Adrian Schiop s-a născut la 7 ianuarie 1973. Şcoala generală din Porumbacu de Jos şi Liceul de Filologie-Istorie "Octavian Goga" din Sibiu s-ar putea mândri că l-au avut ca elev. A absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei - secţia pedagogie - limba şi literatura română (în cadrul UBB Cluj-Napoca) în 1997. Între 1999 şi 2001 a efectuat un Masterat pe Lingvistică Integrală în cadrul Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca unde descoperă semantica lumilor posibile. Experienţă de profesorat între 1997 şi 1998 într-o şcoală rurală şi respectiv un liceu industrial. În 2001-2003 a adunat experienţă de viaţă/ şi de scriitură, călătorind şi muncind în Noua Zeelandă. Din 2003 a activat ca profesor în Porumbacu de Jos, unde a scris o nouă versiune a romanului "pe bune/pe invers" (Polirom, 2004). Oana Ninulescu vă prezintă acest roman, iar mai jos găsiţi câteva texte noi ale invitatului nostru.

"Dar ce poveste e asta în care nu se întâmplă nimic şi care, la urma urmei, se termină înainte chiar de a fi început?" se întreabă băieţii lui Adrian Schiop, undeva pe la sfârşitul cărţii "pe bune / pe invers" (ed. Polirom, Iaşi, 2004). Şi chiar aşa pare să fie - în romanul ăsta nu se întâmplă nimic, nu există nici un fir narativ, ci doar nenumărate poveşti, povestite, la rândul lor, de un narator care se dă drept homosexual. Însă cititorul e avertizat de la început că homosexualitatea personajului-narator e una "virtuală", "fără experienţe", şi care "se petrece inside, în interiorul marelui meu creier". Psihanaliştii ne-ar spune că, de obicei, pulsiunile homosexuale sunt reprimate de cei care le resimt - şi de aici o primă miză în romanul lui Adrian Schiop - demontarea clişeelor, contrazicerea lor. Simt că sunt pe invers deşi nimic nu arată lucrul ăsta. Pe de altă parte, însuşi titlul romanului poate să inducă pe oricine în eroare. Dar ar putea fi tot atât de bine o metodă eficientă, puţin teribilistă, de acaparare a cititorului interesat, în ultima vreme, numai de ceea ce este şocant, bizar, ieşit din comun. Amatorul de obscenităţi sau de dezvăluiri extraordinare va fi cu siguranţă dezamăgit. "pe bune / pe invers" este o ficţiune despre cum să scrii/să faci/să imaginezi o ficţiune, o carte despre nişte băieţi care îşi petrec timpul povestind şi delirând încontinuu.

În acest sens, "pe bune" pare să sugereze că totul este real, autentic, necontrafăcut. Însă Şchiop desface încă un clişeu - de data aceasta aparţinând tehnicilor şi mentalităţilor literare - autenticitatea este pe de o parte negată, în timp ce pe de altă parte suntem asiguraţi la fiecare pas că totul este "pe bune". Deşi pretenţia tuturor autorilor mai tineri sau mai puţin tineri este de a scrie autentic, Schiop mărturiseşte într-un subsol de pagină că "textul de faţă nu e o relatare pe bune, ci rescrierea unei relatări pe bune". În definitiv, esenţială în romanul lui Schiop este tocmai această glisare, continua pendulare între cele două perspective narative - a naratorului de 26 de ani care a vrut să scrie o "relatare pe bune" şi a aceluiaşi narator care, la 30 de ani, rescrie povestirea înscriind-o astfel în ficţiune. "pe invers", în opoziţie cu "pe bune" din titlu ar putea semnifica (independent de subiectul romanului) şi încercarea scriitorului de a depăşi (prin negare sau pastişare) poncifele bătătorite ale literaturii.

Textul lui Schiop se vrea încă din primele pagini un fel de text-manifest, în sensul că sunt precizate (în note de subsol care amintesc de "Patul lui Procust" al lui Camil Petrescu sau chiar direct şi nedisimulat în corpul textului) intenţiile auctoriale şi procedeele scripturale. Nici un mister, totul este "pe faţă", Schiop ne dezvăluie fără menajamente - "textul meu devine aproape ficţional: tonul e contrafăcut, iar aserţiunile, deşi se referă la fapte reale, sunt in a way simulate". Naratorul poartă numele scriitorului (Schiop) şi spune la un moment dat: "discutam cu Mircea şi îi împrăştiam planurile mele grandioase vizavi de text şi îi spuneam că m-am gândit la o formulă prin care să-mi introduc şi prietenii în povestire, «îţi dai seama, ficţiune pură şi dură, indeterminare spaţială, vag de parabolă, şi, deodată, stupoare, tone de concret, puzderie de oameni reali introduşi aşa deodată, puţind a realitate pe bune»".

În prefaţa volumului, Costi Rogozanu ("Schiop n-are gusturi rele") consideră că romanul face parte din "literatura de atitudine", o literatură al cărei scriitor "trebuie să aibă o fină intuiţie a modelelor (de la muzică, la ideologie), trebuie să se situeze cumva în zona cool a culturii". Pornind de aici, scopul evident este "violentarea tuturor prejudecăţilor despre cultura înaltă". Însă nu este doar o "provocare adolescentină la o confruntare a gusturilor şi a experienţelor". Sau este aşa pentru cititorul de nivel mediu, care parcurge cartea comparând realitatea în care trăieşte cu moda grunge sau hip-hop pe care o explorează personajele romanului. Dar pentru cititorul "specializat", pentru lectorul interesat de procedee estetice, tehnici narative, "pe bune / pe invers" rămâne o carte despre cum să construieşti o ficţiune dintr-un minim material epic.

Oamenii lui Schiop, posesori ai unei culturi înalte dar incapabile de a-i satisface atât concret cât şi spiritual, sunt de mai multe tipuri. Este, de exemplu, Minică, singurul care "şi-a deficţionalizat complet viaţa şi a ajuns să trăiască efectiv în realitate". Mai este şi Ovidiu al cărui defect constă în faptul că "aplică la faze din viaţă grile de interpretare care merg numai pe cărţi". Schiop naratorul face parte dintre aceia care, îngrozitor de timizi, au nevoie de grup ca suport. O mulţime de personaje, fiecare cu experienţele şi curiozităţile lui. Cu toţii aproape se "străduiesc" să construiască ficţiuni, să întemeieze lumi imaginare, compensative în raport cu realitatea degrada(n)tă. Naratorul chiar spune la un moment dat, în urma unei hoinăreli prin diverse camere de cămin: "nici măcar o discuţie nu s-a legat, cu atât mai puţin o ficţiune". Şi, cu altă ocazie: "vroiam un text care să mă scoată complet din mine şi din spaţiul în care trăiam şi să mă bage într-o lume complet autonomă, o lume-beton, în halul ăla de bine sudată încât să nu ia apă nicăieri".

Însă ceea ce salvează ficţiunea lui Schiop de căderea în derizoriu şi mai ales de monotonie este încercarea permanentă de a propune o ficţiune realităţii, dar şi invers, substituirea unei ficţiuni printr-un fapt real. Merită remarcat că intenţia scripturală există şi este, în esenţă, parodică - "vroiam să-mi fac numărul cu literatura pe bune", declară la un moment dat naratorul. Ei bine, i-a cam ieşit...

