Ioana Baetica s-a născut în 1980 la Turnu Măgurele, este licenţiată în filologie iar în 2004 a finalizat un masterat în Antropologie Culturală şi Dezvoltare Comunitară la Facultatea de Ştiinţe Politice.

În prezent este bursieră ERS la Exeter University, Department of Philosophy and Social Studies şi îşi pregăteşte doctoratul la aceeaşi Universitate (cu lucrarea Cultura Tranziţiei în România).
A participat ca moderator sau colaborator la cenacluri literare (Euridice, Litere), emisiuni de televiziune (National Geographic, TVR Cultural) şi târgul de carte Bookarest. A realizat studii de teren, a publicat recenzii de carte în "România literară" şi articole în "Academia Caţavencu", "Ziua Literară", revista "Fracturi", revista "Vatra".
În 2004 obţine Premiul al II - lea la Concursul de Poezie Prometheus, Sf. Gheorghe; în mai acelaşi an, i se publică volumul " Fişă de înregistrare" la editura Polirom. De asemeni se numără printre finaliştii pentru Marele Premiu Prometheus Opera Prima.

"Mie mi-ar fi plăcut să fiu singurul bărbat pe lângă şase prozatoare"

1. Ioana Baetica, anul care a trecut ţi-a fost generos.Ai debutat cu volumul "Fişă de înregistrare" la editura Polirom, ai obţinut premii atât pentru poezie cât si pentru proză.Cum percepi aceste confirmări?

Ioana Baetica: La început m-au luat pe nepregătite, apoi m-am bucurat, iar acum mi-au dat de gandit. Şi mă gândesc la un nou tip de 'confirmare', dacă ăsta e termenul. Aş vrea să publicăm cărţi fără autor. Adică să apară cartea şi să nu ştie nimeni cine a scris-o, să nu conteze. Mă cam irită că numele meu e asociat cu o anumită carte, cu o anume publicitate, cu nu ştiu ce premii. Aş vrea să fie posibil ca o carte şi autorul ei să fie două entitaţi care să poată trăi separat una de cealaltă şi care să se fi întâlnit prin accident la un moment dat, doar atât. Pe urmă, fiecare cu destinul propriu. Nu prea înţeleg ce înseamnă 'confirmare'.

2. Eşti membră a grupului literar "Fracturi", iar romanul "Pulsul lui Pan" e subintitulat cu intenţie "roman fracturist". Care este sensul acestei sintagme aşa cum l-ai vazut ca autoare?

I.B.: M-am gândit că vieţile noastre nu sunt prea coerente, că destinul nostru - care e în fapt unul iluminist - suferă de paralizie din cauză de vremuri nefavorabile, e dezarticulat şi auto-contradictoriu, e spasmodic şi iluzionat, are destinaţii măreţe doar că pe drum ni se cam frâng oasele, înţelegi? Ai vazut 'Made in Britain'? Ştii cum se termină? Tipului i se închide gura cu o lovitură de baston. Mai e încă un detaliu, pe care se vede treaba că doar eu l-am băgat de seamă: cartea asta e 'fracturată' între două extreme: începe cu sexualitate şi se termină cu un pustnic. Am vrut să fie un fel de tratat de licenţiozitate şi abstinenţă.

3. S-a vorbit foarte mult despre debutul pornografic al romanului, părerile fiind foarte variate. Sexul se vinde; a existat dincolo de metaforă ( "naşterea Vladei") intenţia comercialului în respectivul fragment?

I.B.: Având în vedere că respectivul capitol din roman l-am scris cu vreo doi ani înainte să apară cartea, fără altă intenţie decât să intre în revista 'Fracturi', care oricum se cam dădea pe degeaba la studenţii de le Litere, chestia cu comercialul n-are nici o legatură. Nu prea văd cum se poate descrie naşterea unui personaj viu, aşa cum am vrut eu să fie Vlada, altfel decât am facut-o. Ai tu vreo idée? Se mai nasc oamenii şi în alt fel?

4. Există voci pentru care adevărata confirmare a scriitoarei Ioana Baetica s-a datorat prozelor ataşate romanului, nu romanului în sine.Cum vezi pe viitor dezvoltarea ta ca prozatoare?

I.B.: Să ştii că le dau dreptate respectivelor voci. Îmi place mai mult să iau parte la chestii scurte. Cu dezvoltarea mea pe viitor nu prea ştiu cum stau lucrurile, sa fiu sinceră. Cred că n-am simţul răbdării îndeajuns de dezvoltat ca să construiesc un roman ca lumea. Dar şi Borges... Acuma mă vizitează inspiraţiunea doar cu flash-uri de imagini scurte ceea ce inseamnă că e vorba de proze scurte pe viitorul apropiat. Deşi, e un domn de vreo 80 de ani care tot îmi rămâne în cap orice-aş scrie despre el. ăsta e semn că e personaj de roman...

5. În campania de promovare organizată de Polirom "Voteaza literatura tânără" sunt 7 nume de prozatori. Doar unul feminin. Consideri că acest aspect ţi-a adus avantaje sau din contră?

