Doritorii de mituri, tipare, simboluri şi alte minunăţii de genul ăsta care n-au citit cartea şi/sau n-au văzut filmul sunt invitaţi s-o facă în cel mai scurt timp, vor găsi destul material pentru a-şi satisface gusturile, curiozitatea, obsesiile, nebunia chiar dacă e cazul. Romanul lui Pascal Bruckner, Lunes de fiel a apărut acum mai bine de douăzeci de ani, în 1981, iar filmul făcut de Roman Polanski după el, Bitter Moon, unsprezece ani mai târziu. V-aş recomanda să-ncepeţi cu filmul dacă nu le-aţi consumat încă, altfel riscaţi să uitaţi de ceas în timp ce citiţi, dar să-l priviţi tot mai insistent pe parcursul filmului. Mai precis un ochi la ceas, celălalt la Emmanuelle Seigner, soţia regizorului, interpreta personajului în jurul căruia se desfăşoară acţiunea. Deşi între carte şi film putem găsi destule diferenţe, începând de la numele personajelor şi terminând cu finalul, totuşi povestea este în mare aceeaşi, un infirm îi povesteşte jumătăţii masculine a unui cuplu sudat, dar parcă blazat istoria relaţiei sale conjugale. Ochii ascultătorului nu se pot abţine s-o urmărească pe tânăra apetisantă care l-a purtat pe povestitor prin experienţe de neuitat, mereu forţând limitele, alunecând între plăcere şi durere, iubire şi răzbunare, raiuri şi iaduri, rămânând alături de el chiar şi după accidentul în urma căruia el a ajuns dependent de scaunul cu rotile, dar nu se dă bătut, încercând să-şi înlocuiască plăcerile pierdute cu ce i-a mai rămas: povestitul.
Atât cartea cât şi filmul sunt construite folosind aşa numita tehnică de puzzle, pe mai multe planuri narative, care sunt totuşi destul de bine închegate, consumatorul nemaitrebuind să-şi bată capul cu alipirea unor scene aparent fără legătură. Pe lângă cele patru personaje principale se mai ivesc pentru scurt timp şi altele, fără prea mare greutate, totuşi. Ce mi-a atras atenţia a fost familia indiană - mi-a amintit de The Matrix Revolutions. Simplă coincidenţă sau de aici s-au inspirat Wachowski? Cine discută cu ei să mă anunţe.
Povestea diferă substanţial de clasicele istorii amoroase de prin cărţi sau filme. Ascultătorul află, odată cu cititorul/spectatorul, informaţii pigmentate cu amănunte care le pot părea prea dure celor sensibili. N-o să citez nimic, rămâne să le descoperiţi singuri, iar apoi, eventual, să comparaţi ce-aţi văzut cu ce-aţi citit şi să luaţi în viaţa dumneavoastră ce credeţi de cuviinţă. Nu există tabu-uri, aproape totul e descris cu măiestrie şi, nu cred că greşesc, sadism.
Problemele vieţii în doi sunt văzute dintr-o perspectivă nu neapărat inedită, dar incitantă. Cele două cupluri importante din carte/film par total diferite, însă până la urmă ni se dovedesc a fi mult mai asemănătoare decât bănuiau chiar şi cei care le alcătuiau. Sensibilele limite dintre iubire şi ură sau dintre inerţie şi stabilitate sunt încălcate foarte des, chiar şi inconştient, de către protagonişti. Un final clasic ar fi schimbul de parteneri, altul tot uşor bănuibil ar fi ca după o aventură între nevasta infirmului şi cel care-l ascultă toţi să realizeze că le e mai important ce au şi... happy end! Am putea avea parte şi de un final cu două cupluri neheterosexuale, ba chiar şi unul mai crud, cu vaporul pe care se întâlnesc ei scufundându-se. Când se apropie deznodământul încercaţi să-l ghiciţi, dar cred că prima întâlnire cu Bitter Moon nu vă va lăsa răgaz s-o faceţi.
Filmul eufemizează cartea, care mi s-a părut mult mai dură, poate şi pentru că imaginile nu pot transmite tot ce e scris fără ca pelicula să fie interzisă pe ecranele mainstream. Totuşi scene precum cea cu laptele sau cu povestitorul făcând pe porcul într-un joc erotic extrem sunt destul de semnificative ca să trezească interesul privitorului pentru roman. Iar acolo nu va da doar peste descrieri de sărutări nevinovate, ajungându-se la descrieri minuţioase. Infirmul pare că le retrăieşte în timp ce le povesteşte, concomitent curajos şi masochist, pervers şi pierdut, ascultătorul vrea să se arate îngrozit pe alocuri, dar e tentat, iar cititorul/spectatorul nu e nici el prea departe. S-ar putea aduce în discuţie la acest capitol şi incompatibilităţile dintre romanul francez şi industria hollywoodiană de film, dar vă las plăcerea de a le diseca singuri. Să remarcăm totuşi că Polanski a făcur şi filme mai bune.
Ar fi interesant de cercetat atent influenţele Bitter Moon în viaţa culturală românească. De unde şi-a luat trupa rock Luna Amară numele? Cu ce roman e comparat primul capitol din Fişă de înregistrare de Ioana Baetica? Sunt inadmisibil de greu de ghicit răspunsurile, nu? Chiar dacă există filme mai dure şi cărţi mai explicite, perechea film+carte Bitter Moon şi-a făcut datoria pe la noi, oferindu dezlegări poate nevisate. Nu e vorba de peşte sau lapte, deşi în film... veţi afla singuri ce, dacă v-am convins.
-----
Pascal Bruckner - Luni de fiere, Editura Trei, 2001
Bjork - "Vespertine": Un hibrid dintre cele mai rare de Eugen Suman
Să găseşti punctul de întâlnire a două arte în căutările unui artist actual, arătând cu claritate legăturile subtile ce se formează pentru a da naştere unei experienţe aproape întotdeauna irepetabile, nu e lucru uşor. Cu atât mai puţin când vorbim de muzica zilelor noastre şi de poezie. Nu sunt dintre aceia care susţin că o "reîntoarcere a barzilor" e posibilă, că există artişti polivalenţi atât de constanţi încât pot construi o discografie perfect împletită cu poezia adevărată, ea singură în stare să emoţioneze, să transmită şi să însufleţească, încât produsul final depăşeşte "graniţele" acceptate ale ambelor arte, conducând receptorul la un nou tip de percepţie artistică, una superioară. "Menestrelii folk" prezenţi pe scenele noastre, majoritatea simple emanaţii ale cenaclului de tristă amintire "Flacăra" nu fac decât să întărească valoarea de adevăr a observaţiei de mai sus. Din fericire, există la nivel global excepţii fericite şi, în acelaşi timp, oportune pentru oamenii interesaţi încă de arta adevărată, şi nu de surogate snoabe şi kitsch.
Pentru articolul de faţă m-am oprit la o artistă controversată - Bjork, şi la un album - "Vespertine", apărut în anul 2001. Melodiile, aproape fără excepţie, accentuează şi potenţează impactul fiecărui vers, zonele de tensiune fiind atent dozate astfel încât să consoneze sau, dimpotrivă, să distoneze inspirat cu mesajul şi atmosfera fin poetică indusă de versuri. Pentru cei care gustă genul de "ambiental / eclectic sound" propus de Bjork, experienţa este una de extremă intensitate, comparabilă pe acest palier cu cea indusă de "The Wall" sau "The Final Cut", albumele excelente ale formaţiei Pink Floyd. Albumul conţine douăsprezece piese, cu precizarea că una dintre ele este instrumentală (deci nu face obiectul discuţiei de faţă), iar versurile a două dintre piese aparţin cunoscutului poet e.e.cummings ("Sun in my mouth") şi unei alte formaţii ("Heirloom"). Celelalte nouă piese se remarcă în primul rând printr-o unitate stilistică admirabilă. Cântăreaţa-poetă nu "scapă hăţurile", deşi acesta nu este un album conceptual. Textele păstrează un ritm interior constant pe toată durata albumului, sunt false poeme de dragoste subminate mai mereu cu subtilitate, iar efectul produs este unul de nelinişte, de tensiune, de contorsionare. Din raţiuni ce ţin de spaţiul alocat articolului mă voi rezuma la a vorbi despre doar câteva piese de pe album, menţionând totuşi că există şi texte mai puţin reuşite, pigmentate doar de câteva imagini excelente - însă fără miză în contextul produsului final.
