Dacă vrem să vorbim despre o nouă generaţie artistică ce se afirmă începând cu anul 2000 în literatura română, cred că ar trebui să facem remarcile şi delimitările potrivite, în sensul rigorii, şi nu al unei priviri nebuloase care să-i surprindă in corpore pe toţi scriitorii ce s-ar putea circumscrie (conform unor criterii mai mult sau mai puţin clare comentatorilor acestui încă firav fenomen) în limitele sale.

Nu doresc să fac - din nou - comentarii prea largi şi poate puţin întortocheate (după cum mi s-a reproşat) pentru a scoate la iveală - fiindcă aşa aş ţine cu tot dinadinsul - caracteristicile şi tendinţele unei generaţii în curs de afirmare, care încă nu a dat nici o operă majoră, ci doar promite enorm.

În opinia mea, pe axa gravitate-autenticitate-firesc se poate întemeia opinia - verificată în cărţile puse în circulaţie până acum de douămiişti, şi nicidecum altfel - conform căreia avem de-a face cu o nouă generaţie de creaţie, diferită în esenţă de ultimele două generaţii importante atestate în istoria literaturii noastre (generaţia 60 şi generaţia 80, cu prelungirile - clasicizate şi ele - ale acestora, promoţiile 70 şi respectiv 90).

În jurul acestor deziderate, afirmate cu tărie de exponenţii generaţiei 2000, cel puţin în poezie, care în momentul de faţă - deşi o necunoscută publicului mai larg, şi un gen aproape extinct din punctul de vedere al vizibilităţii publice - este zona cea mai vie şi cea mai originală a literaturii actuale, s-ar putea organiza principii şi demersuri poetice foarte diferite (uneori polemice) faţă de ale ultimei generaţii, cea optzecistă. Aceste principii reiterate oferă premisele pentru a putea semnala conturarea unei viziuni asemănătoare - nicidecum comună, ceea ce e un lucru excelent - la ultimii debutanţi, asupra poeziei.

Încă ceva. Să nu confundăm optzecismul cu postmodernismul! Dacă se reţine ceva din cărţile pe cale de clasicizare - deşi cu atâtea defecte teoretice - despre postmodernismul românesc, cred că ideea de bază (şi aici Mircea Cărtărescu ne-a făcut un serviciu major trecându-i la index pe toţi poeţii valoroşi de formaţie neoexpresionistă congeneri lui) este că postmodernismul are reprezentanţii săi, chiar şi în perioadele de maximă opresiune a regimului comunist - în generaţia 60 pe Mircea Ivănescu, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Mircea Horia Simionescu, în generaţia 80 pe Mircea Cărtărescu şi ceilalţi lunedişti, precum şi pe Cimpoeşu, Nedelciu şi Crăciun, în promoţia 90 pe Cristian Popescu şi Daniel Bănulescu şi tot aşa. În acelaşi timp însă, generaţia 60 a dat un mare poet modernist - pe Nichita Stănescu, şi mai mulţi foarte valoroşi neo-expresionişti (Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Angela Marinescu), iar "generaţia lui Mircea Cărtărescu" a dat cel puţin trei poeţi importanţi care nu au decât poate foarte puţin în comun cu postmodernismul - Ion Mureşan, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu. Cam aşa stau lucrurile în această privinţă. Sugerez astfel că şi generaţia 2000 are scriitorii ei de factură postmodernistă, precum şi scriitori cu rădăcini puternice în expresionism, modernism şi avangarde (mai puţin în suprarealism, astăzi dicteul automat fiind un procedeu consumat). Trebuie să se înţeleagă că nimic nu se termină nici cu postmodernismul, nici cu generaţia 80. Aşa cum nu se va termina cu performatismul (despre care se vorbeşte cu insistenţă în mediile artistice occidentale) sau cu generaţia 2000. Am adus în discuţie cel puţin o dată ideea conform căreia ar trebui să vorbim mai puţin de generaţii şi mai mult de şcoli poetice, de filiaţii şi de paternitatea - şi viabilitatea - unor formule poetice. De pildă, Trakl, Celan (cel mai mare poet german din ultima jumătate de secol, de origine bucovineană), Ion Mureşan, Nichita Danilov şi Dan Coman au mult mai multe afinităţi decât are Dan Coman cu Marius Ianuş. Dar amândoi au dovedit că sunt poeţi importanţi ai literaturii care se scrie astăzi. La fel, Teodor Dună, care în volumul său de debut este un emul al lui Ioan Es. Pop, are mai puţine lucruri în comun cu un Dan Sociu (care vine cu arme şi bagaje din Berryman şi Bukowski, poate şi din Muşina), dar asta nu ne împiedică să vorbim despre ei ca despre poeţi ai generaţiei 2000 ce au în comun o concepţie de altă natură asupra incendierii poetice (dacă îmi este permis să spun aşa).

Iar această comunitate douămiistă (dincolo de orice prietenii şi rivalităţi), se organizează, aşa cum am arătat, în jurul gravităţii, a autenticităţii şi a firescului, caracteristici nelipsite la ultimii intraţi în arenă. Pe care îmi permit aici să vi-i aduc (sau readuc) în atenţie prin cărţile lor de până acum: Marius Ianuş - Manifest anarhist şi alte fracturi (2000), Ursul din containăr - un film cu mine (2002), Hârtie igienică, precedat de Primele poezii (2004). Răzvan Ţupa - Fetiş (2001, 2003). Dan Coman - Anul cârtiţei galbene (2003, 2004). Ştefan Manasia - Amazon şi alte poeme (2003). Dan Sociu - Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002), Fratele păduche (2004). Bogdan Perdivară - Kilometri de pivniţă (2004). Adrian Urmanov - Cărnurile cannonice (2001), Poeme utilitare (2003), Schelet (2004).

