemn, o coadă de mătură sau de topor şi fâsâitul încetează. Se privesc în tăcere. După care altul trage câteva ciocane în ciotul de lemn. În aer, mirosul de gaz-metan s-a amestecat cu mirosurile oraşului.

Aurel se îndepărtează de gardul cârciumii încercând să traverseze cu demnitate strada jupuită de excavatoare. Se împiedică de o sârmă şi, în cădere, vrând să se agaţe de ceva, să îşi recapete echilibrul destul de precar smulge bucata de lemn pe care muncitorii o înfipseseră în conducta de gaz. Priveşte tâmp la dopul improvizat, înjură, se ridică greu şi porneşte mai departe nu înainte de a arunca chestia aia, coada de mătură sau de topor... „În fond, băşina, ce e ea? Tot gaz-metan!” – gândeşte fostul turnător la Securitate în timp ce se pierde încet în noaptea ca un diavol mic.

Paznicul pieţei se pregăteşte de culcare Adică alungă de sub tarabe un boschetar, dă un şut câinelui Costică, încuie toate uşile, stinge neoanele, dar nu pe toate, mai lasă unul de veghe şi deschide radioul cu baterii.
Vocea de pe ultra-scurte îşi continuă sfaturile practice pentru gospodine, conform normelor şi directivelor Comunităţii Europene: Dacă nu vrei să înghiţi, arunc-o afară imediat după ce el a terminat. Apoi îi poţi zâmbi, luându-i penisul în gură din nou şi jucându-te cu el puţin. De data asta cu mare atenţie, pentru că acum este la fel de sensibil ca şi clitorisul după orgasm. Totuşi, înghiţitul spermei poate fi un gest exprimând tandreţe, iubire, dăruire. În această ordine de idei putem spune că o partidă bună de sex nu constă doar în plăcerea de a ajunge la orgasm, ci şi plăcerea de a împărtăşi orgasmul cu celalalt. O altă posibilitate este introducerea penisului în gură cât mai adânc, până în gât. În acest fel sperma va fi eliminată direct dincolo de faringe, ne mai existând, în principiu, probleme în privinţa gustului. Această tehnică este cunoscută ca deep throating ştiut fiind faptul că este una dintre cele mai intime tehnici sexuale abordate de o femeie dar totodată una dintre cele mai agreate de bărbaţi.”

Oraşul doarme chircit, vinovat, resentimentar. Îşi savurează agonia ca o creatură monstruoasă care a venit să îşi verse lehamitea veninoasă la malul murdar al Dâmboviţei. Un miros lânced, de boală cuprinde urbea. Gazul-metan susură printre dinţii stricaţi ai canalizării oraşului în voie, cu inflexiuni de meterhanea întârziată.
Aurel, fost marochiner, fost recepţioner, fost turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, fost campion de polo, fost heptatlonist, actualmente rentier, se prăbuşeşte pe un maidan, la câţiva paşi de casă. Priveşte stelele prin ochii lui mici şi apropiaţi de beţivan şi nu înţelege. Stă aşa o vreme, vreo două ore după care se ridică greu, îndreptându-şi umerii, îşi netezeşte hainele pătate de muci şi pişat privind fix în pământ şi încearcă să facă un pas. Îl face. Prinde încredere în echilibrul său, se mai scutură odată pe haine şi porneşte spre casă.

În urma lui, orele trec tot mai greu şi zorii nu vor să se mai arate.

La ceasurile patru, de dimineaţă, prin dreptul conductei de gaz trece Curcă, boschetarul. Înalt, negru, slab şi ţeapăn ca o prevestire rea, caută prin gunoaiele cartierului. Nostalgic, îşi aprinde un chiştoc de ţigară... Un fluture cap de mort poposeşte pe vitrina magazinului de mezeluri ecologice... Nimeni nu poate depune mărturie ce a fost mai întâi: urletul de moarte al lui Curcă, flacăra uriaşă ce a cuprins oraşul sau bubuitura exploziei. Pentru că nu prea au mai rămas martori... în viaţă...

Se zvoneşte că minute întregi au zburat prin aer câini morţi, capace de closet, zdrenţe, cutii de conserve, portiere, felii de pepene, hălci de carne, roţi de camion, godine, găini moarte, cărţi, duşumele, dormeze, cărămizi şi alte spurcate mărturii ale oraşului uitat de Dumnezeu. După care s-a lăsat o linişte de început de lume.

