'es la cosa más grande que hemos hecho siempre'
(Esteban Afligido/BabelPez)

Era vară şi oamenii nu prea răspundeau la e-mail-uri. Ne trebuia un nume. Nu aveam texte. Nu ştiam pe unde să ne anunţăm planurile. Nici acum nu suntem mult mai breji, dar totuşi a mai aflat lumea de noi şi ne mai scrie. Din partea mea aproape totul s-a desfăşurat seara. Mi-am impus să nu fac nimic legat de acest proiect înainte de 7PM şi doar în ultimele două zile dinaintea primei apariţii nu m-am ţinut de plan. Era week-end, dar asta nu-i o scuză.
Finalul a fost deloc palpitant... Ochii vor să se închidă... ultima vizită la chiuvetă a fost în precambrian... cifrele din dreapta jos mint, nu se poate ca doar cea mai din colţ să fi crescut de atunci cu 5. Gândesc încă? Nu s-ar zice după ce fac. Cine zice că pepsi-ul omoară somnul ar trebui bătut pe câmp şi-apoi pus să-l bată şi el. Sau ea, doar n-oi fi misogin şi la ora asta. Recipientul e aproape returnabil, încă un mic efort al degetelor s-apropie cana de el. De ce-mi tremură? Mai am puţin, conţinutul e gata, eticheta şi la somn!... A şasea greşeală la a treia verificare, nu se poate, de obicei n-am răbdare să recitesc mai nimic din ce fac, m-am ramolit, degetele-mi tremură-n continuare, nu mai pot! Ultima gură de licoare, mă mai târăsc până la chiuvetă, apă peste palme şi ochi, conectare la server, urcaţi mai repede dom' fişier, că vreau să-nchid şandramaua!
"Facem o revistă?"... "Hai să dăm un chat să discutăm despre revistă."... "Contez pe tine."... "Am mai găsit oameni interesaţi"... "O facem! şi e nevoie de tine!". Oare-mi dă voie să-i reproduc aceste bucăţi din mesaje cel care mi le-a scris? Suntem prieteni de câţiva ani, mai mult prin corespondenţă decât pe-ntâlnite. Citate din ce i-am răspuns v-aş putea da fără să-ncalc nici o lege de copyright, dar nu e nevoie să-mi caut printre mesajele trimise, ştiu că-ntâi i-am zis nu, apoi poate, apoi nu ştiu, l-am întrebat şi ce credibilitate am avea, i-am scris c-o să mă gândesc, că nu mă pricep, că n-am timp. Paranteză: mie nu-mi place să călătoresc folosind mijloacele de transport în comun, iar în loc de cumpărături cred c-aş merge şi la coasă. Trebuia să-mi înving cumva traumele ce se prefigurau într-o zi-n care aţi ghicit ce făceam. În staţie, între două autobuze, am trântit pe hârtie prima schiţă de proiect a revistei. Nu eram convins că m-am decis s-o fac, dar nici să-mi pierd ideile nu voiam, aşa că peste vreo două zile cineva era fericit că m-am convins să purcedem. Ce-am mâzgălit atunci a rămas în mare până acum valabil. El s-a ocupat de recrutări. De la doi am ajuns şase. Trei aduşi de el, dar şi eu mă mândresc cu un nume apărut pe pagina dedicată redacţiei datorită mie. Nu ştiu cu ce i-a convins pe ceilalţi şi nici nu m-am gândit până acum să-l întreb. Le-o fi promis lebeniţă sau bomboane, sau chiar ciocolată, ori poate doar celebritate şi muncă plină de calităţi: benevolă, neplătită, voluntară, ... Nici argumentele mele recrutante nu le mai ştiu, important e până la urmă c-am fost convingători. Proiectul meu e o sumă din ce-am văzut şi mi-a plăcut prin alte părţi, completat cu încercări de a evita ce mi s-a părut aiurea sau prost pe la alţii. Ca la jurnalele de matematici am decis ca doi dintre redactori să verdicteze orice text venit spre publicare, inclusiv producţiile literare sau filosofice ale membrilor redacţiei. Ceva original totuşi, "a verdicta", repede adoptat în corespondenţa intra-redacţională. Unele puncte atacă probleme de care ne-am lovit. Oricărui text primit la redacţie am vrea să-i punem în cel mult 15 zile eticheta: intră sau nu, iar autorilor să le răspundem în cel mai scurt timp posibil. Vrem să primim texte cu diacritice. Pe lângă clasicele secţiuni de poezie şi proză a apărut filosofia. Dacă nu ştiaţi deja, revista e culturală şi apare doar pe internet. Am decis să facem şi o rubrică de critică, unde să intre atât critică literară cât şi recenzii şi altele asemenea. Două idei la care ţinem în mod deosebit: să avem număr de număr un articol despre legături între muzica rock/metal şi literatură şi unul despre o pereche film-carte, ambele la critică. Pentru textele ce nu intră-n alte părţi am creat şi secţiunea "articole". Cu editorialul devin şase. Orice publicaţie are se respectă are aşa ceva, iar noi simţim că avem ceva de spus, chiar dacă nu ştim exact ce. Încă!