@ Oana Ninulescu

azi m-am întâlnit cu idealul meu de mascul (adult).
pe bune, chestia asta chiar s-a întâmplat,
nu e la vrăjeală.
dacă nu mă credeti, luaţi programul cinematografelor clujene
pe săptămâna 11 - 17 05. 2001 o să vedeti că la favorit a rulat
charlie's angels al lui mc g
citiţi monitorul de cluj de mâine şi o sa găsiti o notă informativă
despre simpozionul de geografie din data de 13. 05., care
a avut loc în cadrul liceului meu, 'la gr. şc. ind. technofrig'.

ok, veneam de la căcatul ăla de simpozion,
unde făcusem alături de mendi & co oficiile de gazdă
şi chestia asta mă obosise ingrozitor.
m-am scremut atât să-mi creez o moacă de tip credibil
încât, after, după ce s-a terminat circul,
am simţit deodata că-mi pică reteaua.
ca să mă de-conectez de la chestia aia
am luat-o aiurea prin oraş fără
nici un plan în cap
ştiind doar că la un moment dat o să mă duc
la un film, cel mai probabil la charlie's angels.

so, mergeam pe strada horea
ţopaiam de la o locaţie la alta
fără nici un gând în cap
la întâmplare -
când, pe lângă paniro, l-am văzut.
un tip cu o vârstă îndiscernabilă, undeva între 25-35,
destul de prost îmbrăcat,
şi, ceea ce e important, scund şi gras, cu
mersul ăla stângaci, aplecat pe spate, al
oamenilor graşi. mergea ca o gravidă
încărcată pe dinăuntru cu un excedent inutil,
pe care nu reuşeşte totdeauna să-l guverneze decent.
dar, spre deosebire de o femeie gravidă,
mersul lui era graţios, îngrijit, iar
paşii mărunti, economici.
probabil pentru că era scund,
iar oamenii scunzi, se ştie asta, sunt
mai graţioşi decât ceilalţi.

pe moment
asta părea solutia cea mai la indemână
să încerc să fac faza aia
despre care citisem prin cărti şi reviste vechi.

căci tipul îmi plăcea prea mult
ca să las povestea să se sfârşească
la un simplu privit:
avea mişcări putin smucite şi
un zâmbet de fraier pe faţa -
un zâmbet fericit şi puţin iresponsabil.
judecând după zâmbetul ăla, era clar că tipul
era mai cretinuţ,
dar puţin îmi pasa de asta. şi, la o adică,
îmi suna chiar ok.

m-am luat după el,
mergând la câţiva paşi în urma,
aşa cum scria în cărtile pe care le-am citit.
de la un punct încolo mi-am pierdut răbdarea şi
m-am obrăznicit, am început să merg
side by side, paralel cu el. m-a observat, cred, cu coada ochiului,
dar faţa i-a ramas neschimbată, în continuare
avea acelaşi zâmbet de fraier pe faţa, fericit şi puţin iresponsabil.
la semaforul din piaţa mihai viteazul
s-a oprit aşteptând culoarea verde, iar eu
m-am mai apropiat puţin.
eram unul lângă altul, câtiva centimetri ne despărteau.
eu îl priveam fără jenă, direct în fată, el mă privea cred cu coada ochiului,
cu acelaşi zâmbet benign, iresponsabil.
din când în când
întorceam capul, privind în altă directie, spionându-l cu coada ochiului,
ca să îmi dau seama
dacă i-am trezit vreun interes
daca faza aia funcţioneaza într-adevăr.
simţeam cum privirea lui ma cercetează,
cum îmi scanează curioasă faţa.

când s-a făcut verde, am traversat
side by side, umăr la umăr. zâmbea în continuare, cu
acelaşi zâmbet adiposogenital,
de tip cu şolduri şi cu pula mică,
cu o sexualitate diafană, fragilă
masturbându-se o dată la 4-5 zile.

am trecut pe trotuarul de vizavi.
după o 1/2 de minut a trecut şi el.
prin urmare, faza aia retro încă mai functiona:
aveam confirmarea că e pe invers, că
joncţiunea pluteşte în aer. mai ramânea un pas de făcut,
decisivul,
să mă opresc în fata geamului reflectorizant de la bancpost
şi, când el avea să treacă pe lângă mine,
'să fac Semnele',
să-i cer un foc sau altceva la fel de eficient.

dar, când m-am oprit şi am privit în spate,
l-am descoperit stând de vorbă cu o gagică, o naşpetă
cu o rochie şleampătă, verde.
au discutat interminabil, vreo 1/2 de oră. de la un timp,
a încetat să mai arunce priviri spre mine. gesturile lui
devenind din ce în ce mai incoerente, 'respiraţia mai întretaiată'.
pe urmă gagica l-a luat de toartă şi au pornit
împreună spre statia de tramvai.
m-am luat după ei, sperând ca un fraier,
chiar dacă mi-era din ce în ce mai clar că n-o să meargă,
că, oricât de tare mi-ar plăcea tipul,
povestea o să se sfârşească aici.
după ce tramvaiul a plecat din statie,
m-am ofticat rău de tot
zău, turbam de nervi,
şi, ca să mă calmez,
m-am dus la film, la charlie's angels.
asta e toată povestea. n-are rost să mai trag de ea,
s-o mai intind cu if clauses şi timpuri unreale. mă opresc aici.

tu eşti cea mai bună prietenă a mea.
eşti altfel decât mine,
'ai sâni, de pildă, ai tupeu' ai
o cavitate umedă din care uneori curge
sânge
şi lucruri pe care nu pot totdeauna să le înteleg.
Dar asta nu contează. Eşti cea mai bună
prietenă a mea.
tu ştii să mă asculti când delirez despre
sexualitatea mea inconsistentă, de organism nevertebrat,
şi, chiar dacă te plictiseşte povestea asta,
ai destul tact să nu mi-o arăti.
cu mine te porţi frumos, atenta să nu mă răneşti.
eşti altfel
decât toate femeile pe care le-am cunoscut cu tine
pot să dansez cum îmi trece prin cap
fără
să trebuiască
să mă gândesc la consecinte şi alte tâmpenii dintr-astea -
- pentru că ştiu că nu te superi,
pentru că ştiu că tu nu ai teama aia
stupidă
că 'o să te vadă elevii'
că 'o să te compromiti'
cum se întâmplă la celelalte,
la majoritatea.
cu tine pot să dansez oricât de
murdar tu
mă laşi să te mângâi pe sâni mă laşi
să-ti ling transpiraţia sarată de pe buric
şi în timpul melodiilor lente
mă laşi să-ti trag mozoale din alea artistice,
interminabile.

căci tot ce se întâmplă acolo
e un joc al nostru,
complicat, indescifrabil,
stârnind derută
printre instinctele masculilor tineri
de pe margine.
aş vrea să pot spune 'îmi place
să te încălzesc pentru altii',
dar n-ar fi adevărat.
cu tine, Alina, aş putea să mă fut
şi asta, sunt convins, n-ar
schimba nimic în relaţia noastra.
pentru că şi atunci ne-am situa
într-o prelungire - infinit
extensibilă - a jocului
de pe ringul de dans.