I.B.: Tata zice că da. Mie mi-ar fi plăcut să fiu singurul bărbat pe lângă şase prozatoare. Cineva care mi-a recenzat cartea la 'Observatorul cultural' m-a acuzat de 'misoginism neconştientizat'. M-am gândit la chestia asta şi am decis că nu e adevărat. Nu e neconştientizat. Aşa că nu prea văd cum vine treaba, din moment ce sunt misogină, să mă mai şi bucur de avantajele pe care mi le aduce propria feminitate. Nu sunt o ingrată. De adus avantaje nu prea mi-a adus, deoarece când revista 'Avantaje' a venit la mine să facă un interviu ca şi cum aş fi 'femeie de succes', au zis că nu-mi dau bani, aşa că n-am mai aparut în 'Avantaje'. Se bârfeşte prin târg că aş fi profitat de pe urma sexului meu femeiesc? Dacă da, iată paradoxul: în minoritate, într-o lume de bărbaţi, femeia tot are de câştigat. Aşa că ce rost mai are pe lume feminismul?

6. Pe langă volumul tău în seria Polirom dedicată literaturii tinere mai sunt alte 6 cărţi. Care este după parerea ta cel mai reuşit roman dintre ele şi care cel mai promiţător prozator?

I.B.: Asta e o întrebare care mă pune în dificultate. Nu în dificultate critică, ci morală. Cum pot eu să fac ierarhii de valoare printre colegii mei de ediţie? Adi Schiop.

Cum să mă închid de buna voie între gratiile unui viitor programat?

7. Preocupările tale nu se îndreaptă doar spre proză, ci şi spre poezie. De unde nevoia de a scrie în paralel, proză şi poezie?

I.B.: Scriu poezie ca să scap de surplusul de metaforă din mine. Nu dă bine în proză. Devine proză 'tropo-dramatică', cum îi spun eu - gen Gellu Naum. Şi eu vreau să scriu proză 'antropo-dramatică', adică cu personaje vii, nu cu eufemisme simbolice. De multe ori când citesc un poet bun mor de curiozitate să văd cum ar arăta un roman scris de el. Am întotdeuna impresia că poezia e un prim gest, un fel de promisiune, un fel de invitaţie spre seducţie. Iar proza e un argument final, o seducţie dusă până la capăt. Iar eu, ce promit - şi fac.

8. Poemul "Pa!" conţine un "manifest de plecare" revoltat, surprinzător şi cinic. Este acest manifest vocea Ioanei Baetica împotriva unui spaţiu de care îşi doreşte să se distanţeze?

I.B.: Nu. E o declaraţie de dragoste pentru un spaţiu de care Ioana, oricât s-ar distanţa, e din ce în ce mai aproape. E un refren al unui moment în care hipnoza dispare şi nimic nu-i poate lua locul pentru o vreme, în afară de scrâşnitul din dinţi.

9. Ce-şi doreşte Ioana Baetica să realizeze profesional în perioada următoare?

I.B.: Jesus Christ! Două formulări care-mi dau fiori reci de cate ori le aud. Şi mai sunt şi puse laolaltă: 'profesional' şi 'perioada următoare'... Planuri nu dezvolt, profesie n-am, perioada următoare e imprevizibilă. Trebuie să fim liberi, cât putem de liberi ca să creăm ceva pe lumea asta. Cum să mă închid de bună voie între gratiile unui viitor programat?

"Cea mai mare dorinţă a mea e să mi se împlinească toate dorinţele"

10. Ioana, vorbeşte-mi despre culorile preferate, obiectul la care ţii cel mai mult şi scriitorii preferaţi.

I.B.: Să vedem... Îmi plac toate culorile în afară de alb şi negru. Obiectul preferat e secret, că e fetiş. Am şi un animal preferat - Mustela erminea - care-mi place pentru tacticile de atac. Când vede iepurele, începe să danseze. Se scălămbăie îngrozitor de comic, iepurele nu prea înţelege ce se întâmplă, stă şi asteaptă, e curios. Şi animalul meu dansează până îi piere de tot frica iepurelui. Atunci atacă din senin. Şi gata. Şi-mi plac şi oamenii care au aceleaşi strategii de atac. Cel puţin te încântă niţel până să te distrugă. Mă întrebai ceva şi de scriitorii preferaţi. Cavafis, mai ales poemul 'Asteptându-i pe barbari' şi celălalt - 'Ithaka'. Atât de mult îmi place ăsta al doilea că nu mă pot abţine să-ţi scriu o strofa. Uite:

'Sper ca drumul tău să fie lung.
Să existe multe dimineţi de vară când,
Cu câtă plăcere, câtă bucurie,
Să ajungi în porturi pe care le vezi pentru prima oară;
Să te opreşti în târguri feniciene
Ca să cumperi lucruri de preţ,
Regina perlelor şi corali, chihlimbar şi abanos,
Parfum senzual de toate felurile -
Câte parfumuri senzuale poţi găsi;
Şi să vizitezi multe oraşe egiptene
Ca să înveţi şi să continui a învăţa de la întelepţii lor.
Dar să păstrezi Ithaka în minte.'

Ei, şi pe urmă D.H. Lawrence din cauza ideii cu omul naturii, care înseamnă pe scurt să pui mai mult preţ pe natura umană decât pe politicile umane. Musil, Lorca, Cortazar, Chiva, Ted Hughes, Pasolini, Lyotard, William Burroughs şi altii.

11. Care ar fi lucrurile pe care Ioana Baetica le-ar spune despre sine?

I.B.: Nu pot să înţeleg arta conceptuală oricât m-aş forţa.
Cel mai tare zilele astea mă înspăimântă scepticismul postmodern.
Cel mai tare zilele astea mă dezgustă americanii care au trecut cu tancurile peste situl ăla arheologic.
Cel mai tare zilele astea mi-e dor de zapadă.
Cel mai tare zilele astea ma intrigă negativ capacitatea umană de a transforma explicaţiile în justificări.
Cel mai puţin zilele astea mă interesează actuala dezbatere din Anglia despre prelungirea orelor de vândut alcool în baruri.
Cea mai mare dorinţă a mea e să mi se împlinească toate dorinţele.

