În prima zi am fost trezit la ora patru dimineaţa şi trimis la uzină să dau la lopată pentru a câştiga nişte bănuţi cinstiţi. Sau nişte năsturei cinstiţi. Ce m-a deranjat pe mine a fost faptul că am fost trezit nu de ceasul deşteptător, ca de obicei, ci de către unul dintre părinţii mei, nu mai ştiu care. Cele opt ore standard de lucru la uzină au trecut în cele din urmă, iar la vestiar am descoperit ca unul dintre ceilalţi muncitori (era să zic colegi) îmi spărsese lacătul de la dulap şi îmi furase bocancii. M-am enervat foarte tare, dar am scrâşnit doar din dinţi, fiind mai pirpiriu de felul meu, m-am îmbrăcat şi am mers acasă încălţat cu cizmele de cauciuc. În noiembrie. Acasă mă aştepta o altă surpriză: Stalin, câinele, îmi rosese şlapii şi un picior de la birou (cu simţul răspunderii însă, astfel încât să nu se prăbuşească decât atunci când mi-am plasat labele picioarelor sub birou şi am asezat cheia pe el; nu mi-a convenit, chiar am urlat o dată scurt de durere). După acest episod, m-am dus la baie şi mi-am spălat picioarele de sânge. Mare lucru!

În cea de a doua zi am fost din nou trimis la lucru, unde am reuşit să-mi rup mâna stângă, fapt care mi-a prilejuit scurtarea zilei de muncă, şi o întâlnire cu nenea în halat alb. Mă durea îngrozitor, iar nenea doctorul mă tot lovea la cot, de obicei în cele mai dureroase zone, şi mă întreba dacă mă doare. Eu am râs, n-am zis nimica, decât că l-am înjurat în gând într-un mod atât de oribil încât mă miram deja cum mai poate râde. Am făcut totuşi o criză de isterie şi mi-a căzut patul pe picioare. Nicicum nu m-am putut abţine să nu fac o criză de isterie. După acest episod, m-am dus la baie şi mi-am spălat picioarele de sânge. Mare lucru!

În cea de a treia zi n-am mai mers la lucru pentru că a murit mama. Nu ştiu cum, dar s-a făcut că înmormântarea a avut loc în aceeaşi zi. O senzaţie dureroasă de gol interior combinată cu sentimentul unei pierderi de neînlocuit mă bântuiau. Mă păştea depresia nervoasă. Eu i-am zis: "Nu mă mai paşte aşa, că mă gâdili!" Ea m-a rugat să îi dau voie, eu am spus nu, ea a insistat, eu am spus nu, ea a mai insistat, eu i-am tras un şut în fund şi ea a plecat, contrariată. La înmormântare, înainte de a lăsa sicriul în groapă, cei care îl duceau s-au odihnit puţin punându-l jos. S-au odihnit mai puţin decât şi-ar fi dorit, fiindcă le-am atras atenţia, cu lacrimi în ochi, că au aşezat sicriul pe picioarele mele. L-au ridicat şi l-au introdus în groapă, iar apoi au umplut groapa cu lopeţile. Eu le-am spus că ar fi mai bine să-şi ia lopeţile din groapă şi s-o umple cu pământ, ceea ce au şi făcut. După acest episod m-am dus în capela cimitirului, unde prietena mea Maria voia să-mi spele picioarele de sânge cu o cârpă, dar eu i-am spus că ar fi mai bine să mi le spele cu părul, ceea ce a şi făcut. Mare lucru!

În cea de a patra zi am chiulit din nou de la lucru, fără vreun motiv bine determinat. Mă trezisem încă de dimineaţă cu imaginea mamei în minte şi cu presentimentul unei nenorociri. Din fericire, nu s-a întâmplat nici o nenorocire. Am mers până la bucătărie, unde Stalin rodea nişte oase, am vrut să-i iau unul (în joacă), el m-a muşcat de faţă. Am fost dus de urgenţă la spital, unde nenea cu halatul alb mi-a dat nişte injecţii, plus nişte sfaturi şi mi-a bandajat capul.

Când am ajuns acasă, l-am certat şi l-am bătut pe Stalin, iar el de supărare m-a muşcat şi de picioare. După acest episod, m-am dus la baie şi mi-am spălat picioarele de sânge. Mare lucru!

În cea de a cincea zi (oricum nu aveam de gând să merg la lucru) nici nu mi-am deschis bine ochii că m-a şi sunat prietena mea să-mi spună că a rămas însărcinată. Ce să fac? I-am dat întâlnire într-un oarecare loc, să vorbim despre asta. Ne-am întâlnit şi am vorbit îndelung despre ce am putea face în legătura cu problema. Eu nu vedeam decât două soluţii: avortul sau căsătoria, dintre care doar prima îmi surâdea. Ea ţinea neapărat să aibă copilul, chiar şi fără să ne căsătorim. După două ore în care am încercat degeaba să o conving să avorteze, am mers la mine acasă (chipurile să ne iubim), unde am omorât-o cu o lovitură scurtă de topor tocmai în creştetul capului. Mă murdărisem puţin cu sânge pe mâini şi pe picioare, aşa că după acest episod iar m-am dus la baie şi mi-am spălat mâinile şi picioarele de sânge. Am îngropat-o în grădină, apoi am plâns-o cu lacrimi fierbinţi şi m-am îmbătat de supărare. Iar când am dat o dată cu pumnul în birou acesta s-a prăbuşit din nou pe picioarele mele. Biroul revoltat. După acest episod, m-am dus la baie şi mi-am spălat picioarele de sânge. Mare lucru!

În cea de a şasea zi am mers din nou la lucru, dar am aflat că am fost concediat. Şeful mi-a tras chiar o palmă, spunând că a avut încredere în mine şi că eu aş fi abuzat de ea. Sunt şi eu om, aşa că i-am tras un pumn în nas şi şeful a leşinat. Ce puteam face? L-am luat şi l-am aruncat în moara nr. 6. Când veneam spre casă, m-a lovit un Oltcit albastru, nu foarte tare, dar suficient de tare încât să mă arunce cu capul de pământ. Astfel mi-am spart capul. Şoferul, "om sufletist", m-a dus cu maşina lui la spital, unde nenea cu halatul alb mi-a cusut pielea capului cu multă măiestrie. Însă m-a făcut să suport o durere considerabilă, ceea ce a dus la o nouă criză de isterie din partea mea, în cursul căreia mi-a căzut patul pe picioare. Automat m-am calmat; după acest episod m-am dus la baie şi mi-am spălat picioarele de sânge. Mare lucru!