tu ştii să te bagi peste mine
când mi se rupe filmul şi încep
să pipăi pe fese masculi
dintr-ăia fioroşi,
de discoteci. te
bagi peste mine, le zâmbeşti îi dansezi - încât
ei pleacă de acolo convinşi
că mâna ta a fost.

mi-ar plăcea să-mi găsesc un prieten
ca tine
un tip pe care să mă pot baza
cu care să încep o relatie aerisită
fără
raporturi de forţa gelozii angajamente sentimentale.
un fel de prietenie prelungită în sexualitate, dacă
înţelegi ce vreau sa-ţi spun.
(dar ştiu că şi asta e o utopie.)

avem gusturi diferite
eu visez să o pun cu un asiatic grăsut şi cumsecade
fără păr şi şi cu moacă superchildish,
tu salivezi după un negru în genul baschetbaliştilor
din NBA,
'a big black animal', ca să te citez.
în cotton, eu mă dau în vânt după trance şi grunge
tu după latino -
dar asta
nu ne împiedică să ne simtim bine
împreună, pt că
la fiecare îi place cum dansează
celălalt (tu vorbeai, la un moment dat,
despre trupul meu asexuat,
iar eu despre gesturile tale lascive,
care persistă în aer
şi după ce te-ai cărat de acolo,
de pe ringul de dans)

cu masculii tăi te porti ca o cătea
te foloseşti de ei ca de nişte
obiecte sexuale
pe care ţi le introduci în vagin
'furnizorii tăi de senzatii
hiperreale',
dar
cu mine
eşti fată de gaşcă,
eşti o prietenă adevărată.
în preajma mea te mişti
mai lent, mai precaut,
atentă să nu mă striveşti.

mie nu-mi place să mă fut
tu eşti o tipă sexuală
eşti moartă după pulă
când nu te fuţi o saptămână
te apucă pandaliile
şi sânii
încep să te doară.
dacă ar şti directorul
cât
de mult
îţi place sa ţi-o pui
te-ar da afară fără să ezite.
sexualitatea ta are ceva subversiv,
e altfel decât la celelalte femei,
                       la majoritatea. poate
pentru că 'se vede' pe tine
pentru că nu faci nici un efort
s-o ascunzi.
ţi se rupe de chestia asta.
- directoarea adjunctă face spume
când îţi fâţâi organul prin faţa ei, ştiai? -
uneori mi se pare că nu eşti decât
o anexă la organul ăla
o amoebă uriaşă care se deplasează
lent
prin spaţiu
emiţând pseudopode.
aerul devine vâscos,
acvatic
când îti muţi organul de pe un scaun pe altul.
ca pe un stârv.
sexualitatea ta e subversivă,
lenea ta e subversivă împreună
fac un amestec detonant
pe undeva e firesc să nu te suporte directoarea,
iar adriana cean să se inhibe în prezenta ta.

aş vrea să fiu ca tine
să mi se rupă
de ce se întâmplă în afara
corpului meu homosexual
să-mi fie lene
să mă gândesc la chestii din afara
schemei mele corporal-sexuale -
dar nu pot.
eu sunt altfel, un stresat şi 1/2
mi se pare că toată lumea are ceva cu mine că
elevii s-au cam prins
iar zilele mele ca profesor la technofrig sunt
numărate.
aş vrea să fiu ca tine
să-mi fi început viata sexuală
la 14 ani cu un tip de 20
'nu pentru că m-ar fi fortat, ci
pentru că am vrut-o',
aş vrea să mă doară sânii
când fac o pauză în activitatea sexuală
şi - măcar pentru 5'' - aş vrea să am acces
la orgasmele tale prodigioase.

la un alt mod, străin şi mai cald, de a vedea lucrurile.