Zvera Ion - Copilul-cafea (2000, 2003). Ruxandra Novac - Ecograffitti. Poeme pedagogice. Steaguri pe turnuri (2003). Elena Vlădăreanu - Pagini (2002, 2003), Fisuri (2003). Teodor Dună - Trenul de treieşunu februarie (2002). Cosmin Perţa - Zorovavel (2002). Domnica Drumea - Crize (2003). Dumitru Crudu, confirmat deja la sfârşitul anilor 90 ca poet, a virat spectaculos spre teatru, devenind unul din cei mai importanţi dramaturgi români contemporani.

De asemenea, proza ultimilor ani, cu o priză mult mai mare la public, are şansa de a se impune, şi de a impune organizat existenţa unei generaţii literare 2000. S-a văzut în anul 2004 ce poate face o campanie inteligentă, chiar agresivă, pentru promovarea publică a unui întreg contingent de prozatori debutanţi (vorbesc aici de campania Polirom în sprijinul literaturii "tinere"). Au apărut, e drept, şi cărţi mai degrabă neconcludente (Dan Ţăranu, Al patrulea element; Ioana Baetica, Fişă de înregistrare; Dragoş Bucurenci, RealK), dar şi câteva debuturi spectaculoase, intens dezbătute (şi înjurate peste tot de alde Ştefan Agopian) - ceea ce nu înseamnă, însă, că vorbim de nişte romane mari (Ioana Bradea - Băgău (la editura Est); Ionuţ Chiva - 69; Adrian Schiop - Pe bune / pe invers). Au confirmat, de asemenea, cu cărţi foarte bune, Cezar-Paul Bădescu - debut târziu cu Tinereţile lui Daniel Abagiu, T.O. Bobe şi Dan Lungu. Personal, mizez pe un artist polivalent, una din cele mai stranii apariţii din ultimii ani, Mitoş Micleuşanu, prozator, grafician şi compozitor, printre altele fondatorul de acum cunoscutei Planeta Moldova, care a publicat deja un volum de proze scurte, Organismecanisme (2002) şi un roman, Tuba mirum (2003). Este în bună măsură justificat ceea ce scria Elena Vlădăreanu într-un articol din Luceafărul: "Lumea pe care o construim nu mai are foşnetul universului de carton" şi, despre douămiişti, "literatura lor se naşte la limita dintre comercial, existenţial, mediatic".

Eseul are reprezentanţii săi foarte interesanţi, cu alonjă intelectuală şi condei uneori fermecător - Radu Pavel Gheo, Ciprian Şiulea (care a debutat strălucit cu o carte despre care s-a vorbit mult, purtând titlul... maiorescian Retori, simulacre, imposturi), Dorin-Liviu Bâtfoi (autorul unei exemplare biografii a lui Petru Groza), şi "echipa" de acum faimoasă Ioan Stanomir - Paul Cernat - Ion Manolescu - Angelo Mitchievici, care face un proces al comunismului dintr-o perspectivă nouă, mai implicată la modul relaxat şi poate, de aceea, mult mai relevantă (O lume dispărută). Acestora li se adaugă criticii şi istoricii literari: Daniel Cristea-Enache, Mihai Iovănel (care insistă să fie numit jurnalist cultural, şi nu critic sau istoric literar...), Andrei Terian, Marius Chivu, Raluca Dună, Bogdan-Alexandru Stănescu sau Nicoleta Cliveţ - dintre aceştia, doar primul debutând editorial cu o culegere de articole foarte bine primită, Concert de deschidere (2002).

Am motive să cred că acestor 34 de tineri scriitori "douămiişti" (cu vârste cuprinse cam între 23 şi 35 de ani) amintiţi aici - şi ale căror profile nu am, din păcate - dat fiind spaţiul acordat acestui articol - prea mult loc să le conturez mai amănunţit, li s-ar putea adăuga alţi 15, poate mai puţin remarcaţi sau nedebutaţi încă publicistic şi editorial. În artele plastice şi audio-vizuale putem remarca, de asemenea, semne ale înnoirii, apariţia unor artişti noi, tineri, care aduc viziuni moderne, nu de puţine ori polemice la adresa generaţiilor vârstnice (a se vedea, în acest sens, sfada dintre regizorii apăruţi în ultimii ani şi premiaţi prin toată Europa, Mungiu, Cristi Puiu, Thomas Ciulei şi establishment-ul reprezentat de Sergiu Nicolaescu). Tânăra generaţie de oameni politici nu este chiar ceea ce ar fi de dorit, dar reprezintă o alternativă, deocamdată gregară şi interesată, la un sistem politic corupt, controlat încă, pare-se, de cadrele fostei securităţi comuniste.

Dar, întrucât conceptul biologic nu este el singur relevant într-o asemenea discuţie, trebuie arătat că o generaţie mai este şi rezultatul unor fapte istorice, cu mutaţii socio-politice precise. În cazul generaţiei noastre, faptul istoric de seamă, care şi-a pus pecetea pe formarea şi psihologia componenţilor săi, este, fără îndoială, revoluţia din 1989, moment de o însemnătate la fel de mare, cel puţin în plan simbolic, precum momentele 1848, 1877, 1907 sau 1947. Generaţia revoluţiei este o generaţie cu o copilărie şi o adolescenţă brutalizate, subîntinse între ultimii ani - cei mai grei şi mai nenorociţi - ai regimului ceauşist şi anii de tranziţie cenuşie, cu marile speranţe înşelate şi sensurile eroice ale revoluţiei deturnate în confuzia produsă de mineriade şi de acapararea puterii de foştii nomenclaturişti din linia a doua. E vorba, o ştim cu toţii, de o generaţie mai degrabă posomorâtă, revanşardă, gravă, deprinsă cu asprimea vremii, pe jumătate mutilată, risipită în zbateri inutile, căutând, poate tocmai de aceea, lumina, redescoperirea plenitudinii esenţiale a lumii.

"...cărţile deschid traiectorii spre lume dar sfârşesc prin ai întoarce spre ele însele."

Artistul redă societăţii elementele necesare prin care să redevină contemporană cu propria vârstă. Nu, artistul dă viaţă, o lasă să se manifeste. Poetul traduce poezia în cuvinte; este translator între două lumi, aproximează nemărginitul. Reformulează povestea pe limba uneia sau mai multor generaţii. Poezia transforma linia dreapta într-o altă figură geometrică păstrându-i adevărul iniţial. Rostul artei este de a iubi cu toate cuvintele. Suntem coparticipanţi într-o imensitate invizibilă ale cărei repere trebuiesc recuperate conştient. Arta are şi o dimensiune energetică.