Albumul debutează cu "Hidden place", text nu foarte convingător la prima vedere. Începe destul de convenţional, pune premisele unui banal poem de amor: "Through the warmthest / Cord of care / Your love was sent to me / I'm not sure / What to do with it / Or where to put it / I'm so close to tear / And so close to / Simply calling you up", continuă în aceeaşi notă: "Now I have / Been slightly shy / And I can smell a pinch of hope / To almost have allowed once fingers / To stroke / The fingers I was given to touch with". Apoi intervine momentul de ruptură, şi apare atât de subtil încât poate scăpa neobservat: "But careful, careful / There lies my passion, hidden / There lies my love / I'll hide it under a blanket / Lull it to sleep // I'll keep it in a hidden place". Urmează o strofă despre "el", strofă cu unele imagini reuşite însă clar subminată de momentul descris anterior: "He invents a charm / That makes him invisible / Hides in the air / Can I hide there too? / Hide in the air of him / Seek solace / Sanctuary // In that hidden place". Practic întreaga construcţie de la începutul textului cade acum într-un soi de joc al oglinzilor, totul e fantomatic, neclar, se dovedeşte a fi doar o închipuire - iubitul e o "fata morgana" din ascunzişurile minţii autoarei.
"It's not up to you" e un poem al banalului cotidian, al neputinţei, al tensiunii permanente: "I wake up / And the day feels broken / I tilt my head / I'm trying to get an angle / 'Cause the evening / I've always longed for / It could still happen // How do I master / The perfect day / Six glasses of water / Seven phonecalls // If you leave it alone / It might just happen / Anyway // It's not up to you". Din nou situaţia de criză e redată cum nu se poate mai sugestiv, de data asta cu dublu-înţeles, cu o mică sugestie de perversitate: "If you wake up / And the day feels / Ah broken / Just lean into the crack / (Just lean into the crack) / And it will tremble / Ever so nicely / Notice / How it sparkles / Down there // I can decide / What I give / But it's not up to me / What I get given / Unthinkable surprises / About to happen". Poemul se încheie în nota generală de pesimism şi lipsă de voinţă: "There's too much / Clinging / To peak / There's too much / Pressure".
"Pagan poetry" este, după părerea mea, piesa de rezistenţă de pe întreg albumul, conţine toate temele frecventate de Bjork, însingurarea, psihoza, halucinaţiile, iubirea inventată, ermetismul cultivat ostentativ: "Pedalling through / The dark currents / I find / An accurate copy / A blueprint / Of the pleasure / In me"; "Swirling black lilies totally ripe / A secret code carved // He offers / A handshake / Crooked / Five fingers / They form a pattern / Yet to be matched"; "On the surface simplicity / But the darkest pit in me / It's pagan poetry"; "This time / She loves him, she loves him / This time / I'm gonna keep it to myself / This time / I'm gonna keep me all to myself". Sunt de găsit aici, practic, toate indiciile pentru o interpretare cât mai fidelă a temelor centrale ale albumului.
"An echo a stain" este un poem al traumei sugerate - însă într-un mod mult mai direct decât în precedentele: "She touched / My arm / And smiled // One of these days / Soon / Very soon / Love you 'til then / Love you 'til then // Feel my breath / On your neck / And your heart / Will race". De remarcat aici posibila dublă interpretare a versurilor "And your heart / Will race" - iubire/ură. Urmează sugestia delicată a traumei: "Don't say no to me / You can't say no to me / I won't see you / Denied // I'm sorry you saw that / I'm sorry he did it / An echo / A stain / A stain". Din nou, sugestia schizofreniei ca ieşire, ca diminuare a impactului lucrurilor rele întâmplate.
Unul dintre cele mai stranii texte este "Harm of will" care debutează foarte criptic, aproape incoerent: "If there is a troubador washing / It is he / If there is a man about town / It is he / If there is one to be sought / It is he / If there are nine she is / They are bought for me // This way is as is she / And he placed her / Unclothed / Long long longlegged / Atop of the family tree". În schimb partea a doua a textului relevă tot într-un soi de logică a fricii exact "inima" poemului, impulsul / retragerea: "And if he has chosen the point / While she is under him / Then leave her coily placed crouched sucking him / For it is I with / Her on knee // I leave her / Without pith or feel / And leave her be / Leave her be / For he controls what there“ll be / He makes his face known to none / For if he is seen / Then all will / And all will know / Know me". Se remarcă şi aici relaţia de fascinaţie urmată aproape instantaneu de respingere oripilată pe care Bjork o are faţă de actul sexual, iar asta se întâmplă nu la nivelul raţional, ci la un nivel mult mai profund, cel afectiv. Toate spaimele se contopesc într-un "ghem" de afecte în continuă fluctuaţie, oricare dintre ele putând ieşi la suprafaţă în interiorul aceluiaşi text. După cum s-a observat şi în textele anterioare, de multe ori Bjork exprimă o emoţie puternică prin intermediul alteia, o traumă sugerată prin alta, mici piste false care accentuează atmosfera de semi-confuzie, de oniric. "Unison" e ultima piesă de pe album, piesă în care tensiunea se regăseşte la un nivel minim într-un soi de happy-end încordat: "One hand love the other / So much on me // Born stubborn me / Will always be / Before you count / One two three / I will have grown my own private branch / Of this tree // You gardener / You discipliner / Domestically / I can obey all of your rules / And still be, be // I never thought I would compromise". Totul este dus aici până la capăt, "lupta" se dă la nivelul imperceptibil al impresiilor "post-experience": "Let's unite tonight / We shouldn't fight / ... // I thrive best hermit style / With a beard and a pipe / And a parrot on each side / But now I can't do this without you / I never thought I would compromise".
După cum se ştie, limba natală a cântăreţei nu este engleza iar, la prima vedere, acesta este motivul pentru care exista încălcari ale regulilor proprii englezei. La nivel strict personal consider că nu este decât o stratagemă abilă pentru a da iluzia de stranietate atât de caracteristică lui Bjork, e extrem de clar pentru oricine că accentul şi stâlcirile minore la nivel lingvistic pe care le aplică asupra textelor au exact menirea aceasta. Însă nu e decât unul din elementele specifice. Muzica, textul şi micile "conspiraţii împotriva consumatorului" formează un tot unitar care nu au acelaşi efect luate separat, textele fără muzică nu se ridică, totuşi, la un nivel excelent, de aceea albumul trebuie mai degrabă simţit, consumat de afecte şi nu de palierul raţional al fiecăruia. În "Vespertine" experimentul a reuşit, elementele au rămas în echilibrul propice apariţiei unui hibrid artistic, unul dintre cele mai rare.
Lista pieselor de pe Vespertine
-"Hidden Place
-"Cocoon"
-"It's not up to you"
-"Undo"
-"Pagan poetry"
-"Frosti"
-"Aurora"
-"An echo a stain"
-"Sun in my mouth"
-"Heirloom"
-"Harm of will"
-"Unison"
Romanul de debut al Ioanei Bradea, Băgău (Editura EST, 2004, 280 p.), apare într-un context cultural marcat în mod profund, în ultima vreme, de literatura tînără. Deşi semnele unei schimbări de paradigmă sunt vizibile atît în spaţiul poeziei, cît şi în domeniul prozei, acesta din urmă este oarecum privilegiat, proza avînd (după cum se ştie) o mult mai puternică priză la public decât poezia (vezi şi campania de promovare a Editurii Polirom "Votează literatura tînără!", susţinută în cadrul tîrgului de carte Bookarest 2004). În acest context, pe lângă nişte volume precum Fişă de înregistrare al Ioanei Baetica sau 69 al lui Ionuţ Chiva (pentru a nu le numi decît pe cele care au avut cele mai multe ecouri în presa literară), se înscrie şi romanul Băgău al Ioanei Bradea, aparent de aceeaşi factură. Şi spun aparent, deoarece este cu totul supărător şi lipsit de spirit critic să te trezeşti trîntit în acelaşi marsupiu primitor al unui -ism oarecare. În primul rând, pentru că există puternice diferenţe valorice între prozatorii momentului; în al doilea rând, pentru că "generaţia 2000" pare să fie mai curînd o generaţie a individualităţilor, a scriiturilor multiplu orientate, decît o grupare închegată şi coerentă, structurată pe baza unui program sau pe baza unor minime teoretizări.