@ Livia Roşca

Cartea cuprinde patru nuvele şi un roman scris, după cum recunoaşte însăşi autoarea, pe parcursul a trei săptămâni. Microromanul surprinde, încă din stadiul incipient, cu un captatio benevolentiae îndrăzneţ, prin care autoarea îşi alege, din întreg auditoriu, anumiţi cititori, doar cei adevăraţi, cei care vor descoperi la finele lecturii un roman bine construit, "de un rafinament aproape desăvârşit". În primul capitol, Pulsul lui Pan, se regăseşte, printre altele, într-o mare parte, atât sexul normal, ba chiar şi o excentrică urinoterapie, cât şi consumul de păr pubian, dar acesta de abia spre sfârşitul poveştii "de iubire". Totuşi, textul poate fi acuzat de o exagerată faticitate a trăirilor, o explozie sexuală inutilă şi opulentă, ce poate duce la fanarea verosimilităţii.

Al doilea text al romanului, intitulat sugestiv Pianissimo, se prezintă sub forma unui lung e-mail trimis de o ea ("from -nada-@liberto.it") către o alta, "raluk@personal.ro". Genurile nu sunt precizate la început, iar subject-ul rememorează homodiegetic copilăria celor două personaje, de la jocurile şi gesturile lor aparent inocente ("îţi plăcea să colecţionezi frunze ca să desenezi pe ele prinţese"), până la aluziile sexuale evidente ("şi-acum îţi mai sărut sexul, Raluca. Sexul tău de la cinci ani, de ceară roz (...) îi simt gustul sub limbă").

Fortissimo se detaşează de catharsisul, melodicitatea şi tandreţea capitolului precedent şi înfăţişează povestea Vladei, născută undeva pe la finalul Pulsului lui Pan (" ... pe doi ianuarie 1980 am ieşit la lumină. Mă cheamă Vlada"). Toate cele patru părţi ale cărţii pot forma, după cum remarcă şi Liviu Antonesei, piesele unui puzzle "bine articulat", muzical şi simfonic, asemenea unei tragedii la operă. Apelând la pluriperspectivism, Ioana Baetica surpinde cele trei ipostaze ale relaţiei Vlada - Craig, la care s-ar adăuga cu uşurinţă şi cea intrauterină "o poveste spusă la patru vârste".

Partea a doua a cărţii este constituită, după cum spuneam, din patru nuvele, proze scurte, scrise "pe o insulă unde era frig şi multă ceaţă". Prima, Floarea de pe zid, ne aduce un binecunoscut personaj al lui Franz Kafka, Gregor Samsa, care la Ioana Baetica se numeşte Gregor Ritovski.

În aceste mici povestiri, cititorul ideal descoperă un umor prezent în roman în stare latentă. Spre exemplu, naratorul, ca "autor de novele", nu câştiga de pe urma personajelor sale şi din această cauză nu are scrupule faţă de ele, iar dacă sunt publicate, nu ezită să se şteargă "cu ele la fund", sau referitor la mama poetului Ritovski: "hai să fim serioşi... o femeie care nu ştie pe unde şi cu cine, adică uită, am vrut să zic, nu, nu, nu!... eu n-am nevoie de indivizi dintr-ăştia confuzi în novelele mele" (deşi s-ar scoate bani după urma unor "greu de înţeles", iar apoi dai de faimă...). Mai ales că aceste "novele" au fost scrise lipsite de metafore, fiind supuse unui exerciţiu de decantare poetică: "... adică scriam un poem (...) abia apoi mă apucam de prozele mele".

Rescrierea pare a fi un procedeu definitoriu al Ioanei Baetica, întrucât găseşte un final provizoriu unei proze scrise de D. H. Lawrence: Omul care a terminat-o cu lumea. Ba mai mult, o transformă într-o pildă cu tot cu o morală anti-gnoseologică: "priveşte-l pe celălalt până te dor pupilele (...) adevărul tău e mai important decât experienţa de a trăi în lume".

Trecerea de la un capitol la altul, de la o proză la alta, aduce cititorului rămas după lecturarea primei părţi, o plăcută (aş crede) şi continuă schimbare de stil. Versatilitatea stilistică devine evidentă tocmai în cea din urmă proză, atunci când descrierea, ca mod predominant, abordează un limbaj neologic, diferit de cel al lui Lawrence.

Printre cărţile din ziua de azi, Fişă de înregistrare poate fi comparată, făra exagerări, cu o gură de aer proaspăt, iar dacă ar fi să ne luăm după logica Alchimistului, legenda personală a romanului este una de tip simpatetic, deci revolut.

@ Mădălina Enache

Britain din "Fişa de înregistrare" este asemenea Groenlandei din "The Last Minute", capodopera underground din 2001 a regizorului Stephen Norrington. Sau ca Oceanul Pacific din "Shawhank's Redemption", dacă ar fi să păstrăm comparaţia pe un plan cinematografic. Este habitus-ul iluziei, rezevorul de vis, destinaţia mitică - locul unde vrei să ajungi (transcendenţa în imanenţă). De aceea suprarealul (care mie îmi aminteşte de Vian, pentru că e bine-dispus, voltairian şi schadenfreu) va fi mijlocul de investigaţie prin care Ioana Baetica îşi va apropia, sonda şi poseda (supra)realitatea mizitată. Ajungem la o realitate per-vertită, ne confruntăm cu cealaltă faţă a mizerabilei realităţi cotidiene.

