Când am scris că aşa-zisa generaţie "douămiistă" va fi o generaţie a individualităţilor, sau nu va fi nimic, aveam în vedere maniera deloc fair-play în care câteva personalităţi ale lumii noastre literare încearcă să deturneze o idee generoasă (naşterea unei noi noi generaţii de creaţie/promoţii poetice), împingând-o, in corpore, într-o fundătură din care, odată intrat, este foarte greu, dacă nu imposibil, să mai ieşi. O zonă crepusculară în care se poartă găştile literare şi discursurile sforăitoare în legătură cu "valorile generaţiei". Şi în care creaţia de valoare e înăbuşită de gângurelile "grupului".
De fapt, "douămiismul" (găselniţă care mai şi sună îngrozitor) nu este, oricât ar încerca unii să ne convingă, decât o pleiadă de tineri care au debutat la începutul anilor 2000. Nimic mai mult. Nu cred că este vreunul dintre noi (deja) atât de arogant sau de nerealist încât să creadă că numele său va însemna ceva în literatura anilor următori doar fiindcă face parte dintr-o serie, dintr-o enumerare de o-mie-şi-unul-de-poeţi prin cine ştie ce revistă, antologie sau manual. Din punctul meu de vedere, este foarte stânjenitor, şi asta ar trebui să-i pună pe gânduri pe toţi cei avizi să aibă parte de recunoaştere şi, dacă se poate, de mângâieri pe creştet, cum oameni care în urmă cu doi-trei ani se situau pe poziţii de forţă în relaţia cu cei mai tineri, contestând la aceştia, din obişnuinţă, totul, parcă şi dreptul lor de a exista, astăzi, când există o seamă de poeţi debutaţi între 2000 şi 2004 sub cele mai bune auspicii, cu volume despre care, în ciuda celor ce deplâng - şi la noi - moartea poeziei (o tâmpenie fabuloasă, pe care simuţii de pretutindeni nu încetează să o susţină) s-a tot scris şi vorbit, au început brusc să ne iubească şi să ne strângă la piept, că doar "noi, ştiţi bine, v-am susţinut de la bun început, dar n-aţi înţeles voi!". Debuturile remarcabile din ultimii ani ar putea, slavă Domnului (numai dacă ar fi citite!), să îi facă şi pe cei mai sceptici cât de puţin încrezători în soarta literelor româneşti.
E drept, nici eu nu înţeleg câteodată ieşirile unor briganzi paranoici ca Marius Ianuş, care se apucase acum câteva luni, în Adevărul Literar şi Artistic, de-a lungul unei pledoarii revanşarde şi uşor patetice în favoarea "generaţiei sale", să îi critice pe cei care nu ţin prea tare să fie "înseriaţi", ci preferă poziţia, blamabilă aparent, în opinia sa, de "lupi singuratici".
Când singura şansă a oricui, astăzi, într-o epocă de confuzie şi de alienare este să-şi ia destinul în mâini şi să se construiască de unul singur. Ceea ce ar putea să-i caracterizeze, dacă ţinem cu tot dinadinsul, pe toţi aceşti oameni şi scriitori tineri - şi e, cred, unicul loc în care ne întâlnim aproape toţi - ar fi o sintagmă inventată de aproape douăzeci de ani în apus, referindu-se, în general, la sistemul de valori pus în circulaţie odată cu dezvoltarea ciberculturii: etica de hacker, ale