o să încep cu ce mă interesează, adică cu sfârşitul, şi pe urmă o să văd dacă mai povestesc şi restul. so, când a apărut gabi în flesh eu nu mai eram făcut de marijuana, doar beat, ieşisem din flamă, dar, pt că nu avusesem chef să mă trezesc, băgasem beri gramadă, deci la ora aia nu mai eram stoned, ci beat, făcut de alcool. nu dansam, ci stateam pe margine, ghemuit pe nişte scări, şi mă gândeam la nimic special, completely bored de ce se întâmpla în jur, din când în când mă mai ridicam, schiţam câteva mişcări şi apoi reveneam la loc, mă ghemuiam again pe scările alea. Venisem în flesh chitit pe agăţat - deşi nu 'agăţat' e cuvântul, de fapt vroiam să găsesc un băiat cu care să mă întorc în voodoo, să bem o grămadă de beri, să fumăm restul de marijuana care/mi rămăsese de la roland, să ne rupem în figuri pe metale, în fine, o chestie de/aia caldă, mişto, fără consecinţe. Pt că în voodoo muzica e mişto, dar nu sunt băieţi, în flesh sunt băieţi, dar muzica e naşpa, remixuri house la piese din 80. Fusesem într/o dispoziţie nasoală toată seara, mai puţin în voodoo, unde fusese cât de cât ok, poate şi pt că mă facusem şi că în fine scăpasem din george, dar nici în voodoo nu pot să zic că crăpasem de fericire. De fapt rămăsesem cumva plictisit, sictir de/ăla în oase, când 'trupul abia ţi/l mai porti' şi aşa mai departe - însă cred că ar fi mai ok să povestesc toată ziua, ca lucrurile să devină inteligibile. Lucrasem doar până la 2, dar interminabil, aşa cum ţi se pare când bagi sâmbăta, până la 11 am dat la şmirghel, after am trecut la pensulă şi a trebuit să fac o grămadă de colţuri de tavane, 3 ore cu aripioarele/n sus şi într/un plictis total. Acasă, ar fi trebuit să dorm vreo 2 ceasuri, aveam ceva restanţe de somn, dar n/am mai apucat s/o fac, în ziua aia primisem banii pe săptămâna aia, 400 de para, şi after am luat/o într/o excursie prin oraş - n/aveam chef să mă duc direct acasă, nu stăteau decat clujeni acolo şi eram sătul până/n gât de discuţii de/alea, cum sunt nz/ezii, ce mănâncă ei etc. Mi/am târât trupul prin magazinele de firmă de pe centru, câteva ore bune, şi pe urmă am băgat un film uşor, re-'s'-ident evil, însă filmul nu a reuşit să mă prindă. S/a facut 7 când m/am întors acasă în remuera, târziu ca să mai apuc să dorm, am mâncat ceva şi pe urmă m/am dat pe net la gabi - aici, ca să n/o mai lungesc, gabi m/a întrebat dacă vreau să ies afară şi eu am apucat să zic că da, so, in the evening am ieşit afară cu gabi şi lorand, de fapt înţelegerea era ca lorand să ne aştepte în george, şi acolo să ne facem de cap, adică asta era ideea lor, pt mine george era 'o discotecă', o plictiseală întinsă pe câteva ore, cu muzică proastă şi lume selectă, nici măcar nu eram convins că am chef să ies afară, dar mă lăsasem târât, îmi era indiferent dacă stau acasă sau ies afară. Toată ziua fusesem întors pe dos, fără chef de nimic şi în primul rând not in the mood for love, oboseală de/aia pe care o cari după tine o săptămână şi după o săptămână te trezeşti astenizat şi abulic, fără chef de nimic şi în primul rând not in the mood for love, prea fragil ca să suporţi să fii atins sau târât într/o poveste cu consecinţe. Încă somnambuleam pe maşina lui gabi, auzeam vag poveştile lui gabi din maşină, că şeful îi dă doar 8 para pe oră, dar ţine f mult la el, chiar i/a dat o recomandare pt un interviu, că el, gabi, niciodată nu zice nu când e de făcut ceva, spre deosebire de ceilalţi 2 cu care lucrează, că unul dintre ei e f bun meseriaş dar cam junkie, toată ziua cu jointul, păcat de el, zicea gabi şi eu dădeam din cap că da, aşa e, dar de fapt încercam să procesez cât mai puţin din ce/mi spunea, eram prea obosit ca să mă concentrez pe poveşti de rahat şi mă gândeam că în george o să fie ca în poveştile lui gabi, că o să mă simt în george fix ca/n poveştile lui gabi, o să beau ca să fac cumva timpul să treacă şi asta o să fie tot. Ne/am oprit la o benzinărie de unde gabi şi/a luat un red bull la pachet pt mai târziu, iar eu - pt că în ziua aia primisem banii, 400 de para - mi/am luat un pachet de ţigări, benson & hedges, nu ştiu de ce am făcut/o, cred că vroiam să simt concret că câştig bani sau pur şi simplu mi se acrise de ţigări rulate. Când am ajuns în george, lorand era deja acolo, cu o bere în mână, şi povestea că ieri se făcuse în george, că fusese chef mare de tot, că nu/şi aduce aminte cum a ajuns acasă, cum a putut conduce în starea aia, şi că n/o să facă asta anymore. Însă evident nu futuse nimic, decât că o filipineză pe care o ştia 'mai curvă' îi dăduse numărul de telefon, dar îl pierduse pt că nu/l băgase în memoria telefonului, îl scrisese dar nu/l salvase şamd, încă o poveste pe care o ascultam cu filtru de protectie. Lumea nu se adunase încă, nimeni nu dansa, cu excepţia a 2 gagici care se mişcau ca băgate în priza, erau probabil speedate sau altceva, zicea lorand. Nu era lume pt că la tv era mare meci de rugby, australia cu nz, şi poporul se aciuiase în pub/uri ca să/l vadă, lăsând discotecile pt mai târziu, îmi doream să nu se adune nici după meci, locul să rămână pustiu şi să ne cărăm în altă parte, poate în marguerita's, clubul asiaticilor, unde lumea era mai amestecată, mai dubioasă, mai mişto. În fine. Ne/am aşezat la o masă - dar la varice, în picioare. Nici eu nici lorand nu aveam chef de mişcare, doar gabi, care şi/a facut imediat loc în peisaj, se înfipsese între 2 gagici şi dădea din coate doar/doar vreuna avea să pună botul, însă niciodată gabi nu agăţase nimic în felul ăsta şi totuşi îi dădea înainte, se înfigea într/o gagică şi dă/i să sune, nu se mai dădea dus de acolo, complet opac la eventualele semne negative pe care le transmitea gagica. Mama ce plicticos poate să fie gabi la faze de/astea, împrăştie feromoni de plictiseală în jur. Mă uitam la gabi care dansa de parcă ar fi vâslit, aruncând coatele în stanga şi/n dreapta şi mă gândeam că marguerita's ar fi locul de compromis între ce vrea gabi, un loc cu muzică normală, cu aparenţă de loc pt common people, şi ce vreau eu, un loc fără standarde, amestecat, în care ciudaţii stau la un loc cu oamenii normali. În plus, un loc cu femei accesibile, din southern asia, pt gabi, iar pt mine senzaţia de securitate pe care ţi/o dă un spaţiu în care nu trebuie să te controlezi, să strângi toată noaptea din cur de frică să nu/ţi scape vreo băşină. Cunoscusem acolo un fel de prostituat tailandez, vorbisem o 1 de oră cu el, a, from romania, where is romania, in europe, a, europe is cool, îl lăsasem să/şi imagineze ce vrea despre romania, că doar nu eram fraier, un puşti cu trăsături de gagică, fardat, care arăta de 16-17 dar probabil că avea 