Băgău este povestea unei săptămâni (dorite oarecare) din viaţa unei studente în Bucureşti, Andreea, care lucrează la o linie telefonică erotică. În paralel cu activităţile cotidiene, Andreea rememorează, aleatoriu, fragmente din povestea ei de dragoste cu Marius, de care s-a despărţit de ceva vreme. Aşadar, la o primă constatare, avem aceste două discursuri - firul epic, povestea care se întinde de "vineri seara" până "joi" (zilele săptămânii dau înseşi titlurile capitolelor), împletit cu firul amintirii (subiectiv, personal, construit din flash-uri ale evenimentelor propriu-zise). Trebuie notat că firul amintirii nu intrevine de la început, ci de-abia din cel de-al doilea capitol. Să fie oare vorba de o tehnică scripturală de captare a atenţiei lectorului prin exclusivitatea discursului la prezent, un discurs-suport pentru subiectul "fierbinte", întrutotul nou (cel puţin în literatura română), promiţător de "senzaţii tari"?
Cert este că, din capitolul doi al romanului, autenticitatea evenimentelor, iniţial indiscutabilă, începe să fie pusă sub semnul întrebării: "nu-mi doresc decât să ajung odată la etajul şaişpe, să se mişte liftu' dracului mai repede, să bîjbîi cu cheia în yală, să intru în casă şi să mă trântesc în pat lîngă Marius, a, nu, asta se întîmpla demult, nu mă mai aşteaptă acuma nici un Marius, nici un cavaler" (p. 47). Planurile temporale se amestecă, realitatea se evaporă pentru a lăsa loc unui trecut "idealizat", care trece cumva în ireal. Vom vedea că esenţa romanului Ioanei Bradea este profund poetică.
Mai există, însă, un al treilea discurs, foarte important, un fel de voce interioară care dublează încontinuu firul narativ al romanului, fie că este vorba de prezentul evenimentelor, fie că este vorba de înlănţuirea faptelor disparate din amintire. Există, aşadar, o (supra)conştiinţă care îşi "regizează", îşi înscenează aproape întreaga desfăşurare a faptelor, o conştiinţă care trimite inevitabil la o alta, şi anume la aceea de tip scriptural. Ioana Bradea manipulează foarte bine tehnicile literare, procedeele artistice, este perfect conştientă de amploarea discursului său, chiar dacă uneori se lasă (se)dusă de propriul ei text. La un moment dat, ai impresia că mecanismul textual funcţionează de unul singur, din inerţie, atît de bine sunt închegate toate părţile lui componente, şi te întrebi dacă mai poate fi vorba, astăzi, despre ipostaza autorului încapsulat în propria operă.
Întrebarea esenţială în privinţa unui roman de tipul Băgău-lui pare să fie cît la sută este literatură şi cît la sută pornografie? Există o cale de mijloc între literatura autentică şi pornografia brută? Vom identifica, în cele ce urmează, cîteva "mărci ale literaritărţii".
Una dintre acestea este chiar pendularea între cele două planuri temporale, între realitate şi realitatea "ficţionalizată"; existenţa unui univers secund (trecutul), un spaţiu cu rol compensativ, în care personajul se poate retrage în momentele tensionate ale vieţii de zi cu zi: "îl chem cu tot sîngele otrăvit şi golit de gînduri după ziua de ieri, tre' să înceapă şi parţialul la literatură franceză, (...), mă dor îngrozitor şi ochii şi gîndurile toate mi le arunc peste Marius, cu flăcări şi vrajă şi sînge topit şi smoală să-i ardă maţele de dor şi amintiri şi tu, care nu visezi niciodată chipuri, să le visezi acuma dureros să-ţi răsar în fiecare dimineaţă în imagini subţiri, peticite şi să te răsuceşti noaptea-n pat pe toate părţile, (...) otravă să-i zac în carne şi minte şi tîrîişul şarpelui şi pasul gândacului şi într-o sală curs mă opresc, încerc să mai citesc ceva pentru examen" (p. 77). Am citat mai mult tocmai pentru a remarca şi lipsa semnelor de punctuaţie (cu excepţia virgulei) pe parcursul întregului roman, un procedeu artistic (specific postmoderniştilor) care asigură cursivitate, marcând ipostaza textului-continuum. Evident, un continuum între planurile temporale, un continuum între eurile succesive ale personajelor, dar şi un continuum în planul comunicării artistice, între opera vie, "deschisă" şi cititorul care "trage cu ochiul" în lumea ficţională.
Fragmentul citat este relevant şi pentru atmosfera poetică a romanului Ioanei Bradea, pentru că Băgău este, în ultimă instanţă, un roman de substanţă poetică sau un "poem deghizat", după cum afirmă Tania Radu într-o cronică din Revista 22 (nr. 760, oct. 2004). Independent de poemele propriu-zise inserate în roman pur şi simplu în continuarea firului epic, există foarte multe pasaje lirice, cum ar fi amintirile din copilărie ale Andreei, visurile ciudate, pline de simboluri, diferitele descrieri. De remarcat atenţia pentru detaliul semnificativ, descrierea amănunţită a celor mai neaşteptate lucruri. De exemplu, activitatea principală a fetelor de la linia erotică în timpul în care nu suna nimeni - pensatul minuţios pe mîini şi pe picioare, cu toate implicaţiile lui - este descrisă pe trei pagini (!).
La nivelul expresiei, un prim semn pentru încadrarea romanului Ioanei Bradea în literatura autentică este faptul că oralitatea (trăsătură intrinsecă textului) nu este gratuită. Însă, pe de o parte, autenticitatea este întreţinută de mărcile oralităţii, iar pe de altă parte este încontinuu subminată de inserţiile poetice sau de proiecţiile onirice, care uneori pun în discuţie credibilitatea textului. Dacă primul capitol este perfect credibil şi imposibil de contestat, pe măsură ce înaintezi în lectură ai impresia că "substanţa" se diluează. Mă refer la substanţa epică iniţială, care este înlocuită de o substanţă cu inflexiuni romantice, suprarealiste sau postmoderniste. La o lectură atentă, dar în acelaşi timp "angajată", persistă senzaţia de artefact, de înscenare, de articialitate mascată cu mijloacele de expresie ale autenticităţii. În cele din urmă, Ioana Bradea este o scriitoare în sensul real al cuvântului, ştie ce face.
Câteva observaţii despre un ultim palier, acela al expresiilor licenţioase. Scriitoarea şi avatarul său, Andreea, resimt nevoia unui dicţionar de înjurături, inexistent la ora actuală în limba română: "băi, m-am săturat! Simt nevoia şi mai ales lipsa unui dicţionar de înjurături şi imprecaţii! De ce nu există aşa ceva în limba română? Celelalte limbi sigur au un dicţionar din ăsta, numa' la noi se fac toţi că plouă, mai puţin Iova sau Paleologu ce s-a mai ocupat cu aşa ceva, într-un eseu din Bunul simţ ca paradox, el ce-a mai încercat să disece instinctul metafizic superior şi simţul absolutului din pizda mă-sii, fără să-i spună pe nume totuşi" (p. 181-182). Avem de-a face cu un fel de lecţie despre diversitatea şi multitudinea înjurăturilor, care mai de care mai complicate, aproape imposibil de imaginat, şi totuşi sunând atât de firesc. Prin naturaleţea exprimării, romanul Ioanei Bradea reprezintă un pas semnificativ (poate cel mai important din ultima perioadă) către constituirea unui limbaj erotic specific limbii române. În concluzie, cred că pariul cel mare a fost cîştigat!