Poezia are existenţă de sine stătătoare, a-i da trup, a o face vizibilă, presupune a-i împrumuta din propria substanţă interioară, proces specific creaţiei şi nu doar actului artistic. Artistul se supune conştient unui proces de izolare în propria operă. Creaţia mai poate fi denumită ca procesul conştientizării şi manifestării propriei potenţialităţi.

Litera face vizibil cuvântul dar îl şi opreşte la o singură manifestare. Când sunt nelocuite cuvintele vorbesc doar cu jumătate de sens. Cuvintele cu geneza în raţiune au jumătate vertebrele în afara fiinţei. Exteriorul doar oferă cadrul trezirii şi spune 'bună dimineaţa' cuvintelor ajunse la marginea patului, alegerea orei le aparţine întotdeauna. În funcţie de beneficul ei, orice nouă informaţie suprapusă cantităţii are capacitatea de a schimba valoarea greutăţii. Accesul limbajului la fericire este dat de măsura cu care exprimă eul emoţiei.. Toate cărţile care au fost, sunt şi vor fi scrise le poţi citi în propria inimă, Eminescu a avut acces la opera lui Tagore, Borges... Asceţii cuvintelor îmbălsămează fiecare nou cuvânt apărut şi îi cântă prohodul învierii, astfel se întâlneşte prezentul clipei.

Rezistenţa în timp a operei de artă este dată de numărul îngerilor pitiţi printre rânduri, de capacitatea creatorilor de a împrumuta din realitatea zilelor întâi. Artistul se micşorează pe sine pentru a lăsa să se manifeste în destinul său o bucată din sufletul universal, oferă operei de artă liber arbitru. Din inima lui obiectele nu ies în pielea goală ci îmbrăcate în splendori.

Accesul la nemurire al unei opere nu este dat de durata fizică ci de capacitatea de a împrumuta subiecţilor din prezentul clipei. Ceasurile locatare în poem au acces la un timp cu valori modificate. Dacă poemul durează un secol dar nu are prezent o singură clipă, autorul a trăit puţin. Valoarea poemului se măsoară prin cât mai puţine minute manifestate. Prima clipă a poemului seamănă cu următoarele pentru că prezentul este unul singur. Spaţialitatea fizică şi creşterea ei lineară a făcut posibilă măsurarea timpului cu ceasul de la mână. Visul îşi poate visa visătorul până se trezeşte. A visa cu visele tale este un mod de a îmbătrâni timpul.

Ataşamentul de formă este involuţie, deoarece opreşte conţinutul în a se exprima şi în alte aspecte şi a confundării exteriorului cu interiorul pe care îl exprimă. Prin ataşament se pierde din vedere restul. Forma este doar indicatorul cel mai accesibil simţurilor noastre, a ceva mult mai sensibil. Esenţa îşi poate modifica uniforma după capacitatea individului în a o înţelege. Iubim cu o dragoste ce nu ne aparţine. A cunoaşte este similar cu a te cunoaşte, cunoaştem doar ceea ce iubim, restul sunt presupuneri. Sentimentul vorbeşte pe limba tuturor.

Fiecare individ devine artistul propriei recreeri când devine fiul duhovnicesc al clipei (pentru majoritatea inefabilă pentru el la fel de concretă ca suprafaţa mesei). Creem în măsura în care ne recreem. La nivelul clipei se conservă propria devenire. Nu renunţă la istorie ci doar la imaginaţia istoricilor. Începuturile sunt percepute ca puncte din memoria veşniciei, veşnicie de care ne separă nu spaţialitatea ci importanţa pe care i-o acordăm s-au nu. Toţi indivizii sunt creatori ce nu răspund la această titulatură. Trecerea peste marginea literei este un act curajos în care te poţi întâlni altfel decât te recunoşti în oglindă, presupune şi renunţarea la multă din istoria de scurtă durată a lumii. Limitele sunt programe mentale hiperbolizate.

Subordonarea faţă de margine reprezintă o neputinţă de a transforma obiectul în altă stare de agregare. Mâinile care creează sunt întinse către alte mâini, chiar şi către acelea care sunt prizoniere în nefapte. Când dimineaţa artistul îşi pune sufletul la vânzare pe tarabă nu-şi propune să câştige materie, ci să aibă cui să vândă. Dăruind îşi merită titulatura de creator. Dăruind schimbă valoarea verbului "a avea" în "a fi". Prin uşa folosită în a dărui primim, darul făcut de noi este cheia care deschide uşa din cealaltă parte. Obiectele ne aparţin abia când le dăruim, a dărui este u proces amplu de schimbare a stării de agregare spre foarte sensibil. Doar acest "foarte sensibil" se poate adăuga propriului trup de cuvinte. Necesitatea de a controla limitează posibilităţile prin care primeşti. Cuvintele mă eliberează de anatomie.

În construcţia obiectului de artă se urmăreşte umplerea cu substanţă palpabilă a arhitecturii energetice preexistente. Astfel, are loc caligrafierea nevăzutului şi nevăzutul devine văzut.Prin conştientizarea participării în postura de cocreator pe dimensiunile nevăzutului, putem dirija conştiinţa spre cuvinte scrise interior şi reactualizându-le, să le lăsăm a se manifesta - astfel se ia în posesie viitorul. Construcţiile fizice urmăresc o arhitectură energetică. Infinitul se găseşte tradus la nivel individual.