20-24, mi/ar fi plăcut să/l întâlnesc din nou, să/i fac o bere, să become friends, puţin contează că fizic nu/mi spunea nimic. Lorand începuse să facă ture around şi eu rămăsesem singur, eram deja la a 3a bere şi mă simţeam din ce în ce mai plictisit şi când lorand s/a întors din excursie, i/am propus să scoată jointul pe care i/l pusese nevastă/sa de 40 la pachet, care nevastă, am aflat tot atunci, revenise la sentimente mai umane faţă de el. Good on you, mate. Numa' poveşti interesante avea lorand în seara aia. Dar lorand nu avea chef încă să bage, zicea că alcoolul e suficient, că aseară o făcuse lată şi ziua de azi e de reparaţie. Aici plictiseala a devenit odioasă, nu muzică, nu comunicare, nu escape, nimic, doar să mă uit ca un stupid la stupizii din jur cum dansează, şi atunci i/am zis lu gabi să mă dropuiască cu maşina în voodoo, şi gabi, săritor ca totdeauna, a zis că da, imediat. Lorand s/a băgat şi el pe fir, era clar că urma să băgăm în fine jointul ăla pe care făcusem fixatie. L-am fumat în maşina lui gabi, încât, când am ajuns în voodoo eu eram deja făcut, însă nu foarte tare, pt că nu trăsesem decât 2 fumuri, intenţionat am tras doar 2 fumuri, pt că dacă aş fi băgat mai multe, aş fi wasted şi m/ar fi apucat paranoia (cine sunt eu - unde sunt - de ce sunt singur - ce înseamnă să fii singur - cine e NP e ceva legat de NP) şi nu aveam chef de asta, vroiam doar să mă simt cât de cât ok, să mă aduc pe linia de plutire, dar oricum bodyguarzii de la intrare s/au prins că sunt făcut şi m/au întrebat de formă dacă some junkie materials, eu am zis că nu şi m/au lăsat să intru. Mi/am facut loc în spaţiul în care lumea dansa şi am început să mă mişc, eram aşadar un pic dus, dar chiar un pic, cuplam pe muzică, a fost prodigy, cu baby's got a temper, rage against cu una mai nouă. Şi, da, asta îmi amintesc clar, pe p.o.d., youth of the nation, am înţeles euthanasia în loc de youth of the nation şi asta m/a facut euforic, ha ha, o piesa care celebrează emfatic zorii naţiunii ascunde deliberat un mesaj de/ăla rău, victory of the death, şi mai ales corul ăla de copii din finalul piesei, care repeta refrenul cu euthanasia, ha ha, chiar mişto, mişto pe bune, pe piesa aia chiar m/am simţit ok, ok pe bune, dar numai pt un timp, pt că pe urmă, după alte câteva piese, am început să mă simt inconfortabil again, mă freca vag că sunt singur, că n/am prieteni pt că nu ştiu limba enough ca să pot înţelege glume sau să pot povesti mişto. Şi atunci am decis, aşa, ameţit de alcool şi iarbă, să mă duc în flesh şi acolo să mă bag în seamă cu vreun nonnativ english speaker şi să ne întoarcem amândoi în voodoo s/o dăm pe rockăreală, plus că, exact aşa, îmi rămăsese ceva din jointul de la lorand şi puteam să/l pun la bătaie, doesnt matter că nu eram deloc in the mood for love, îmi ajungea să fie cineva lângă mine pe care să vreau să/l cunosc, ce/o fi în capul lui, cum vede el lumea bla bla bla, ca excitaţia intelectuală în faţa ouălelor kinder. Am plecat din voodoo, m/am rătăcit pe câteva străzi pt că mai eram un pic futut de cap, dar în cele din urmă am găsit clubul. Simţeam cum mă trezesc încet-încet, dar nu vroiam asta, aşa că am luat încă o bere, cu care m/am ghemuit într/un colt şi acolo am rămas uitată vreme, până când am început să mă trezesc din nou şi atunci mi/am luat o altă bere şi pe urmă mi/am adus aminte pt ce am venit acolo, ca să caut un puşti, şi, scanând teritoriul, am observat un maori care dansa pe scenă, un tip cu aspect de rugbist şi privire de dobitoc, genul care pare straight şi e mândru că arată aşa de straight, îmi plăcea - dar nu pt o chestie full contact, ci cumva de la distanţă, habar n/am ce dracu vroiam, în definitiv -, însă până să mă ridic şi să încerc să mă bag în seamă cu el, m/am luat cu alte gânduri şi am uitat; când mi/am adus aminte, tipul deja plecase. Dar hai să n/o mai lungesc, mai bine să spun că aşa s/au scurs 2 ore, mă gândeam să mă car în voodoo, dar nu puteam s/o fac pt că eram singur, eram singur, mă gândeam să mă bag în seamă cu cineva, dar până să ajung s/o fac uitam sau pur şi simplu îmi trecea, mă lăsam dus de alte gânduri şi tot aşa, până când a venit gabi să mă pickăpuiască, şi atunci am intrat în panică, încă o săptămână irosită, şi l/am păcălit pe gabi cu o bere ca să/l fac să mai stea un pic, după care m/am dus să scanez teritoriul, dintr/odată mi s/a părut că am nevoie de cineva lângă mine, că am nevoie să mă lipesc de cineva urgent, nu contează că nativ sau nonnative speaker. M/am dat înspre uşă (acolo îl zărisem prima oară pe tonganez şi aveam în cap ideea că acolo e un spatiu propice, cald) şi am văzut un tip care corespundea, grăsuţ şi scund şi mai ales cu aspect de polinezian, cu nas turtit şi cu nări largi, cu piele cafenie şi fină, da, corespundea, ar fi putut să/mi placă. I/am zâmbit, mi/a zâmbit, îmi plăcea jocul, aş mai fi rămas puţin în el, să nu ne atingem încă, doar să ne cântărim unul pe altul de la distanţă, ca pe ouă kinder, 'really? chiar mă place? nu se poate, mi se pare', dar nu mai puteam întârzia, gabi era in hurry, i/am zâmbit din nou, aştepta să fac primul pas, pt că eu declanşasem povestea, 'ce ţi/ar plăcea să te întreb?', 'what?', 'te/am intrebat ce ţi/ar plăcea să te/ntreb', 'întrebă/mă ce vrei tu' şi aici nu am mai ştiut ce să zic, dintr/odată m/am ruşinat de glumitza cu întrebarea şi atunci l/am întrebat dacă vrea o ţigară, iar el a luat o ţigară, 'vrei să bei o bere, vrei să fumezi ceva mai special', 'no'. Pot să te ating', l/am mai întrebat, a clătinat din cap că da, şi atunci m/am lipit de el şi chiar am avut o erecţie moale când l/am îmbrăţişat, pe urmă i/am dat drumul şi am început să ne pupăm, era pretty ok, pe urmă el a zis să mergem în altă parte, unde, am întrebat, on this way, mi/a răspuns indicându/mi o direcţie cu mâna, iar eu m/am luat după el, şi el m/a condus spre budă. Acolo am început iarăşi să ne sărutăm, dar nu, nu mai eram in the mood for love, îmi trecuse, şi nu mi/a mai plăcut să mă pup cu el, erecţia s/a topit şi ea, pe urmă tipul nu mai arăta a polinezian, ci a indian, iar indieni sunt un miliard, pe urmă a intrat acolo băiatul cu gluma cu slow down, nu, clar nu mai aveam chef de tip, mă gândeam doar cum să mă car de acolo şi tipul să nu se supere, dar, cum nu/mi venea nimic în minte, m/am dezlipit uşor din îmbrăţişare şi m/am cărat, l/am lăsat acolo. Pe gabi l/am găsit imediat, vâslea lent prin încăpere, ne/am îmbarcat pe maşină şi am plecat. Pe maşină mă simţeam la fel de confuz, dar cumva eliberat, şi am început să îndrug ceva de genul uite, băi gabi, graşii şamd - dar nu, nu e asta, cu siguranţă nu e asta.