În cea de a şaptea zi nici nu m-am trezit bine că ditamai musca mi-a intrat instantaneu într-unul dintre ochi, nu mai ştiu în care. În timp ce mă chinuiam s-o extrag de acolo, mă întrebam de ce oare trebuie să mi se întâmple aşa de multe în mai puţin de o săptămână. Astfel am făcut o depresie nervoasă de toată frumuseţea, sau de toată urâţenia. M-am mai uitat pe geam, apoi am murit şi am mers să mă odihnesc puţin. Mare lucru!

În cea de a zecea zi, adică azi, am înviat şi m-am hotărât să-mi povestesc peripeţiile în scris, ceea ce am şi făcut. Mare lucru!

Să te trezeşti într-o dimineaţă oarecare având crescută, la locul potrivit, o coadă de lup, iată un lucru la care nu m-am mai gândit până acum. Dar nu ar mai fi o dimineaţă oarecare din moment ce ai avea o coadă. Sau, ca să nu fiu prea dur, ar fi de preferat să nu-ţi apară dintr-odată, ci să-ţi crească mai întâi un mic ciot care, datorită unei bune alimentaţii, să crească şi să tot crească, până când la un moment dat va trebui să-ţi faci un orificiu special la pantaloni pentru coadă. Asta ar fi evident doar prima fază, urmând ca încet-încet să-ţi crească păr de lup pe corp, să ţi se schimbe vocea până la a nu mai putea articula cuvinte, să începi să nu mai ai echilibru pe două picioare, toate transformările având loc până vei observa că eşti un lup veritabil şi nu te mai poţi înţelege cu oamenii. Stau şi mă gândesc că mulţi am păţit-o, şi tot degeaba. Aşa va fi mereu, unii se transformă în lupi, iar alţii pur şi simplu se transformă. Important e să nu stagnezi.

Motto bufnilian:
Artele privirii sunt ale insurgenţei
şi premerg interpretării şi descoperirii.

Insul e în dificultate. Se scarpină după ceafă. Oftează. Clipeşte grăbit. Cred şi eu că i s-a înfundat. Altfel cum?! Nu-i mai dă mâna să rîdă. îşi bălăngăne picioarele cocoţat pe dig. Ei, care-i chichirezul lumii dom'le?! Cine-o fi mai tare? Cine-o fi mai viclean?! Cine-o da mai mult?! Cine-o fi mai curvă?! Ha, ha, ha! Cum mai vrea insul să mă aburească! Dar nu-i merge, sînt cu uns cu toate alifiile! îşi muşcă el buza că se bagă-n treburile mele amoroase cu zmuncita asta de Bobolina Bobolinelor!

Îmi scot ultima cămaşă. Drăcoasa de Bobolina Bobolinelor nici nu mă bagă-n seamă! Dar o momesc eu, ştiu eu ce-i place. O să-i cumpăr vată de zahăr. O s-o dau în tiribombă, n-are scăpare. O duc şi la restaurant, la "Ambasador".

Lume selectă, toalete şic, îi iau ochii. O s-o duc cu taxiul. Ce crezi?! Şi eu aş scrie ca un turbat şi-aş cheltui toţi banii primiţi pe nuvele cu nebuna asta de Bobolina Bobolinelor! Altfel cum?! Şi dacă mă gîndesc bine o să-l trimit dracului pe revizorul Rozei Imperiale ăsta! De ce să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala?! Ce înţelege el din artă?! Nimic. Chiar dacă are buzunarele burduşite cu cartele, cu diskete, cu biocipuri, ha! N-are decît să se ducă învîrtindu-se! Biletul de trecere în nemurire, asta mă macină pe mine, cred că mă înţelegi! Dacă nu m-aş omorî cu chestia asta atunci, în mod sigur am trăit degeaba.

- Te-nşeli! îmi strigă căzutul din stele.

Hait, îmi citeşte gîndurile! Sau poate minte?! Poate mă ghiceşte după mimica feţei?! Am eu o mimică... Şi Bobolina Bobolinelor îmi dă de capăt!

- Şi de ce, mă rog, mă înşel?! întreb eu plin de trufie.

- Uite-aşa! Şi-acum să-ţi spun care-i chichirezul lumii! Ascultă aici: chichirezul e că ne credem indispensabili!

Şi căzutul ăsta din stele ce aere-şi mai dă! Parcă eu nu ştiam?

- Gagiilor, îmi luaţi aerul, ia, faceţi paşi! se răsteşte Bobolina Bobolinelor ieşindu-şi din pepeni.

Proasta! Nu vede că ne-a picat pe cap un ins vălurit din universul plin de universuri?! Ce-i nebună?! Cine ştie ce ni se poate întîmpla?! Joaca-i joacă dar dacă se înfurie insul şi ne omoară pe-amândoi?! Poate ne schilodeşte cu laserul ascuns sub haină!

- Pot să jur! strigă căzutul din stele. Asta-i, ne credem de neînlocuit! Ne place să credem asta. Ne dă putere. Dar e o iluzie, puterea nu aparţine nimănui. Poţi să zici că nu-i aşa?!

- Nu zic. Dar pe ce te bazezi?!

- Pe flerul meu.

Rîde Bobolina Bobolinelor să se prăpădească. Cred c-o vedeţi cu ochii minţii!

Are nişte forme! Nişte sîni mari, bogaţi, să-i înnebuneşti cu sărutări!

Oh, Doamne! Dar nebuna asta poate să strice toată treaba, trînteşte ea vreo înjurătură sau, cine ştie, vreo prostie cît ea de mare. Dar parcă-i pasă?! Stă tolănită în nisip şi i se vede sexul prin rochia bine lipită, de trup. Nu se dezbracă ea încă n-are curaj. Dar o s-o facă, vă jur! Taman cînd nici nu te aştepţi şi cu tipul ăsta căzut din stele s-ar putea să ajungem la Adevăr. Am pornit-o bine, zic eu.