cărei esenţiale valori: pasiunea, libertatea, creativitatea şi grija faţă de celălalt ar putea aşeza, într-un fel, pilonii morali ai existenţei noastre în lume.
Dacă am învăţat într-adevăr ceva de la Nichita Stănescu, Daniel Turcea, Mariana Marin sau Cristian Popescu, atunci aceasta este o lecţie a generozităţii şi a iubirii. Şi dacă e ceva ce i-ar putea uni, în cuget şi-n simţiri, pe toţi tinerii apăruţi în poezia românească la început de mileniu, cred că nu poate fi altceva decât sentimentul că literatura nu se poate face în absenţa dragostei. Numai pe dragoste şi pe reciprocitatea generoasă dintre poeţi, ca şi dintre poeţi şi tot mai restrânsul lor public se poate întemeia o conştiinţă înaltă a aşezării omului în lume ca homo poeticus, a frumuseţii sale indescifrabile şi contradictorii. Singura noastră şansă este iubirea. Sau, după cum ne spunea, în timpul unei întâlniri prin Bistriţa-Năsăud şi Cluj, marele maestru de poezie care este Ion Mureşan: trebuie să fii în stare să primeşti în suflet poezia altuia şi s-o iubeşti necondiţionat. Ceea ce nu exclude, adaug eu, sub nici un chip competiţia. Năzuinţa continuă de a te autodepăşi şi de a-i depăşi pe ceilalţi alergători, în cursa odată începută. Fiindcă reuşita oricăruia dintre ei este victoria definitivă a tuturor.
Pe scurt, lucrul de care avem cea mai mare nevoie în lumea de azi, grăbită, agresivă, resentimentară, deopotrivă neliniştită şi neliniştitoare, este o redescoperire, sau, dacă am uitat asta de tot, o reinventare a iubirii.
Chiar şi când ne războim, între noi sau cu alţii, ar trebui să o facem cu nesfârşită mărinimie. Şi dragoste.