Am să comentez Scrisoarea Vladei către Europa, epistolă care deschide unul din cele mai frumoase (şi amuzante) pasaje ale cărţii.

"Dragă Europa,

Te-am visat azi noapte. Se făcea că eu eram un prinţ Brâncovean şi te-am întâlnit la bal într-o seara din viitor.[...] Ai venit ţintă la mine să mă inviţi la dans. M-ai luat de mână şi m-ai tras după tine pe podeaua de marmură. Şi Ungaria, şi Polonia, şi Bulgaria stăteau pe margine, moarte de ciudă. Scrâşneau din dinţi. Ele nu erau prinţi. Erau doar nişte baroni urâţi şi şleampeţi..." Este poate cea mai frumoasă tematizare a complexului nostru de cultură mică, prezentată în ultimii ani. Culmea fericirii - vecinii/apropiaţi noştrii (mici la rândul lor) să crape de invidie! Un fragment care aminteşte de etica sclavului, a celui care exultă atunci când inferiorul său este umilit. There is something very Romanian in here. Prinţul Brâncovean (greed+death) rămâne, în ciuda nobleţii, un numitor comun al românismului.

Mai departe: "Ne învârteam repede, ne potriveam paşii în timp ce Austria ne cânta un vals vienez. Mă excitasem, te voiam mai mult decât atât. Îmi şopteai la ureche cuvinte obscene. Vreau să te fut!, îmi spuneai şi eu eram în al nouălea cer." Iată visul precizat, în câteva fraze - visul "secular" al unei naţiuni: să facem sex cu Europa. Când mi se spune, în altă ordine de idei, că politica de integrare UE este permisivă (nu este exclusivistă), mă gândesc la politica socială, pe care o avem pentru zonele insalubre, grobiene şi needucate din clasa de jos. E ca şi cum am cumpăra o îngheţată băieţelului prost-îmbrăcat de la periferie, ca să ne simţim nobili pentru o secundă, când băieţelul nu şi-a mâncat prânzul de câteva zile bune. Numai că în situaţia dată, băieţelul suntem noi. (Este posibil să fiu nedrept, dar asta vorbeşte doar despre proasta situare a românismului în general şi despre cât de spontan poţi să construieşti un argument anti-românesc pe marginea unui text fertil.)

"Ti-am desfăcut picioarele cu pielea fină şi ţi-am tras-o direct fără preambul. Te-am penetrat în sfârşit şi te-am făcut să gemi de plăcere. Mărită-te cu mine, Europa!, ţi-am zis. Şi tu ai izbucnit în râs şi ţi-ai aruncat înapoi rochia de bal. Mi-ai aruncat nişte lire sterline. Puţine..."

"Brâncoveanului" i se reaminteşte ceea ce este, a one night slut. Referitor la chestiunea identităţii în culturile mici - subiectul părăseşte lumina clasică a indeterminării (reprezentată de onoare, nobleţe, "principii"), microsubiectul nostru este doar suma determinativelor sale. Un pasaj din dialectică hegeliană a sclavului şi a stăpânului (sau din povestirea tolstoiană cu acelaşi nume) ar aduce mai multe date despre portretul "prinţului" brâncovean. Este o lectură interioară, care configurează mai bine complexele şi frustrările româneşti (Ele nu erau prinţi. Erau doar nişte baroni urâţi şi şleampeţi...), aspiraţiile şi incalculabilele dorinţe naţionale (Mărită-te cu mine, Europa!), cât mai ales cruda şi sordida realitate subterană (Mi-ai aruncat nişte lire sterline). Iar acestei realităţi, îi este adăugat tainul simbolic al umilinţei (puţine...).

Adevărata pervertire şi adevăratul suprarealism urmează acestui pasaj discutat. UK devine un ideal surclasat de (supra)reala Românie, într-un poem sci-fi inspirat, poate la fel de actual ca imprecaţiile cioraniene. Sclavul devine stăpân - în realitate sclavul se imaginează stăpân. Onirismul cere o parodie la înălţimea acelui principiu hermetic, care ne spune că "ceea ce este sus este jos". Dar despre toate acestea altă dată şi poate în aceeaşi limbă, atunci când UE se va integra în egophobicul Imperiu Românesc...