Spaţiul creaţiei este unul atemporal în care artistul îşi plagiază potenţialitatea, manifestă la nivelul clipei acele din splendorile lumii care nu pot avea umbră pentru simplu fapt că soarele le luminează din interior. Obiectul creaţiei este doar o urmare a acestui fapt, autorul prelungeşte lipsa timpului peste existenţele exterioare, le dă statutul de coparticipante la rai, le reînnoieşte memoria. Urmele lăsate de Dumnezeu pe nisipul clepsidrei continuă să-şi păstreze autenticitatea indiferent de cine construieşte castele de nisip. Apele primordiale restaurează echilibru între flux şi reflux. Revelaţia este egală cu a privi din centrul unui simbol în toate direcţiile. Simbolul poate deveni chilie cu toate zidurile de sticlă. Pentru a nu locui în afară îngerii poartă raiul după ei, îl îmbracă peste veşminte. Citită interior informaţia devine organul de văz al muzei, prin informaţia actualizată se revelează nivelul vibratoriu exterior trezit înăuntru. Textul conduce în acea parte din spaţiul iniţial al cititorului unde există informaţii similare. Consumatorul operei de artă reface drumul artistului către chipul primordial care este comun tuturor indivizilor, împreună cu el cade şi se ridică împreună.

Creaţia conduce conştiinţa către vârsta zero a timpului, este o modalitate prin care laşi clipa să fie. Când percepţia ta este umplută de clipa prezentă asişti la coborârea de pe cruce a cuvintelor. Să ne visăm vii.

Diferenţa dintre naştere şi moarte constă în direcţia din care privim identificarea cu punctul, acces la deces au doar nenăscuţii. A te naşte înseamnă prin naştere a uita să mori , a sili moartea să nu se mai nască. Dincolo de mine sunt tot eu nepunând întrebări.

Actul imaginativ este luarea în posesie a unuia din viitorurile posibile. Visele sunt contururi demarcate eteric care trebuie umplute cu energie pentru a se materializa, astfel visul devine tangibil. Când secundele sunt depăşite de percepţie are loc depăşirea actualului şi umplerea destinului cu o substanţă superioară.

"...orice mare artist reface lumea, căci el încearcă s-o vadă ca şi cum Timpul şi Istoria n-ar exista." Suntem trecut prezent şi viitor condensat într-o singură clipă. Nu avem loc în afara propriului destin. În fiecare clipă prezentă se găseşte memorată întreaga istorie trecută şi viitoare. Măsurând cuvintele cu rigla gradată nu le putem înţelege misiunile. Raţiunea îşi maschează neputinţele prin inventarea unor noi unităţi de măsură. Atinse de libertate cuvintele nu mai sunt purtătoare de masă îşi pot face misiunea până întâlnesc fericirea, din acest punct se subordonează unei alte schimbări la faţă. Copilăria are capacitatea de a reeduca zmeii legaţi de trupurile cuvintelor. Clipa când scriu este expansiune in toate direcţiile, este prelungirea prezentului care vrea sa ne câştige eul rămas prizonier timpurilor trecute si viitoare, astfel încât destinaţia şi originea să se întâlnească şi să-şi recunoască unicitatea.

Fericirea este capacitatea individului de a umple 100% cu trăire spaţiul propriului destin. Trecutul devine prin programele mentale încă active. Rememorările trecutului se opun timpului real: aici şi acum. Memoria clipei nu este la timpul trecut. Se poate vorbi la timpul trecut de lucrurile care nu au fost destul pentru a fi. Izolat în clipă individul se foloseşte de braţele şi picioarele acestuia pentru a se găsi. Şansa noastră de a ne afla se găseşte în contactul cu sacru. Veşnicia este constituită dintr-o singură şi imensă clipă, clipele nu se succed doar noi revenind în pântecul aceleaşi clipe ne raportăm la ea ca fiind alta. Revenirea în a aceeaşi singură şi prezentă clipă dă percepţia pluralului acestuia. Oglinda redă doar timpul trecut. Am spionat duhurile, educând oglinzile.

Societatea stimulează eficacitatea la nivelul gestului reflex, versurile au proprietatea de a desfiinţa acest automatism mental. Interiorizate la nivel individual construcţiile societăţii capătă funcţii arhetipale.

Până şi universul are o cauză pentru care există. A respecta universul înseamnă a-l lăsa să fie. Fiecare am primit cu acte de proprietate în regulă unul din visele universului. Universul se citeşte cu raţiunea trimisă la colţ ... pentru nici o vină. Ne raportăm la continua devenire care este întregul, întregul a împrumutat individualului forţele lui de atracţie. Purtând adidaşi şi jeanşi, universul îşi face loc în mulţimea de pe stradă pentru a fi vizibil istoriei, insul este cosmos redus la scară. Ţinându-ne de mână universul ne conduce în situaţiile în care ne întâlnim face to face cu noi înşine Creaţia universului repetată la nivel individual prin propriile naşteri începe a fi memorată. Fiecare generaţie reconstruieşte templul Delphi, pentru a putea citi fraza de pe frontispiciu:, 'cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte universul zeilor cu tot ce se află înăuntru...'; înăuntrul fiinţei fiind, te poţi întâlni cu ritmurile cosmice. Potenţialitatea fiinţe umane se află încarcerată deoarece se acceptă valori desacralizate. Individualizăm generalul conform propriilor potenţe.

Ne naştem cu o zestre ancestrală, care poate deveni activă sau se poate devaloriza prin conţinuturile pe care le acumulăm, nu în sensul de anihilare ci de aşezare mai aproape de conştiinţă a unor informaţii cu porţile închise. Informaţiile acumulate trebuie să aibă calitatea de a înlesni accesul la primele zile ale lumii. Dimineaţa zilei a şasea doreşte să fie prezentă în începutul fiecărei fapte. Prima zi de odihnă a lui Dumnezeu a fost şi prima noastră zi de lucru trecută în cartea de muncă. În fiecare zi răsare un alt soare pe o altă planetă Pământ.

În actul creaţiei se găsesc două tendinţe complementare, de transformare a cea ce este din jur în ceea ce sunt (pe orizontală), şi de a transforma (evolua) ceea ce sunt în cea ce încă nu sunt (pe verticală). În lipsa caracteristicilor dezvoltate de factorul credinţă individul se aşează în faţa mitului cu o structură raţională a cărei percepţie nu poate depăşi sonoritatea cuvântului.

