Dharma
(proiect - generaţia 2000)
de Ştefan Bolea

Comunismul ne-a făcut atât de puţin comunitarieni. Astăzi îi moştenim mai ales egoismul. De parcă am fi toţi nişte melci care am făcut pactul diavolului cu cochiliile noastre. Mă refer la acel tip de mentalitate care pune binele personal în faţa unui greater good. Formula este atât de banalizată încât a devenit un clişeu ridicol. Dar asta nu înseamnă că are o bună parte de adevăr de partea sa. Să luăm exemplul particular al concursurilor de poezie, la care participă trei oameni, care iau premiul cel mare. Nu ar da zvon în ţară pentru nimic în lume, pentru că preferă o meschină exclusivitate unui adevăr al competiţiei. Nimic din spiritul agonistic al Eladei, unde un câştigător însemna cu adevărat ceva.

Şi totuşi generaţia aceasta trebuie să însemne mai mult decât o hulpavă lustruire de sine. Succesul ei, dacă va exista, va fi doar în relaţie şi comunicare. În trafic de informaţie, în colaborări (de la poeme la patru mâini la manifeste şi proiecte comune), all for a greater good. Altfel individul este vulnerabil şi perisabil - uşor de nimicit. Orice dictat politic se va folosi de ancestralul divide et impera, pentru a sugruma prieteşugurile, pentru a infecta relaţiile.

Fie ea şi în exces (cu toate redundanţele ca efect secundar), comunicarea va antrena cunoaşterea de sine a unei generaţii, care înseamnă mai mult decât nişte nume înşirate, disparate, contradictorii - înseamnă un stil şi o nouă mentalitate. Din fiecare carte (scrisă după 2000) pe care o citesc se reţine acest switch, această Kehre: schimbarea discursului şi a retoricii. Mult mai multă libertate şi mai multe aşteptări, mai multe promisiuni. De exemplu cartea lui Schiop de la Polirom: nişte freaks hiperintelectuali sunt reprezentaţi. Grunge-ul care a pătruns adânc după '90 are în sfârşit o voce în literatura română. Sau primul roman al lui Vakulovski: căminul XVI din Haşdeu şi Music Pub-ul, cu tot haosul şi dezordinea lor fac parte deja din istorie. Sau cartea Ioanei Baetica: antiromânismul nostru subliminal (ce simţim dar nu spunem sau nu ştim spune) este din nou tematizat. Sau "Păpuşarul" lui Komartin: expresionismul şi existenţialismul profund subiectiv pregătesc un hipersalt în psyche-le românesc decupat de după Revoluţie - în interioritatea noastră subconştientă săgetată de cioburi.

Promisiunea ne stă pe vârful limbii, la fel şi speranţele. Dar mai este mult până la realizarea efectivă a libertăţii noastre. Parcă uneori suntem cu mult în urma noastră sau alteori umbrele ne-o iau în faţă. De cele mai multe ori suntem ca nişte papagali care şi-au prins aripile în colivie. Îşi poartă sufletul la marginea penajului - şi gratiile seamănă a canini hipertrofiaţi desprinşi dintr-o proteză. Poate este acelaşi supraeu malefic care nu ne lasă să spunem/să cunoaştem totul despre noi - pentru că toţi am fost născuţi în sclavie. Sistemul prost rânduit şi această cerinţă interioară (cu care ne-a blagoslovit preabunul sistem) sunt inamicii noştri. Frica de a spune ce trebuie spus, frica de a spune ce vreau să spun, frica de a fi pedepsit. Dar ce recompensă mai aşteptăm, că nu mai suntem pupili?

Apoi, mai sunt centrismele acestea deficitare, grupările literare care se înjură una pe cealaltă, care se bazează pe egoismul de mai sus ridicat la cub: eu sunt mai vrednic ca duşmanii mei, eu şi prietenii mei (adică noi) ştim. Mărturisesc că mă bucur că această revistă sălăşluieşte atât de deschis pe internet - într-un spaţiu anarhic de liber. Nici o grupare (facţiune) literară nu va fi favorizată în detrimentul alteia, pentru simplul motiv pentru că nu datorăm nimănui nimic. Un scop şi mai înalt ne motivează de altfel: un talent trebuie încurajat, de oriunde ar provine el. Singurul criteriu care ar trebui să conteze în orice orânduire trebuie să fie competenţa - valoarea.

Scopul generaţiei noastre trebuie să fie, repet, coparticipativ. Informaţiile trebuie să curgă liber, concursurile trebuie mediatizate, valorile trebuie scoase la iveală. Nu prin egoismul celui care îşi drămuieşte cu grijă avutul, ci prin colaborări, entuziasm şi spontaneitate creativă putem să ne scoatem unul pe altul la iveală. Micile frici şi micile frustrări sunt pentru lesser men, care moştenesc prea mult din tâlhăria unui sistem defunct. Avem mai mult de câştigat din preaplinul nostru decât din defectele care ne surpă conştiinţa, din temerile lipsite de scop. Un botez al focului îi separă pe cei care şi-au ţipat armura de larvă de cei cu sufletul deja mort, care vor doar să mai învârtă ceva. Impresia de haos care slujeşte drept anotimp generaţiei noastre este doar o scenă pe care "măreaţa forţă de vieţii distruge în vreme ce creează". Dacă împrumutăm fardurile sau aparenţa distrugerii, este doar pentru a face ceva demn de relatat din ascensiunea noastră. Heraclitici sau nu, este destulă stăruinţă în asceza noastră. Destulă constanţă în iureşul noastru. Şi, spune-mi, ce poate fi ceremonios într-o ameninţare?

@ Ştefan Bolea