Nu ca să fie şapte am decis şi să încercăm să invităm în fiecare număr pe cineva, autor consacrat sau în curs de, care să contribuie neapărat cu un text original nepublicat anterior.
Ca şi unele ziare am făcut şi un număr zero pentru care am scris amândoi (noi fondatorii, ce istoric sună!) câte un editorial. Am anunţat pe ici-colo că vrem să apărem. Aveam deja şi un nume, împrumutat de la calculatorul meu. Nu ştiu de unde mi-a venit, aşa că ulterior, când am fost rugat să-l explic a trebuit să improvizez: "egophobia e frica de ce ne lăsăm să devenim"... Nici nu sună rău. Scormonitorul-şef google ne zice că s-au gândit şi alţii la denumirea asta, dar nu mulţi şi fără să ne intersectăm, aşa că am adoptat-o în unanimitate, adică i-a plăcut şi redactorului-şef, că între timp ne-am împărţit funcţii, eu editor, el redactor-şef, ceilalţi redactori sau colaboratori.
Acest număr promoţional a apărut odată cu prima versiune a site-ului, care era foarte simplă, dar plăcută conform unor reacţii. Doar trebuie să mă laud şi eu puţin, nu? Au apărut primele texte de la oameni total necunoscuţi nouă. Plăcut surprinşi am prins puţin curaj şi am stabilit data apariţiei primului număr. Echipa s-a mărit, ne-am dotat cu doi colaboratori permanenţi, un nou redactor şi un webdesigner, care scrie chiar foarte bine după părerea unora şi teribilist şi infantil după a altora. Site-ul l-a terminat şi l-am primit abia în ultimul moment, dar arată foarte bine, aşa că am purces a-l umple cu conţinutul primului număr. A durat ceva, ochii, degetele, v-am spus deja...
Dar până aici au mai fost multe. Primul contact cu colegii de redacţie, primele texte trimise lor spre verdictare, oare au priceput ce le-am cerut? Greu mi-a fost să trimit primul mesaj de respingere. Cel care l-a primit mi-a răspuns cu simpatie şi fără supărare că e o chestie izolată pe plaiurile culturale mioritice, virtuale sau nu, practica noastră de a răspunde la toate mesajele. Un trialog pe chat cu un redactor-şef al unei alte e-reviste culturale care face parte şi din redacţia noastră ne-a mai limpezit din probleme şi ne-a luminat conceptul. Ce să asociem secţiunilor? Nume clasice sau pseudonime? De ce nu doar nişte simboluri? Vă place ce-a ieşit? Nouă da, deşi discuţiile contradictorii cu webdesignerul ne-au schimbat din planuri, trimiţându-ne la dospit unele idei. Spre data limită se adunaseră deja texte relativ suficiente. Pe ale noastre nu puteam să nu le scriem abia pe final, doar e vorba de o revistă românească. Pentru că nu ştiam dacă am găsi pe cineva dispus să-şi amestece numele cu debutul unei reviste scoase de nişte necunoscuţi am decis să facem o anchetă prin mediile culturale virtuale româneşti. Deşi am trimis cele cinci întrebări către 35 de redacţii şi pe două dintre cele mai importante liste de discuţii legate de literatură şi filosofie, am primit doar unsprezece răspunsuri. Mergem mai departe, deocamdată suntem mici.
Ziua primului număr: pe la amiază au venit şi şabloanele pentru site. M-am lăudat degeaba că mă pricep mai sus, tot mi-a luat vreo oră să mă dumiresc cum să încep paginarea. Textele au fost corectate mai mult noaptea, unele nu au diacritice, măcar la poezie să fie... Sunt, deja e seară, gata poezia, e noapte. Editorialul merge mai repede, proza, articolele, filosofia şi critica mănâncă timp, de pagina de contact scap repede, în arhivă intră doar #0, fac redacţia... Eu, ultimul pe listă, cu sau fără voia dumneavoastră, conform clasicului model, chiar dacă nu mai am putere să zâmbesc după cum o cere tradiţia. Mai e de făcut eticheta, adică prima pagină, cea mai cronofagă dintre toate, sper că n-am uitat nimic...

From: "Revista Egophobia"
Subject: 6 şi 20 AM CET ..

www.egophobia.tk
mai departe te descurci...
....

S..

@ Sorin-Mihai Grad

Nu se lăsa intimidat de faptul că trebuia să parcurga cimitirul de unul singur, la o oră mică în noapte. Nu mai mergea nimeni în aceiaşi direcţie cu el, ceea ce îl bucura, nu avea dispoziţia necesară pentru a suporta pe cineva în preajmă; nu-i era frică de fantasme, poveştile cu strigoi ce bântuie printre crucile celor sucombaţi nu-l impresionau în nici un fel, conştiinţa lui lucid-analitică era de aşa manieră încât îl făcuse imun la orice fel de superstiţie, inclusiv la cea mai ancestrală dintre ele, la existenţa acelei entităţi ce se pretează a fi dumnezeu. Avea tăria necesară pentru a-şi accepta pustietatea pe acest bulgăre de bălegar numit Pământ şi, mai ales, inutilitatea vieţii lui. De o fiinţă însă îi era frică, de om, specimen imprevizibil, capabil de a face rău în situaţii excepţionale; era totuşi prea târziu, imediat ceasul arăta o oră fixă, la care puţine persoane mai sunt treze, deci excludea posibilitatea ca cineva -făptură vie- să bîntuie locurile pe unde avea el să treacă.
Într-adevăr, oraşul era adormit în totalitate, trecea ca o adiere pe sub ferestre întunecate, pe străzi pustii, luminate slab de felinare a căror revărsare gălbuie îl fascina hipnotic, jocul fantasmagoric creat de umbrele împrăştiate peste puţinul descifrabil, vizibil, îl înmărmurea; mergea pierdut, cu senzaţia acută că se afla la un pas de adevărul izbăvitor -ferit banalului zilei-, admira maiestuozitatea impunătoare a oraşului ce se trezeşte la viaţă atunci când locuitorii lui alunecă în mrejele somnului.
Pe nesimţite se trezise în faţa unui întuneric lugubru, acela al cimitirului sărac în becuri care să-i ghideze calea; o boare rece, revigorizantă, venea din direcţia lui, lovindu-l placut peste faţă pe eroul nostru, dojenindu-l afectuos pentru cutezanţa de care avea să dea dovadă din clipa în care va trece de poarta ruginită. Sosise si momentul ăsta, întinse mâna şi o împinse cu greutate, aceasta renunţând în cele din urma să-i mai reziste, dar nu înainte de a scoate un scârţâit agonic, întocmai unei alarme ce anunţa fantomele că o fiinţă profană avea să le perturbe liniştea profundă şi să le spurce intimitatea eternă cu existenţa lui trecătoare.
Păşi fără ezitare, călca hotărât pe pavajul alb ce reflecta lumina rece a lunii, arătându-i calea pe care să o urmeze pentru a ajunge fără rătăciri frustrante la celălalt capăt al cimitirului.
Privea încântat întunericul de nepătruns, simţind o extatică fericire trăită numai în solitudiune, aşa cum era acum. Nu-l impresiona foşnetul ce penetra perdeaua neagră care-l împresura, îl ştia a fi pur vegetal, eventual stârnit de către un câine vagabond sau o mâţă pierdută. Ajunse pe la mijlocul cimitirului când avuse nefericita oroare de a constata că nu era singur în acea întindere de negru. O făptură umană, cu părul încâlcit şi faţa tuciurie ce aproape că îşi pierdea conturul pe fundalul nopţii, cu trăsăturile chipului desluşite cu greutate animalice, trădându-i intenţiile rele pe care le avea, fapt dovedit şi de obiectul alb ce lucea strident în bătaia lunii şi care se afla ostentativ în mâna acestuia, îi ieşise în cale şi cu o voce grea îi spuse:
-Scoate tot ce ai în buzunare martalogule! Nu comenta nimic, orice gest de scăpare îţi este inutil acum. Eşti al meu...
Tânărul erou, ajuns victimă printr-o împrejurare nefastă, îl privea pe agresor fără a clipi, paralizat de prezenţa neaşteptată a acestui prădător ce acum stătea în faţa lui cu un cuţit îndreptat spre el. Surâse apoi melancolic conştientizându-şi teribilismul situaţiei şi îi spuse stins:
-Te mulţumeşti numai cu atât? Ai să mă laşi apoi să plec nevătămat?
-Taci!! strigase acesta. Tacă-ţi gura aia spurcată şi nu mai rosti un cuvânt, doar fă ce ţi-am spus, nu mă enerva!
Un tremur în glas îi trăda emoţia ascunsă. Va să zică şi lui îi era frică... Groaza din inima victimei se răsfrângea şi asupra prădătorului; amândoi erau înfricoşaţi, unul înaintea celuilalt, sub un cer senin, învăluiţi într-o mare de linişte netulburată de nimeni altcineva..
-Desigur, spuse tânărul, în timp ce încet îşi scoase portofelul din buzunarul de la pantaloni.
-Ce ai în celălalte buzunare? Dă-mi tot ce ai de valoare, lanţul de la gât, brăţara, ceasul, telefonul, tot, şi mai repede idiotule că-mi pierd răbdarea! Îi spuse astea cu disperare în glas după care îl lovi puternic cu pumnul în faţă, ameţindu-l.