'Ştii', îi explicam creierului de găină, stând ghemuit într-o debara înghesuită şi întunecoasă de sub scări, 'm-am săturat, nu mai vreau', nu era prima dată, ernie doar asculta, aştepta probabil să vadă unde vreau să ajung, 'vreau viaţa mea, prieteni, discuţii, job ok şi n-am nimic', tăiam scârbit la colţurile alea, făcând înadins o mizerie cumplită, 'nu asta am vrut, nu aşa mi-am imaginat viaţa mea', dădeam cu vopsea nediluată ca să nu trebuiască să dau de două ori şi lăsam nişte urme urâte şi groase ca şenilele, 'nu mai vreau, mă înţelegi, gata, nu mai vreau'. 'Nici eu', mi-a răspuns simplu ernie. Era prima dată când intra în discuţia asta, până acum o evitase cu mutre îngrozite comic, you're scaring me etc şi în subtext că astea nu sunt discuţii normale. 'Nu-mi place fil, stau aici până îmi expiră probation-ul'. Ne angajaserăm în aceeaşi săptămână, pe mine mă băgase lorand, iar pe ernie colin, angajatul/prietenul/dealer-ul lui fil. Ernie ieşise de câteva luni din puşcărie, obţinuse o reducere cu un an a pedepsei şi pt 6 luni era în perioada de eliberare condiţionată, trebuia să probeze că s-a făcut băiat cuminte şi aşa mai departe şi pt asta nevoie de referinţe bune de la un angajator. Fil era angajatorul şi în alea 6 luni urma să-i monitorizeze comportamentul. 'Şi ce crezi, că în altă parte o să fie mai bine ca aici?', i-am mai zis, 'şi ce-aş putea să fac?', m-a întrebat. 'Nimic', i-am răspuns. 'Ar trebui să mă încurajezi şi în loc de asta mă deprimi', a conchis. 'Nu-i vina mea, aşa merg lucrurile'. Am continuat o vreme să lucrăm în tăcere şi apoi, fără să se întrerupă din lucru, m-a întrebat, 'tu crezi că viaţa are sens?', am rămas puţin blocat de naivitatea întrebării, în mod normal aş fi dat-o pe glumă, dar eram prea deprimat ca s-o fac, 'are pt fil şi colin, dar nu pt noi'. 'Şi ce putem face?'. 'Nimic'. Dintre toţi angajaţii lui fil doar cu ernie mă simţeam mai ok, nu trebuia să mă controlez cum o făceam cu fil, colin sau snobul de sean. Era infantil, naiv şi plicticos şi avea genul ăla de sensibilitate feminină al tipilor infantili, naivi şi plicticoşi. Intelectual era ok, retardurile lui erau afective, avea 33, dar imaturitatea prepuberală a unuia de 10. 'Dar pt ei de ce are?', m-a mai întrebat. 'Pt că au bani, familie, prieteni, sunt cineva... noi nu avem nimic şi suntem nimeni'. Asta e, eram deprimat şi-mi făcea bine să-i văd şi pe cei din jur deprimaţi. Dar ca să se înţeleagă de ce eram deprimat trebuie să cobor pt o clipă între toate lucrurile alea mărunte care-mi compuneau viaţa la momentul respectiv şi să spun că printre altele era blue monday, aveam în spate 3 luni de fil şi 2 de bkks şi, printre alte altele, cu o zi înainte decisesem că nu mai vreau să-l văd pe nigel, că e timpul să mă car din peisaj, ce mai căcat de poveste tre să zic... Anyway, în contextul cu depresia faza ar putea să sune oarecum dramatic şi nu vreau să se vadă aşa, pt că nu e adevărată aşa, dar ca să nu se vadă aşa, ci cum vreau eu, trebuie mai întâi să fac un istoric al problemei, iar povestea, I promiss, o să fie şi mai enervantă: so, la început, îi băgasem şi lu ăla povestea că nu mă pricep să fiu iubit, ci prieten bun, iar el a înţeles asta ca un mod mai complicat de a spune că vreau doar sex. De fapt, el nu putea să înţeleagă mai multe, eu n-aveam chef să mă apuc să explic teoria revoluţionară a prietenilor-iubiţi şi am lăsat-o aşa, dar vreo 3 săptămâni a fost totuşi ok, erau serile alea oribil de reci din bkks-ul din orewa şi atunci îl sunam de la telefonul public de afară şi cât ţinea cartela purtam dialoguri absurde din care nu se putea înţelege nimic, decât că mă simţeam bine, în week-end ne întâlneam şi fie închiriam o cameră în bkks, fie mergeam la el, prima întâlnire a fost chiar mişto, reţin că mă îmbrăţişase şi se legăna cu mine ca handicapaţii, un fel de afectivitate tâmpă, de copil gângav, dar apoi devenise mai distant, nu ştiu, la telefon era cald, intra în jocuri, dar o dată ajuns în pat devenea distant şi tot ce făcea era să tragă de mine să ne futem, zicea că era pasiv şi eu trebuia să-l fut şi nu mi se mai scula, intram în panică şi mă blocam, sau alteori mi-o lua la muie şi îmi murea în gura lui - plus că niciodată nu se deschidea, îl provocam să vorbească despre el, dar refuza făţiş s-o facă, părea să fie un subiect prea privat ori, dracu ştie, prea dureros, I'm a loner, îmi spusese o dată după o pauză lungă de vreo 15 secunde, iar altă dată că în liceu era genul de băiat cuminte şi că nu avusese prieteni şi că îi plăcea să citească iar cărţile lui favorite erau un fantasy de Roahl Dahl şi Visul unei nopţi de vară, Shakespeare!?, am exclamat atunci, da, ştiu că e plicticos, a mai spus ca un fel de scuză, printre altele, I guess, nu vorbea despre el şi pt că era complexat că avea 24 şi nimeni nu-l futea din cauză că era gras, de fapt tocmai asta îmi plăcea la el, că era atât de complexat şi singur şi pornind de aici, felul în care încerca să-şi protejeze independenţa printr-un spaţiu microscopic şi cald, construindu-şi o viaţă de singuratic, din lucruri mărunte, prietena aia a lui pe invers, relaţiile cu caprele de la serviciu, pe care nu le suferea, filmele din videoteca de acasă, cele mai multe sf-uri şi fantasy-uri, nu