Imaginile sunt forţe care urlă pentru că vor să devină active. Imaginea inconştientului conţine tot ce nu a putut fi decodificat, încrederea în memoria clipei a inventat uitarea. Lumina zilei are cea mai exactă memorie. Conştientizarea este parcurgerea în sens invers a codificării. A traduce inconştientul înseamnă al avea la îndemână ca sens aplicabil şi activ înaintea oricărui acţiuni. Inconştientul se foloseşte de elementele înţelese raţional pentru a povesti istoria nescrisă a lumii. Acceptând destăinuirile inconştientului conştiinţa lasă universul să-şi mărească spaţialitatea.

Algoritmii conţinuţi de operă trebuie să aibă caracteristica de (re)orientare benefică în cadrul experienţei de materializare a propriului vis, prin implementare în structurile psihice litera devine vie, activă. Conştientizând activitatea lumii din spatele ochilor are loc depăşirea momentului istoric şi renunţarea la ceasul de la mână.

Prin oameni sacrul are cu două picioare mai mult, cu două mâini mai mult, cu două emisfere cerebrale mai mult... Se poate ţine legătura cu sacru: când te speli, când te uiţi în ochii ei, când meditezi, când dai sfaturi, când faci dragoste, când te crezi o pasăre, când învăţăm copiii să fie o rugăciune... Factorul credinţă face posibilă legătura individului cu celelalte elemente ale metaforei, astfel realitatea îşi poate urma plasticitatea. Realitatea poate fi atinsă cu degetul. Suntem o sumă de cuvinte între care ar trebui să existe relaţii bazate pe algoritmi corect formaţi. Conştientizarea realităţilor existente în afara propriei raţiuni aproprie poemul de timpul real. Funcţia de creaţie este multiplicarea eului.

Poezia trebuie ajutată să nu se supună conceptelor de globalizare, pentru că astfel din pântecele ei ar ieşi produse în serie în dauna unicatelor. Sufletul literei nu poete fi cuprins pe de-a întregul de trupul acesteia, de aici şi necesitatea artiştilor în societate.

Trecând în decapotabile prin intersecţii se pierde experienţa în care conţinuturile inconştiente să iasă din matrice şi să curgă peste marginea exterioară a paharului. Nimicul dematerializează toate hainele cu care este îmbrăcat.

Îmi veţi spune că-l pierdem pe Eminescu. Dar câţi dintre noi mai sunt în stare să-i recite o poezie întreagă? şi cui îi mai pasă de el în vremurile tulburi de acum când burta şi buzunarul ucid poezia? Sau mi-l puteţi da drept exemplu pe Caragiale, care ne-ar dispărea din peisaj. Dar nu de el încercăm să scăpăm? Ne-a urmărit destul, a ştiut totul despre noi cu un veac înainte, dar a venit vremea să ne scuturăm din capul lui şi să fim cum am vrea noi să fim. Iar ca să fim cum ne-am vrea trebuie să nu mai fim cum ne ştia el. Aşadar putem concluziona că ne-am pierde literatura, însă am putea lua cu noi într-o formă relativ apropiată capodoperele. Un avantaj ar fi că am scăpa de balast, cine s-ar obosi să traducă morţi uitabili? Ne-am pomeni cu un moment zero de la care ne-am putea clădi altă literatură, ancorată în cea mondială, mai lesne de vândut, mai degrabă integrabilă şi oferibilă, mult mai accesibilă decât acum şi altora. Informaţiile despre noi ar fi disponibile în forma originală, nu ca acum când doar o parte dintre ele apucă să ajungă la alţii, restul rămânând pentru consumul nostru intern. Ne-am descurca oriunde pe glob, n-am mai fi nevoiţi să gimnasticăm sau să ne ocupăm capetele cu cuvinte inutile în limbi ce nu domină planeta. Nu am mai avea nevoie de subtitrări decât la telenovele. Dar acolo bine fac că există, altfel ce-ar mai citi gospodinele noastre? Doar etichetele?

Muzica şi cinematografia de pe la noi ar avea şi ele mai multe şanse pe-afară. Artiştii noştri n-ar mai avea scuzele de acum pentru nebăgarea în seamă de care se bucură pe plan mondial. Iar acasă ar avea de înfruntat o concurenţă mult mai dură din partea străinilor, care s-ar putea concluziona cam în două feluri: creşterea sau dispariţia. Iar unora dintr-ai noştri le-ar prinde bine să dispară de pe scenă.

Ne-am pierde şi înjurăturile. Consecinţele ar putea fi devastatoare, aşa că pentru ele mă gândesc la o concesie, sper că Academia nu se va dovedi obtuză. Dar am scăpa de unele dintre cele care le generează, diacriticele. O lume fără grija "ă"-urilor, a "ş" şi "ţ"-urilor, ca să nu mai vorbesc de jocul de-a dreptul barbar în cazul unora cu "î" şi "â". Ne-am elibera de tirania lor şi eu aş reuşi să-mi scriu mult mai repede textele. Cum să nu susţin o asemenea idee? V-aţi auzit vreodată numele stâlcit de vreun străin din cauza acestor minunăţii de litere care ne apartin doar nouă? Nu se va mai întâmpla! Gândiţi-vă şi la regionalisme. Ar mai fi cineva interesat de existenţa lor? E cineva de cele latineşti? Soarta crudă a acestora le va lovi şi pe ale noastre. Mare pierdere? Eu zic că nu!

Nu ar mai fi nevoie să ne periem minţile pentru a găsi echivalente pentru cuvintele de care tocmai descoperim că avem nevoie. Scriem site şi citim sait, scriem e-mail şi citim imeil, scriem supermarket deşi sună la fel ca supermarchet, iar BBC-ului îi spunem bibisi, chiar dacă la noi s-ar pronunţa altfel. Iar cu globalizarea şi integrarea europeană vor veni şi altele, valuri de cuvinte aşteptând să fie românizate, căutându-şi echivalente-n graiul nostru şi chiar lăsându-se schimonisite precum săracul week-end devenit vikend, uikend sau chiar vikind.