A şaptea Carte a Codului I. C. A. N

Parcă nu ne mai suspectăm, s-au mai îmbunătăţit relaţiile noastre. Nici el nu mai face chiar aşa pe nebunu' iar eu parcă nu mai sînt atît. de cîrcotaş. Dar să fiu vigilent! Să mă las păcălit cu atîta uşurinţă?! Cine ştie ce urmăreşte?! Uite-l cum mă priveşte! Crede oare că m-o fi îmbrobodit?! Şi ştii ce zice?! Zice că, în grandiosul scenariu al lumii, nu ne-am întîlnit chiar cu totul întîmplă-tor! Auzi ce-i trece prin cap, fabuloasei noastre ficţionalizări!

- Auzi, mă strigă Bobolina Bobolinelor, chiar crezi că o să vină revizorul Rozei Imperiale ăla?!

- De ce întrebi, iubito?! gînguresc eu plin de emoţie.

- Pentru că l-aş ruga să pună o vorbă pentru mine... Am eu o chestie de rezolvat. Poate mai schimb aerul. Poate mă ajută să-mi schimb ICAN-ul! Să moară alea de necaz!

- Care alea?

- Alea, eh, hai că ştii, ce mă tot anchetezi?!

- Cine te anchetează?! Ce, nu poţi să spui de la bun început că-i vorba de nebunele alea din cartier?!

- Ce-ţi trebuie?!

- Dar îţi sare muştaru'!

- Cum să nu-mi sară?! Ce, mă iei drept o curvă?!

- Am zis eu aşa ceva?!

- Îţi trece prin cap! se răţoieşte Bobolina Bobolinelor. Nesimţitule! Ia-ţi mîna de pe genunchiul meu! Îl chem pe frati-miu!

Căzutul din stele tace, se face că n-aude. Parcă ce-i pasă lui? O s-o şteargă iar hai-hui prin universul plin de universuri, cine ştie pe ce planete! Acum se zgîieşte la marca asta parşivă. Cîte vieţi a pierdut ea! Fără să clipească. Şi cerul a luat o grămadă de vieţi! Ce naiba or fi făcînd cu ele?! Dumnezeu ştie!.

- Vine revizorul Rozei Imperiale! mormăie căzutul din stele aşa, într-o doară.

Mi se strepezesc dinţii. Am minţit doar! N-am avut nici un vis! De ce să pătimesc pentru o biată minciună?! O minciună atît de mică!

- Unde-i dom'le, revizorul Rozei Imperiale ăla, că nu-l văd?! strig eu cuprins de înfrigurare.

- Uite-l colo, pe faleză! Încearcă să coboare spre noi! Cu bătăturile lui însă o să-i fie cam greu! zice căzutul din stele.

- De unde ştii că are bătături?! întreb surprins.

- Ştiu. Eu le ştiu pe toate.

- Cum? Nu cunoşti Totul?!

- Totul?! se miră căzutul din stele. Nicidecum!

- Eşti un gargaragiu! îl apostrofez cuprins de ciudă.

- Aiurea!

- Doar atîta ai de spus?! Adică eu şi cu Bobolina Bobolinelor nu merităm puţin respect?! - - - Faci aşa şi-aşa cu noi?! Ne iei peste picior?!

- Lasă-l dragă în pace. ! strigă Bobolina Bobolinelor împăciuitoare. Dacă omul se simte bine aşa tu ce vrei acum?! O să vă luaţi la bătaie, parcă văd! Şi vine revizorul Rozei Imperiale! Valea!

A opta Carte a Codului I. C. A. N

Unde s-o mai ştergi?! Revizorul Rozei Imperiale aproape c-a ajuns în dreptul nostru, dragă.

Ne tot face semne vesele cu mîna. Nici nu-i trece prin scăfîrlie că tocmai ne-a picat un vizitator extraterestru pe cap. Ce să ştie el?! Uită-te numai ce mutră are!

Gălbejită! Smochinită! Pîrţîită! Şi degetele-i sînt galbene de-atîta fumat!

Fumează ţigări de foi, se dă mare! Are o haină model '21 şi tot răsfoieşte nişte dosare. Din mers. Să nu piardă timp. Să fie eficient.

- Noi doi ne-am mai întîlnit! zice privindu-mă pe deasupra ochelarilor săi cu ramă de argint.

Bobolina Bobolinelor, nesimţita, tace mîlc, nici nu se gîndeşte să-mi ia apărarea! Altminteri are o gură! Tace chitic, nu-mi sare-n ajutor! Ce-i pasă, eu sînt în cauză!

- Şi iată-ne din nou faţă-n faţă! cîrîie revizorul Rozei Imperiale rînjind.

- Nu cred. E o confuzie la mijloc! Vă înşelaţi. E un vis, cu siguranţă.

- Mi se pare sau nu eşti mulţumit că ne reîntîlnim?! spune revizorul Rozei Imperiale bîţîindu-se.

- N-aş crede.

- Tot nesigur! Tot nesigur! Îmi cunosc eu oamenii, scriitorii, agenţii, politicienii şi curviştineleeeeee bobolineeee!

Ia stai nenişorule, urlă în mine glasul raţiunii, ia stai! Dar cine-mi e revizoraşul ăsta?! Ce vrea de la mine?! Loviturile de bici ale conştiinţei mă trezesc la viaţă.

- Ei, ia să vedem, oftează revizorul Rozei Imperiale răscolindu-şi hîrtiile, CD-urile, matricele vălurite şi vpluritoare. La rubrica "Simboluri" ce avem?! Deci dumneata lucrai cu... mediu marin! Frumos. Foarte frumos. Lucrai cu meduze din alea perverse care erau nişte simboluri ale luptătorilor ICAN? Reîntoarcerea la natură! La oceanul primar! Dar să. trecem mai departe...

- Nu trecem nicăieri! strig eu nestăpînit.

- Puţină disciplină, ce naiba!. şopteşte, blînd, revizorul Rozei Imperiale scobindu-ase, nesimţitul, în nas.

Concluziile le vom trage la urmă aşa cum se cade cu orice ficţional care se respectă! Să continuăm cu simbolurile. Ia să vedem ce urmează, aha, regimul diurn, calul alb, licorna, cădeerea cetăţii ideale, cruciadaaa...!

-...? !

- Am spus cal alb!