Şi atunci s-a auzit un clopot bătând dement peste oraşul fără viaţă. Dacă te-ai fi apropiat, ai fi văzut că numai clopotniţa rămăsese în picioare printre ruinele în flăcări. Dacă te-ai fi apropiat mai mult, l-ai fi zărit, în prima rază de soare, pe Aurel care atârna spânzurat de limba clopotului. Suflul exploziei făcuse ca trupul mare, rău mirositor, încă de când era în viaţă, al fostului marochiner, turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, campion de polo, heptatlonist, actualmente rentier să se bălăngăne în laţul cu care se spânzurase făcând să bată clopotul de şase ori.

Semn că oraşul acela trebuia să dispară de pe faţa pământului.

Între ferestre
[partea II]

de Augustin Cupşa

În ziua aia fusese neaşteptat de cald pentru luna februarie şi picăturile de ploaie rare care se prelingeau pe ghiozdanul lui de vinilin şi se adunau exact acolo unde acesta crăpase şi se topeau în pânza de dedesupt, rămând acolo câteva zile şi păstrând un miros dulceag - înţepător, îi făceau pe toţi să creadă că iarna se terminase.

Stelian mergea fără chef spre casă, printre râsetele care izbucneau întâmplător dintre ceilalţi. După colţul bisericii, unde ca şi acum, movile de pământ cleios se adunaseră, după ce excavatoarele îşi făcuseră treaba, îl văzu pe băiatul acela lunguieţ şi slab care stătea în spatele lui în ultima bancă şi încercase deja de vreo două ori să copieze după el la lucrările de algebră.

Până atunci îl chemase Grigore şi nu mai ştiu cum şi Stelian îşi trăsese nervos cotul acoperind marginea de jos a lucrării. Acum băiatul ăsta subţire şi prea înalt pentru clasa a cincea mergea exact pe creasta valurilor de nămol, fără ghiozdan şi cu geaca desfăcută. Grig, Grig dă-te jos de acolo, spunea o bătrână măruntă, cu o figură milităroasă, care îi ţinea ghiozdanul dar el continua să meargă apăsat prin pământul lipicios fără să-i pese de ea sau de faptul că toată lumea de pe stradă îl privea atunci. Stelian se opri şi el şi îl privi un pic emoţionat, un pic mirat.

De atunci Grigore se numi doar Grig pentru el şi simţi într-un mod ciudat că îşi dorea ca băiatul ăsta să nu se dea jos, să continue să umble ca un nebun pe movilele alea de nămol, deşi nu ştia de ce şi se bucură că Grig, nu îi asculta pe ceilalţi ci parcă gândul lui şi mergea mai departe deşi la un moment un pantof îi rămase lipit în stratul gros de pământ. Dar Grig nu se opri nici atunci, ci merse înainte, pierdu şi celălalt pantof, doi paşi mai încolo şi avansă râzând în şosetele lui groase, de lână, toarse chiar de femeia aceea bătrână care se ţinea după el de-a lungul trotuarului. Şosetele lui păreau galben-fosforescente în lumina felinarelor şi Stelian nu putea să îşi ia ochii de la ele, cum se tot ridicau şi se lipeau iarăşi în nămol până când rămăseseră şi ele prinse în clisă. Grig mai făcu un pas, doi, desculţ dar alunecă, încercă să îşi recapete echilibrul, într-un gest comic şi ajunse cu un picior sub fund exact în dreptul bunicii care îl ridică de gulerul gecii.

Atunci izbucni un râs general, ca o eliberare pe care toţi cei care priveau de pe stradă o aşteptaseră de când Grig se cocoţase acolo şi lumea se adună grămadă în jurul lor. Doar Stelian se îndepărtă dezamăgit şi merse de-a lungul străzii, fără să se mai uite înapoi.

Imaginea lui Grig acolo, cu şosetele lui de lână pe care le pierduse una câte una în noroiul lipicios îi rămase până şi acum în minte şi uneori noaptea, peste ani, putea să îl vadă foarte limpede cum merge acolo, în lumina portocalie a felinarelor deşi nu îl întrebase niciodată de ce făcuse asta.

Până la începutul verii, Grigore Stanciu deveni pentru Stelian - Grig şi cotul lui nu mai acoperi niciodată foaia lucrării iar notele lui Grig se ameliorară simţitor.