@ Ştefan Bolea

Îţi vei târî picioarele, maşini multe şi colorate
 se vor opri la un centimetru de tine, câinii vor lătra,
deja latră, printre colţii unuia tocmai e borât un peşte,
 poliţiştii de aur sclipesc în intersecţii, tezaurul ţării;
ţi-e sete, linge ceaţa, lipeşte-ţi  spatele de ziduri,
aşteaptă o secundă, ţi-a sărit pulsul spre o sută.
Eşti lividă, albăstrie, din cer cad soldaţi îmbrăcaţi în gherilă,
 au ochii de fosfor şi se sparg pe asfalt.
 Tu vrei să-i salvezi şi alergi  ca să-i prinzi câte unul în glugă,
 o ambulanţă îţi trece prin creieri, îţi ciopârţeşte timpanul, unde eşti?
unde sunt? Îţi cresc solzi pe tot corpul
şi din ei iese noaptea, terorişti deturnează avioane
şi ţi le-nfig drept în gât, ţi se scurg prin aortă;
 te arunci de la ferastră şi cazi într-o altă-ncăpere
 şi trebuie iar să te-arunci.
Vrei să cânţi ceva, simţi nevoia să cânţi, dar ai uitat orice cântec.
 Îţi pipăi corpul cu palmele să vezi dacă mai eşti,
 te bucuri că încă mai eşti.
 Aduni de pe marginea străzii o pungă de plastic
şi-ndeşi în ea tot ce găseşti prin buzunare.
 E bagajul tău. E tot ce eşti tu.
Vei pleca pe jos în Marea Britanie, ce dacă nu te lasă să treci!
Tu tot ai să treci. Le vei arăta că poţi merge pe linia de graniţă
ca un saltimbanc şi-i vei lăsa cu gura căscată.
Din canale ies îngeri şi-ţi cer o ţigară.
Le-o-ntinzi printre corzi de harpă, l-ai prins în flagrant delict, l-ai văzut! Domnule preşedinte, ce faceţi în scara de bloc?
 De ce nu vă masturbaţi la dumneavoastră acasă?
 Liftul e o biserica mică, te duce în sus, la Domnul cel bun.
 Acolo vom dormi mult într-o blană de iepure de angora...

                                                *

există o singuratate pe care o dăm la câini.
există una pe care o mâncăm cu pâine dimineaţa,
crezând că de fapt ne va ţine de foame.
mai există o singurătate din beznă, pe care n-o simţim niciodată,
dar care ne iese prin pori şi o pot simţi vulturii.
o singurătate de piatră, care nu e grea, cum s-ar crede,
căci te poate purta peste ape.
şi una care te linge pe pleoape când dormi.

dar mai există o singurătate de argint,
pe care n-o împarţi cu nimeni,
n-o strigi în pieţe publice,
n-o faci poezie,
n-o arzi în sex.
cea de acum.

Se dedică fix lui Adrian Schiop

 AI să te trezeşti şi lumina îţi va fi performată prin ochiul unui
prototip uman genderfree & sugarfree
alter abstract anonim fără teorii existenţialiste
îţi vei întinde electronii către el, veţi face dragoste chimică
electrică fără urmă de figuri de stil
hetero-cosmică + un procent homo dat pe faţă
neapărat la vedere
în care posibilitatea exquisite pleasure
vă va rarefia mişcările
vă va limpezi creierii
vă va descentra memoria.

 TE vei trezi şi aerul ţi se va furniza dintr-o moleculă de timp
dilatată atât cât să-ţi îngăduie o sinucidere calculată  neaccidentală
--o cuantă a tuturor poeziilor scrise vreodată--
inspiri matematic
expiri matematic
străzile oraşului malign = un şir de numere ireale
dar necesare
o supradoză de praf stelar (la propriu: tu nu te-ncurci cu metaforele)
din ea vei împărţi jointuri egale copiilor KoRn
care vor construi o societate deflaţionistă, i.e.
- travestită
- exhibiţionistă
- non-verbală = făcută numai din atingeri subversive timide
-paradoxală (bullshit META-doxală)*
- o lume precisă în care nimic nu e întâmplător întrucât
însăşi accidentele sunt prevazute în relocări ficţionale#

 TE vei trezi şi ziua va fi un desen animat
vei trece pe desupra faptelor cu un boeing dezaripat
te văd cu casca de pilot trasă peste faţă, gata de cea mai memorabilă
decolare = în spirală centrifugă expansivă ascendentă

ÎN jocul de pe calculator personajul va sta sub ape pentru eternitate
învins de tactica echivocă a ironiei
 superman se va smiorcăi sub apele cyber
'scoate-mă la suprafaţă, please!!' - va urla
dar tu vei pilota deja marele boeing al extazului
prin spaţiul rarefiat al tuturor lumilor posibile
aduse împreună de copiii KoRn specially for you.

-------
* folosesc cuvântul rahat în engleză nu din discreţie, ci din cosmopolitism
# relocările ficţionale sunt invenţii de lumi paralele în care oamenii sunt fericiţi, se iubesc, se ating şi se ajută unii pe alţii să moară atunci când este nevoie.

1) văzul

te aştept cum îi aştepta Kavafis pe barbari.
simţurile toate îmbrăcate-n rochii de seară, suflul rătăcit pe banda lui Moebus
ochii de sărbătoare nereuşind să împace între ele lucrurile şi văzul.
cu inima autistă-ntre coaste te-aştept, desenând Casiopeea din sistole şi diastole.
cartea ta preferată: A la recherche du temps perdu - plasată strategic lângă toaletă.
acolo se spune că scriu ca să te fac să vezi, să te fac să fii. În schimb eu îţi trimit
cioburi de oglindă - bumerang ieşite direct din retină.
printr-un zid de diamant te văd cum văd păsările reciful de coral.
încet, bezna virilă îşi leapădă hainele rând pe rând. Te văd jucând şah
cu Funes - cine câştigă, acela poate în sfârşit să uite.
într-un ciob de oglindă îmi spui "victoria e un sacru trompe l'oeil"
într-un altul te văd cu sandalele rupte, smerit, înconjurat de păsări de noapte,
cu sexul erect, din antracit şi mâinile legate la spate
pe un pod suspendat între Pan şi un călugăr franciscan,
într-un galop nesfârşit -
te caut cum îi căutau grecii pe barbari.