Soluţia pe care o propun şi o susţin ne este la îndemână şi beneficiile ei în timp sunt incalculabile, chiar dacă implementarea ei ar dura vreo două decenii şi ne-ar împinge şi spre alte sacrificii decât cele menţionate. Ce-ar fi să se declare engleza limbă oficială în România? Cei care vin din urmă ar putea fi obligaţi s-o înveţe la şcoală, majoritatea tinerilor o vorbesc, sau măcar înţeleg, iar vreo zece ani le-ar ajunge şi celorlalţi, care n-or să moară între timp, s-o aprofundeze. S-ar începe treptat cu traducerea-n noua limbă oficială a documentelor şi cărţilor importante, mass-media şi-ar introduce ediţii bilingve, administraţia la fel. Tot am trăit bucuria încorporării limbilor conlocuitorilor prin diverse locuri oficiale, deja avem experienţă în domeniu. Iar peste vreo 8 ani ar trebui ca toate documentele şi comunicatele oficiale să fie doar în engleză, la fel ca şi etichetele produselor sau jurnalele de ştiri. Ce-ar mai urma nu vă mai povestesc, deocamdată mă gândesc dacă nu trebuia să-mi scriu articolul direct în engleză.

@ iQ666

1/Intoxicarea

Intoxicarea cu alcool - mirifică misiune a neadaptatului posesor de ficaţi. Atunci când nu lucrez beau şi beau infernal de mult. Licorile se amestecă între ele iar organismul se transformă într-un grohăitor aparat de distilare. Urina capătă mirosuri şi consistenţe de lichior de portocale. Gândurile sunt fracturate iar starea devine mizantropică. Momentele sunt propice mai ales urii faţă de idealişti. Când beau aşa nimic nu-mi pare mai neplăcut decât seninul posesor de raţiune. Sunt unii care vor să zică şi te sufocă cu gândurile lor. Mă deranjează dorinţa lor de a face lucruri, de a se repoziţiona social, de a se înmulţi, de a fi OK din toate punctele de vedere. Zâmbete binevoitoare, mirosuri plăcute, seninătate afişată, mă trezesc zbătându-mă într-un demonic coşmar. Ca într-un labirint al oglinzilor ce mă deformează în fiinţele astea. Sunt foarte beat şi ajung târziu. Femeia suportă cu stoicism un om beat şi vrea cu imbecilitate să-ţi verifice virilitatea într-un acces paranoic de gelozie. Se va fute cu tine iar tu vei fi incapabil să-ţi dai drumul. Îţi va fi greaţă şi te vei gândi că femeia frumoasă de pe tine nu-i decât o măcăitoare inutilă, goală şi lipsită de orice farmec. Orgasmul ei te va arunca în cea mai sumbră stare. Măruntaiele ei te vor cuprinde spasmodic într-o îmbrăţişare de moluscă iar tu vei simţi că alcoolul ţi-a pătruns acum undeva sub creier, arzându-te între ochi, unde nasul se termină. Apoi ea te va îmbrăţişa mult prea caldă şi-i vei simţi ca un şmirghel pubisul undeva pe coapsa ta. Vei adormi dorindu-ţi să mori.

2/Mecanisme

Aţi observat că ori de câte ori te îmbeţi zdravăn cu câţiva bărbaţi vei ajunge să te cerţi cu ei ? Uneori lucrurile se vor termina afară. Dacă te îmbeţi însă zdravăn cu câteva femei vei încerca să te cuplezi cu toate deodată sau separat, vei insista până când măcar una îţi va ceda.

Am un prieten pe care l-am surprins privindu-mi penisul pe când eram la pişoar. Conflictul oedipian. Omul care îţi va cere să-i satisfaci nevasta pentru că el consideră că este mult prea puţin dotat pentru povestea asta. Jalnic. Măcar homosexualii îşi scot ceva pentru ei din toată şmecheria.

Am aflat că proiectul meu cu fabrica a fost aprobat. Într-o lună două sunt patron. Voi exersa economia de piaţă. Scârbos sentiment. E ca şi cum Fecioara ar rămâne gravidă. E contradicţie în termeni. E non-sens. Oricum nu voi putea bea atât cât voi câştiga.

Cineva spunea că atunci când afirmi că scrii din plictiseală automat produsul tău va fi unul prost. Mi-l şi închipui pe acesta cu seriozitatea propovăduită, încercând stângace să-şi satisfacă nevasta. Sunt lucruri care nu trebuie făcute cu seriozitate şi interes. Te vei bloca, îţi vei da drumul prea repede, vei fi un biet adolescent. Multe fete de liceu se vor scriitoare şi fac din chestia asta o misiune de viaţă. Scriu şi iar scriu. Serios, studiat, fără nici un dumnezeu.

Mi-am cumpărat ieri un mobil nou. Am uitat asta şi dimineaţa m-am trezit panicat de soneria lui. Prin compensaţie mi-a folosit aseară, când o chelneriţă l-a privit admirativ. Oare s-ar fi culcat cu mine ?

Am visat o puştoaică ce dorea să facă filme pornografice. Era urâţică, dinţi de ăia mari, ieşiţi în faţă la modul cabalin. Dar era foarte entuziasmată. Am mângâiat-o pe cap părinteşte şi i-am spus că-s mândru de ea. Prin gestul destăinuirii ea a reuşit să salveze de minciună tot regnul feminin.

Ea s-a îmbolnăvit de hepatită. Deh, fiinţă modernă, stresată, înfometată. Eu nu.

Ajunge.

De când am lansat EgoPHobia ne-au sosit peste o sută cincizeci de mesaje la redacţie, conţinând trimiteri de texte, critici, laude, propuneri, salutări, ... Unele dintre ele ne-au amuzat sau intrigat, iar când s-au adunat mai multe ne-a venit ideea să nu le răspundem doar personal celor care ne-au scris, ci şi în revistă, fie şi pentru că-n marea lor majoritate textele sau propunerile lor n-au fost luate în calcul la stabilirea sumarului sau viitorului EgoPHobia. Tot aici răspundem şi unor întrebări şi probleme care s-au regăsit în mai multe mesaje. Vom menţiona doar iniţialele numelor corespondenţilor noştri citaţi aici. Am păstrat ortografia originală a celor care ne-au scris, singurele intervenţii ale noastre în textele mesajelor lor constând în selectarea unor pasaje relevante, introducerea diacriticelor şi în tehnoredactare.