"ostaşi, vă ordon, treceţi prutul!".. iar soldaţii, crescuţi cu poveşti despre moise&gizăs se porniră a-l trece.. că din cei care l-au trecut unii au trecut apoi şi peste nistru nu e destul pentru a mă face să fiu de acord cu relativ recentele epurări de statui şi skimbări de nume de străzi.. cât despre motivele oficiale, nu-mi rămâne decât să le urez viaţă lungă şi dureroasă acelora (şi pretextelor!), că istoria oricum îi va eradica din propria-i traistă.. nu cunosc statistici reale referitoare la cei trimişi de el spre dincolo prin divese mijloace (şi aici mă refer la toţi), dar istoria e plină de crime şi morţi.. iar ca toate crimele generaţiilor de pe la noi să cadă pe doi, ambii executaţi, nu mi se pare corect.. îl sanctificăm (kiar divinizăm, mi se şopteşte.. o fi mausul?) pe cel care prin cartiere ar fi fost cazul să fi devenit deja fane babanu', în cărţile de istorie e ştefan cel mare, pe calendarele ortodoxe tot aşa, dar cu appendixul "şi sfânt", pentru conlocuitorii noştri cu care ne tot ameninţăm că ne scapă de Ardeal ar putea fi un banal nagy istvan, cam peste tot big steve, iar undeva kiar "stefan III bogdanowitz of moldavia", deşi era iute şi degrabă (cine nu ştie ce să sune la 1457-1504 şi să-ntrebe de fănel grandiosu').. şi mai era şi un bun cunoscător al interiorului femeii pe cea mai directă cale, indiferent de voinţa ei, că doar era o onoare, nu? tocmai m-am luminat: poate că cei care acum l-au s[.]f[.]'izat provin dintr-al său catarg.. şi cum nu contracepţia era atunci marea preocupare prin moldova.. ce-ar fi să-mi trec în calendar ceva strămoş?.. geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci.. după indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrînt.. dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi.. la ei, la traci, trîndăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca cîmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă.. la traci există următoarea rînduială: îşi vînd copiii pentru a fi duşi peste hotare... .. vă amintiţi să fi citit aşa ceva prin manualele de istorie? fragmente da.. dacă nu, e grav.. vă recomand sinuciderea ca unică şansă de reabilitare, iar înainte de asta-ntrebaţi-l pe jupânul google[.ro!] la ce v-ar folosi herodotul.. turcii foloseau copii culeşi sau furaţi sau primiţi ca ieniceri.. obiceiul există pe la noi de mult, de vândut am vinde orice, voievodul cel mare şi sfânt era productiv, de ce nu s-au gândit turcii că-n loc să se bată cu el l-ar putea folosi-ntr-un scop reciproc avantajos?.. e doar o întrebare, la fel ca şi cea referitoare la ce-i esenţial în bucata preluată mai sus din herodot, ce ni se dă sau din restul?.. adevăruri despre daci s-ar găsi şi prin alte părţi cum ar fi www.dacia.org, dar a trecut ceva vreme de la ei şi.. subiect înkis sau deskis, depinde de cititor.. despre 23 august se mai scrie uneori.. dintre variantele care se negociau a fost aleasă cea mai proastă, cum altfel?, doar suntem aceiaşi! deşi unii vor obiecta că mai grav era să ne pricopsim cu încă un "s." în denumirea abreviată a patriei, iar alţii că e bine că s-a scăpat de cel recent eliminat din peisajele citadine.. între ce-a fost şi ce ştim există diferenţe? n-am uitat de decembrie 1989: aglomeraţie, revoluţie, împuşcăriadă, manipulare, înscenare,...?.. nu doar istoria noastră diferă de ce ştim şi ni se spune.. cel care m-a adus aici are nişte vorbe legate de istoria sua: ...ăia au notat tot, azi am împuşcat 3 indieni şi 2 bizoni, tu şase (4+2 sau 3+3 mai contează?).. adică doar dau impresia, da' o dau bine, cine e curios de o zi poate afla tot ce se vrea ştiut despre ce-a fost atunci şi pleacă fericit şi va deceda informat... .. noi eram pre[a]ocupaţi cu vecinii doritori de ce-avem noi şi caprele lor zbuciumate şi nemuritoare când vor câinii din noi ca să notăm (da' jurăm că şti[a]m!).. mie îmi place să citesc despre istoria noastră, ţin cu drăculeştii în disputele cu dăneştii (oare mai ţine treaba? ar fi interesant să aflăm că-n ceva sat se bat pentru vreo doi metri de pietriş arabil urmaşi ai celor două partide), mă bucur şi acum când îi batem pe turci, unguri sau ruşi (la orice sport!), vreau tezaure înapoi nu doar de la moscova ci şi de la roma, istanbul, budapesta, santiago de guatemala, banca mondială şi restul.. şi restul, adică pe lângă poveştile frumos ambalate în eroismul secular, milenar şi cum ne-o mai fi aş dori să ştim că se ştie tot ce se ştie şi că se banuieşte ce se presupune, nu doar bucăţele şi cosmeticale.. istoria se falsifică sub okii noştri înkişi, dacă n-a spus-o nimeni până acum mare noroc pe mine.. povestea poveştilor aţi citit-o? o vreme s-a ascuns şi ea pe unde-au pitit-o.. şi ca să inkei trist vă întreb de ciobanul cu mioriţa, despre care nu ştiu dac-a murit sau nu.. găsitorului recompensă, vorba ziarului..

@ iQ666

Imaginatia unui sculptor olandez a revolutionat viziunea contemporana despre mobila de birou. Noul design s-a numit sexy furniture. Mario Philippona si-a inceput cariera la Amsterdam ca tamplar incepator si a devenit profesionist din momentul in care pasiunea lui pentru lemn i-a tradat esenta masculina.
In 1993, s-a stabilit in Maasland, Olanda. Atfel, s-a produs o transformare in universul imaginar al sculptorului, dat fiind ca Olanda e printre cele mai dezinhibate tari din Europa. Pe langa tamplarie, in ultimii ani, s-a implicat in crearea unei serii de lucrari originale, inspirate de arhitectura organica si de insasi natura lemnului. "In munca mea, expresiviatea corpului feminin este cea mai atragatoare forma artistica. Pasiunea mea pentru lemn si pentru forma trupului feminin s-a materializat in aceasta mobila senzuala" declara sculptorul. Un exercitiu palpitant ar fi sa dati un nume celor trei lucrari. Primele propuneri ar fi: Masa caprioarei, Sertarul voluptatii si Sifonierul amantei. Curiosii sunt liberi sa-si mobileze fanteziile accesand www.sexyfurniture.nl Ma intreb daca sexy furniture scartaie...