*

2) auzul

tu nu vei fi niciodată mai frumos ca Rachmaninoff.
nu vei creşte şi nu vei descreşte.
delfinii trucaţi ţi-au muşcat timpanul şi l-au infectat
cuvânt cu cuvânt
din tine se-aude acum bormaşina orelor săpând ca-ntr-un trunchi de copac
tu nu vei cotrobăi după miezul de muzică ascuns în orice atom de linişte
nu vei auzi duelul tacit al peştilor - spadă
nici urletul şoptit al zeilor mici, cristalizaţi în smarald.
până şi vântul - fantomă ce bate în august dinspre Oman, aducător
de extaz şi halijii, pentru tine va fi a(s)muţit.
fiecare tren care te va duce departe va trece peste venele lui Kreisler.

*

3) mirosul

peste un an infecţiile devin odihnitoare.
"nu trânti uşile peste memorie" spuneai. În schimb memoria a trecut
cu şenilele ei peste fapte. Greşisei. (ca atunci când mi-ai arătat pe cer un desen familiar dar
prin lunetă era cea mai tânără nebuloasă planetară)
"ce miros or avea stelele te-am întrebat"
şi m-ai dus lângă o fabrică de pâine. Ninsese anul acela pentru prima oară
şi în aer pluteau îngeri cu o aripa de pâine caldă şi alta de zăpadă.
"prinde unul şi miroase-l" mi-ai zis. Dar iarna aceea îngerii nu
se lăsau prinşi cu una cu două.
stai acum într-un oraş unde s-a născut alchimia. Din eprubetele tale
cu esenţe pure (una hedonistă, alta criptic masochistă, a treia sinucigaşă, alta disimulatorie)
ajunge la mine doar izul unei nostalgii ţinute secret,
după metalele grele ce refuză să se transforme în aur.

*

4) pipăitul

sunt secole de când n-am mai atins ceva viu
umblu pe străzi, vânez câini şi pisici ca să-i mângâi
întotdeauna se sperie de mine. Port pe sub pielea palmelor un organ - lamă de cuţit
mă gândesc la tine ca la cineva care s-a decupat pe sine
dintr-o fotografie şi şi-a dat drumul prin lume. Dacă
ne-am întâlni acum pe fundul oceanului, tu - un fir de nisip
eu - o scoică oarecare, nu te-aş mai înghiţi chiar de-ar fi să rămân fără perlă
de-a lungul timpului m-am obişnuit cu perlele artificiale; şi-am învăţat
să folosesc obiectele fără să le-ating.
dintre toţi barbarii pe care i-am cucerit, nu-i nici unul care să primească
drept în piept, ca tine, lama mea de cuţit.

*

5) gustul

când o să mă fac mare, o să fiu o bună gospodină
îţi voi presăra pe fiecare fel de mâncare, drept condimente,
semnul lui Cain.
Acum însă mi-a venit să mă fac mică de tot şi s-adorm pe o farfurie
între şerveţele de hârtie, cu capul pe o bucată de pâine.
mi-ar plăcea ca tu să iei farfuria cu mine, s-o aşezi pe masă la prânz
să-nfigi furculiţa şi să mă înghiţi. Înainte însă, evaziv, să îndepărtezi
sexul şi creierii abuzivi - aceştia nu au gust pentru tine.
dintr-un flute de cristal ai putea să îmi sorbi limfa în loc de şampanie.
în tot acest timp
eu voi avea grijă să stau cuminte cu ochii închişi ca să nu te stânjenesc
şi cu câte o măslină înfiptă cu scobitoare în fiecare sân.
o vei face cu desăvârşite maniere predate numai şi numai
la curtea prinţilor grenadini.
La sfârşit, ca o bună gospodină, voi face bucătăria lună şi voi arunca
la gunoi toate resturile de viaţă rămase de la prânz.

Sunt cu mâinile împreunate pe restul acesta de ţigară.
Din vârful lui se ridică albastrul lapte
Către cer.
Visez despre omul de hârtie.
- Omule de hârtie stampată-n bănci,
omule cuprins de nimbul hainelor tale Gucci,
de caroseria BMW mai argintie ca luna,
omule cu viitorul atârnându-ţi de vârful cravatei ca o mare, antiseptică bală,
eu am sa te transform.
Aftershave-ul cel preţios şi dătător de beatitudini
îl voi preschimba în muzica lui Kreisler,
costumul tău de pionier al valutei forte -
încet, în pene lungi şi albe se va mistifica.
Vei umbla pe deasupra trotoarelor fără să le atingi
fără să te stingi în graţia şi miracolul tău.
Din burta cea răsturnată peste lume
vom face un deal cu iarba verde, măruntă,
unde păpădiile să creasca laolaltă cu fluturii.
Te vor paşte căprioare prin jurul buricului.
Din ghiulurile de pe degetele mici vom face vestigii romane
adânc înfundate-n glie.
Din rictusul tău jumătate excitare, jumătate prostie
noi vom crea arcul măiastru cu care copiii străzilor vor trage
în reclame McDonald's într-o după-amiază târzie
de august.
În orbitele goale - două smaralde.
Pe limbă - apă de mare.
BMW-ul tău - sus - lansat în aer de o mâna lui Proust
- sus - în vârful cerului, printre stele
va deveni una dintre ele
şi nimeni, nimeni nu va observa adevărul tău de aici de pe pământ.
Te vom creşte mare, businessman-ule,
te vom face frumos.
Cum n-ai visat vreodată
că unul ca tine poate fi.