E.C.: ... Vă mai trimit un text... este posibil să existe unele greşeli gramaticale, îmi cer scuze şi pentru lipsa diacriticelor, nu stăpânesc decât foarte puţin calculatorul... Sugestii: am înţeles că revista apare o dată la 2 luni. Consider că cei interesaţi de ea (cititorii şi nu numai) se vor plictisi în decursul celor 2 luni de aşteptare şi vor cauta o altă revistă pe care o poate citi dacă nu săptămânal cel puţin de 2 ori pe lună. Ar mai fi interesant ca în paginile revistei să existe concursuri de poezie, proză, caricatură, epigrame iar dacă este posibil chiar şi integrame / anagrame. Câştigătorii ar putea primi o coroniţă virtuală şi supranumele de POETUL LUNII asta în cazul în care ve-ţi decide k revista să apară lunar. Dacă este posibil k revista să apară săptămânal sau la 2 săptămâni concursul se poate lungi şi atunci va fi desemnat POETUL TRIMESTRULUI 3 pe 2004... Părerea mea este k această publicaţie poate fi şi educativă şi de divertisment. Desigur, asta implică muncă dar în aceeaşi măsura şi plăcere.
.................
Era de aşteptat, am trimis respectivele texte la editura dumneavoastră convinsă că nu vor fi publicate. Se pare că nu m-am înşelat. Nu aş fi trimis materiale spre publicare dacă nu mi-ar fi atras atenţia anumite nume dintre autori.
.................
Domnilor, nu intentionez a intra în polemici pe marginea acestui subiect, dar am să explic în câteva cuvinte; numele autorului care mi-a atras atenţia este ***... este membru activ al siteului *** k şi subsemnata. Faptul că textele d-lui *** au apărut în primul număr al revistei, m-au determinat să trimit texte spre publicare, deşi ştiam k acestea vor fi refuzate. Am sperat să mă înşel, dar nu a fost să fie. Subsemnata şi d-nul *** , purtăm de ceva timp discuţii în contradictoriu, motiv pentru care am ştiut că textele îmi vor fi refuzate. Întrebarea dumneavoastră legată de încrederea pe care o am faţaăde propriile-mi texte, îmi pare absurdă. şi asta pentru că nu sunt genul care să public un text pe care să nu-l pot motiva. PS. vă rog să nu încercaţi o discuţie în contradictoriu pe această temă. În caz contrar cu tot respectul, voi fi nevoită să întrerup comunicarea.

>>> EgoPHobia are câteva planuri de viitor, dar nu în direcţiile pe care ni le-aţi sugerat. Considerăm că periodicitatea apariţiei este optimă pentru intenţiile noastre. Cine se plictiseşte poate să-ncerce să-şi omoare timpul citind, de exemplu. Iar peste două luni revine şi pe la noi. În rest nu comentăm, doar vă reasigurăm că respectabilul domn n-a avut nimic de-a face cu respingerea textelor dumneavoastră.

B.A.: Vă salut, vă doresc o existenţă ca a nimănui altcuiva, şi o glorie literară pe măsura energiilor infuzate - într-o manieră sensibil diferită de a tuturor celorlalte producţii româneşti de gen (cu scuza de îngăduinţă prin care ele pot fi apropiate, fie măcar şi ideatic de producţia dumneavoastră). Deci, în attachments mi-am permis să vă trimit şi unul dintre produsele stărilor mele conflictuale. Sper... nu să vă placă, ci măcar să mai corespondaţi cu mine după lecturarea ei!

>>> Vă mulţumim pentru urări. Chiar dacă textul pe care ni l-aţi trimis n-a intrat în revistă, putem coresponda în continuare dacă doriţi.

I.S.: Singura observaţie pe care aş face-o este: cum distribuiţi revista? Mie ideea LiterNetului cu expedierea în cutiuţa poştală electronică mi se pare foarte bună, cred că mai întii trebuie să faci cititorilor un cadou, să-i tentezi astfel, ca mai apoi să încerci să-i faci... "dependenţi".

>>> De exemplu versiunea .pdf a #2 al EgoPHobia are 711KB, iar cea .html peste 1MB. Doritorii ne pot contacta pe adresa redacţiei.

Baronul: Care dintre voi îi adept misa?

>>> Pentru că budiştii din redacţie refuză să coopereze nu vă putem răspunde precis la întrebare, aşa că preferăm să ne abţinem.

A.D.: Un sfat - nu vă schimbaţi în fiecare număr designul (care e bun), lasaţi publicul fidel să se obişnuiască cu "produsul", să se relaxeze cu ceva cu care s-a obişnuit după o zi obositoare. Când zici Dilema ai o imagine în minte, când zici Idei În Dialog iar. La fel se poate întâmpla şi cu Egophobia (nu am văzut celelalte numere dar am citit undeva că vă schimbaţi designul cu fiecare apariţie).

>>> Răspunsul celui responsabil cu acest lucru nu poate fi reprodus aici [chiar dacă nu suntem adepţii cenzurii preferăm să nu încurajăm excesele]. Am extras totuşi ideea schimbării ca factor de progres şi ar mai fi ceva legat de funcţionalitatea Einstein... Când zici EgoPHobia te gândeşti la evoluţie şi surpriză, când stă să apară noul număr aştepţi curios noul format. Avem pe site şi secţiunea "Arhivă" şi chiar funcţionează. Unde ai citit despre noi?

A.D.H.: Ce pot să-ţi zic e un mare mulţumesc. Nu mă aşteptam să-mi răspunzi la mail. Ştiu că ţi se pare ciudat, dar e un timp de-al tău pe care ai decis să-l acorzi unui necunoscut şi chestia asta înseamnă ceva pt mine.