Cartea fără pătrăţelul roşu de Mădălina Enache
Charles Bukowski, fiul unui soldat american şi al unei nemţoaice, abandonează şcoala în 1941 şi călătoreşte prin toată America, trăind din slujbe mărunte, între care şi cea de funcţionar la poştă. Devine scriitor în anul 1962 când i se publică primul volum de proză Toate găoazele din lume şi a mea, urmat de alte volume precum: Notele unui porc bătrân (1969), Erecţii, ejaculări, exhibiţionisme şi în general poveşti despre nebunia obişnuită (1972) şi romanul Poşta (1971).
Fost funcţionar la poştă, Bukowski adună în cea din urmă carte experienţa acumulată de-a lungul celor doisprezece ani de cartat şi livrat scrisori, şi creează un personaj bizar numit Henry Chinaski . "Îngerul de lumină", zis Hank, e departe de a deveni un angajat model al Serviciilor Poştale, atât prin stilul lui de viaţă: un alcoolic afemeiat, mahmur mai tot timpul, înnebunit după pariurile la curse de cai; cât şi prin limbajul impudic, de stradă, acompaniat de expresii licenţioase.
Hank, protagonistul, dă dovadă de o raţiune neobişnuit de leneşă şi simplă, trăind doar pentru stomac şi sex: "mi-ar plăcea să fiu un bun parazit".
Femeile vin şi pleacă din viaţa lui într-un număr impresionant, însă numai trei reuşesc să se menţină în acţiune pentru mai mult decât un paragraf: Betty partenera de pahar, Joyce soţia nimfomană şi Fay "un fel de scriitoare" cu idei despre Salvarea lumii.
Nu poate trăi cu ele: "să dea naiba dacă pot să-nţeleg o femeie", iar ele sunt oricum nişte "caţe" care ţipă după drepturi egale. Dar fără ele viaţa parcă îşi pierde din gust şi satisfacţie, căci unele "pizde" ştiu să gătească, iar "mâncarea face bine la nervi şi la starea de spirit (...) curajul vine din burtă - restul e disperare", expresia unui nihilism de sorginte marxistă. Disperarea acestui protagonist ratat aduce o brumă de ironie şi umor acţiunii.
Trăieşte toate clişeele poştale cu stoicism şi le tratează cu o isterie şi cu un realism comic şi totodată trist. Spre exemplu, simte prezenţa coşmarului clasic (câinele) furişându-se printre picioare "cu nasul înfipt pe jumătate în fund (...) SNUF! SNUF! SNUF!", însă înfruntă ludic pericolul: "poate că nu mai mirosise nimic asemănător şi nu prea ştia ce să facă".
Hank nu urăşte animalele, deşi are noroc de ferocitate canină la serviciu (şeful, cel cu referatele), şi autism patruped şi chiar biped (acasă de la nevastă). Involuntar, el devine posesorul atât al unui câine lăţos, cu un mers ciudat, reacţii bizare, retardat "cu un I.Q. de vreo 12" ; cât şi al unor "bulangii nenorociţi" de peruşi care o ţineau într-o continuă "sporovăială de'ntelectuali".
Sunt momente în care Hank "simte mai acut ca oriunde ca bunul Dumnezeu l-a tras la sorţi pentru farsa secolului" (D. Lodge, Meserie!) fiindcă "totul a-nceput ca o greşeală (...) şi-nainte să-mi dau seama aveam geanta aia din piele-n spate şi mă plimbam de voie".
La început, meseria pare a fi raiul pe pământ: "tot ce fac postaşii ăştia e să-şi lase scrisorile în cutii şi s-o pună". Deşi jumătatea sa temporară este Betty - cea plecată mai tot timpul, Hank se consideră singur pentru "orice cur mare" dornic de sex.
Posteriorul, văzut, aş crede, drept o metaforă a feminităţii, este întâlnit pe tot parcursul traseelor. Prima dovadă a acestui fapt este o femeie supraponderală, dotată cu accesorii pe măsură, "dar cum se-ntâmplă cu toate futaiurile după a treia sau a patra noapte, am început să-mi pierd interesul".
Corespondenţa specială avea uneori un destinatar năucitor în furouri sau rochii sexy, scoţând suspine din rărunchi: "OOOOOoooh, noapte bună, VÃ MULŢUMESC!". Nu-i rămânea decât să zică "da doamnă, făcând stânga-mprejur cu o pulă ca de taur".
Hank înfruntă şi alte clişee celebre ce-i provoacă o nebunie lentă, cum ar fi: "SALUT, UNCHIULE SAM! CUM MERGE TREABA?", "FACTURI! FACTURI! FACTURI! ASTA-I TOT CE PO?I SÃ-MI ADUCI?", "DOMNU' POŞTAŞ! DOMNU' POŞTAŞ! ASTA NU E BINE AICI!", " DOMNU' POŞTAŞ! DOMNU' POŞTAŞ! N-AI O SCRISOARE PENTRU MINE?" ş.a.m.d.
De-a lungul romanului, Hank are prilejul de a-şi surprinde uneori şi dezgusta totodată cititorul prin mărturisirea unor stropi de gând care şochează: "CE AU GÃOAZELE, SCUMPO? ŞI TU AI O GÃOAZÃ, ŞI EU AM O GÃOAZÃ! TE DUCI LA MAGAZIN ŞI CUMPERI UN COTLET DE VACÃ ŞI ÃLA A AVUT O GÃOAZÃ! GÃOAZELE ACOPERÃ PÃMÂNTUL! ...", "Oameni, păsări, toţi şi toate trebuie să ia hotărârile astea (...) e un joc greu", "unii bărbaţi sunt nebuni (...) adică unii bărbaţi îşi iubesc nevestele". Fără asemenea pasaje, altminteri destul de numeroase, romanul s-ar subţia semnificativ, întrucât firul narativ este cam schematic.
"Luptaţi împotriva sistemului" pare a spune cartea într-o manieră, delicat denumită, vulgară. Mulţimea expresiilor licenţioase, limbajul frust, obscen chiar, lasă de dorit şi astfel s-ar cere pe copertă apariţia unei bulinuţe sau a unui pătrăţel avertizator. Personajul, credebil de altfel prin ceea ce simte, gândeşte, face, îşi ţese singur un labirint tulbure, la un moment dat, obositor chiar. Şi totuşi romanul a devenit un bestseller autentic, cu copertă lucioasă şi impresii pompoase (" ... se înalţă ca un moloh aseptic"). Poşta este declarată "cu siguranţă, cea mai bună carte" a lui Bukowski, deşi nu oferă cititorilor o ieşire din exprimarea "bulangiilor".