Căzutul din stele se foieşte pe dig, ar da să intre-n vorbă. Bă, îmi vine să-i strig, ia-ţi tălpăşiţa. Dar el nici vorbă! Cască gura la ticălosul de revizor, să vezi cum se ia de el!

- Trebuie să-mi predai toate simbolurile astea! rînjeşte revizorul Rozei Imperiale plin de satisfacţie. Gata, s-a sfîrşit, nu mai ai nevoie de ele!

- Cum vine asta?! Cum să le predau?! Nici nu erau pe inventarul meu!

- Atunci e foarte grav! Trebuie să dai o declaraţie!

Şi nebuna de Bobolina Bobolinelor a amuţit. Nici nu se sinchiseşte de necazul meu. O să i-o spun eu de la obraz. Cum să laşi aşa, la greu, un biet scriitor! Dar ce, ea nu vede că-i de rău?! Ne-a sărit pramatia de revizor în cîrcă!

- Aşa, aşa! Să nu uităm cele şapte ambiguităţi! trebuie să le predai, n-ai încotro. Aceste forme de luptă sînt perimate.

- S-o crezi tu! strigă înverşunat căzutul din stele.

A noua Carte a Codului I. C. A. N

Revizorul Rozei Imperiale se întoarce spre el, îşi aşează mai' bine ochelarii şi, privindu-l surprins, întreabă:

- Dumneata! Dumneata ai vreo obiecţie?! Eşti cumva arondat la mine?! Ia să mă uit puţin prin dosare! Uite, le am pe toate aici! Eu nu le-am ars, nu le-am pierdut ca alţii! Eh, sînt un riguros, un meticulos de felul meu! Nici o grijă.

Căzutul din stele s-a albit, zău aşa, dragă domnule Meduzon. Să vezi cum se pierde cu firea un extraterestru parcă nu ţi-e la îndemînă!

Iar Bobolina Bobolinelor se hlizeşte, ticăloasa!

- Nu te găsesc! Nu te găsesc dom'le magneticus! se agită revizorul Rozei Imperiale. Dar după glas, da, da, după glas pari să fii arondat la mine! Las' că te găsesc imediat prin dosarele astea! Dar dumneaei?!

- Bobolina Bobolinelor e cu mine! Şi-i arondată la altcineva! strig eu cu glasul gîtuit de emoţie.

- Se poate, se poate.

- Sigur că se poate! strigă aiuritul ăsta care tocmai a căzut din stele.

- Uite, parcă ăsta-i dosarul dumitale! Curios, n-ai fotografia pe care o cere legea. Hm. Dar nu-i posibil! Dumneata n-ai nume?!

Şi revizorul Rozei Imperiale se bate cu palmele pe genunchi. Apoi strănută.

- Dumneata, cel numit, hei, trebuie să-mi predai toate răspunsurile!

- E imposibil!

- Dom'le, ştii ce?! Cu mine să nu te joci! N-ai nume, n-ai! Dar trebuie să-mi dai ascultare altfel e de rău! Uite, dumnealui, scriitorul, magicianul, consilierul de imagine tot o să facă aşa cum zic eu! Fă bine şi dă răspunsurile încoace.

- Dar nu mai sînt bune! Nu mai sînt potrivite! se apără căzutul din stele. S-au şi prăfuit. Am nevoie de altele!

- Ştii ceva?! Mă oblig să apelez la mijloace neortodoxe! O să sun să vină poliţia! Or să te lege fedeleş! Şi dacă întreci măsura, te ducem la casa de nebuni! Să fie clar, simbolurile trebuie predate, sînt perimate!

Eu aproape că-mi ies din sărite. Vine ramolitul ăsta de revizor şi se bagă-n treaba noastră! Dar cine-i dă dreptul?! Are vreo împuternicire?! La urma urmei de ce să nu mă răzvrătesc?! Simbolurile rămîn aceleaşi, o veşnicie!

E onoarea mea în joc! Zic:

- Cred că e vorba de o confuzie regretabilă!

- Dumneata să nu te amesteci! Vezi că te afli drept în colimator! Gata, te-am însemnat! Cam repede te repezi în braţele libertăţii de expresie! Ehei, lasă, lasă!

- Ce vrei dom'le?! mă rostesc gata să-l iau în unghii.

Nu-i pasă, îşi cercetează dosarele, fişierele, matricele. Întreabă:

- Să mi se spună ce nume are dumnealui!

A zecea Carte a Codului I. C. A. N

Mie-mi sare ţandăra. După ce că nu prezintă vreo împuternicire scrisă, revizorul Rozei Imperiale ăsta mai e şi înfumurat! I-aş trage două peste scăfîrlie să-i meargă fulgii! Paştele mamii lui de porc împuţit!

Căzutul din stele s-a speriat, nu-i convine c-a fost înghesuit, zice:

- Chiar că n-am nume! Nici măcar o poreclă! Eu de-abia am venit şi nu s-a gîndit nimeni să mă numească! Cei fără nume sînt sortiţi morţii?!

Revizorul Rozei Imperiale, oarecum speriat de întorsătura lucrurilor, asudat, încearcă să-şi repare prostia fără de margini:

- Stai dom'le că-ţi găsim noi un nume. Şi pe urmă vedem noi şi cu răspunsurile alea ce-o fi, le mai ajustăm un pic. Unele nu mai sînt de actualitate!

- Sînt încă, şopteşte, molatec, insul.

Hai că nu-i mai înţeleg, mă burzuluiesc eu în timp ce-mi caut prin buzunare un simbol pe care cred că l-am pierdut ieri. O să-i dau o mamă de bătaie şi Bobolinei ăsteia că ne pierdem vremea pe la plajă cu tot felul de vîntură-lume. Că mai bine ne-am duce să luăm masa în oraş, la vreun restaurant de lux, ha, ha, ha!

- Şi totuşi am nevoie de un nume! strigă căzutul din stele luînd-o la fugă spre capătul digului. Eu, dragă domnule Meduzon, ţine cont, mă precipit, strig după el, să-mi sară inima din piept:

- Un'te duci dom'le?!