era deloc prost, avea simţul umorului şi un fel de cinism tonic, 'away with the fairies', era vorba lui favorită, ceea ce înseamnă 'gata cu fanteziile, hai să ne întoarcem la realitate', inteligent dar uluitor de căcănar, la prima ieşire, aia îmbibată de afectivitate, mă ţinuse 2 zile fără să-mi dea nimic să mănânc, plecasem leşinat de foame de acolo. Anyway, refuzase până la sfârşit să se convertească la povestea postsexuală cu prietenii-iubiţi, era un tip franc, alb sau negru, dacă nu suntem iubiţi înseamnă că suntem 'fuck buddies' cum zicea el, only for fucking, şi asta îmi reproşase şi în duminica aia, când se purtase chiar nasol, cumva ostentativ nasol: sâmbăta refuzase să vină să mă ia cu maşina, noaptea futaiuri la rece, dimineaţa îmi aruncase un baton de ciocolată de 50 de cenţi şi îmi zisese că ăsta e breakfast-ul meu şi apoi îmi spusese că tre să fac roiul până la 2 că o să vină gazda şi când îi cerusem să mă lase să-i dau un telefon lui gabi să mă pickăpuiască mă întrebase dacă e pe fix, eu îi spusesem că e pe celular dar că am cartelă cu cod şi atunci exclamase că thanks god, când a apărut gabi, cu care se ştia, nici măcar nu s-a dus să-l salute la maşină, mi-a făcut vânt din uşă, ok, par probabil căcaturi, dar în contextul ăla sunau altfel şi când m-am urcat în maşina lui gabi eram deja furios şi am hotărât chiar acolo, pe maşina lui gabi, că ăsta a fost tot meciul, dar o dată luată hotărârea mă deprimasem deodată şi de-aia am luat-o cu gabi prin ceva magazine şi am futut scurt 100 de parai, nu ştiu, mă simţeam ca dracu de vulnerabil, şi nu aveam nici un chef să mă întorc în bkks-ul ăla rece, neîncălzit, nu pot să zic că muream de dragul la ăla, nigel, de fapt ţineam la el aşa cum ajungi să ţii la cineva într-un loc străin, te agăţi de orice ca să-ţi acoperi deficitele, nu contează ce şi cum, numa să sufle cald asupra ta, un fel de dependenţă care se instalează insidios şi pe care o descoperi doar after, după ce nimeni nu mai suflă cald asupra ta, oricum, toată povestea mă afectase mai mult decât eram dispus să recunosc, de fapt nu e asta, era pur şi simplu satisfacţia masochistă de a vedea încă un lucru ducându-se dracului, un fel de a spune what's next?, e complicat, în definitiv ca să ajungi la starea de bine mental numită fericire sau confort psihic ai nevoie să-ţi acoperi nişte trebuinţe, în cazul meu filme bune, prieteni elevaţi, discuţii filozofice, idei revoluţionare, ceva ataşamente şi în exterior pace şi realism, or eu eram cam pe butuci la o grămadă dintre ele - filme mişto pula, discuţii inteligente pula, securitate pula, pula dintr-o grămadă de părţi care toate însemnau eu şi, generally speaking, cu cât se amputează mai multe din chestiile care îţi plac, cu atât mai tare te afectează o nouă deprivare, nu contează cât de lipsită de importanţă în alt context. Or, în edificul complicat al depresiei mele din ziua respectivă trebuie luat în calcul şi detaliul insignifiant de background de a mi-l scoate pe ăla din cap şi decizia grandioasă că a fost ultima dată când m-am mai culcat cu un poponar, şi pe urmă, după câteva săptămâni nigel a apărut duminica în rulota în care mă mutasem, dracu ştie cum îmi dăduse de urmă acolo, probabil prin irene, proprietara bkks-ului, afară era deja cald, se pregătea de vară, şi înăuntru bineînţeles un jeg complit, pe masă o sticlă de gin din care trăgeam în răstimpuri şi eu la calc, pe jumătate beat, pus pe harţă, şi el şi-a făcut cu dificultate loc în peisajul strâmt al rulotei şi s-a aşezat pe una din banchete, printre pungi şi gunoaie, şi m-a întrebat timid de ce, 'de ce?', şi eu n-aveam chef să-i zic povestea aia tâmpită cu sunday, bloody sunday, prin recul riscam să ies şi eu şifonat din ea, or eu trebuia să rămân dur şi tăios ca diamantul până la sfârşit, aşa că i-am zis că din cauză că just fucking and fucking and fucking, că mă simţeam deprimat ca dracu şi aveam nevoie să discut cu cineva şi el just fucking and fucking and fucking, mă asculta docil, nu zicea nimic, 'eram pe butuci în perioada aia şi aveam nevoie să fiu compătimit şi încurajat şi tu just fucking and fucking and fucking', era ciudat de docil, se pierduse ca un băieţel, 'dar acuma nu mai am nevoie de tine, am un spaţiu al meu, am calculatorul ăsta pe care scriu', i-am mai aruncat triumfător, parcă un shield dur, scânteietor, de oţel mă proteja, şi cum stătea acolo ca un băieţel speriat, spăşit, care nu ştie să se certe, mi s-a făcut milă de el, 'just fucking and fucking and fucking', am mai murmurat şi l-am mângâiat pe cap şi clar că mi s-a sculat, pe urmă mi-am lipit fruntea de fruntea lui şi mi s-a sculat şi mai tare şi l-am tras pe pat şi de aici încolo chiar că nu se mai înţelege nimic din fază, da o povestesc oricum, 'dar ziceai că', 'chiar contează?' şi l-am pus în capră şi am început să i-o trag fără nici o preparativă şi după câteva minute am văzut că se strâmbă de durere şi atunci am renunţat şi faza s-a rupt, nici măcar o labă n-ar mai fi mers, aşa că m-am îmbrăcat, n-aveam chef măcar să-l mai ating, şi după 2' s-a cărat, de fapt l-am condus până la maşină, acolo era prietena aia a lui pe invers, gagica m-a întrebat dacă vreau să facem o tură cu maşina toţi trei şi eu i-am zis că nu şi asta a fost tot.