-Acum, acum... spuse acesta tânguitor, nu mai da, te rog...
Îşi vârî apoi mâna în buzunarul drept de la haină, după care cu o agilitate neaşteptată sări către tâlhar, îl lovise cu piciorul peste mâna în care ţinea cuţitul dezarmându-l, apoi cu un cutter ce-i era nelipsit din buzunar îl imobiliză, ţinându-i lama subţire, dar capabilă de fapte criminale, apăsată cu putere pe gâtul acestuia, în asemnea măsură încât un firicel de sânge se prelingea firav din locul în care răceala oţelului îi străpungea pielea jegoasă.
Râdea zgomotos, demonic, râdea cu poftă nebună printre horcăituri provocate de respiraţia precipitată. Tremura spasmodic, fiecare fibră din corpul lui vroia parcă să se desprindă de el prin convulsii delirante. Îl privea în ochi pe cel care îndrăznise impertinent să-l provoace subestimându-i forţa, ochi injectaţi cu spaima pe care i-o provoca prezenţa lui diavolească şi urletul descreierat:
-Tu!! Tu vrei să mă tâlhăreşti pe mine, să mă omori? Tu vierme, specimen decăzut al acestei lumi, tu care faci umbră degeaba pământului? Te urăsc nenorocitule, te urăsc pe tine şi pe toţi cei de teapa ta, care vă consideraţi cvazi-zei, cu drept de decizie asupra liniştii şi vieţii oamenilor! De ce te-ai născut mă gunoiule, de ce ai ieşit din mă-ta aia curvă şi nespălată, cu ce tupeu ai găsit curajul să respiri aerul acestei lumi şi să-l spurci cu expiraţia ta infectă? Nu-i locul tău aici bă împuţitule, în iad cu tine, pentru faptele tale există un asemnea loc în care supliciile eterne te vor devora fără nici o şansă de a te salva!!
Spunea astea în demenţă, îl apăsa cu lama pe vena jugulară tot mai tare, apoi cu o mişcare brutală trecu în spatele lui, cu mâna stângă ţinându-l strâns de gură şi cu cutterul din dreapta tot la gâtul lui. Mai scoase un urlet grotesc, după care urmase un moment fantastic, o tăcere mai adâncă decât cea a morţilor, moment în care cel care urma să-şi piardă definitiv inocenţa scruta zarea unde intuia că va răsări soarele, imaginându-şi tabloul feeric pe care-l admira în fiecare dimineaţă şi care din acea noapte i se va dezvălui altfel, pătat cu sânge de om.
Nu dura însă mult acesta, timpul îşi reluă mersul lui normal, vântul scutura ca şi cum nimic nu s-ar înâmpla vegetaţia ce-i stătea în cale. Cu o mişcare scurtă, fără nici o urmă de ezitare în ea, îi tăie jugulara şi beregata acelui amărât care începu să se zbată agonic, împotrivindu-se moţii implacabile ce-l învăluia şi îi devora viaţa fărâmă cu fărâmă, până ce nu mai rămase din el nimic altceva decât o bucată inutilă de carne neînsufleţită. În tot acest timp, cel care se transformase în ucigaş îl strângea puternic în braţe, vrând să-i simtă fiecare părticică din sufletul ticălos, să aibă certitudinea că îi alunecă în pucioasa iadului; amintiri străine îl năpădeau, chipuri pe care nu le cunoştea, deformate de spaimă, i se perindau prin faţa ochilor, fete violate apoi ucise, bătrâni şi tineri tâlhăriţi şi apoi ucişi şi ei, fapte abominabile rămase nepedepsite în acestă viaţă, toate acestea şi o ură nesfârşită ce-i anima gesturile criminale treceau acum prin el, voalându-se într-un spaţiu obscur, apăsat de deznădejdea şi durerea celor lăsaţi în urmă.
Epuizat îi dădu drumul, lăsându-l să cadă cu un zgomot înfundat ce parcă întâziase momentului în care ar fi trebuit să se producă. Îl privea cu o curiozitatea morbidă, se delecta cu spaima ce-i rămase întipărită pe chipul mînjit de sânge, după care pică în genunchi lângă el şi începuse să plîngă sub cerul pustiu, un plâns languros şi izbăvitor prin inutilitatea lui.
-Mulţumesc, spuse încet, liniştit, apoi se ridică ceremonios, îşi luă portofelul de la el, geanta care îi căzuse de pe umăr în momentul când a fost lovit, cutterul de pe jos, se uită cu o luciditate obsedantă la decorul scăldat în lumina amară a lunii, vrând să imortalizeze imaginea ce i se dezvaluia vag înaintea ochilor şi îşi continuă drumul spre casă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. I se citea însă în ochi o seninătatea angelică, licăr divin ce se găseşte doar la oamenii ieşiţi de sub povara întunecată a urii. Datorita acelui criminal reuşise şi el să se elibereze din ghearele sentimentului demonic, venit din tenebre nebănuite, furându-i viaţa, transformând-o într-o scenă pe care se juca o piesă complet străină lui, şi pentru asta îi va fi etern recunoscător...