El, nici nu vrea s-audă, nici nu-i trece prin minte să-mi răspundă. Revizorul Rozei Imperiale, matracucul, vrea să-mi şoptească ceva, e speriat de moarte, eu i-o tai scurt:

- Şi dumneata, revizorul Rozei Imperialee, înfumuratule, dai buzna aşa! îmi iei mie simbolurile? Ia-le, dom'le, găsesc eu altele, lumea oricum e-n plină schimbare! Mă descurc eu, îl voi găsi pe Dumnezeu! Asta-i nebunia existenţei, să-l găseşti! Ce, nu ştiai revizorul Rozei Imperiale?! Dar cu nenumitul ăsta din stele ce-ai avut dom'le?! Nici nu era botezat! Ei?!

- Să nu care cumva să se-nece! strigă revizorul Rozei Imperiale cuprins de disperare. Să-l supraveghem!

- Nu mai urlaţi! se răsteşte Bobolina Bobolinelor. E cel mai bun înotător! A traversat Canalul Mînecii, Gibraltarul şi Bosforul!

A dracului putoarea! Vrea să mă facă gelos. Nici n-o iau în seamă. Ne toarnă numai minciuni sfruntate. Ehei, cum se mai bagă unde nu-i fierbe oala, femeia asta parşivă!

O iau la fugă. pe digul încins de soare. Revizorul Rozei Imperiale gîfîie în urma mea. Aproape plînge de speriat ce-i. Aşa-i trebuie, matracucul!

- Îl vezi dom'le?! strigă revizorul Rozei Imperiale ştergîndu-şi lacrimile cu mîneca hainei.

Tîmpit mai e! Abia îi pâlpâie ICAN-ul, gata, gata de sfârşit. Cum să-l văd pe nenumitul căzut din stele, marea-i netedă, un val nu mişcă, nimic nu se zăreşte. Locu-i pustiu, nu se-aude nici un glas.

- Nu-i dom'le! strig.

- Nu-i?! cîrîie revizorul Rozei Imperiale. Dom'le, ăsta era întreg la minte?!

- Era, dom'le, era!

- Dar nume avea?! sîsîie revizorul Rozei Imperiale frîngîndu-şi degetele.

- Acum are, dom'le, sigur are un nume! Asta-i, orice lucru are un nume, înţelegeţi?!

Acesta fiind jocul nostru vălurit şi văluritor, dominaţia centrului asupra periferiilor nu este pentru noi o problemă de geometrie în domeniul imaginar. E mai mult o chestiune de relativitate. Tocmai de aceea am imaginat un revizor năuc xcotrobăind pprin imaginile vălurite pe care le descoperim în imensitatea câmpurile magnetice plutind de colo, colo fără rost.

Dar poate că ICAN este Calea. Cotrobăind prin codul nostru de imagine ICAN, înjghebăm noi enciclopedii, noi istorii ficţionale. Noi îl animăm pe Împăratul Ogawa şi-l descriem în structuri descriptive măiastre pe celebrul Petra Petronius.

Punem la cale noi războaie de imagine împotriva serviciilor secrete din alte lumi. Noi imaginăm aceste servicii secrete spre deliciul nostru şi noi arestuim fiinţa în conspiraţii şi absconse.

Noi construim ICAN-ul spre deliciul mulţimilor.

Înainte de a pleca la serviciu, Adam se uita la cer de la fereastra camerei sale, cu priviri foarte semnificative, după care se concentra asupra oglinzii din sufragerie, unde apărea rotofei şi încruntat, cumpătat şi agil, foarte ataşat de casă şi familie; de fapt, de casă era ataşat mai puţin, dar de membrii familiei stătea lipit câte trei ore pe zi de fiecare, cu excepţia zilelor de marţi şi vineri când se repezea la motocicleta cu ataş a bunicului pentru a face cu ea şapte ture prin oraş cu tot cu bătrân - mai ales prin Piaţa Universităţii şi lăsându-l pe octogenar năuc lângă statuia lui Caragiale, de unde acesta era nevoit să se-ntoarcă cu metroul. . Una din caracteristicile lui Adam, să spunem de bază, era aceea că fluiera cu foarte mare talent şi scoatea pe urechi un fum înecăcios şi ameţitor.

Când se enerva, devenea fioros, i se îngălbenea părul şi îi tremurau urechile.

Nu se ştie de unde-i venea chestia asta, dar se pare că era determinantă de o moştenire genetică transmisă de la strămoşi. Uneori când îl obseda problema, pentru a se calma făcea eforturi disperate să-şi descopere antecesorii, străbătut de frisoane şi ticuri obositoare; în acele momente scormonea pivniţa casei, copilăria, harta ţinutului, scutura puternic copacii şi-şi răsturna buzunarele pe dos, săpa pământul din grădină în strigătele îngrozitoare ale bunicilor îngramăditi într-un coteţ şi-i percheziţiona pe toţi bărbaţii cu mustăţi, inclusiv pe militarii care treceau prin faţa casei cu sacoşe amărâte în mâini. Pentru o mai bună perspectivă se deghiză în statuie în mijlocul pieţii centrale - lucru foarte simplu aceasta fiind în proces de restauraţie, înconjurată de pânze cenuşii fixate pe stâlpi dintre care iesea numai un cap imens din bronz, gol pe dinăuntru - şi cu un binoclu examina atent modul în care-şi doseau unii nişte bunuri prin serviete, precum şi orice alte mişcări suspecte de înghiţire, înfundare a buzunarelor sau a pietonilor care alergau vinovaţi.

Noaptea abia aşteapta să se facă ora unu ca să iasă în oraş cu o trompetă interpretând cântece de leagăn în urechile îndrăgostiţilor ascunşi prin boscheţi sau ale poliţiştilor care păzeau intersecţiile străzilor... Se-ntorcea acasă la cântatul cocoşilor şi după un duş rapid îşi punea treningul şi se ducea la serviciu. Abia sosit la locul său de muncă, Adam se şi simţea copleşit de somn. Avea un birou spaţios pentru el, cam cât o cabină telefonică, situat undeva sus, atât de sus încât putea vedea prin hubloul din dreapta (ferestrele erau rotunde ca la avion ) întreaga coroană a unui nuc imens, cu toate cuiburile de cuci aflate acolo. Prin fereastra din stânga se vedea un elicopter în picaj, o puşcă de vânătoare şi o femeie goală în ulei pe pânză de Picasso. Pe peretele din faţa sa avea un tablou cu o trotinetă albastră şi trei pepeni verzi necopţi. Îşi întinse picioarele cu voluptate astfel încât pantofii îi ieşiră afară printre frunzele copacului şi începu să lucreze la calculator. Adam îşi scria lucrările direct pe calculator cu un pix spray, astfel încăt putea oricând să se orienteze în mod organizat în munca sa, citind inscripţiile pe care le făcuse : " Ora 7, 30 - de dus gunoiul de la etajul şapte la etajul cinci "; sau " De traversat biroul directorului cu mâinile întinse lateral, între 14 şi 14, 20 în pauza de gimnastică". Sigur că avea şi ecuson în piept, pe care scria în afară de nume şi prenume, înălţimea, greutatea, mătuşa, arborele genealogic, temperatura la subsuoară.