Stelian deveni pentru Grig, „Stelian cap pătrat” dar el nu se supăra niciodată când Grig îi fornăia zgomotos porecla pe care driginta Tătaru i-o aplicase fără drept de apel după ce el, la faza pe şcoala încurcase cerinţa problemei cu enunţul şi demonstrase enunţul cu cerinţa şi îi făcuse pe profesorii din comisie să râdă copios şi să îi dea cu inima plină, patru. Chiar şi clasa nechezase zgomotos când doamna Tătaru îl ridicase în picioare şi cu vocea ei subţire, nepotrivit de subţire pentru corpul ei mic dar grăsuţ pe care şi-l  legăna printre bănci, îi spusese – măi, cap pătrat.

Dar asta durase numai câteva minute, poate o zi întreagă şi apoi Stelian se scursese liniştit în anonimat până când se calificase la faza pe ţară tocmai la matematică. Şi până atunci toţi din clasă uitaseră că l-ar fi putut numi Stelian-cap-pătrat, uitase şi doamna Tătaru care acum îl privea mândru şi ocrotitor deşi glasul ei piţigăit nu îi putuse oferi în cei patru ani de gimnaziu, niciodată confortul unei ocrotiri. Uitase până la urmă şi Grig care chiar scrijelise pe bancă asta atunci când voise să îl tachineze.

Dar Grig chiar se pricepea să scrie şi tot el trebuise să îi scrie primul şi singurul bileţel de dragoste pe care-l lăsase îndoit în banca Irinei, într-a şasea. Nu se gândea atunci că o iubeşte sau nu, nu se gândea că ar vrea să îi atingă buzele sau gâtul pe care firele de păr din ceafă făceau rotocoale, poate pentru că avea doar treişpe ani atunci, ci doar simţea o strângere de inimă când trecea pe lângă banca ei în fiecare zi. Nu ar fi putut să îi spună un cuvânt, pentru că practic nici nu ştia ce şi nu avea ce, noroc cu Grig care întotdeauna ştia ce ar fi trebuit el să spună şi chiar se bucura că ea nu ridica niciodată capul şi nu îl privea când trecea prin dreptul ei.

Şi tot din cauza matematicii nu i se păruse nefiresc, când se întorsese de la naţionala dintr-a şaptea şi Grig îl anunţase natural că el şi Irina ies la un film şi dacă vrea poate să meargă cu ei. Şi acolo, în întunericul sălii luminat intermintent de imaginile de pe ecran, de la comedia pe care el nici nu o privise şi nici nu reuşise să râdă la timp la nici o fază mai haioasă, văzuse cum mâna osoasă a lui Grig poposeşte calm peste mâna mică a Irinei şi atunci se simţi într-un fel ciudat liniştit de parcă asta ar fi aşteptat din totdeauna.

În zilele următoare, ştia sigur că Grig şi Irina sunt împreună, deşi ei nu îşi mai atinseră niciodată mâinile, cel puţin nu în lumina zilei şi probabil toată clasa ştia asta deşi Grig nu îi spusese niciodată cuvintele acelea, pentru că probabil nu i se păruse important şi nici Stelian nu simţise nevoia să mai întrebe. Ei erau acolo şi el era acolo şi asta i se păru o ecuaţie salvator rezolvată.   

Doar că o ecuaţie rezolvată ar trebui să ţină pentru totdeauna iar ecuaţia asta nu ţinuse decât doi ani şi ceva şi zilele în care Stelian şi Irina şi Grig ieşeau împreună, acum trei şi băteau aleile din grădina botanică, Grig la mijloc şi Irina lângă el în stânga, foarte aproape, atingându-şi din când în când, în mers, braţele subţiri şi Stelian în dreapta şi un pic mai în spate, ca un căţel care se bucură că iese la plimbare, fără să îl deranjeze asta şi fără să îşi dorească să fi fost el la mijoc aproape de gâtul ei cald, zilele acelea de vară rămăseseră închise ca în corpul albinei moarte dintre geamuri.

Stelian se simţea chiar mai salvat acolo, lângă ei doi, şi poate ar fi spus fericit dacă s-ar fi descurcat cu un cuvânt atât de mare şi de greu, ba chiar fusese stingherit când trebuise să rămână singur cu ea pe marginea bălţii, privindu-l pe Grig care se băgase în apă, fără să-şi suflece pantalonii, ca să prindă o broască.