Ştiu că nimeni n-o să creadă nimic din povestea asta, dar nu contează, ce contează este că totul e adevărat şi, aşa cum unii au nevoie, ca să scrie literatură, de multă ficţiune, de data asta eu nu am nevoie să imaginez nimic, realitatea singură mi-a oferit toate ingredientele ficţiunii. Să vă spun cum a fost. Mă duceam să mă întâlnesc cu Iulia şi cu Mihai, care îmi telefonaseră cu o seară în urmă să mă anunţe că sunt în oraş şi că rămân doar două zile, urmând să se întoarcă apoi acasă, la Amsterdam. Plecasem cam devreme, dar îmi făcusem socoteala că alegerea unui cadou potrivit îmi va lua cel puţin o jumătate de oră. Mergeam pe bulevardul umbrit de coroanele castanilor, era un început de septembrie capricios, cu vânt şi ploi, ceea ce mă făcea să respir cu toată capacitatea plămânilor, asta pentru că niciodată nu am iubit schizofrenia zilelor de vară, cu temperaturile acelea ameţitoare, cu transpiraţia abundentă, cu pielea lipicioasă, cu lâncezeala în câte un cloţ mai răcoros, din ce în ce mai greu de găsit în ultimul timp. Mergeam, deci, pe sub castanii uriaşi, adia vântul, o răcoare binefăcătoare mă făcea să cred că mai e posibil ca viaţa să înceapă din nou, gând care mă amăgea an de an şi, tot mergând, mă gândeam la capriciosul meu iubit de care mă despărţisem cu jumătate de oră în urmă, lăsându-l supărat în casă pe motiv de timp. Da, spunea că nu îi acord destul timp, că stau numai la computer şi scriu bazaconii, că nu mai ieşim nicăieri împreună, că nu mai stăm de vorbă, că nu-l mai iubesc, de parcă e cineva vinovat că nu mai iubeşte, de parcă asta e o alegere personală, de parcă asta ar depinde de noi şi nu de sufletul acesta nenorocit. Adevărul e că aşa şi începusem să cred, că nu-l mai iubesc. De fapt, Tony nu era un tip ca toţi ceilalţi, nici măcar unul ca mulţi alţii, era cu totul special şi asta mă şi făcuse să mă îndrăgostesc de el. Îl cunoscusem cu patru ani în urmă, fusesem amândoi invitaţi la aceeaşi lansare de carte, la Cărtureşti, lângă cinema Patria. Mi-a atras imediat atenţia pentru că arăta irezistibil de bine. În primul rând, era tare bronzat şi chic îmbrăcat. Prima oară l-am văzut din profil şi ceea ce m-a cucerit a fost gestul cu care şi-a dat jos ochelarii de soare, cu o lentoare infinită, cu mâna dreaptă, o mână mare, cu degete lungi şi elegante, nu ştiu ce era elegant la degetele lui dar mi-au luat ochii, a făcut apoi o voltă prin aer cu ochelarii de parcă ar fi căutat un loc tainic, dar până la a cărui destinaţie trebuia să facă un drum precis, efectuând un ritual anume. Apoi, absolut întâmplător, m-a privit. Ochi verzi sfredelitori, buze senzuale, părul tuns scurt de tot, ce mai, m-a zăpăcit. Nu ştiam cum să fac să ajung în preajma lui, cum să-i atrag atenţia mai repede, căutam deja o frază cu care să mă pot duce la el pentru a începe un dialog, mă chinuiam în ultimul hal dar nu găseam nimic inteligent, dar uite cum mă trezesc cu el lângă mine, spunându-mi:
-Parcă sunteţi pe cale să naşteţi, aşa arătaţi. Ce vă chinuieşte atât de mult?
Dezarmată, ştiind că altă şansă nu am, i-am răspuns:
-Dumneavoastră, şi i-am zâmbit cam tâmp.
M-a luat de braţ zâmbind năucitor, ca un bărbat foarte versat care ştie că a făcut o victimă fără să-şi propună aşa ceva, am ieşit din Cărtureşti şi am traversat strada, am luat loc la o masă de la o terasă cu umbrele mari pe care scria "Beck's" şi a comandat două beri. Parfumul lui mă ameţise. Neaşteptat, şi-a apropiat faţa de a mea şi m-a sărutat lung, eveniment în urma căruia m-a luat cu vertij, inima îmi zguduia pieptul, aveam mâinile îngheţate şi nu visam altceva decât să ajungem mai repede în pat. Lucru care nu s-a întâmplat în ziua aceea. Nici în săptămâna următoare. Nici cealaltă, ci abia peste fix 16 zile de la întâlnirea de la Cărtureşti. Au fost cele mai lungi 16 zile din viaţa mea. După o lună ne-am mutat împreună. Au urmat trei ani de miracol neîntrerupt, ceea ce nu se poate povesti pentru că miracolele însele nu se lasă prinse în cuvinte. A fost o relaţie unică, perfectă. Ne plăceau aceleaşi lucruri, aveam aceleaşi tabieturi, aceleaşi interese, ne ocupam cu acelaşi lucru şi, împreună, încercam să fim mai buni decât am fi reuşit separat. M-a ajutat enorm, trebuie să recunosc, mi-a dat multe din tainele scrisului şi cred că, încet-încet, am ajuns să mă simt îndatorată. Şi la pat ne înţelegeam la fel bine, ceea ce nu-i puţin lucru având în vedere că asta a durat trei ani. Dar acum nu prea mai ştiam ce vreau, nu ştiu cum de se întâmplase ca, dintr-o dată, să încep să mă plictisesc, ceva scârţâia şi nu ştiam ce, cu toate astea mă obişnuisem cu el, căpătasem o oarecare dependenţă, dar de ceva eram sigură, şi anume că lucrurile nu mai stăteau, era clar, ca înainte. Poate că a fost vina mea, poate a lui, poate a amândurora, dar nu asta e important, ci faptul că ceva se stricase, credeam eu, definitiv. Chiar începusem să mă gândesc serios că ar trebui să ne despărţim până ca relaţia să apuce să se deterioreze prea rău. Voiam să rămânem prieteni. Miracolul se sfârşise, chiar dacă-l iubisem atât de mult, incomensurabil. Tot ce voiam era să nu ajungem la ceartă, lucru care mereu strică totul, pentru totdeauna.
Aşa că acum mergeam pe bulevardul cu castani aşa cum mergi pe un drum pe care l-ai făcut de sute de ori, instinctiv, când am avut impresia că o zăresc, venind din sens opus, pe Luiza, pe care n-o mai văzusem de 20 de ani, de la terminarea liceului. Îi pierdusem urma, nimeni nu mai ştia nimic de ea, o căutasem prin reviste dar nu-i zărisem semnătura, lucru care mă mirase pentru că fata avusese un start impresionant, luase nişte premii minore în liceu după care, o dată cu debutul, încasase premiul cel mare, al asociaţiei scriitorilor profesionişti, plus o sumă mare de bani, adevărată binecuvântare pentru oricine, cu atât mai mult pentru o fată de 19 ani fără prea mari posibilităţi materiale. Luiza dăduse la Cluj, eu la Bucureşti, auzisem că prinsese o bursă de doi ani la Paris, îmi închipuiam că nu are ce altceva s-o aştepte decât gloria, doar pornise cu dreptul şi avea, e foarte adevărat, şi o grămadă de atu-uri. Era o tipă destul de înaltă, la vreun metru şaptezeci, poate ceva mai mult, subţirică, făcuse cinci ani volei şi doi ani tenis de câmp, avea nişte forme apetisante, una dintre fetele acelea după care întorci capul pe stradă fără să vrei, îşi purta părul lung, de înţeles, de altfel, la splendoarea podoabei capilare cu care o înzestrase natura, începuse deja din liceu să şi-l vopsească spre arămiu, lucru care o costase un 7 la purtare, pe lângă faptul că nu se putea abţine să nu apeleze, dimineaţa, înaintea de plecarea la şcoală, la rimel, lucru care intrase şi el în alcătuirea aceluiaşi 7, căpătat în clasa a XI-a. Într-un cuvânt, Luiza fusese o fată mişto, isteaţă şi talentată, cam excentrică, ceea ce nu-i venea rău deloc. Iar acum, iţindu-mi privirea din ce în ce mai curioasă, o vedeam venind din sens opus. Nu era nici o îndoială, ea era, cu mersul ei hotărât, cu fruntea sus, cu părul cu adevărat arămiu, ca frunzele castanilor, înaltă, suplă, frumoasă, cu ceva kilograme în plus, care-i veneau tare bine. M-a văzut şi ea, a început să alerge, făcându-mi semne cu mâinile amândouă, era cu adevărat bucuroasă să mă regăsească. Ne-am îmbrăţişat, ne-am privit câteva secunde cu feţele radiind de plăcere, m-a luat de braţ şi a făcut stânga-mprejur.