Odată la cinci minute deschidea uşa de stejar masiv care dădea în cabinetul contabilului şef admira pe furiş încăperea din marmură de Carara, care avea un geamlâc către casierie şi un chepeng către bazinul de înot. Îi mai plăcea şi un basoreliefplasat pe un perete interior al încăperii în care se afla registratura, reprezentând o capră cu doi iezi şi un majordom ţinând în mână o lampă cu gaz.

Gustarea şi-o lua în picioare târând-o prin toată clădirea, fiindcă de regulă când să înghită şi el mai cu poftă îl chema şeful să-l întrebe dacă a terminat situaţia stocurilor; el se uita fix la omul din faţa sa, ( un bărbat grăsuţ de obicei dar slab dimineaţa, cu ochelari din rame de broască ţestoasă pe care o creştea într-un acvariu din biroul său sau se aşeza peste ea să-l ducă prin clădire până la poarta A când avea vreun oaspete care trebuia însoţit ) şilua poziţie de drepţi pocnind din călcâie cu atâta forţă încât se auzea un sunet ca de pocnet de tun, provocând trepidaţii îngrijorătoare candelabrului aflat în camera de la etajul superior şi asurzirea definitivă a celui care -l chemase. Era pasionat după telefonul rotund şi alb la care nu răspundea niciodată - deşi ţârâia întruna - şi cu care juca un fotbal spectaculos prin toată instituţia, respectiv câte două ore pe zi la fiecare etaj. Îi mai plăcea şi secretara directorului cu care intra în legătură directă printr-o gaură făcută în beton cu un utilaj special, instalaţie care nu era încă terminată deoarece nu avea şi sonor.

Cum avea o zi liberă Adam se avânta din pat spre zona montană, spre a prinde răsăritul de soare. Îşi pregătea aparatul de fotografiat, trei sardele proaspete în ulei pe pânză, brânzeturi şi-şi lua micul dejun, enervat peste măsură de tristeţea caşcavalului. Apoi îşi lua un aer sobru şi plenipotenţiar şi pornea călare pe o iapă pestriţă spre zone limpezi cu ape mocirloase, păsări îmbuibate de peşti lucioşi, case cu acoperişuri roşii. Nemai vorbind de bietul animal de pe care nu se dădea jos nici ca să mânânce sau să-şi taxeze cartela de metrou.

Căzu pe gânduri : cum va proceda când îşi va întâlni străbunica de acum patru mii de ani?! Poate că o va îmbrăţişa, îi va da un pupic pe obraji, în timp ce ea va sta culcată pe o masă, într-un sarcofag. Nu, nu e bine. O adevărată străbunică nu stă într-un sarcofag. De obicei, lâncezeşte într-un fotoliu, lângă sobă, torcând lână sau mulgând vreo capră. Poate că va avea norocul să-şi găsescă străbunica împietrită într-un şezlong, sau pe un scaun, sau taburet, mă rog, adică să nu fie în poziţia culcată. Spera ca moartea să n-o fi găsit în dormitor, lungită în pat alături de străbunicul. Chiar aşa, dacă bătrânul este dezvelit şi i se văd părţile ruşinoase? ! Ar fi greu de suportat - plus mirosul. Mă rog, poate străbunica avusese şansa să fi fost arsă de vie la Pompei, nu se ştie niciodată, în poziţia aşezată pe jilţul din living room, croşetând. Dar dacă nu era în Pompei? Dacă era la Sascut?

La un moment dat ajunse pe un platou muntos plin de jnepeni, la capătul căruia se vedea o vale adâncă. Un copac ciudat crescut în buza prăpastei îi atrase atenţia prin fructele sale; Adam se întinse să culeagă un fruct, îţi pierdu echilibrul şi căzu în prăpastie. În faţa morţii probabile dar iminente, îşi revăzu într-o secundă întrega existenţă în toată evoluţia sa, de la gastrulă la morulă, de la melc de mare la cocoş de pădure.

În căderea lui continuă de pe stâncă, se mai văzu trecând de la codobatură la paricopitat, de la nevertebrat la Mavrocordat, de la motan la urangutan... Când atinse fundul prăpastiei, se trezi sub formă de maimuţă într-o ceată de sciţi nervoşi şi înfometaţi. Viaţa în acea comunitate nu-i prea plăcu, - prea multă carne crudă, violuri în grup, ( nu reuşea niciodată să rămână singur cu vreo femelă că tăbărau şi ceilalţi masculi ), prea puţine spectacole de divertisment - aşa că într-o noapte se hotărî să evadeze urcând în neştire o cărare de munte. Începu să plouă vijelios, şi se refugie într-o peşteră. Acolo nu se putu abţine - văzându-se în mijlocul unor mirifice forme de manifestare geologice, botanice şi zoomorfice (viermi, salamandre, pajanjeni orbi, speologi, stalacmite şi oase de urs de peşteră), - să fluiere şi să scoată fum, întinzindu-şi mâinile lateral şi plutind cu viteză ca un liliac prin toate colţurile, provocând spaimă şi chiote de uimire subterană. Cutreierând la întâmplare tunelele şi încăperile peşterii căzu într-o gaură din podea şi alunecă pe acolo ca pe-un topogan, ieşind din miezul muntelui, călit şi poliglot, într-o poiană.