>>> Considerăm că e obligatoriu să răspundem tuturor mesajelor care ne sosesc la redacţie. Şi pe această cale ne cerem scuze pentru unele răspunsuri întârziate, timpul nostru liber şi dedicabil revistei este mult prea des foarte limitat.

V.G.: Recent am primit o carte (caiet) de versuri semnate de Ion Exarhu şi m-ar interesa să stiu mai multe despre autor. Cartea se numeşte "Lanul de urzici" (versuri înclinate sexului frumos) şi are o dedicaţie (scrisă probabil la lansare) pt. un anume domn Ştefan Brăiloiu ... semnată Ion Exarhu - Buc. 18/11/1938. V-aş fi recunoscător dacă aţi putea să mă ajutaţi cu ceva informaţii privind acest autor.

>>> Din păcate nu putem, dar acum mesajul dumneavoastră va ajunge la cititorii noştri. Mesajele referitoare la I.E. care vor sosi la redacţie vă vor fi transmise imediat.

M.M.: Astea-s 2 poezii mai vechi - de vreo 6 ani şi cred că acum, dacă le-aş analiza, le-aş vedea cam expirate şi cel putin naive. Doar că sunt chiar primele mele poezii şi aş dori să ştiu dacă - chiar şi asociate cu o viziune adolescentină şi anacronică - au ceva valoare artistică. Acum, în timpul liber scriu destul de diferit. Era însă o dorinţă de-a mea să ştiu dacă acelea au fost cât de cât nimerite.

>>> Pentru a nu vă descuraja nu vom reproduce aici nici verdictele redactorilor desemnaţi să vă evalueze trimiterile, nici din comentariile însoţitoare.

F.C.: AM CITIT SITE(UL) cu poeme, al revistei dumneavoastră. Eu am două volume de versuri.... Vă trimit ceva din creaţiile mele şi aş dori să vă cunosc impresiile.
.................
NU este nici o supărare, ma publică revista POEZIA din IAşI vedeţi exemplu cea care e pe internet din toamna 93 are numele meu şi poezii ale mele, revista Agonia m-a acceptat.
.................
Nu este nici o supărare, mă publică alte reviste, frecvent revista POEZIA din IAŞI, VEDEŢI şi iarna 2003, acel număr din poezia expus pe internet, am fost acceptată de Agonia, şi la un concurs pe: www.poetry.com, am fost selectată pentru finală. Mai am câştigat prin primăvară un concurs pe site(ul) www.poetry.com. Am fost propusă de un critic din CLUJ şi acceptată de Americani pentru Who's Who şi Femei celebre.
.................
NU E VORBA de nume, nu aşteptam ca numele să vă spună ceva, gusturile diferă, nu mă supăr, poeziile care le-aţi primit, fac parte din a doua mea carte, critici literari au văzut opera mea şi au fost de acord să fie tipărite, domnul ALEXANDRU *** din CLUJ, este unul din ei, aşa că nu mă supăr dacă alţii mă refuză, şi sunt 1000% sigură că fug şi de cei care sunt din VALEA JIULUI, care a făcut ţara de râs cu mineriadele, eu însă nu-mi fac griji, nu am treabă cu asta, nu renunţ, şi mai puteţi vedea www.scrie.com, prime poezii de la mine, şi www.observatorul.com, în pagina Lumea în care trăim. Dacă eu sunt mai romantică nu mă deranjează că alţii fug de aşa ceva, sunt alţii care apreciază. Gusturi şi gusturi... Nu ma-ţi dezarmat cu refuzul dumneavoastră. Voi citi revista, citesc orice e în domeniul ăsta pe internet. şi vă mai spun că nu mă dau batută, voi fi publicată în DICŢIONARUL SCRIITORILOR CONTEMPORANI HUNEDORENI, care va apărea în 2005, propusă de mai marii scriitori din DEVA. Am să vă trimit cartea când apare, şi în Ianuarie vă voi spune care este premiul meu, sunt laureată a CONCURSULUI NAŢIONAL DE POEZIE GEORGE COŞBUC DIN BISTRIŢA, între 3 şi 13 Ianuarie 2005 trebuie să merg acolo, în juriu au fost scriitori din UNIUNEA SCRIITORILOR, din Bucureşti.
.................
Pe internet sunt foarte foarte multe oferte, unele din ele sunt dezgustătoare, domeniul literar e o raritate şi asta înseamnă ca egophobia e CEVA CE APARŢINE ACESTUI DOMENIU rar. Orice revistă din domeniul literar e o bucurie. Ar trebui ca mai multe site(uri) să dea importanţă poeziei, literaturii, dar nu sunt de acord cu cele vulgare şi în care subiectul principal e sexul, asemenea lucrări nu le apreciez, oricât ar fi autorul de celebru.

>>> Noi solicităm celor care ne trimit texte să le ataşeze şi date personale (CV, palmares literar) doar informativ, să ştim cu cine avem de-a face, oricum redactorii noştri judecă doar materialele pe care ni le propuneţi neştiind cui apartin. Ne bucurăm că sunteţi apreciată şi publicată, dar nu înţelegem de ce ne trimiteţi aceste date abia după ce v-am refuzat textele. Decizia noastră e definitivă, indiferent de numele autorului textele contează. Că sunteţi din Valea Jiului am aflat doar după ce v-am comunicat decizia noastră. Cât despre ultimul mesaj, o întrebare logică ar fi dacă ne-aţi citit revista doar pe sărite.

A.L.: Mi-ar plăcea şi mie să-mi public poeziile într-o revistă, fie ea chiar şi online... vreau ca versurile mele să fie citite de cât mai multă lume, să fie criticate, pt. a avea valoare literară! sper să mă puteţi ajuta... am să vă dau aici o ultimă poezie de-a mea....totul e despre iubire:
.................
Poate nu e poezie... dar e din suflet... Acum vă trimit ultima mea creaţie... Poate va fi pe placul vostru, nu pt. publicaţie. Mersi oricum pt. că a-ţi citit-o!!!

>>> Deci aşa dobândesc textele valoare literară... V-am transmis părerile redactorilor noştri printr-un mesaj privat.

@ Sorin-Mihai Grad