@ Petrişor Militaru

1. Instalarea stării de pozie la Agafton

Tabăra internaţională de poezie "Veronica Micle" s-a desfăşurat în perioada 23-29 august 2004, în apropierea localităţii Botoşani. Cei circa 20 de poeţi şi traducători au fost cazaţi la Agafton, o pensiune denumită simbolic "Codrii de aramă". Daca am face un stop cadru din fereastra pensiunii, am vedea coline împânzite de păduri interminabile. Ceva din indeterminatul panoramei ne-a reamintit de Paltinişul lui Noica. De fapt, au fost mai multe constante care ar putea face trimitere la habitul filozofării nicasiene. Plimbările - noaptea la lumina tranzitorie a brichetei, sau în după-amiezele răcoroase prin satul care se deschide prin codru, odată ce treci de mănăstire. Apoi, discutiile filozofice - filozofie intr-un sens foarte larg, aproape presocratic. Plus, atmosfera de cabană modestă de munte, numai bună pentru a alimenta conversaţiile de mai sus. Nesfârşitul şi pasionalul acelor discuţii. Asemeni şarpelui Ouroburos, cercurile mentalului nostru se autodevorau şi aprindeau, pe nesimţite, în spirale ca şi postmodernul poem macaroană, care pornind de la primul vers se autogenerează.
Acestea fiind zise, să trecem în inima festivalului. Deschiderea a fost clasică - prezentări, prospecte individuale, măşti, asteptare. A fost meritul organizatorilor, coordonaţi de doamna profesoară Areta Mosu, vicepreşedinte ASTRA, de a ne instala în atmosfera festivalului şi de a ne reaminti de semnificaţia acestei asociaţii, pe care o ştim de la şcoală, dar care în sectorul media este atât de puţin cunoscută. Sufocaţi poate de impactul unei globalizari indicibile care masifică centrismele, a trebuit să ne reamintim de problemele specifice pe care le au românii de peste graniţe. Invitaţii speciali din Ucraina şi Basarabia ne-au îngrozit cu relatari din imediatul lor, oarecum comunist ("Iliescu este imperialist", se spune in Chisinau, "Cartile in romaneste sunt prohibite", aflam de la Cernauti.) La spargerea barierelor dintre suflete au ajutat foarte mult doi dintre membrii marcanţi ai juriului, poeţii Nicolae Turtureanu şi Horia Zilieru, primul cu modalitatea sa parodica de a fi, al doilea cu seriozitatea si eruditia specifică. Unul din momentele remarcabile ale taberei a fost recitatul, de mai multe ori, din creaţia proprie a tinerilor poeţi sau traducători. În plus poemele nu s-au scurs într-o neutralitate absolută, ci dimpotriva, au gasit o receptare hermeneutică abilă.

2. Prima noapte de discuţii junimiste şi urmările ei

De amintit în prima noapte cenaclul neconvenţional pe grunge, Klaus Schultze, hip-hop şi pe rock basarabean alcatuit de cei doi cronicari împreună cu Ruslan Carta din Republica Moldova. Trei stiluri diferite de poezie s-au intalnit. Una iniţiatică, descinsă dintr-un Nichita Stanescu oriental, cu influenţe din Gellu Naum, alta post-nietzscheana, in registrul unui post-modernism hiperfilozofic, ultima avand prospetimea unui expresionism direct, foarte actuala si provocatoare. Cenaclul a "deviat", apoi, într-o discuţie la fel de neconvenţională, pro si contra Eminescu, Cioran, Patapievici, Cărtărescu, Liiceanu, Gălăţanu etc. Singurul autor care a trezit aprecieri generale a fost Emil Brumaru, care a fost înălţat pe piedestal tocmai datorita purităţii sale erotice.
A doua zi a fost destinată recitării poemelor pe Pietonalul "Unirii" din Botoşani. Asta dupa ce am mers "pe urmele lui Eminescu", ca sa-l citam pe ghid, la biserica unde a fost botezat poetul. În traseu am văzut şi casa în care s-a nascut Eminescu. Spectatorii au fost variaţi si instabili. Lumea trecea dintr-o direcţie în alta, cei mai mulţi arătând curiozitate şi disponibilitate. Cea care a cucerit lumea a fost muzica: în primul rând doina "Româncă-s din Bucovina", interpretată magistral de o elevă de liceu din Cernauţi şi Ansamblul "Muguraşul". Poetul Nicolae Turtureanu a fost prezentatorul spectacolului, care s-ar fi transformat într-o adevarată sărbătoare, dacă acesta ar fi fost mediatizat cum se cuvine.