Nişte arheologi erau adunaţi în jurul unor săpături, preocupaţi şi vociferând nervoşi arătând când cu pumnii ridicaţi spre cer, când spre gropile anemice la care lucrau. Un râu vijelios despărţea ţinutul muntos de zona de podiş şi dealuri. Profitând imediat de frumuseţea locului şi abundenţa pietrelor de râu, precum şi de o cazma luată de la arheologi, efectuă nişte săpături sistematice dând la iveală o cetate ostrogotă intactă, cu turnuri şi acareturi pentru munci agricole, un templu grecesc cu mauzoleu şi trei piramide egiptene în miniatură. Arheologii care priveau de pe malul celălalt al râului îmbătrâniră şi plecară acasă. Folosind transhumanţa, flerul şi mersul pe măgar făcu toate eforturile să părăsească zona muntoasă şi să se apropie de câmpie, de locurile cu oraşe şi viaţă trepidantă.

Ajunse astfel direct în palatul voievodal de pe malul Dâmboviţei, în postura unui Basarab puternic şi bărbos, purtând hlamidă din blană de castor, turban şi pantofi cu ciucuri. Hălăduia de colo colo prin palat, înghesuind prin colţuri fecioare proaspete aduse din Grecia şi tăind capete de boieri cârtitori. Dar cel mai mult îi plăcea în bucătărie, o sală imensă, boltită, din cărămidă roşie, unde se tranşau hălci mari de carne roşie de vacă, se prepara untură de peşte sau castraveţi de mare la borcan. La curtea lui creşteau boi, cai, porci, elefanţi, gâşte şi raţe de toate felurile. Ca domnitor fanariot, era obsedat de limba turcă, sarmalele în foi de viţă şi recrudescenţa violenţei în familie. De cum se lăsa întunericul, lua înfăţişarea unui simplu supus - glugă, pelerină neagră, cizme ungureşti cu carâmb înalt - şi pleca prin cetate să vadă ce se-ntâmplă. Ajuns pe malul lacului Mogoşoaia, Adam îşi dădu jos rucsacul din spinare, cizmele din picioare şi începu să facă flotări şi genoflexiuni; trecu apoi la poziţia lotus - 37 de minute - şi apoi exersă statul în cap - un sfert de oră. O mulţime formată din preoţi adunaţi la un simpozion despre căderea părului, îl priveau în tăcere. Adam trecu la boxul cu umbra şi la salturi înainte. Feţele bisericeşti murmurară ceva, provocând un sunet asemeni foşnetului frunzelor în pădure. Adam îşi făcu nişte aripi din ramuri de palmieri şi luându-şi avânt dintr-un punct al terasamentului bine calculat, zbură cu succes vreo trei centimentri. Apoi îşi strânse toate acareturuile, le introduse în rucsac şi spuse " "Pentru azi e de ajuns !", dar pâlcul de mitropoliţi fugea deja după o dropie pe tăpşanul din apropiere.

Nemaiavând răbdare să rămână aşa încremenit la marginea apei, plonjă în istorie şi intră în Sarmisegetusa călare pe un cal alb şi vesel întrebând în stânga şi-n dreapta de strada Sapienţei. Un individ purtând zale cenuşii, coif de tablă de 0, 14 şi halebardă îi ceru buletinul sau paşaportul. Cu abilitate şi vitejie tipic strămoşească, arătându-şi bicepşii şi jocul muşchilor de la picioare, îşi ocupă locul corespunzător în fruntea cetăţii; se trezi în postura unui rege trac împopoţonat cu coif şi pene de struţ, cutreierând ţinutul de la Marea Neagră până la Oceanul Pacific, oprindu-se din când în când la Paris la mormântul lui Attila sau la Hamburg pentru un hamburger. Făcea câte o baie în ocean, îşi practica exerciţiile pentru siluetă, alerga după pescăruşi pe plajă şi făcea expediţii de pedeapsă contra popoarelor răsculate, prinzând cu mâna lui prizonieri - ca să se-nchidă cu ei în sala tronului unde-i punea la colţ, îi bătea cu linia la palme sau îi trăgea de urechi. Uneori intra mascat în arena stadioanelor amuzând poporul cu giumbuşlucuri, dar după spectacol poruncea să fie aspru pedepsiţi toţi cei care râseseră.

............................

Întors la serviciul său, fără să ştie de unde venise, deşi privise cu atenţie în urmă să vadă dacă nu aruncă cineva cu ghivece de la balcoane, sau dacă nu sunt amprente de labe de dinosaur pe asfalt, îşi montă câteva monitoare să poată supraveghea în permanenţă avalanşele de zăpadă din Alpi, camera de duş a secretarei, creşterea puilor de ornitorincul din Australia, viaţa peştilor zburători din delta Amazonului...

Adunase o colecţie completă de tablouri ale moşilor şi strămoşilor săi - din castele vechi, conace boiereşti, pivniţele unor case etc, - şi le înşiră la serviciu pe culoarul cu pereţi albi care ducea din holul central spre biroul său, astfel încât oricine trecea pe acolo putea şi trebuia să le admire; un bărbat cu chipul încruntat, favoriţi şi mustăţi mustăţi stufoase, joben şi cămaşă cu guler înalt - avea dedesubt încrustat în aur numele Amoebius Viridis. Un altul, mai tânăr, cu cămaşă roşie se numea Celenteratus Iuventus iar alţii, Pterodactilus Elegans, Archeopterix Eugen, Hippocampus Virgilius, Scarabeus Auratus, etc.

Îşi instală un leagăn în holul de la intrarea în clădire, atârnat cu două lanţuri de bolta înaltă, astfel încât avea o posibilitate de balans foarte largă, lansându-se într-o mişcare enervantă deasupra capetelor celor care traversau spaţiul cu diferite treburi, pendulând într-un sens spre Biserica Neamului şi-un altul spre portretul lui Darwin de pe frontispiciul Muzeului de Istorie Naturală.

La intervenţia unei echipe de pază care dovedi cât de acolo că nu-i agrea preocupările, făcu un salt formidabil, scoţând fum prin partea din spate şi cu un vâjâit lugubru ieşi în stradă direct prin geamul de deasupra uşii de la intrare, spărgându-l în mii de ţăndări şi dispărând în direcţia Mitropoliei.

------
la critică găsiţi un mic articol despre această povestire scris de Mădălina Enache.

Nu sunt eu cel care a pus apa în vin şi a scurs sângele şerpilor în pocale de argint. Totuşi s-ar putea să fi fost cea care ţi-a şters picioarele cu părul şi ţi-a şters sudoarea de pe cruce. Poţi tu să ştii? Şi dacă nu eşti sigur de ce arunci cu pietre?

Cât de tânăr poţi să fii ca să mori?