-Trebuie să vorbim. Ce faci? Unde te duci? Hai să mergem undeva să bem o cafea, vrei? Poţi? Hai, Ioana, spune-mi că poţi, te rog, spuse strângându-mi braţul la piept.
Mi-am făcut rapid un calcul şi am acceptat. Am intrat într-o ceainărie, la parterul unui bloc, aceeaşi în care mergeam în liceu, când chiuleam de la ore. Ea a cerut o cafea, eu, ca pe vremuri, un ceai.
-Hai să-ţi povestesc, doar au trecut o mie de ani de când nu ne-am mai văzut, Doamne, nu eşti deloc schimbată, spuse în timp ce-şi aprindea o ţigară. Ştii că am plecat la Cluj, da? Ei bine, în anul doi am câştigat o bursă la Paris. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Am avut baftă cu carul. Ajunsă la Paris, mi-am găsit imediat de lucru, într-o parfumerie de lux. Se-nţelege că fizicul m-a ajutat enorm. Câştigam echivalentul la vreo 800 de dolari pe lună, ceea ce era arhisuficient având în vedere că aveam unde locui, datorită bursei. În timpul bursei am scris mult, direct în franceză, şi iar am avut bafta să fiu publicată. O să-ţi trimit cartea mea, Cântecul inocenţilor, care a fost publicată imediat. Am luat un premiu cu ea. A, dar am uitat să-ţi spun că mi-am luat un pseudonim, nu mergea s-o semnez cu Luiza Stroe, ce naiba nume e ăsta în Franţa, suna ca dracu', drept care am ales Louise Straumann.
O ascultam şi credeam că aiurez, ştiam de Louise Straumann, cartea ei făcuse mare vâlvă, mergea vorba că e scrisă de o evreică de 21 de ani, mare revelaţie, care va avea o carieră strălucitoare datorată unui uriaş talent, dar alte date despre ea nu găsisem, astfel că nu puteam bănui că e vorba chiar despre Luiza mea, fosta colegă de clasă din liceu.
-Am câştigat cu cartea aia cam 200 de mii de dolari din drepturile de autor, poate ştii şi tu că a fost tradusă în şase limbi şi că a avut tiraje uriaşe, dar ce nu ştie nimeni este că totul, absolut totul s-a datorat unui tip pe care l-am cunoscut la facultate, Antoine, cu vreo 18 ani mai în vârstă, profesor de comparată. Ne-am plăcut din prima, ne-am cuplat, ne-am mutat împreună, câştigam mult fiecare, şi el avusese un mare succes, poate ai auzit de Antoine Mihalkovici, a scris Dix ans plus tôt, ce mai, eram plini de bani, fericiţi şi, pe deasupra, talentaţi. Să ştii că lui îi datorez totul, absolut toul, el m-a învăţat cum să scriu ca să am succes, el m-a învăţat toate şmecheriile meseriei, dar crede-mă, Ioana, toate astea nu înseamnă nimic dacă nu ai talent şi dacă nu eşti tenace. Totul, absolut totul îi datorez, în plus, era şi un tip mişto de tot, unul d-ăla de pe copertele revistelor, nu ţi-ar fi trecut prin cap că e profesor la filologie, ştii, tipii ăia încremeniţi, care vin la şcoală în pantaloni sobri de acum un veac, cu cămaşă şi cravată, nu, el era cu totul altfel, putea fi oricând manechin, dar avea fixul ăsta cu scrisul şi talent cu carul, plus câteva uşi deschise la marile edituri. Pot spune că îi datorez totul, dar nu consider că am profitat de el.

Începuse să se învârte cerul cu mine, simţeam că trăiesc într-o realitate paralelă, fictivă, ca o scenă desprinsă dintr-un roman, în care găseşti atât de multe similitudini cu viaţa ta încât începi să crezi că nu despre un roman este vorba, ci despre însăşi viaţa ta. Nu o mai auzeam pe Luiza care continua să vorbească, încercam să-mi amintesc amănunte legate de acel Antoine Mihalkovici, ştiu că citisem undeva un interviu cu el, ştiu că e român, că plecase cu mulţi ani în urmă în Franţa şi că avea de gând să se întoarcă, parcă spusese la un moment dat că acela era singurul interviu pe care-l va da în viaţa lui, că nu are ce spune lumii, vechea placă cu "în locul meu vorbesc cărţile mele", simţeam cum mă apropii de un adevăr greu de suportat, simţeam, de fapt, cum mă sufoc, ceea ce tocmai eram pe cale să păţesc atunci când am realizat că acel Antoine Mihalkovici nu poate fi altul decât Tony Mihăilescu al meu. M-am uitat la ceas şi m-am scuzat în faţa Luizei, cu o mutră disperată, aceea a omului care realizează că e pe cale să piardă o întâlnire importantă, am plecat pe străzi ca să mă pot reculege, era greu de crezut că Tony al meu pe care începusem să nu-l mai iubesc fusese ani de zile iubitul Luizei Stroe transformată în Louise Straumann, că fusese profesor de comparată la o universitate din Paris, că scrisese o carte mare despre care se vorbise ani de zile după, rămânând apoi o referinţă, totul era atât de incredibil încât aveam sentimentul că trăiesc într-un roman. Nu ştiam ce simt, cum mă simt, nu ştiam dacă sunt supărată pe Tony pentru că nu-mi povestise toate astea, într-un cuvânt, nu ştiam ce să fac. Ce era sigur era că mă simţeam rănită în orgoliul meu, poate chiar înşelată. Era clar că pe Luiza nu mai voiam s-o văd, dar voiam să-i citesc cartea despre care doar bifasem nişte cronici. Dar cel mai tare mă deranja faptul că citisem Dix ans plus tôt şi o comentasem îndelung cu Tony, o analizasem împreună pagină cu pagină în delirante nopţi fără somn pentru că, într-adevăr, cartea era fabuloasă, şi făcusem toate astea fără să-mi spună că el este autorul, lucru care nu ştiam dacă poate fi sau nu iertat. Nici nu ştiam ce atitudine trebuia să adopt o dată ajunsă acasă, ce aveam să-i spun, dacă aveam să-i povestesc sau nu despre întâlnirea întâmplătoare cu Luiza, nu mai ştiam nimic şi, mai ales, nu mai ştiam dacă acel noi mai poate exista. M-am aşezat pe o bancă pe bulevard, sub un castan uriaş, ale cărui frunze începuseră să cadă una câte una, vedeam toamna aşa cum nu o văzusem niciodată, simţindu-i timpul scurgându-se în carnea mea, o dată cu mine, luându-mă, ducându-mă, şi m-am hotărât să-i spun lui Tony totul, inclusiv faptul că cel mai bine ar fi să ne despărţim, într-atât de jignită şi îndurerată mă simţeam. Mi-am făcut speach-ul, pe care pe drum l-am tot repetat, doar avea să fie scena vieţii mele, îi anticipam reacţiile, explicaţiile, rugăminţile, urma să rămân neclintită, stoică, despărţirea nu mai putea fi amânată, chiar dacă aveam să sufăr un timp.