Şi inima mică a Irinei, ca şi broscuţa aceea, se zbătea foarte repede în pieptul ei şi nimeni nu ştia asta, nici părinţii, nici doctorii nu aflaseră acest mic amănunt şi poate că ăsta fusese un secret numai al ei. Poate doar Grig aflase asta dacă îi atinsese prin tricou, sânul mic stâng şi dacă simţise ticăitul ca al unui ceas care o luase demult razna, mai exact fusese construit de la bun început să bată atât de repede şi să consume timpul cu atâta lăcomie dar Grig nu vorbea niciodată despre sânii Irinei.

Inima Irinei bătuse foarte, foarte repede exact cincisprezece ani, patru luni şi două zile până când, într-o zi din decembrie, se hotărâse pur şi simplu să se oprească. Poate i se păruse că făcuse prea multă treabă, făcuse în timpul ăsta mai multă treabă decât o inimă normală şi venise timpul să se oprească iar Irina rămase mică şi rece fără ca nimic să îi împingă sângele mai departe, să o facă să râdă sau să îl atingă pe Grig pe mână.

Rămăsese acolo palidă, fără să îşi mai strâmbe gura în felul ei ciudat şi comic, părea liniştită în rochia ei albă, de mireasă în care se îmbracă toate fetele tinere care mor înainte să se căsătorească. Primi un diagnostic ciudat cu care nimeni nu şi-a mai bătut capul şi un loc unde Stelian alesese să nu meargă niciodată.

Acum îşi îndreptă capul către clasă şi o privi din nou pe fata aceea cu părul blond care semăna atât de mult cu Irina şi Stelian simţi nevoia ciudată să se ducă spre ea şi să îi pună mâna pe flanel, peste sânul ei stâng ca să vadă dacă şi inima ei bătea prea repede dar ştia că asta nu se poate. Îşi mută privirea către băiatul cu părul prea lung de la tablă şi îi dădu voie, dintr-o mişcare a capului, să treacă pe partea cealaltă a tablei.

Ecuaţia asta se prelungea prea mult şi Stelian ştia asta şi mai ştia că dacă ar fi fost el în locul băiatului şi doamna Tătaru îl locul lui, ar fi auzit deja piţigăiat – măi, cap pătrat şi se bucură în sinea lui că asta nu se mai poate întâmpla şi că lui i se întâmplase doar o dată.

În al doilea an de liceu, când el era din nou singur, pentru că Grig nu reuşise să iasă decât al doilea peste linia care îi despărţea pe cei admişi de cei respinşi şi fusese repartizat la Uman, Smashing Pumpinks scoseseră al patrulea videoclip şi el aştepta ore întregi în faţa televizorului ca să vadă figurile femeilor ălea imobilizate ca nişte păpuşi fără sfori pe o canapea roasă de mucegai şi rochiilor lor dantelate, cândva albe, păreau la fel roase şi mâncate de putreziciune. Dar Irina nu mai apucase să vadă şi ea, femeile care păreau moarte şi vii deodată, cu cearcănele lor hipnotice şi feţele supte şi dacă le-ar fi văzut n-ar fi înţeles de ce îl atrăgeau atât de mult

Mai erau doar cinci minute din oră şi ecuaţia refuza să se rezolve pe tablă, deşi băiatul o ştersese cu buretele deja a doua oară şi lăsase urme de apă îmbâcsită cu cretă şi murdărie pe sticla neagră. Unii copii îşi priveau pe ascuns ceasurile aşteptând soneria ca să îi scape de problema asta ciudată şi de profesorul ăsta ciudat care părea că nu era pe lumea asta şi vorbea atât de puţin şi nici măcar nu le strigase numele la catalog când venise. Dar asta nu era rău.

N-ar trebui să fiu aici, se gândi pentru prima dată Stelian, n-ar trebui să fiu aici, pentru prima dată de când îşi lăsase baltă doctoratul şi poposise în faţa figurii descumpănite a maică-sii, lăsându-şi geanta grea de pe umăr lângă picioare.

Privi tabla şi ecuaţia lungă care se întindea în egalităţi tot mai complicate. Doar enunţul rămăsese scris în stânga sus aşa cum îl dictase el la începutul orei. Atunci îşi privi ceasul şi văzu şi el cele cinci minute rămase până la pauză şi să hotărî să facă ceva. Stelian dădu câteva indicaţii scurte, sprijinit de calorifer dar x-urile de pe tablă se făcură, dintr-o dată, locurile însemnate pe hartă ale unor bătălii pierdute dintr-un război pe care îl condusese şi îl conducea haotic ca un general bătrân şi depăşit de situaţie.