E o întrebare pentru voi toţi şi aş dori să am cândva răspunsul, pentru că dacă eu nu-l cunosc, cineva tot trebuie să ştie şi atunci mi-ar putea răspunde. Aş dormi mai bine noaptea şi probabil viselor mele nu le-ar fi aşa de teamă să se nască.

Nu este o poveste, aşa ceva s-a întâmplat şi dacă zic că este după un fapt real, seamănă cu unul din scenariile filmelor americane proaste, care invariabil se termină cu aplauze.

Dar indiferent cât de adevărate sau nu sunt percepute următoarele, întrebarea rămâne: "Cât de tânăr poţi să fii......"

Lucram într-unul din spitalele noastre la vremea aceea. Nu are nici un sens să zic exact la care, am trecut prin destul de multe şi după o vreme am constatat că sunt toate cam la fel. Purtam un halat alb şi eram un trepăduş care mişuna prin saloane fără un rol precis, ca totiz ceilalţi. Obligaţia mea de bază era să semnez condica la intrare, la ora 7. 30 şi la ieşire la ora 16. În rest nu interesa pe nimeni cam ce fac, atâta timp cât nu incomodam pe alţii. Puteam să-mi ocup timpul cum pofteam, dar partea proastă este că nu prea ai multe de făcut într-un spital, mai ales atunci când nu ţi se dă nici o sarcină. Greşeala mea a fost ca în loc să tropăi prin saloane în mod brownian, m-am parcat în unul, ales la întâmplare. Mă gândeam că dacă tot sunt acolo să încerc să fac ceva. E totalmente neplacut să gândeşti din când în când. Şi aşa am intrat în salonul şase.

Îmi amintesc de tipul ăla şi acum, deşi a trecut destulă vreme. Era în patul de lângă geam într-o pijama ţipător de albastră şi arătând ridicol de tânăr. Colegii lui de salon jucau cărţi sau se uitau la tv, el se uita pe geam privind nişte fulgi jenant de mari cu zâmbetul unui copil care vede pentru prima dată zăpada.

M-am aşezat pe patul lui şi mirosul de antiseptic care m-a învăluit mi-a amintit un fapt cert. În spitele nu există ninsoare. Pentru că nu există anotimpuri. Spitalele sunt ca închisorile, o realitate paralelă unde se desfăşoară o existenţă aparte şi cei din ele au ca scop să supravieţuiască şi să evadeze în viaţă sau în moarte.

Ce mi-a plăcut la el era că se uita la fiecare fulg cu un fel de duioşie, parcă fiecare ar fi fost primul şi ultimul. Eu niciodată n-am privit fulgii aşa, dar cumva nici nu-mi doresc.

Unii oameni îţi intră în inimă deşi nu vrei şi deşi nu trebuie. Mai ales nu trebuie.

L-am întrebat ce are şi mi-a zis că i s-a descoperit nu ştiu ce la un control de rutină, dar crede că nu este ceva serios. Mi-a zis că stă în spital de o săptămână şi cam până atunci nimeni cu exceptiza mea nu-l întrebase nimic.

Din curiozitate am început să-i citesc fişa şi îmi amintesc senzaţia de cădere în gol pe care am avut-o, chiar după primele rânduri. Tipul avea un fel de boală rară, ceva foarte grav, care apare o dată la nu ştiu câte sute de mii de cazuri. În oasele feţei se formaseră nişte chiste uriaşe, un fel de găuri albe care înghiţiseră structura normală a osului. Etiologia era neclară, gradul de extindere la fel, putea la fel de bine să fie afectat tot sistemul osos, dar investigaţii nu se făcuseră. Ca să fiu mai exact, dacă tipul mânca un biscuit, mandibula avea toate şansele să i se fractureze.

Şi totuşi îmi zâmbea. Eu n-aş fi capabil să zâmbesc, conştient fiind că mişcarea buzelor m-ar putea costa restructurarea fizionomiei. Dar ăsta sunt eu şi de fapt nu despre mine e vorba. Nu prea poţi să asculţi pe cineva, care evident nu mai are nu ştiu cât de trăit, cum îţi spune despre logodnica sa (tipul avuse neprevederea să se logodească), despre casa care vrea s-o cumpere, despre pomii pe care vrea să-i crească.

Cum poţi să asculţi pe cineva când ai în mână o fişă pe care scrie...

Ştiu că în închisori se aruncă vinovaţi şi nevinovaţi deopotrivă, dar măcar au parte de o oarecare judecată prealabilă. Da' tipul ăsta ce-a făcut? Nici măcar nu are avocat şi procesul se desfăşoară în lipsa lui. Ideea era că tipul nu avea pile şi nici foarte mulţi bani, chestii total necesare.

Am avut tupeul, impresionat fiind de logodnica lui cu care vorbea la telefon în fiecare seară (şi care tot timpul plângea, dar cine n-ar plânge) să cer nişte analize suplimentare, că trecuseră săptamâni şi nu avea un diagnostic cert. Am fost adus cu bruscheţe la condiţia mea de trepăduş realmente inutil. Evident nu era treaba mea să mă fâţâi prin salonul şase. Aveam chestii mai importante de făcut. Între 7. 30 şi 16 aveam incredibila oportunitate să urc şi să cobor scările de sute de ori (secţia fiind la ultimul etaj).

Întâmplător trăsesem cu urechea la o conversaţie între mai marii instituţiei din care reieşea că da, tipul ar putea avea şanse, dar operaţia era foarte grea şi prea costisitoare şi cine-i de fapt tipul, îl ştie cineva, că dacă nu, degeaba se vorbeşte.

Întotdeauna se găseşte ceva mai important decât salvarea unei vieţi, mai ales a unui anonim. Nu merită efortul. Să n-o mai lungesc, în cele din urmă, după multă vreme, a fost operat de cineva căruia nu-i păsa sau se pricepea prea puţin sau ambele. A suferit câteva intervenţii şi l-am vazut între două operaţii. Evident că nu mai zâmbea. Şi n-aş putea să spun cum s-a terminat, am schimbat spitalul, dar nu ştiu de ce am sentimentul că nu şi-a mai văzut logodnica şi fulgii ăia chiar au fost ultimii, deşi nu pot să fiu sigur.

Cam asta a fost şi aştept răspunsul la întrebare.