Dar până acolo eu mă apropiam de epicentrul unei depresii majore şi ernie gravita în jurul meu tot mai strâns, haotic ca o cometă în apropierea unei găuri negre. 'Have a break', a conchis demoralizat, rulând o ţigară, cumva discuţia aia de amărâţi ne apropiase. 'Ce crezi despre mine?', m-a întrebat, era cred pt prima dată când îmi propunea o discuţie deschisă, pe faţă. N-am ştiut ce să răspund, nu vroiam nici să-i spun ceva care să-l afecteze nasol, dar nici s-o dau pe minciuni pioase. 'Dintre toţi kiwioţii lui fil, de tine îmi place cel mai mult, dar necazu-i că eşti iresponsabil, îţi organizezi foarte prost viaţa'. 'Şi ce pot să fac?'. 'Habar n-am... să încerci să strângi ceva bani, să-ţi cumperi o maşină, să-ţi faci prieteni ok, să-ţi umpli un flat cu scule de muzică, filme şi play station, ceva de genul ăsta.' Ernie lucra până la epuizare un număr interminabil de ore pe zi, şi câştiga un morman de parale, dar îi spărgea pe toţi în ieşirile de sâmbătă, pe droguri şi alcool. Nu femei, nici măcar curve, doar droguri şi alcool, era complet desexualizat, presupun că evoluţia lui sexuală s-a oprit undeva în faza labelor narcisiste de la 10 ani. 'Prietenii mei profită de mine', a adăugat, dar nu l-am mai auzit, eram deja adânc într-ale mele. În fine, am tras amândoi cât s-a putut de ţigara aia, am întins-o aproape o juma de oră, am mai lucrat ceva, dar lejer şi în scârbă, cât să nu se poată zice că stăm, şi pe urmă, când nimeni nu mai avea nevoie de asta, a apărut fil, 'cum, n-aţi terminat?', a căscat ochi mari, 'ştii doar că doctorul ăsta e futut de pretenţios, a venit de 15 ori să ne controleze', am minţit fără să clipesc şi pt o oră a trebuit să ne mişcăm ca pe sârmă, şi nimic nu e mai obositor decât să te prefaci îndrăgostit de job, când esti apăsat de gânduri nasoale şi te mişti ca la 10000 de metri adâncime. Pe urmă a fost rândul lui fil să-şi bage pula în doctorul indian şi ne-a îmbarcat în jeep-ul de 200.000 de parai, să mergem la job/ul din waiwera, avea un contract cu o firmă de construcţii, cordite, pt 14 case noi. Înainte de a pleca, tocmai băgase un badog şi pe drum a început să-şi delireze fanteziile de junker, dar eram prea deprimat ca să fac team şi el mă întrebase ce am şi i-am răspuns că nimic, poate doar obosit, la ora aia relaţiile noastre erau ok, îmi reglementasem relaţiile cu el de când începusem să-i alimentez fără scrupule delirurile. Nu era băiat rău, avea genul ăla de optimism naiv, idilic, al kiwioţilor, dar eu eram prea crispat ca să mai văd asta şi lucram disperat ca emigranţii, fără cap dar la rupere, să se înţeleagă clar că sunt trup şi suflet pt firmă. La început îmi zicea că-s o pacoste şi se căra de acolo numai ca să nu mă vadă cum îi toc banii, mă plătea cu 7 parai în mână şi eu mă mişcam tot în reluare, dincolo de optimismul lui trebuia, în definitiv, să fie om de afaceri, şi apoi am început să mă mişc mai bine şi când mă lua cu el pe maşină, deja cu ochii roşii ca libelula de câtă iarbă băgase, începea să delireze că în 2 ani o să facă milionul de dolari, 'I'll be bloody rich, adrian', şi eu îi dădeam apă la moară şi explicam că el nu e numai un dobitoc de painter ci un fel de bussinessman, dovadă cei numai 31 de ani şi jeep-ul de 200000 de parai. Dar în ziua aia eram prea deprimat ca să intru în duete, mă sâcâia ca o rană în pantof prezenţa lui acolo... Am ajuns în fine la job/ul din waiwera, ne-a debarcat şi s-a cărat, fără el era mai ok. Mi-ar fi plăcut să fie lorand prin zonă, dar lorand lucra la alt job, cu lorand mă simţeam safety, la faze de-astea te simţi expus, orice căcat te afectează şi ai nevoie de cineva de-al tău care să sufle cald în jur. Se învârtea pe acolo şi familia aia tristă de tailandezi, el, ea şi o moacă ponosită care lăsa să se ghicească un băiat drăguţ, toţi lucrând ca plasteri, cel mai de jos job posibil din construcţii, şlefuit pereţii, 'în 2 ani ai futut silicoză', zicea gabi hoaşcă, în fine, genul ăla de indivizi depersonalizaţi care lucrează cu toată familia, bărbat, femeie, copii, mâncând şi căcat ca să câştige un ban şi să nu trebuiască să se întoarcă acasă, cu aspiraţii zero, dezadaptaţi, umiliţi pe faţă şi internalizând complexul ăsta de inferioritate, ajungând într-adevăr să creadă că sunt fiinţe inferioare, nu ştiu, era atâta tristeţe inertă pe feţele lor ponosite că îţi tăiau din rădăcină pofta de viaţă, mă vedeam în ei ca-ntr-o oglindă neagră, adică mă priveam prin ochii kiwioţilor care lucrau acolo şi-mi închipuiam că fix aşa mă văd şi pe mine, un fel de refugee disperat s-o scoată la capăt, mâncând şi căcat ca să scoată un ban. Mă doare-n pulă de ce-ar putea să creadă, mi-am zis, dar de data asta nu mi-a ieşit, eram prea la pământ ca să poată să-mi iasă - ori de câte ori mă apucau complexele şi paranoile de pârlit îmi repetam asta, 'ei şi? oricum mă doare-n pulă', 'de fapt, mă doare-n pulă' îmi repetam când mă trezeam într-un context naşpa sau mă apucau paranoile de pârlit şi de cele mai multe îmi ieşea, dar acum eram prea sensibilizat ca să mai iasă, plus că mi se făcuse brusc frică de instalatorul care se învârtea pe acolo că o să mă întrebe ceva în slangul lui idiot şi eu n-o să înţeleg şi o să mai pic o dată de creier spălat care dă din cap ca idiotul, yes, yes, yes, dar de fapt nu înţelege nimic şi asta, privirea politicoasă şi enervată a cuiva adresându-mi-se, chiar că m-ar fi făcut zob, era cu mult peste cât puteam duce la ora aia. Mi-am făcut rapid mixul de vopsea şi m-am urcat pe schelă şi acolo, la înălţime, m-am trezit în fine singur şi sictirul şi scârba şi disperarea au devenit deodată futut de clare şi la fel de dureroase, gândul că încă 6 ore o să stau singur şi mut ca o lebădă şi în faţa unui perete gol, ca ieri, alaltăieri, mâine, poimâine şi dracu ştie cât timp de aici încolo, că la 6 o să plec din faţa peretelui gol, o să iau autobuzul şi o să ajung în căcatul ăla de bkks neîncălzit, în camera aia de 6 în care puţinele feţe de turişti care se perindă dispar după 2-3 zile şi înainte să apuc măcar să mă obişnuiesc cu ele, fără cineva care să sufle cald, fără un spaţiu al meu, doar patul ăla lângă care înghesuisem calcul lui NP şi rucsacul îmi care îmi ţineam ţoalele, dar niciodată nu găseam suficientă intimitate încât să mă adun să scriu, doar reciteam ca idiotul ceea ce scrisesem odată când am fost deştept sau, alte dăţi, stăteam cu capul sub pătură şi dârdâiam de frică, fumam câte un joint de la ernie ca să mă liniştesc şi asta mă futea la cap şi mai rău, îmi făcea varză memoria, aruncam priviri încolţite în jur şi vroiam, atât, să ajung în cameră şi să mă bag cu capul sub pătură, aveam ideea că ăsta e cel mai puţin periculos lucru, aşa că mă băgam sub pătură şi dârdâiam de frică, în fine, deodată viaţa aia din bkks mi s-a părut jegoasă ca a aurolacilor oploşiţi în sala de aşteptare din cluj şi mi-a devenit insuportabilă, hăituit la job, hăituit acasă, nicăieri un loc al meu şi cineva să sufle cald, şi pe channel zed a început pure morning cu placebo şi atunci m-am lăsat jos şi am început să mestec mecanic în vopsea şi să mă gândesc îndârjit de ce, pentru că n-am intimitate, pentru că sunt singur, pentru că nu am securitate, pentru că mă simt inutil şi jegos ca un prezervativ folosit, şi îmi repetam toate astea în cap, pentru că nu e viaţa mea, pentru că nu am discuţii mişto, pt că n-am nimic de sperat, pentru că n-am un trup cu care să-mi placă să mă fut, şi toate chestiile astea repetate ca o melodie monotonă au început cumva să mă liniştească, să se lege, şi atunci m-am gândit la un text care chiar aşa trebuia să înceapă, pentru că aia, pt că cealaltă, pentru că pizda mă-sii, şi aşa trebuia să continue mult timp de acolo înainte, şi imediat i-am găsit şi începutul, în fine, in a way eram la fel de scufundat în depresie, dar acum ea nu-mi mai făcea rău şi am început febril să mă gândesc la imagini cât mai dure, mai traumatice, şi vreo 2 luni am tot scris la textul ăla, de-a 2a zi am început să iau cu mine pixuri şi bucăţi de hârtie şi scriam tot ce îmi trecea prin minte, iar seara copiam pe calc şi mi se părea formidabil ce cloceam acolo, pt 2 luni un shield miraculos avea să mă protejeze de depresii majore şi finalmente textul avea să se închege ca unul total, rezumativ, în el mi-am recapitulam toată viaţa şi i-am dat o nouă lectură, eram eu însumi surprins de felul cum ajunseseră să se lege lucrurile, câte coerenţe ascunse mi se dezvăluiau din submersiunea somnambulică, totală, de cârtiţă, în care îmi duceam acum viaţa, nu mai trăiam decât pt textul ăla, şi finalmente a ieşit unul din cele mai proaste texte pe care le-am scris vreodată, din fericire am uitat să-l iau pe dischetă când am plecat din nz şi textul a rămas în calcul lui NP şi sper din tot sufletul ca NP să-l fi şters, în fine, în fine.

În primul număr al revistei am publicat răspunsurile primite la redacţie la cele cinci întrebări pe care le puteţi citi mai jos. Între timp ne-au mai venit trei mesaje pe aceeaşi temă, părerile expeditorilor lor referitoare la ce-am întrebat noi fiind reproduse mai în cele ce urmează. Pentru a citi răspunsurile anterioare click aici.