Am ajuns acasă, aşteptându-mă să-l găsesc, ca de obicei, în tricou şi pantaloni scurţi, pantalonii aceia uzaţi dar atât de sexi, cu cafeaua făcută pentru mine, sărutându-mă, luându-mă în braţe şi întrebându-mă, ca de obicei: "Ce-ai mai făcut tu azi, Prinţeso?", iar eu respingându-l bosumflată, privindu-l apoi aprig, cu lacrimi în ochi, începând să-i povestesc.
În casă era linişte. Neverosimil de linişte. Prin geamurile deschise, vântul uşor flutura perdeaua de borangic de la sufragerie. Era o ordine desăvârşită, sclipitoare, samovarul rusesc, din argint, era curat şi aşezat la locul lui, pe tava din alpaca de lângă statueta din marmură înfăţişând-o pe Venus, arăta ca şi cum acolo ar fi locuit o femeie singură, rasată, obsedată de curăţenie şi ordine. M-am dus în camera cu calculatorul unde îl găseam, de obicei, lucrând. Apoi, în dormitor. Patul era făcut, draperia dată la o parte. Am deschis dulapul lui. Nu mai era nimic. M-am prăbuşit pe pat şi am început să plâng. Abia atunci am simţit cât de mult îl iubesc. Dar în casă mirosea deja a moarte.

# Ioana Scoruş este titulara rubricii "Poveştile Petrícicăi" din Atelier Liternet

Drama de la ora 17.00

Vreau să fiu un copil mic, lipsit de virtuţi, gol şi inocent ca o actriţă de telenovelă. Rău şi bine, ciocolată şi skanderberg, figuri ostile, copaci, Dana Internaţional. Ruşi şi adevăr. Haine de seară, frustrări, îngheţată. Ultimul Unicorn. Deasupra pădurii, singur, pluteşti privind, eşti ultimul. De dimineaţa până seara apoi de seara până dimineaţa. Nu vrei nimic. Vrei doar fiecare femeie pe care o întâlneşti, vrei maşina şi casa unui om care nu ţi-a făcut nimic. Vrei haine, vrei să nu ai carii, vrei să nu ai coşuri, vrei să ai un penis mai mare, poate o femeie mai frumoasă, ba nu, pe toate femeile frumoase. Dar nu le vrei. Te trezeşti singur, ca un unicorn, doar că urât şi între oameni. Te trezeşti ca un unicorn diform, bolnav şi doritor de toate şi de nimic. Ţi-e rău, ţi-e foarte rău, de parcă ai fi plin de paraziţi care îţi nenorocesc intestinele, plămânii şi sângele. Te duci la nenorocita de sală pentru a face aceleaşi nenorocite de lucruri. Te doare ceafa că n-ai dormit, ţi-e rău iar. Nu te miri. Te duci la baie şi borăşti. Sânge. Îţi place. Te întorci şi mai pui 10 Kg pe bară. Împingi, te chinui, îţi place că uiţi. Apoi te ridici, te duci să scuipi că mai ai urme de sânge în gură. Înjuri puţin. E devreme. Ţi-e cam rău. Te gândeşti că nu are cum să fie o virtute faptul că fuţi femei. Ar trebui să te laşi. A, şi de băut. Mă las. Mi-e scârbă, înjur la ultima repetare. Mi-e foarte rău. Mă duc în saună. Îmi place să respir greu. Arunc o mână de sare pe bolovanii încinşi şi torn apă. Buzele mi se umezesc şi au un gust plăcut. Scot limba, ling aerul, respir greu. Încep să transpir. Apa curge. Respir greu. Mă gândesc că toată tensiunea interioară nu e decât o replică firească la fututa de existenţă printre oameni. Pentru ca un strat subţire, dintre ei şi mine, să existe, e nevoie ca din fiecare parte să se exercite o presiune similară, altfel aş sucomba. Râd înecându-mă. Tuşesc şi mă gândesc că e tare caraghios să trăieşti aşa. Ca şi cum te-ai târî, ca şi cum ţi-ar fi teamă să nu ucizi pe cineva. Ies din sală. Începe să se lumineze. Respir uşor acum. Mă târăsc către o nenorocită de alimentară ce tocmai primeşte pâine. Am nevoie de o bere. Îmi e sete. Dar nu. Mă gândesc că e tare ridicol să fii asasin şi să nu omori pe nimeni. Mă gândesc că drama are sens atâta timp cât e cunoscută. Nu contează nivelul, intensitatea suferinţei, atâta timp cât privitorii la ştiri nu te văd. Drama e o invenţie a ştirilor. Sau mă rog, a poeţilor homosexuali din antichitate. Sunt mai viu decât orice mort.