--------
Charles Bukowski - Poşta, editura Polirom, 2004
Una din axiomele volumului de debut al lui Adrian Zalmora (Despachetări carnivore, Editura Eminescu, 2005) este încrustarea kabalistică a cuvântului în carne. Ajungem la un fel de magie a cuvântului, rezervat unei clase princiare de preoţi-poeţi, cât şi la inversarea şi confuzia celor două registre, spiritual-material. Inima devine reificată "ca două mănuşi de box", de unde alienarea şi desubstanţializarea realităţii, deja anunţată de Blecher: "ca un manechin într-o vitrină/ într-un manechin..." (Fata de la Conti). Acestei realităţi confuze care se interpune ca o mască sau ca un vitraliu peste "irealitatea cotidiană" primară îi corespunde un bun control al limbajului poetic, folosit pentru a amplifica haosul şi matematizarea imaginarului poetic: "ia-mă să te las când te strange glanda de gât/.../când logaritmezi o boală de lux" (Corocochilăriţa) sau "jurul meu, teribil meu jur/ această autoritate a întâmplării/ abilitată să sugă ca un purcel de lapte/" (Jurul meu). Se ajunge la o dezordine spaţială, ca în poemul Până într-o zi, unde subiectul poetic este evacuat într-un no man's land, imaginat prin mijloacele poeziei cotidianului: "tot ce mă atinge mă conţine/ fără să ia nimic din mine/ astfel mă aflu fără să mă găsesc nicăieri." Reificarea spiritului şi personificarea materiei este prezentă şi aici: "voi rămâne un zgârci incapabil să mă osific/ o perversiune a naturii în care stau certaţi/ părinţii mei/ unul cu capul sufletului între picioarele/ somei celuilalt/". Desubstanţializarea subiectului liric, care îşi pierde identitatea într-un vid casnic este consonantă cu o tehnică poetică, pe care am putea-o numi după Bachelard, o poezie a elementelor. In acest text, de pildă, elemnetele devin printr-un intertext cu subcultura industrială, materii prime; de unde infuzia "betonierei"sau a "cimentării". A doua parte a poemului prezintă influenţe din Cărtărescu (Orbitor, vol. 1), prin modul cum este folosită neurologia pentru a exprima un "adevăr" poetic: "serotonina îmi ciopleşte din inimă/ jumătatea dreaptă din creier". Intr-un registru ironic, finalul textului comunică starea de alienare şi de reificare, până la tăietura abruptă, care lasă textul voluntar deschis şi neîmplinit: "dacă mă tai nu curge nici o picătură de sânge/ în schimb curg litri de dopamină/ din salamul de vară/ din care o dispoziţie poetică exagerată/ mă face să amputez/ pagină după pagină cu speranţa câ până într-o zi/".
Acestea fiind mizele şi intenţionalităţile volumului (alienarea şi filozofia marionetei, destabilizarea subiectului poetic şi fixarea lui într-un vid cotidian, cât şi confuzia premeditată între planuri), trebuie spus câte ceva despre metodele folosite. Neoromantismul, postexpresionismul cât şi suprarealismul sunt prezente, uneori în aceleaşi texte. Un exemplu pentru descedenţa romantică a autorului este poemul Intrebări din craniul pernei; din metafora insomniacă din titlu pre-eminentă este intenţia parodică. Poemul prezintă tocmai această imersare a romantismului în suprarealism; discursul devine dual, sintetic, recitat pe două voci: "ce sunt eu/ dacă nu o venă gâtuită de sânge?/ focul ce-şi batjocoreşte în miezul nopţii lumina?/ poate tu?". Până aici, "romantism" în toată regula, de la determinitavile imagistice ale subiectului, până la întemeierea sa ipotetică pe alteritate interioară. Continuarea ("sau o voce magnetică ce şuieră pe bandă cuvinte?/ soldatul din vis/ de care se roagă bătrânul prieten/ să îl abandoneze acolo/ şi să îl externeze cumva într-un film/") este suprareală, prin subţierea identităţii, într-atât încât devină halucinantă, onirică şi depersonalizată.
Interogaţiile, care urmează, stau atât pentru o mentalitate de tip borderline, care este consecinţa pierderii identităţii, cât şi pentru un soi de copătrundere a suprarealismului cu romantismului, care se explicitează şi prin sinestezie:
"să prind dimineaţa somnoros ca un fetus?/ îmi vor da la farmacie fără reţetă un demon?/până unde îmi pătrunde mirosul/ când fac loc cu auzul vederii?".
Tot în registrul romantic, cu titlul parodiat neinspirat prin mijloace post-moderne, se deschide şi poemul "Lilithescu": "de-atâtea ori mi-a trecut prin cap/ că ai să treci şi tu/ aşa cum au trecut şi cele dinaintea ta/ că mi-au rămas urme în creier/ şi acum când ai trecut definitiv/ nici măcar n-ai avut bunul-simţ/ să treci pe urmele făcute de mine/ femeie vampir ce locuiai cu părinţii mei/". Poate se insistă prea mult pe acest joc de cuvinte al "trecerii"; din recuzita romantică fac parte însă "urmele" polisemice (cicatrici - experienţe personale) şi strindbergianul concept al "femeii-vampir", folosit ca o ilustrare sugestivă a complexului Lilith. Poemul romantizat continuă în registrul banalului şi al sexualului: "tocmai în inima mea să ai greţuri/ şi-apoi să-ţi atârne copilul de ţâţe", finalul aparţinând imaginii bucătăriei, care este folosită ca o metaforă pentru existenţă: "miroase urât şi ca să mănânci bine/ trebuie să te murdăreşti pe mâini."
Neoexpresionismul din "H" nu aparţine sferelor superioare, dar este paradigmatic pentru o anumită transmutare a registrului cotidian în virulenţă şi violenţă verbală: "un gând porcos rânea în creier/ ştergând la fund încă o dată/ maidanul râturilor nepăscute." In primul rand, ritmul nu se potriveşte perfect, ca în textele "romantice" analizate - neasigurând acea coincidenţă dintre formă şi conţinut, necesară pentru a ilustra o imagine neconvenţională. In al doilea rand, imaginea cu toată prosmeţimea ilicitului său, este destul de incoerentă şi greu de figurat. Finalul poemului ne aduce o continuare şi o extensiune a imaginii, care din păcate nu face decât să-i sporească confuzia: "un gând porcos rânea în creier/ ştergând la fund încă o dată/ maidanul râturilor nepăscute/ când deodată dinţii galbeni/ muşcară supurând miştoul/ din gelatina primei scroafe." Violenţa verbală din expresionismul cu accente suprareale ilustrează un tablou inegal, al cărei principală nereuşită este această supurare a miştoului. O altă inechivalenţă a lui Zalmora mi se pare suprarealismul "pur", testat în poemul peste peste peste. La nivel tehnic, în acest domeniu s-a inovat destul de puţin de la caligramele apollinaire-iene. In această descendenţă se situează şi partea finală a textului, pe când premisa sa este dedicată unui suprarealism de substanţă, care prea uşor poate fi asimilată "delirului verbal": "pene existenţiale", aliteraţia fără susţinere "gâlgâitul găinilor cu gâtlejurile rânjite", etc. Ca să concluzionez, debutul lui Adrian Zalmora are parte de inegalităţi şi de inconstanţe, care nu sunt în ultimă instanţă surprinzătoare - dar mai ales, tânărul poet piteştean îşi creează cu destulă siguranţă schelele/ schiţele unui univers poetic particular, de o corespondenţă specială între sens şi formă. Prin mixarea elementelor romantice cu inflexiuni suprarealiste, discursul dualist al poetului devine complex şi pertinent; şi aceasta este, după mine, principala reuşită a volumului.
Din punct de vedere tehnic, cartea Angelei Furtună (Poemian Rhapsody - Cartea Donei, Axa, Botoşani, 2004) este o reuşită. Poemele abundă în setting-uri sapienţiale, în stil aforistic ("patima începe atunci/ când pronunţi cuvântul moarte aşa cum ai rosti o sumă de bani", şi Dumnezeu a creat din nou femeia), imagini sugestive ("sînt un copil născut de o mamă în lanţuri" din Rabbi -floare de cenuşă-) sau lamentaţii concise, care adună într-o imagine mai multe idei ("Tu, Doamne, m-ai rescris pentru o altă orchestră - în allegro sângele Te spală de trupul meu", Eroul tragic d'incompiuto). Există astfel premisele pentru un téchne, care aranjează şi maximizează materia poetică, în aşa fel încât un prag liminar al lirismului este configurat; meşteşugul, felul cum este lucrat textul, dă accesul la un Neverland sau o nirvana, în care poeta se simte bine. Cu alte cuvinte, universul poetic (şi imaginarul său) are destul de multă substanţă prin aceste "inovaţii" tehnice şi această stăpânire a limbii. Semnul prin care acest univers primeşte prana şi viaţă este o filozofie a lui "ca şi cum", prin care se impune virtualitatea sa superioară; trăim astfel sub imperiul metaforei.