3. Lansarea Jurnalului post-mortem de Nicolae Turtureanu

Lansarea cărţii lui Nicolae Turtureanu, "Jurnal post-mortem", opera autobiografica, un melanj reusit intre poezie si proza, a fost capul de afis al zilei terţe. Liviu Papuc şi Horia Zilieru au vorbit despre aceasta ultima operă a poetului ieşean, având ceva dintr-un post-romantism tragic, dar şi din masochismul cioranian al scrisului până la capăt. Nicolae Turtureanu remarca "Este o carte pe care n-as fi vrut s-o scriu", poate pentru a accentua caracterul fatalist al cartii care se scrie singura, in raspar cu libera vointa a scriitorului. Ceva din patetismul carţii a rezonat cu cei doi conferenţiari, şi asta mi se pare o marturie a caracterului autentic al scriiturii lui Nicolae Turtureanu. Empatia dintre cei prezenţi a fost cutremuratoare, traumatică aproape. Jurnalul post-mortem se constituie intr-un dialog (la care tu-ul auctorial nu răspunde decât prin absenţă), dedicat sotiei eliberate din chinul vrerii si al firii, dedicat de fapt animei poetice, eternului feminin. Femeile particulare devin femeia indeterminată, platonizată prin dispariţie, după cum se vede atât de frumos, în poezia recitata cu suflet de poet, "Blândeţe iubitoare." Tehnic vorbind, cartea foloseste metoda proustiana (sau cea a lui Aldous Huxley), care are un precursor ilustru în Platon, in metoda anamnezei.

Rezultatul este desigur terapeutic - criticul lierar Liviu Papuc a punctat cel mai bine prin termenii "exorcism", "cathartic", "eliberator". Este o practica de curăţire, de absolvire, singura care poate duce la ascensiune spirituală şi la îmblânzirea demonilor, care împresoară constiinta ca muştele lui Oreste.
"Nu l-am crezut pe autor atat de puternic cu el insusi, încât în această multitudine de accidente să ştie să se strecoare, să le privească, să şi le asume, să le îndeparteze, să le reaccidenteze prin cuvânt",a completat Horia Zilieru, referindu-se, poate, la notaţia mantrica a poetului Turtureanu, care demonetizeaza dezastrul, botezandu-l. Domnul Zilieru se raportează la carte ca la un "jurnal continuu" (a se vedea si "Cautarea intermitenta" de Ionesco), cu alte cuvinte la faţa invizibilă a acestui jurnal pământean. Acel jurnal continuu trece dincolo de condiţionarea terestră şi devine fundamentul, sistemul de referinţă al acestui jurnal vizibil. Iar particularul jurnal post-mortem nu este decât urma carţii nevăzute, care există, undeva în mental. Celor două discursuri introductive, le-a urmat lectura din interior, ritmată şi autentică, a poetului Nicolae Turtureanu.