Din păcate s-a făcut prea devreme dimineaţă şi somnambulii
au rămas pe străzi.
Ochii lor, ca şi ai tăi, schiază peste lume.
Aş vrea să fiu o şină de tren peste care somnul să se facă roată.
Una, două, trei, toate stelele cad bete laolaltă.
 Eşti un morman de stele impregnate cu rom,
 adio, iubirea mea selenară,
 Abia m-am ridicat o frântură de vis de la pământ
 ca să mă zgâiesc le tine  printre opacele zile.
 Mă dureau colţii care nu mai muşcaseră decât mortăciuni,
 îmi  plesniseră arterele din cauză de aşteptare tâmpă şi îndelungă,
 aşchii de bronz îmi săriseră de la balamale, iată...
totul s-a întâmplat fără ca măcar să-ţi pese,
N-ai de ce să mă ierţi de plecare.
 Sunt dintr-o specie comună: cea a imbecililor
Îţi las adresa domiciliului meu forţat:
              Pluto, crater no. ? , pe dreapta.

Mi-am purtat sentimentele înalte (i.e. iubire, onoare, puritate, fidelitate etc.)
pe strazile tale printre solare sticle goale
ţi-am fost şoim, pionier, utecist
doctrinar marxist, contorsionist,
Acum e târziu de tot, ca după sfâşitul cuvintelor ,
şi am bani - i-am făcut tot dându-mă în spectacol
 cu tentativele mele derizorii de sinucidere -
am deci bani mulţi, mulţi, un munte, balcani întregi de bani.
Plec.
Mâine când o să-ţi termini istoria, uită-te în cutia de scrisori.
 ?i-am trimis o carte poştală cu Lautrec,
 pe spatele ei e o ştampilă pe care n-o s-o recunoşti,
o dată pe care n-ai ajuns-o încă, 3 rânduri într-o limbă monumentală,
 numai din verbe, (ele însele numai la condiţional optativ, perfect)
Perfect.
Acum să ne sărutăm pentru ultima oară.
 Întinde râtul, scumpă patrie, să ţi-l ling!
La nevoie, dar numai cu prezervativ, putem să ne şi f...
Tot pentru ultima oară.
De data asta, eu pe tine.
Aur o să-ţi curgă dintre fesele tale carpatine,
sfânta huilă printre colţii rânjiţi,
 un albatros îţi va lua zborul din creierii mei obosiţi
pornografii cu aurolacii tăi dezgoliţi or s-apară prin ziare
mă voi duce călare
spre albastra zare
fire din coada calului meu în alergare
ţi se vor strecura prin venele în mirare
punct.

Manifest de plecare:
 lăsat moştenire neamului care atât de candid m-a găzduit
 în inima sa caldă timp de douazeci şi ceva de ani fericiţi:
 Copiii să-ţi crească durdulii şi nepăsători ca şi până cum,
din ei să se dezvolte bravi oameni de afaceri
universităţile tale să zâmbescă în continuare
La soare.
Glorie, glorie neţărmurită ţie,
mai mult romparkin în uzinele farmaceutice, te rog,
pentru cei rămaşi închişi în sexul tău cu semafoare
ce reglează traficul de nopţi şi zile
O oglinda mare mare
să-ţi atârne pe cruce, când vei muri, căci vei muri,
în ea să se vadă ce eşti, când deja ai încetat să mai fi
în ea cerşetorii să-şi pieptene părul
păsări în trecere să-şi înţepenească zborul
poeţii să ţi se-nece-n bere
Memoria să-ţi fie cea mai cruntă durere
Aşadar, la revedere!

Noi suntem dintre aceia cărora carnea nu le acoperă sufletul de tot
iar toamna e prea caldă pentru ultragiile de gheaţă care ne sufocă.
Dintre aceia care nu ştiu să respire faţă în faţă cu moartea
şi mîinile le atîrnă fără vlagă pe lîngă corp.
Dimineţile noastre de cretă se desenează alb-negru pe cornee,
cine ştie, poate că nu astăzi e ziua cînd vom spune la revedere de tot,
poate că nu chiar azi la prînz ne aşezăm cuminţi pe platouri de argint
ne desfacem toracele cu unghiile ca să le fie uşor,
hămesiţilor noştri iubiţi,
să le fie mai uşor să ne dezoseze
şi apoi ne ţinem respiraţia pînă cînd termină de rupt cu dinţii,
de mestecat, de îngurgitat, de rumegat, de reingurgitat...
Pe lîngă fiecare dintre noi s-a aciuat un stol de corbi cu ochi frumoşi
cu gheare de platină, cu gingii albastre pe care atîta
le-am supt pe cînd erau din carne, atîta le-am iubit ......
Şi storc din noi măduva
şi măduva o risipesc în halba lor de bere zilnică
în fiecare ţigară, în fiecare cuvînt,
în fiecare ridicare de pleoapă, în fiecare bol alimentar .....
Iubirile trecute ne dau un brînci spre moarte.
Iar noi...orgasmici şi fericiţi,
lingem buzele morţii cu frenezie,
o lăsăm să ne penetreze gurile, urechile, nările, anusul .........
Apoi începe ziua următoare.
În această următoare zi,
vom lua viaţa de la capătul ei cel mai la-ndemînă,
cel mai frivol,
vom spune :
nu mai există arma care să ne doboare mai jos de-atît, ce naiba
atîtea cafele am băut cu moartea mea în cele mai fancy restaurants,
încît m-am trezit -
trebuia să mă trezesc odata şi-odată!!...
Dar toaletele sunt pline de excrementele iubirilor noastre,
cearceafurile pline de ejaculările sufletelor noastre,
ei se masturbează în fiecare secundă cu tîmplele noastre
şi nici măcar nu ştiu, nu ştiu, Doamne, nimic ....
Trebuie să devenim cumva, prin ceva, fericiţi!
Să lăsăm o maşină să ne calce
să ne dăm drumul de pe acoperişuri înalte în timp ce
ne sunăm iubirea la telefon şi ea nu vrea să răspundă
să ne înfaşurăm în ştreangul nepăsării zilnice
să ne smulgem carotida ca acei cai care nu mai pot
respira după o aşa de dementă alergătură
să ne aşezam liniştiţi pe pat şi să aşteptăm să îmbătrînim
ca să uităm de la sine totul,
să fim cuminţi!