Din păcate mesajul nu este la înălţimea acestui techné deosebit - şi neorânduirea principală constă în fixarea nepotrivită a subiectului poetic. Cu alte cuvinte, avem un ton auctorial care se desparte greu de romantism - dar care mizează pe stilistici variate, de la poezia iniţiatică (ciclul Capriciile după Pablo) la socialul gingsbergian (Te iubesc, America), care a apărut mai de mult în "Vatra". Astfel subiectul "romantic" (dacă înţelegem prin romantism un fel de aspiraţie incertă către un inefabil idealizat şi mitizat, care îşi găseşte forţa de expresie în melancolie şi nostalgie) se trezeşte resurectat într-un tablou fulgurant, care oscilează de la Kaballa la alienarea web; incoerenţa lui are o explicaţie foarte simplă: barocul. Majoritatea textelor sunt atât de îngreunate de livresc, încât devin neinteligibile: imaginile se pierd în referinţele filozofice, religioase, mitologice sau muzicale.
Dăm numai câteva exemple: "ignoranţa păianjenului din logo/ nu-i scuteşte pe sleepwalkers de accidente" din serenada pentru insolit şi nebunie, (unde nu anglicismele sunt deranjante, ci faptul că o combinaţie dintre două versuri cu ritm reuşit dă un non-sens), "Mazurka în A-Moll Le Petit Hébreu începe/ exact acolo unde toate lumile/ născute din tikun transparent/ mi-au înscris ecuatorul în creştet" din înainte să fi fost pământ am fost tikun (aglomerare de genul de care vorbeam, de referinţe culturale, care pur şi simplu amuţesc imaginile - în plus în româneşte ar veni mazurka în la minor) sau "tu ai avut odată un cântec al tău:/ un izvor de acedia,/ un hău/" din un sunet într-o barcă nevăzută, el (în care alăturarea între muzică, izvor, indiferenţă spirituală şi abis este gratuită şi n-are substanţă).
În plus, în acelaşi text întâlnim şi o idee ("teologică"?), cel puţin discutabilă: "îţi spun că Dumnezeu este pluralul/ unui cuvânt încă neinventat". Intemeierea divinităţii pe multiplicitate este bizară, mai ales dacă ţinem cont de faptul că autoarea face permanentă referinţă la un spaţiu iudeo-creştin.
Astfel, subiectul poetic este aruncat într-un deşert semantic, cu atât mai vid de substanţă şi mai nimicitor cu cât intenţiile sunt lăudabile: galeria kabalistică-media, cu trecere obligatoriu prin social şi prin Zeitgeist-ul intelectualist este reprezentată prin mii de voci, toată disonante în raport cu intenţiile subiectului poetic. Nu e de mirare că un asemenea eu actorial se simte nefericit şi îngustat - şi are o tonalitate sentimentalist-dramatică, sau reactiv-nostalgică. Ca să închei această idee, trebuie spus că autoarea nu şi-a ales bine tematizarea pentru apetenţele (pe care le demonstrează meşteşugul) şi perspectivele ( care sunt, de multe ori implicite) acestui eu.
Lăsând la o parte această situare improprie a subiectului (care este fundamentală), cartea are un story destul de interesant şi o structură narativă nu neapărat incitantă sau spectaculară, dar bine articulată. De la un Pablo iniţiatic, unde găsim jocuri de limbaj sau puneri în scenă inventive ale principiului identităţii ("porţi masca ce nu te aduce în trup/ şi urci la ora unu noaptea în patul unui/ Gentleman of Wealth and Taste/ femeia lui e femeia lui:/ a cui e femeia din cui/" sau "te vor hrăni şi pe tine cu/ solzi de tikun./ cine nu eşti? te vor întreba/") prin mai puţin reuşitul Cinci tablouri de colecţie (cea mai importantă observaţie relativă la acest ciclu este culegerea defectuoasă a textelor, cu bold şi italics combinate), la intertexturile cu Ginsberg ("America I've given you all and now I'm nothing") şi Queen (Bohemian/Poemian Rhapsody), avem un tablou heteroclit, care păcătuieşte, este adevărat, prin baroc dar îşi are reuşitele sale: sapienţiale, lirice sau imagistice. O să închei această privire critică cu nişte versuri, care mi-au plăcut mult: "doi îndrăgostiţi se aşează pe trotuarul plin de sânge/ şi îşi jură dragoste veşnică./ ei se sărută vorbindu-şi despre moarte./ alţi doi îndrăgostiţi îşi fac hainele de nuntă din/ resturi de veşminte găsite pe caldarâm după explozie./" (Kaddish pentru Beer Sheva la 31 august 2004).
Parcurgând volumul lui Florian Silişteanu, "Nunta de semne" apărut de curând la Ed. Semne în condiţii grafice excelente am avut un mare semn de întrebare cu privire la ceea ce citeam. O fi volum de poezie? O fi album fotografic? Fiindcă trebuie spus că volumul este împânzit de fotografii de-ale autorului cu diverse "personalităţi" (Ion Iliescu, Adrian Păunescu, Adrian Minune). A doua observaţie ar fi că volumul are nici mai mult nici mai puţin de patru postfaţatori şi doi prefaţatori. Toţi aceştia vorbesc despre prietenul lor Florian Silişteanu. Spicuiesc din prefaţa semnată de Adam Puslojic: "Dar, în nici un caz, nu doresc să las impresia unui om care înţelege mai bine ce scrie poetul Florian Silişteanu. Faptul că scriu acest text are doar un rol de ritual fratern". Aşa pot fi caracterizate şi restul "intervenţiilor". E de evidenţiat şi faptul că primul poem din volum este unul semnat de Adam Puslojic. Ciudat mod de a-ţi începe propriul volum.
Poemul "Elegie" este de-a dreptul savuros. Câteva exemple: "Sânt (sic!) mai patriot decat credeţi! / Beau vin, iubesc o femeie, mai / multe, joc poker / scriu poezii"- interesantă listă de priorităţi; "Am slujbă - sânt zilier, am o familie / pe care nu o mai am". Poemul este finalizat cu: "Domnule preşedinte, / Cum pizda mă-si se pedepseşte iubirea / de ţară?". De sub ultimul vers ne zâmbeşte galeş însuşi Ion Iliescu care parcă se întreabă şi el acelaşi lucru. Să trecem la alt poem, de data asta unul cu ritm şi rimă. În poemul "Dezlegare la plâns", bunăoară, tema vinului revine în forţă: "Ascultă, vere, îi zic, - hai să cădem într-un semn / Să-nvăţăm pe de rost un cântec de lemn (!?)/ Să ne luăm de femei şi o vadră de vin / Pantaloni de velur şi cămaşă de in". Poemul nu e decât o consecinţă a rimelor, versurile sunt direct dependente de ele, poetul sare din rimă în rimă cu o neglijenţă demnă de un scop mai bun:
"Hai să tipărim amândoi un ziar / Şi să punem să tragă în ham un birjar". "Cântec de lemn" începe de-a dreptul delirant: "Vino, moarte, cu mine la....Starea Civilă, / Z-gura mătii de verb împuţit!".