4. Şcoala din Vorona. Memorialul Eminescu de la Ipoteşti

A urmat în ziua a patra o vizită la şcoala din Vorona, satul în care s-a născut Veronica Micle. Şcoala este la nivelul standardelor Uniunii Europene, cu un laborator de informatică pe masura celui al Universităţii Babeş-Bolyai. A avut loc un moment muzical şi o noua sesiune de recitari. Ceea ce a fost cu adevarat impresionant, avea sa fie vizita la Ipotesti. Impresia cumva suprareala a lacului, cu nuferi defloraţi, care irizau acaparându-te, era hotărâtoare. Am apreciat altfel poema lui Eminescu, în simplitatea şi acurateţea ei, care spune mai multe decât lasă retorica să se întrevadă. De asemenea, Memorialul Eminescu de la Ipotesti (cu melanjul lui dintre modern si traditie), a fost fascinant. Galeriile dedicate scrisului eminescian funcţionau în regim de antifrază şi metonimie izbutită. Cele trei triunghiuri pe sub care treci, cât şi puntea dintre bine si rău, oglinda din sala dedicată teatrului (Leben ist ein Traum) relevau,de fapt, impresia demiurgică a cuvântului eminescian, care şi-a gasit un habitus atât de potrivit. Bisericuţa, în care trona masca mortuară a poetului, mormintele parinţilor, casa parintească, de unde reţinem discordanta poza de la 37 de ani a poetului; toate acestea dau paradoxal imaginea unui tot autentic, reconstruit prin mijloace moderne, in asa fel incat Eminescu pare nu doar contemporanul nostru, pare cel care ne va succede. Am aflat, de asemenea, că la Ipoteşti se află Biblioteca Naţională de Poezie, care cuprinde toate volumele de versuri apărute în limba română de la începuturi până azi.

5. Laureaţii Concursului Internaţional de Poezie "Veronica Micle" 2004

Ultima zi a fost dedicata festivitatii de premiere. Juriul a fost alcătuit din : poetul Nicolae Turureanu (presedinte), poetul Horia Zilieru, Valeriu P. Stancu, criticul Liviu Papuc, prof.Areta Mosu.
Palmaresul: I. Poezie: Marele Premiu "Veronica Micle": Petrisor Militaru (Craiova); Premiul I: Stefan Bolea (Baia-Mare), Silviu Gongonea (Craiova); Premiul II: Elena Draghiceanu (Roman), Andreea Grinea (Iasi); Premiul III si Premiul Revistei Dacia Literara: Ruslan Carta (Edinet); Premiul III: Mihaela Doina Dumitriu (Targoviste); Mentiuni: Ala Amarculesei (Hliboca), Marin Gherman (Herta).
II. Traduceri: Premiul I: Aurelia Alionte (Bucuresti), Claudia Iulia Negru (Bucuresti); Premiul II: Ionela-Georgeta Cristea (Bucuresti), Teodora Vladescu (Bucuresti); Premiul III: Alexandra-Georgiana Stoicescu-Popescu (Bucuresti), Lucia- Giovana Apostol (Iasi), Catinca Dumitrascu (Bucuresti);
III. Eseu: Maria-Daniela Panazan.
Spectacolul a fost asigurat de data aceasta de Dumitru Cotelea, de la clasa de actorie a Liceului de Arte din Străşeni, Republica Moldova. El a interpretat o schiţă de I.L. Caragiale. Talentul sau actoricesc a avut cel mai mare impact la public, dezinhibarea lui totală era magistrală. În ultima seară, poetul Nicolae Turtureanu a recitat poemul Ce frumoasa despărţire..., inclus pe albumul lui Nicu Alifantis "Neuitatele femei". Focul de tabără a încheiat ediţia a VII-a a Concursului de Poezie "Veronica Micle". În aceeaşi seară s-a încheiat şi tabara de icoane pe sticlă de la Agafton, cu care ne intersectam gândurile, ca în versul poetului Horia Zilieru: "Cimitirul de icoane plagiind eternitatea..."
Festivalul nu a avut doar meritul de incuraja poezia (prin vers propriu sau prin traducere), dar si cel de a da sansa de afirmare romanilor din afara granitelor tarii. Date fiind condiţiile nefericite de acces la cultura romana din Moldova sau Ucraina, consider ca aceştia s-au comportat mult peste aşteptari. Cei trei tineri invitaţi din Republica Moldova, datorită implicării şi ambiţiei lor, cred că vor avea un cuvânt de spus şi un rol în cultura română. Tabăra de Creaţie a fost un câstig, în primul rând datorită habitusului mental pe care ni l-a pus la dispoziţie. A fost o deschidere, de care am profitat, şi de care, în viitor, sper să se bucure şi alţi tineri poeţi.