Cârpe Diem

Declaraţie de dragoste

Scârba mă însoţeşte pretutindeni. Mi-e scârbă de foame şi sete, de mirosul urinei dintr-un WC public, de linguşeala mincinosului şi de somnul de noapte. Rahatul existenţial se comprimă tocmai într-o exacerbare a scârbei, care mai apoi explodează până la înălţimile extaticului. Explorarea scârbei la nivel extatic aduce cu sine apariţia plăcerii în acelaşi mod în care flagelarea devenea mântuire. Îmi place senzaţia de rău pe care o încerc dimineaţa atunci când sunt nevoit să salut primul om. Îmi place gustul rău din gât şi de pe cerul gurii când văd o femeie frumoasă plimbându-se. Îmi plac căţeii bolnavi şi părăsiţi, cu viermii lor intestinali şi cu bolile lor de piele. Îmi plac curvele nedepilate şi mirosul de transpiraţie al unei femei bătrâne. Îmi plac secreţiile şi jegul lumii întregi. Îmi place să mă chinui, să mă simt insuportabil şi singur în mansarda mea. Îmi plac ploaia murdară ca de noroi şi mâncarea rămasă de cu seară. Mi-am exagerat nebunia într-o manieră spirituală, astfel încât viziunea mea să devină realitate. Răspund prezent ororilor şi suferinţei pentru că sunt mai pline de savoare şi de înţelegere decât orice iubiri imaginabile. Cât de puţin înseamnă dragostea dintre un bărbat şi o femeie în lumea mea. Cât de puţin contează compasiunea atunci când descoperi că răul şi efectele lui sunt chiar mai savuroase decât orice act de caritate. Înghit în sec şi mă bucur de fiecare clipă în care alcoolul din vene îşi face simţită dureros ... absenţa. Ochii îmi sunt umpluţi de sânge şi voma îmi pulsează prin sistemul digestiv. Tendoanele mă dor într-un fel sublim, precum încordarea velelor dintr-o ambarcaţiune pe o mare agitată. Totul pare să se rupă în mici bucăţele. Sunt în pragul unui orgasm apoteotic şi cremos precum o explozie de vulcan noroios. Iubesc într-un fel minunat şi cu o intensitate invers-necrofilică. Sunt cadavrul iubitor. Fiecare dimineaţă e plină de savoare atunci când o întâmpini din imensitatea unui şanţ aflat la marginea drumului, lângă o crâşmă ce împrăştie încă miasmele urinei beţivilor de peste noapte. Nu mai vreau nimic pentru că am ajuns să înţeleg. Sunt capabil de iubire. Iar scârba e motorul prin care iubirea devine posibilă.

Se spune ca nu ai trait cu adevarat pana n-ai cunoscut iubirea, saracia, razboiul. Nu sunt in masura de a nega veridicitatea celor de mai Sus, dar de ce nu s-a spus niciodata ca nu ai trait cu adevarat pana cand nu ai experimentat nebunia? Sau asta pune sub semnul indoielii faptul de a trai?
Viata dinlauntrul creierului tau, creand o lume independenta, care exista, simte, vede, aude si se propaga prin tine, cu prelungiri senzoriale in afara ta, care te controleaza, te face sa crezi intr-o realitate inexistenta, iti arata adevaraul distorsionat sau schimonosit sau poate asa cum este?
Vad sobolani care se imbaiaza in petale de trandafiri si beau sampanie din cupe in forme de suflete. Colcaie in peretii casei minuscule in care eu vietuiesc. Ii simt miscandu-se provocator, dansand pe ticaitul unui ceas stricat care arata mereu ca e miezul noptii. Aud stele care se ciocnesc in intersectii si se cearta ca nu si-au acordat prioritate. Luna soarbe plictisita dintr-un pahar cu pai interminabil si se gandeste daca sa cedeze partida de sah in fata diavolului sau sa mai astepte o noapte.
Eu tremur sub plapuma. Ii simt pe toti. Dar ei ma ignora. Tropaie peste mine. Cineva ma mangaie delicat pe obraz. Ma abtin sa urlu. Bine ca nu am facut-o. Era doar un sobolan care ma intreba politicos daca se poate intinde pe perna mea, caci banchetul l-a obosit. Dau din cap aprobator exact in momentul in care o steluta accidentata incearca sa-mi explice ca lumina furnizata imi va fi intrerupta din cauze din determinate. Nici o problema, ii zic.

Diavolul s-a ofuscat brusc, luna e pe cale sa castige, si Diavolul se hotaraste sa propuna remiza.
As putea sa dorm? intreb eu umil. Dar nimeni nu ma baga in seama.
Trag patura peste mine si peste sobolan si inteleg ca steluta nu mai functioneaza. Din tavan curg petale de trandafir in forma de piese de sah si incerc sa ma ghemuiesc cat mai confortabil.
Chestii de astea se mai intampla, imi zic cu incurajare. Fiecaruia.
Toti avem o ora fatidica - atunci vedem cum gherutele sobolanilor lustruiesc o tabla de sah. Si toata lumea stie ca in fiecare seara o luna si un diavol vor dantui in lumea dinlauntrul nostru sperand sa castige ceva.
Dar tot nu pot sa dorm. Ma ridic din pat, incercand sa nu trezesc sobolanul. Ma infasor intr-o patura, dar e asa de frig, scutur petalele restante de pe ea, care se agata intr-o incercare disperata de a-si justifica existenta si ma duc sa ma uit la partida de sah.
E foarte logic ca daca si-ar muta tura intro directie acceptabila, luna i-ar da sah-mat diavolului. Dar constat ca acesta isi mesteca tacticos regele, imi face cu ochiul si-mi zice "e cam destul pentru un singur miez de noapte, sunt obosit, ce-ar fi sa ne vedem maine?"
Luna rade isteric si-mi zice "ai grija de sobolan!"