N-ar trebui să fiu aici, n-ar trebui să fii aici, bătrâne, i-ar fi spus Grig dacă ar mai fi putut.

Ciudat, dar după ce Irina îi lăsase din nou singuri imediat după începutul liceului, prietenia lor se stinsese încet. Băiatul ăsta, Stanciu, de la H, e cam ciudat, aud că te-ai înhăitat cu el şi asta nu e bine, îi spusese directorul liceului când îl chemase în biroul lui care mirosea a murdar şi a var. Tu ai alt viitor, nu te lăsa dus de prostiile ăstea care or să treacă şi lui Stelian îi venise să râdă pentru că tocmai asta simţea - că nu mai era înhăitat cu Grig. Era înhăitat numai cu matematica lui pentru că de fapt, asta era tot ce îi lăsase Grig după ce se îndepărtase de el. Nu mai vorbiseră niciodată de Irina şi numele asta nu mai fusese pronuţat între cei doi, imediat după înmormântare deşi Irina era un nume prea comun ca să nu apară măcar întâmplător şi fără nici o legătură cu ea, în discuţiilor lor.

Grig rămăsese ciudat şi vesel şi moartea ei, nu părea că îi lăsase urme deşi Stelian nu îl mai văzuse niciodată apropiindu-se de vreo fată, cum făcea oricine în liceu, decât la chefurile când era foarte beat. Pleca împreună cu câte una, de abia ţinându-se pe picioare şi Stelian nu ştia niciodată ce făcuse Grig cu ea sau dacă făcuse ceva, la fel cum nu ştiuse niciodată dacă Grig făcuse ceva cu Irina, în grădina botanică atunci când mergeau doar ei doi şi dacă făcuse ceva cu ea, ce făcuse.

După liceul care i se păruse în totalitate gol, Stelian stătuse un an la Bucureşti, la facultatea de matematică, până când plecase la studii în Italia iar Grig doi ani la Filologie.

Lui Grig nu îi trebuise să îi bată inima prea repede şi nici un diagnostic complicat. Îi trebuise doar ziua de 24 aprilie şi soarele rece răsfrânt în geamurile garsonierei lui din Berceni ca să îşi treacă, peste cârligul lustrei, cureau de la pantaloni şi să se atârne acolo. Poate că îi trebuiseră două minute ca să se învineţească atât de tare şi tot aerul să îi iasă cu horăcăieli din plămâni ca apoi să se bălăngăne încolo şi încoace atât de multe ore până când administraţia blocului să se hotărască să spargă uşa şi să îl dea jos. Aşa găsise Grig să lase în urmă douăzeci şi unu de ani, dintre care doi de facultate şi câteva foi cu mâzgălituri despre care cei mai mulţi credeau că nu însemnau nimic.

Atunci venise două zile înapoi în ţară, dar spre liniştea lui, nu apucase să vadă decât un coşgiuc de lemn, într-o ploaie densă despre care lumea din popor spune că înseamnă că cel înmormântat nu vrea să părăsească viaţa şi Stelian ştia că dacă Grig i-ar fi putut răspunde, tot nu l-ar fi întrebat de ce a făcut asta. I se părea că e acelaşi răspuns ca pentru întrebarea de ce s-a suit şi a umblat în şosete şi apoi desculţ prin noroiul ăla într-a cincea şi doar ştia că nu putuse să îl întrebe asta.

Clopoţelul sună strident şi lung şi toată lumea şi Răzvan de la tablă, răsuflă uşurată, ba chiar unii îşi şi închiseră caietele cu zgomot. Stelian privea descumpănit ecuaţia lungă şi mulţimea de necunoscute de pe tablă, mirat că nu reuşise să îi dea de capăt unui exerciţiu de-a şasea. Prea multe necunoscute, se gândea când uşa se deschise cu zgomot şi toţi copiii încremeniră în bănci.

Doamna Tătaru cu zulufii ei cărunţi care i se revărsau peste coc şi corpul ei micuţ şi durduliu ca un obuz, intră în clasă. Stelian tresări şi îşi îndreptă spatele.