Un alt exemplu de delir cu pretenţii de poezie găsim în "Am plâns lui Dumnezeu": "În casa Verdee cu doi sau trei de E / Cu îngerii am stat la o recepţie..ee. / Eee". Nici la titluri poetul nu pare a fi prea inspirat. Iată nişte exemple: "Doamnei de TU", "Despre îngeri şi ţoale", "Oameni cu solzi şi timp", "Secunda mamii ei de viaţă", etc. Foarte multe poeme cu dedicaţie, nici măcar Cristian Tabără sau Nichita Stanescu nu scapă. Dedicaţia pentru Nichita Stănescu e încă o mostră de umor involuntar: "Lui, domnului Nichita". Poemul dedicat ("Portret") începe cu acelaşi umor nebun: "Sclav era şi nu era / Şi-o brăţară din cenuşă / Ce nebun gândise sfera / Timpul dârdâind la uşă". Neinteligibil, însă deja ne-am obişnuit. Ici-colo gasim şi nişte "proze scurte" de un amatorism aproape înduioşător. Majoritatea poeziilor din volum frizează incoerenţa. Un exemplu edificator ne oferă poemul "Cântec fără ţară" (deşi ar fi putut fi oricare altul): "Vine moartea înspre mine / O primesc cum îi convine / Şi-mi urează şi ciopleşte / Lacrimă de solz de peşte". De pe ultima pagină aflăm că autorul a mai publicat "peste 5000 de articole" şi a realizat "mai multe emisiuni radio-tv". În plus de asta un volum de poezii şi o carte de reportaje. Silişteanu nu uită să ne anunţe că posedă şi "alte premii naţionale pentru poezie". Aşa cum se prezintă volumul, ca o însăilare amatoristă de poezie, proză şi fotografie, avem de-a face cu un kitsch perfect.
Florian Silişteanu ar trebui să se ocupe de jurnalism şi să lase poezia în seama celor care au, totuşi, ceva de spus.
Nu am prejudecăţi în legătură cu producţiile poetice ale pictorilor, muzicienilor, actorilor, etc., de aceea m-am apropiat fără vreun rictus dispreţuitor sau condescendent de volumul "Din culise totul se vede altfel" (Ed. AXA, Botoşani, 2003), al doilea volum de versuri al lui Emil Cătălin Neghină. Din păcate pentru autor, surâsul a apărut repede, surâs care a degenerat într-un râs sănătos pe alocuri. Prefaţa semnată de Ioan Radu Văcărescu reuşeşte să vorbească mult fără să spună mai nimic. Două lucruri tot am aflat: autorul volumului este "actor de forţă, artist plastic, muzician, profesor şi poet, ba chiar în ultimul timp jurnalist de opinie", iar primul său volum (materializat ca urmare a unui premiu de debut) e constituit din "dedicaţii nemărturisite unor oameni de artă sau manifestări artistice din oraşul de adopţie al actorului-poet".
Emil Cătălin Neghină este, probabil neintenţionat, cu totul incoerent când încearcă să scrie versuri. Un prim exemplu din "Ea devenise bleu de căldură şi de pulbere fină": "Cai defuncţi dezmierdau / cu copite prin praf / dezmăţate fiinţe / ce-şi sorbeau printre vene, / de alb şi de negru, / viitorul albastru, pribeag şi hazliu / aplecat către funcţii / de Clown onomastic / mânjit cu mastic" - şi tot aşa până la saturaţie. De altfel, şi titlurile poemelor tot spre o imitaţie stearpă de "limbaj poetic" la mâna a doua se îndreaptă: "Douăsprezece vestale ieşite din hruba vântului susură cântecele ierburilor tăvălite de greieri amnezici şi goi"; "Ora de durere pribegeşte căutându-mă în semn de mâhnire asumată"; "Umbrei ideii de Bizanţ ce mă urmăreşte ca un soi de altfel de margine a mea"; "Cad îngeri sângerii în poala sistemului binar"; "Cum e mai bine să zbori, înspre tine sau pe?". În poemul (iarăşi un titlu imposibil!) "Orele pribegiei au secole în care se întâmplă tot Timpul", autorul încearcă să "facă filosofie", dar nu oricum, ci "filosofie înaltă". Strădania sa nu a fost în van, iar Emil Cătălin Neghină şi-a încununat poemul cu următoarele versuri (profunde, cum altfel?): "Ştiu locul ascuns în care se adună tiptil / zeii ideilor spiralate, în purpură glazurate / şi-n fărâma de an care-a fost foarte iute / înfiptă-n fiinţe care respiră, privesc gândind / şi-n care totdeauna sălăşuiesc pasiuni ne-ntremate". În poemul imediat următor, "Ei nu consideră această zi importantă", autorul reuşeşte să împletească armonios auto-biograficul, incoerenţa şi pasiunea (obsesia?) sa pentru cai:
"Straşnicele mele întamplări s-au petrecut / sub semnul inevitabil şi clar al vedeniei. / [...] / pun frâie de soldă bătută-n hăţişuri / muiate-n pastramă nouă de copilă dospită, / călare-n copită de spumă de crupă de cal." Orice încercare de decriptare e inevitabil sortită eşecului. Emil Cătălin Neghină îşi continuă curajos drumul printre meandrele poeziei în "Numărând din când în când anii, vesel plâng", de data asta încercând noi variante ale limbii române: "Sunt blând ca fauna şi flora, / dar n-am cărbune să-mi dau foc, / să joc, să coc, să lasă-mă să cânt / [...] / Un lacrim las să cânte-n locul meu". Trecut fiind prin aceste peripeţii gramaticale, autorul se întoarce la prima sa pasiune, incoerenţa pigmentată de debuşee textuale halucinante: "Non-Infernul pustiu populat leneviu / de fantoma de casa devenită serală / în ceas noctambul ostenit şi osos, / ne declamă fineţea închisă / [...] / să sfarme, fără să-l vătăme, / osul pucioasei din magma firidei" ("Aducere la pace fie casa cea nouă în care copiii de azi nici măcar febră musculară nu mai au"). Emil Cătălin Neghină mai are pe parcursul volumului în poeme care nu merită menţionate diverse trimiteri către animale inventate cum ar fi "Dragonerul" sau "vulturul subpământean care zboară mai iute decât cel pămantean", ori de-a dreptul speculaţii zoologice ca, de pildă, în poemul "Solitar plutind, câinele": "Neterminata mea viaţă, agăţată de gâţii muritori, / încă nu are habar de ce va urma. / Spiciul exterior al interiorului meu, abscons idol rebel, / soarbe alene din sângele acela, nu spun care, / reminiscenţă a vremurilor când calul era peşte." Ce-i drept, aici avem şi jocuri de cuvinte de un prost-gust grăitor (ca de altfel şi preţiozităţile de limbaj).
Ultimul exemplu în sprijinul deja conturatei identităţi de grafoman a lui Emil Cătălin Neghină vine din unicul sonet din volum, "Octombrie fragil": "E frig, e rece, totu-i trist, / Iar vântul bate ca nebun. / Mă simt ca ultimul tribun / Şi mă întreb: de ce exist?". Într-adevăr e trist. Se pare, deci, că idealul "artistului complet" e doar atât: un ideal.
Daniel Stuparu - un medieval în New York de Eugen Suman
Daniel Stuparu, un virtuoz al formei fixe, ne propune în numărul acesta trei poeme din mai vastul său ciclu, "alchimice". Este evidentă pentru oricine migala cu care autorul şi-a lucrat textele, precizia şi fineţea tăieturii versurilor, în fine, munca depusă de Daniel Stuparu pentru ca sonetele sale să fie perfecte din punct de vedere formal. Rimele sunt inspirate, autorul nu a căzut pradă tentaţiei facilului iar supralicitări şi stângăcii de construcţie nu există.
Atmosfera textelor e una sumbră, tipic romantică iar eul poetic este unul chinuit, un erou pe ai cărui umeri apasă greutatea lumii toată. Prima strofă din chiar primul poem, "Nigredo", introduce cititorul, fără preaviz, sub "cerul plumburiu", în plin apocalips medieval: "Păşind atent sub cerul plumburiu / Prin marea-nvolburată, de cucută, / Lăsam în urmă doar o lume slută / Pe care-o ştiu: înşelător pustiu...". Sonetul, de o muzicalitate desăvârşită, continuă în aceeaşi notă prezentând cititorului un "cocktail amar" în care barmanul suprem a amestecat lacrimile unei ipotetice iubite, "erosul" muribund, greşelile muritorilor şi vraja stranie a unicornului. Eroul romantic se îndepărtează nepăsător după ce tocmai a renunţat la cele pământeşti: "Şi nu mi-e dor de erosul ce moare - / Ultim parfum pe care, iată, -l torn / Sub talpa-mi tăbăcită în eroare."