În semiobscuritatea holului din hotelul în care aştern aceste rânduri - o siluetă sveltă. Păr pieptănat gen "Emanuelle Riva". Rochie în dungi: bej cu gris. Se aproprie lifturile. Sunt două. Amândouă vin la parter. Aştept în faţa unuia dintre ele. Ea, în faţa celuilalt. Al meu vine primul. O scurtă ezitare, apoi urcăm împreună. O văd acum bine. În lumina necruţătoare de neon: pudră groasă peste tenul fanat. O epavă care reintră, după lungi călătorii, în port.
*
Pe Ivanka o întâlnesc la fel de neaşteptat. În faţa liftului, în holul de la primul etaj al vaporului. Şi ne privim, fără nici un fel de reţinere, fără o vorbă, ca într-o vrajă. Adâncindu-mă în ochii ei. Verzi. Putrezi de un venin binefăcător care urcă dulce şi proaspăt din străfundurile slave. Pătrundem în lift, privindu-ne în continuare, uitând să apăsăm vre-un buton. Simultan, mâinile ni se întâlnesc - ca o mângâiere - pe tabloul de comandă. Are degete nesfârşit de lung şi de fine. Mâna îngustă, nervoasă, dar cu moliciuni nebănuite. Îşi retrage încet degetele, ca o adiere - nu a mâinii ei - a aerului ce vibrează de câmpul ce-i înconjoară mâna. Vibrând, simt cum palpită acest câmp. Privindu-ne, în continuare, intens cu o durere şi deznădejde "fizică". Şi, dintr-odată - INELUL... pe arătătorul ei. Regăsire, pierdere...regăsire...Ca un strigăt mut - dincolo de tot ce se poate închipui. Suspendat. Suspendarea suspendării...De o intensitate fantastică...INELUL...Apăs butonul de oprire. Liftul încremeneşte în dreptul unui etaj - nu ştiu al câtelea. Există, deci, o "ieşire". Şi ştiu că pot, este posibil, să "fug". Uşa se deschide larg. Ies încet, firesc, nu ca un hoţ. Ies, pur şi simplu, ca atunci când am ajuns la destinaţia prevăzută, neanticipată.
*
Autobuzul, hodorogind din toate încheieturile, s-a oprit. Găsesc rapid "Secţia". Secţia de foraj. Intru în baraca nenorocită, într-un coridor. Pe prima uşă din dreapta, pe o placă de tabla, vopsită în alb, scrie, cu litere negre "Şef de Secţie". Se uită la mine, absent, "Inclupatul" Bârligiu - şeful de secţie, maistru rămas de la Societăţile Româno-Americane, dinainte de Război. Cu "inclupatul" e o poveste. Cu Bârligiu "P... bleagă", pe scurt "Bârligiu Bleaga", alta. Dumneata eşti şeful secţiei? Aprobă din cap. Mă prezint ca la Armată. Numele, prenumele - uit să adaug iniţiala tatălui. Am fost repartizat aici, de Ştefănoiu (inginerul şef). Se uită la mine îngustându-şi privirea. Ce, bă, ai venit să-mi iei locu'? Aţi ieşit ingineri, cu caşul la gură, habar n-aveţi de meserie şi vă treziţi în fruntea bucatelor, peste noapte şi noi...Hai sictir! Îi trântesc. Cade din lună. Se roşeşte - coleric şi, probabil, alcoolic - până sub părul încărunţit. Solid, aproape de şaizeci de ani, vânjos, simt cum i se încordează muşchii şi repet, detaşat, în batjocoră. Hai sictir...Dă să se scoale, masiv. Îl şi văd ocolind biroul jerpelit, scrijelat, jumătate acoperit cu sticlă, spartă cealaltă jumătate. Vreau să-l ajut şi rostesc, a treia oară, moale (îmi este lene, chiar îmi este lene), nu provocator (sunt prea obosit), Hai sictir...Este norocul meu. Tonul: obosit, indiferent. Tonul deci - declanşează o reacţie neaşteptată. Se destinde. Se lăfăie mai bine în scaun. Şi începe să zâmbească, apoi să râdă. Mut, mânzeşte. Ce mă înjuri, bă? Eu te-am înjurat? Şi stai dracului jos! Şi aşa, zii? Te-au repartizat şi tu ai venit! Păi, dac-ai venit, stai dracului jos odată!...Mă aşez pe un scaun în faţa lui. Îmi împinge sub nas nişte terfeloage în care scria când am intrat. Ia şi uită-te. Sunt Rapoarte de Foraj. Pe urmă să vi să-mi spui ce-ai înţeles. Cu Ştefănoiu o să stau eu de vorbă. Să-mi spună ce să fac cu tine. Se ridică şi pleacă...

În camera de hotel în care scriu. Pe malul Mării. Adorm târziu în noaptea de sticlă lichidă cum numai unele nopţi întârziate din vară în toamnă pot exista şi în care luna îşi face de cap [imi place fraza]. Adorm târziu şi mă aflu în acea stare "între". Între vis şi realitate. Care Realitate? Între o Realitate şi Alta. La fel de reală ca şi Prima. În starea de "între" în care lucrurile capătă o pregnanţă deosebită a altui Real, la fel de real ca şi celelalte două. Mă trezesc în lumina magnetică, de mercur, a Lunii ce taie o cale precis delimitată în apa calmă, vag vălurită ...
*
Şi vaporaşul...de fapt o biată plută, un fel de bac cu motor, ce traversează alene Lacul de acumulare. Din spre "Coada Lacului" spre baraj. Sumane, ţărani, îngrămădiţi, dorm in mijlocul bacului...Şi Ioana, Ioana - la margine. Se clatină. Se clatină ca o boare de vânt...Si distanţa, distanţa .... Distanţa, atât de mare şi, totuşi, atât de mică între mine şi ea...un strigăt mut, inuman, vibrează, asurzindu-mă, îmi cuprinde tot corpul în încercarea de a mă desprinde din pasul îngheţat, derulat într-o viteză fantastică, viteză derulată cu încetinitorul până când stă şi până când, la o lungime de un braţ, cu o ultimă volută, Ioana se stinge in apa ce clipoceşte blând, nespus de blând, ca o durere imensă ce se închide peste o agonie, agonia-bucuria durerii întinsă, stinsă peste sfârşitul durerii imense...
*
Calea - drum fără sfârşit - văzut în perspectivă în apa Mării început din fereastra camerei de hotel şi care se pierde undeva, în orizont...Este totul atât de ireal cum numai o realitate foarte puternică poate fi...Şi - deodată - o văd: este Ea, Ioana, moarta tânără, frumoasă, cu părul despletit, ud, plin de alge, care îmi bate, acum, în fereastră să îi deschid...
*
Pe Ioana, învăţătoarea din sat, o cunosc la o "reuniune tovărăşească". În baraca nenorocită unde, în afara biroului Şefului de Secţie mai este şi sala de "şedinţe". Sală de şedinţe, club, depozit de materiale (câte odată) şi ce dracu' o mai fi. Cântă un "mag", prime tipuri. Cât o combină. Role - două platane imense de aluminiu (500 de metri de bandă) Viteză 19. Redare - dumnezeiască (mag profesionist cum apare, modern, în studiouri de înregistrări).
Dacă aş spune că presimt, este posibil. Nu mai ştiu. Sala e plină de fum de ţigară şi de miros acru de bere trezită. Şi, deodată, explozia de lumină! Neagră? Lumină Neagră care incendiază întunericul? Spaţiul care fuge pe lângă mine - rămas încremenit în TIMP. Vine spre mine Ioana, odată cu spaţiul. Fără gesturi care să exprime ceva. Din totdeauna vine spre mine. Este suficientă bănuiala atingerii. Apoi atingerea ca să ŞTIU! Să ştiu şi să văd, stereoscopic, drumurile întortocheate, absurde ce ne "merg". Trecând de multe ori alături, unul pe lângă altul, aceste drumuri. Bănuindu-se, căutându-se... Din totdeauna...
*
Any path is only a path, and ther is no affront, to oneself or to others, in dropping it if that is what your heart tells you...look at every path closely and deliberately. Try it as many times as you think necessary. Then ask yourself, and yourself alone, one question...does this path have a heart? If it does, the path is good; if it doesn't it is of no use (Carlos Castaneda)

# textul întreg al romanului "Fractal 1" este disponibil gratuit pe site-ul autorului