Păi bine, măi Stelică, se poate aşa ceva, şi gura ei mică se rotunji, îngroşată de rujul care pe alocuri făcea cruste. Stelian făcu un pas, deşi îşi simţea piciorul stâng amorţit, doamna Tătaru făcu mai mulţi paşi mici şi repezi, până când cei doi se întâlniră şi ea îşi întinse şi îl cuprinse cu braţele ei grăsuţe. Să nu treci tu pe la mine - şi gura aia mică şi rotundă cu rujul gros se îndreptă de neoprit către el şi îi lăsă urme pe amândoi obrajii. Stelian se simţi ruşinat şi se simţi şi mai ruşinat când toţi hohotiră în cor şi i se păru că era atât de mic cât i se păru că era ea de mare deşi era exact invers.

 Ce râdeţi măi, îi zgărie ea cu vocea, voi ştiţi că Stelică e olimpicul nostru internaţional? şi asta opri râsetele lor dar pe Stelian îl făcu să se simtă şi mai mărunt. Ce mai faci, măi Stelică, în timp ce îi ţinea mâinile în mâinile ei, o întrebare care nu avea răspuns şi Stelian îşi roti privirea, încercând să se elibereze, către tablă. Privirile ei se mutară şi ele acolo unde băiatul încă stătea împietrit cu buretele mustos într-o mână şi creta în cealaltă.

Îi trebuiră doar câteva secunde, cât îi trebuiră Irinei, cât îi trebuiră lui Grig, ca să găsească greşeala, îşi trase mâinile şi porni spre catedră.

Păi, aici e x la 98, nu la 18, măi, cap pătrat şi Stelian păli ba chiar simţi că ar vrea să fie o bucată din parchetul stacojiu de pe jos decât să audă din nou asta. Culoarea lui probabil că se văzu şi se văzu pentru toţi şi probabil de asta doamna Tătaru simţi nevoia să deschidă gura ei rotundă din nou - stai, măi că nu ţi-am spus ţie, dracul ăsta şi ea îl apucă de chică pe Răzvan, care nu vrea să se tundă, dar îl tund eu, nu poate să scrie nici măcar un enunţ corect pe tablă.

Cu x la 98 ecuaţia era simplu de rezolvat şi lui i se păru rezolvată, atât de rezolvată, de data asta în mod ciudat definitiv, fără să poată spună de ce, încât Stelian ieşi afară din clasă fără nici un cuvânt, fără să-şi ia catalogul şi fără să-i pese că femeia aia rotundă rămâne înmărmurită în urma lui şi copiii la fel.

Coborî repede scara în spirală şi ajunse în curtea şcolii. Aerul de februarie îl primi rece dar Stelian nu îşi încheie haina la gât ci se îndreptă aşa, sigur, către poarta şcolii. Îşi văzu maşina acolo şi aproape se miră că nu fusese zgâriată de excavatorul care lucrase toată dimineaţa. Băgă cheia în yala de la portieră dar văzu coama clisoasă de noroi care se adunase de-a lungul trotuarului. Îşi lăsă degetele să alunece pe cheie şi pe brelocul de alarmă şi se îndreptă într-acolo.

Dacă Grig ar fi fost lângă el, ar fi râs şi Stelian ştia că Grig ştie mai bine ce vrea el să spună sau să facă şi i-ar fi spus că de aia a făcut  mai bine de o mie şase sute de kilometri de la Bologna încoace, de aia a privit, pe geamul vagonului de dormit, norii plumburii de la Trieste şi luminile palide din Zagreb, de aia a lăsat valiza grea la picioare când maică-sa l-a privit îngrijorată în prag după ce i-a deschis, de aia a zăcut două luni întregi pe canapea moţăind indiferent în faţa televizorului care spunea acelaşi lucru pe orice canal ar fi mutat, de aia a dat doctoratul lui în analiză matematică pe un post de profesor suplinitor în oraşul ăsta de căcat, de aia nu i-a mai trimis nici măcar un mesaj Gianei – ca să se suie pe mormanul ăsta de noroi şi să meargă aşa pe el cât l-o ţine.

Dar Stelian nu putea să audă ce ar fi spus Grig acum, doar mergea înainte pe pământul galben, lipicios, mergea înainte pentru că aşa trebuia să facă, fără să îi pese de trecătorii care se uitau miraţi la el, deşi picioarele îi mai alunecau din când în când.