"Spiritus Sulphur" pastrează, in esenţă, atmosfera damnată însă textul e ornat cu diverse bijuterii şi pietre preţioase. Intertext şi ludism sublimat (cum altfel? Doar vorbim despre "alchimice"). Prima strofă, abruptă: "Sinistru, în oglindă - privind o faţă sumbră -, / Lumina ai închis-o prin soarele alchimic / Cu giuvaier de aur, în care spirit chimic / Sau sulf regal, uranic respiră din penumbră." După aceea textul se destinde, graţie tehnicii construcţiei şi a subtilităşilor induse de Daniel Stuparu: "Mărgean când alb, când roşu, între carnaţii line / Din Shakespeare rupte parcă, în joc de necinstită / Lucreţie sau pe aripi de Venus regăsită / Substanţa ce o cauţi în mine, e în sine:".
"Rubedo" păstrează ludismul din "Spiritus Sulphur" dar adauga şi, paradoxal, o atitudine grava, apăsătoare: "Iar verbul ce era odată mut / N-a mai putut răbda acum şi nici să // Adaste, reprimând ca pe-o angoasă / Nerevărsatul, magic elixir - / Un sânge ne'ntinat spre blânda coasă / A morţii amorţite sub potir". Finalul e relaxant, risipeşte tensiunea atâtor cuvinte mari şi simboluri din afara timpului: "Dintr-o ascunsă, neştiută carte, / La trap se-ntoarce-un Cavaler de Malta."
Se poate conchide că textele lui Daniel Stuparu se constituie într-o poezie de calitate care poate emoţiona şi/sau intriga cititorii. Din fericire concluzia aceasta ar fi fost adevărată acum două sute de ani - acum, în anul 2005, nu mai are acoperire. Eroul liric portretizat de el nu exista şi nici nu a existat vreodată. Dacă ar fi să mă exprim mai plastic aş spune ca autorul, în loc să folosească e-mailul pentru a trimite un mesaj peste ocean, foloseşte hârtia şi o sticlă. Şansele ca mesajul său să ajungă la cineva sunt minime. Discursul este tarat de preţiozităţi vetuste, temele şi motivele folosite sunt perimate şi de nefolosit în contextul actual al poeziei. O altă mare problemă, în viziunea mea, este neimplicarea la nivel emoţional a autorului în propriul text. Sonetele par scrise de un computer performant ("hrănit", desigur, cu cei mai buni algoritmi) sau de un bătrân profesor de filosofie, blazat si plictisit. Aşa cum se prezintă lucrurile, pare că Daniel Stuparu n-a asimilat nici una din paradigmele poetice ale modernităţii şi post-modernităţii, preferând să rămână într-un spaţiu atemporal, cu toate legăturile cu lumea reală tăiate. E exact artistul din turn - cu menţiunea că acest artist, în particular, nu are în biblioteca sa din turn decât opere de până în romantism - şi nimic mai mult. Poezia lui Daniel Stuparu nu numai ca nu e pentru mase, dar nu e nici pentrut cititorii cultivati, care au citit la vremea lor textele "esentiale".
----- textele
comentate aici pot fi citite la secţiunea
la poezie.
Despre "Alunecarea" de Ioan Suciu de Mădălina Enache
În primul rând, firul narativ (destul de anemic realizat) este ceţos iar pe alocuri invizibil, pe lângă faptul că e anost şi lipsit de substanţă. Începutul pare promiţător şi uşor marquezian: "Înainte de a pleca la serviciu , Adam (...) fluiera cu foarte mare talent şi scoatea pe urechi un fum înecăcios şi ameţitor". Dă dovadă pe tot parcursul naraţiunii de ceva ce seamănă cu suprarealismul, însă este slab dezvoltat şi eşuează încă de la pagina a 2-a. La Ioan Suciu "gustarea" este luată "în picioare" şi târâtă prin toată clădirea. La Vian (de exemplu), pe lângă faptul că era torturată, mai era şi pescuită din robinet.
Numele personajului nu este deloc original, iar alegerea sa este total neinspirată. Acest procedeu aminteşte de Coelho în "11 minute" când îşi denumeşte protagonista (prostituată) Maria.
Naraţiunea ("sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire") atinge apogeul inepţiei când realizează o contrazicere a intrigii (dacă există aşa ceva). Adam "făcea eforturi disperate să-şi descopere antecesorii", iar această problemă îl obseda, deşi "sigur că avea şi ecuson în piept, pe care scria în afară de nume şi prenume (...) arborele genealogic". Umor urmuzian sau neştiinţă?!
Semne de întrebare mai ridică şi pietonii: "care alergau vinovaţi" (a alerga vinovat?). Pe lângă faptul că nu menţionează pe unde anume alergau; sau se referea la pietonii vinovaţi care alergau pe....? Se poate continua
şi cu alte exemple:
"coif de tablă de 0,14" (de 0,14 ce?).
Adam trece de la "nevertebrat la Mavrocordat"... afirmaţie total lipsită de sens. Să fie oare nevoia de rimă?
Reuşeşte totuşi să impresioneze prin crearea unei lumi uşor arhaice: "se numea Celenteratus Iuventus iar alţii , Pterodactilus Elegans , Archeopterix Eugen, Hippocampus Virgilius , Scarabeus Auratus", însă alege din nou un nume neinspirat (Eugen), care printre toate "-us"-urile, stilistic, rupe vraja.
Textul pare a ascunde atât o ironie ascunsă, protagonistul având o evoluţie inversă: de la "gastrulă la morulă" (în mod normal celula ou se divide trecând prin stadiile de morulă - blastulă - gastrulă), cat şi un umor ieftin, răsuflat: "Hamburg pentru un hamburger".
Titlul, sadic desigur, invită cititorul să creadă că actul lecturii va fi unul uşoar, alunecând de la o idee la alta, însă poate fi interpretat drept o dovadă de umor negru.
Trebuia să fie un text despre forţa scrisului şi magia povestirii, despre cum se transformă fantezia în realitate şi invers. Mai presus de toate, rămâne doar o lamentabilă încercare de a crea un univers suprarealist, fără a întelege însă că suprarealismul nu înseamnă să baţi câmpii.
----- textul
comentat aici poate fi citit la secţiunea
proză.
necesară pentru a ilustra o imagine neconvenţională. In al doilea rand, imaginea cu toată prosmeţimea ilicitului său, este destul de incoerentă şi greu de figurat. Finalul poemului ne aduce o continuare şi o extensiune a imaginii, care din păcate nu face decât să-i sporească confuzia: "un gând porcos rânea în creier/ ştergând la fund încă o dată/ maidanul râturilor nepăscute/ când deodată dinţii galbeni/ muşcară supurând miştoul/ din gelatina primei scroafe." Violenţa verbală din expresionismul cu accente suprareale ilustrează un tablou inegal, al cărei principală nereuşită este această supurare a miştoului. O altă inechivalenţă a lui Zalmora mi se pare suprarealismul "pur", testat în poemul peste peste peste. La nivel tehnic, în acest domeniu s-a inovat destul de puţin de la caligramele apollinaire-iene. In această descendenţă se situează şi partea finală a textului, pe când premisa sa este dedicată unui suprarealism de substanţă, care prea uşor poate fi asimilată "delirului verbal": "pene existenţiale", aliteraţia fără susţinere "gâlgâitul găinilor cu gâtlejurile rânjite", etc. Ca să concluzionez, debutul lui Adrian Zalmora are parte de inegalităţi şi de inconstanţe, care nu sunt în ultimă instanţă surprinzătoare - dar mai ales, tânărul poet piteştean îşi creează cu destulă siguranţă schelele/ schiţele unui univers poetic particular, de o corespondenţă specială între sens şi formă. Prin mixarea elementelor romantice cu inflexiuni suprarealiste, discursul dualist al poetului devine complex şi pertinent; şi aceasta este, după mine, principala reuşită a volumului.