I remember your toes.
irregular, collapsing at the fourth one into
somebody else's toes. And the big one -
-always breaking through the socks.
No sock of yours resisted that toe
for more than a walk.
Your belligerence resides mostly in your toes.
sooner or later they shall break even through
the tough Canadian shoe
you bought on one of your trips
for something true.

The right knee: wearing a scar from
our third year.
cut deep by pieces of mirror
to reach your artery .
All that September I watched it carefully.
it seemed to me
those were the real lines in your palm
that moved onto your knee to tell
the future's joys and pains
at each step.
Or rather - you have stored the future down,
where it's covered by cloth. Some place where you
wouldn't have to mind it too much
and so have your hands free.

You are also the only man ever to jump at himself
into a Sicilian mirror screaming:
'what the fuck are you doing here?!'
and to cut himself into
as many pieces as the ancient mirror#
pleased.
I was the one cleaning the floor
of little dead ants - our heart beats,
afterwards.
In silence, shutters down
and fear crawling with spider legs
in all directions.
Imagine: the very same mirror
where we had spied onto our passion-
-now bleeding into pieces by the bed.
I put everything in a big box.
my T-shirt I cleaned the mess with,
the mirror pieces, your milliard globules.
and my straw sun hat.
I still can't figure out why my sun hat,
but it seemed a necessary, urgent gesture
at that point.
Perhaps I guessed the night was to begin
from there onwards.
I carried everything to the bin outside,
the one by the sea where motorcycles run at 200kms/h
and whore linger out after sunset.

At the hospital you looked small
in the new pyjamas I bought for you that day.
'too large, you said'
and those were the only items of clothes
I ever bought you and didn't fit.
I wanted you bigger that day.
I wanted you huge, undefeatable like
a Carpathian bear.
Instead, terror had shrunk you to
a little boy grabbing at his diary
as if it were a colouring book, an omen-toy.
Before I left, I changed your underwear.
the blood got all over them and
that reminded me of
my first menstruation. I must have become a small girl
too, that very second.
It happened on while linens just
like the ones in the hospital.
I was embarrassed with your blood-spotted underwear,
as I must have been with mine,
half a life before.
so I folded them and hid them away
in my purse.
Later, when the plane landed at thousand miles away,
looking for the keys to my little attic,
they were still there.
A rabbit stopped in my chest
to watch a stoat dancing.

I'm committing a sin.
against my ambiguous friend.
I invent carnivalesque outfits
to wrap my faults and keep him entertained.
while my gifts get stale, weary,
bribery for joy.
But you see, otherwise there's nothing
there left for me
but fear, treachery .
a lesson I learned and cannot bring
myself to follow:
that love resides in nothing
but philosophy.

You've never been there.
With the precision of ice you brought me alive
from a woman's despair.
And shortly after you disappeared. Behind your
eyelids. Your piano key,
your poetry.
You left me with quite an appetite for winter.
You taught me the taste of snow.
Opened my jars with your thumb - you pushed
the blizzard down my throat while the old pick up
was playing Rachmaninoff for the thousandth time.
I caught a corner of your blue eye
           slipping out the window.
It printed on glass the everlasting flowers of ice.
Then you put on your royal clothing of silence,
adorned with jewels of doubt and sat on your throne.
Your palace - a gallery of exquisite dead bodies.
Ordered me to find you elsewhere.
And so I did. I searched the world to its last
flake of  flurry, to its last iceberg.
I met you by chance in long, empty corridors,
met you in trains, in countless bottles
of alcoholic pains.
A Robert Graves' line contained you as well;
Each man I slept with bewildered your sign.
The further they've gone, the closer you breathed.
The louder their laughter, the stronger
the grab of your hands.
I'm every beggar in the streets
your steps shall shatter,
every wobbly hand extending the heart
with the request of nerve.
I will beg you from each back corner
in each bus stop, with my pupils inflated
to reach your feet, your velvet feet
My nostrils distended for your scent.
I shall reside within the nipples of
every woman you may meet,
My blow  will curl their hair
bend their knees.
Every train you'll take will cut my veins.
Swallows will be battering my cry between their wings,
Badgers will be digging holes
into the earth no more, but straight into my limbs.
When night with attics of bright stars shall fall
I'll be every whore
inviting you. Every drunk stranger
 stumbling over you.
From every porno magazine,
 I'll be looking at you,
From every church icon. The quarantine
of time won't melt the sign of Cain
and when the snow is gone, I'll be selling flowers
in every spotted dream of yours.
For the time being though,
Sleep! Sleep well,
My love-freezing emperor!

You have a red admiral wing on your nape.
Let me remove it
with the tip of my tongue.

                        *

my winter landscape looks empty.
too much so
Shall I add your coming footprints
across the snow?

                        *

the rudeness of tacit hostility
the loud screams of superiority
the penitence of eternal gratitude.