@ Ştefan Bolea

@ Petrişor Militaru

Asociatia Culturala Mandala (presedinte Csibi Istvan) are ca principal obiectiv promovarea dimensiunii spirituale din arta care duce la trezirea si elevarea sufletului si deschide noi perspective ale cunoasterii de sine. Din acest motiv aceasta asociatie a organizat, in perioada 16-25 iulie 2004, prima tabara de Arta Initiatica din Romania la Castelul Arcus de langa Sf. Gheorghe. Manifestarea s-a numit Arte Diem si a cuprins 7 sectiuni: Pictura (coordonator Inesita Agnes Honfi - Argentina), Muzica (Catalin Truta), Actorie (Ioan Pohariu), Film (George Adamescu), Fotografie (Pierre Crie - Franta), Dans (Paul Sebestyen) si Literatura (Oltea Mutulescu).
Programul taberei a inclus conferinte privind estetica si caracteristicile Artei Initiatice, tehnici menite sa trezeasca energia creatoare, metode practice care sa permita dinamizarea inspiratiei, precum si ateliere de lucru, unde toate acestea erau valorificate concret prin creatii specifice fiecarei modalitati artistice de exprimare. La sfarsitul fiecarei zile participantii erau invitati sa ia parte la intalniri in care se faceau exemplificari din autori considerati reprezentativi pentru Arta Initiatica: George Adamescu (film), Pierre Crie (arta fotografica avand ca subiect India si Tibetul), David Hykes (muzica), Rassouli (pictura). Programul taberei s-a incheiat cu un spectacol in care fiecare atelier de creatie a prezentat o parte din lucrarile realizate in timpul petrecut la Castelul Arcus.
Principalele teme de dezbatere din timpul conferintelor si seminariilor au vizat estetica si caracteristicile Artei Initiatice, elanul creator, puterea simbolurilor in arta, functiile Artei Initiatice, originalitatea si universalitatea in arta etc.

Arta Initiatica este in primul rand o arta constienta de ceea ce vrea sa transmita fiindca receptorul reface in el insusi trairea artistului si asa ia nastere savoarea estetica: "Contemplarea frumusetii ne elibereaza de orice preocupare egoista si ne daruieste avanpremiera eliberarii ultime." (Buddha). Cea de-a doua caracteristica a artei initiatice este cea revelatorie: arta initiatica isi propune sa il faca pe consumator sa participe la misterele universului interior si ale cosmosului, prin analogii inspirate de legile Creatiei. Arta Initiatica este o cale de autocunoastere fiindca ea reflecta nivelul de intelegere al artistului din punct de vedere spiritual. De asemenea, Arta Initiatica trezeste aspiratia spirituala, aplaneaza contradictiile interioare ale omului, transmite o stare de implinire si liniste sufleteasca. In conceptia lui Gurdjieff, Arta Initiatica este o expresie a legilor cunoasterii spirituale care isi propune sa ne introduca in studiul legilor eterne ale universului; slujeste cunoasterea Arta Initiatica apare astfel ca o constructie interioara in care se reflecta legile lumii si care poate fi cunoscuta prin rezonanta sufletului receptorului cu opera artistica. Arta Initiatica reflecta armonia creatiei pe toate planurile: alchimia interioara se petrece atunci cand artistul transforma trairea in cunoastere, iar receptorul prin cunoastere asimileaza starea transmisa de artistul initiat. O opera initiatica reuneste in sine semnificatia sa si modalitatea de a avea acces la aceasta semnificatie.

# acest articol a apărut şi în revista "Sisif"

@ Petrişor Militaru