Lucrurile despre care nu se poate vorbi

Lucrurile despre care nu se poate vorbi -
când, înspre ziuă, lumina difuză
începe să ne separe de ziduri,
ridicând în slow-motion cortina
de pe toate aceste obiecte şi vorbe vlăguite
ce aşteptau parcă îngropate-n nisip.

Iar eu, picotind în uitare, trebuie că le par
celorlalţi un biet neputincios
înfăşurat în piei de viţel.

Dar aşteptaţi numai:
ca printr-o sită de carne îmi veţi auzi glasul
invadându-vă trupurile
în dimineaţa asta perfectă
peste care îşi trece limba, c-un plescăit zgomotos,
un dumnezeu mic
cuibărit ca o vrabie cu aripa frântă
în pieptul unui dumnezeu mare.

Scrum

Brusc. Aşa se termină totul; ca şi când te-ai hotărî
să înnoptezi foarte aproape de capătul drumului,
ştiind că nu mulţi paşi te mai despart de luminişul
primitor unde gazda s-a aşezat deja pe banca

îngustă de piatră şi aşteaptă, obişnuită cum e
cu singurătatea. Să te opreşti atât de aproape de ţintă,
printre arbuştii de ceară, învăluit într-o fină reţea
de complicităţi - şi mai târziu tăcerea, implacabilă,

vibrând între buzele tovarăşilor de drum
ca muzica dezolantă a unei flaşnete vechi,
prefăcând totul în disperare, în scrum...

Nu e timpul fato
[fragmente]

de trei zile sfâşii cu dinţii urechea ursuleţului de pluş
în camera cu pereţii de metal alb
mi-au spus nu trebuie să gândeşti prea mult mi-au spus goleşte-ţi mintea
loveşte-te cu lopata în moalele capului ia un pumn de pastile
îmi desfac rând pe rând bandajele albe de pe creier cheagurile lecturile vâscoase
desprind cu grijă unghiile din carne scârţâitul insuportabil pe tabla
ruginită n-ai cum să mă iubeşti ca pe un copil
nu sunt copilul tău bătrân la 18 ani cu riduri subţiri pe frunte
azi bătrânele de la azilul nr. 5 palazu primesc ciorbă dreasă cu smântână
îşi scot lamele dintre labii îşi crestează frunţile se dau cu capetele de faianţa rece
e foarte simplu să-mi smulg părul din cap să plâng să mă cocoţ pe fereastră la etajul 7
şi din nou să-mi smulg părul cu constanţa unui disc zgâriat
sâmburii de vişine îi îngrămădesc pe marginea farfuriei icoana maicii cu trei mâini
făcătoare de minuni

azi-noapte ai visat că-ţi băgai mâna în vagin şi nu găseai nici o ieşire
doar file rupte de jurnal îndesate prin colţuri să nu le vadă mama
nu ne vede nimeni dragoste nu trebuie să ne ascundemte aud
şi-mi vine să urlu sparg geamurile maşinii sar cu picioarele goale prin cioburi
apusul ăsta la marginea oraşului lângă fabrica de ciment
îmi spune că nu am avut niciodată o copilărie tot ce-mi amintesc e asprimea mâinii
care mă ţinea de ceafă ca pe puii orbi de pisică
şi mirosurile gunoaielor de prin apropiere trebuie să mergi mai departe îmi şopteşti
mai fac un pas în mijlocul străzii de fiecare dată mă opresc dincoace de
şinele tramvaiului stau 5 secunde apoi urc tremurând pe trotuar mă las înjurată
de şoferii de tiruri alţii mă fluieră ce faci frumoaso azi e joi şi mi se rupe de tot

în budoar în faţa oglinzii
crinolina foşnindu-ţi şerpeşte de pieliţa tare a coapselor
stai la maşina de scris versul tău ca o chiuretă
sexul tău ca o chiuretă întoarsă
sufletul o chiuretă strâmbă făcându-şi loc printre striaţiile
camerei strâmte din tine vârfurile albe forjate pătrunzându-ţi în creier
sângele împroşcat cu grijă pe pereţi
sentimentele sunt demodate le ascunzi precum ciuma
între buclele perucii
îţi plângi bărbatul cu lacrimi aspre de cânepă
îţi biciuieşti mâinile păcătoase
un prohod pentru poporul de frunze moarte
adunate toate sub mâzga întărită a inimii

@ Oana Cătălina Ninu

Întrebări din craniu pernei

ce sunt eu
dacă nu o venă gâtuită de sânge?
focul ce-şi batjocoreşte în miezul nopţii lumina?
poate tu?
sau o voce magnetică ce şuieră pe bandă cuvinte?
soldatul din vis
de care se roagă bătrânul prieten să îl abandoneze acolo
şi să îl externeze cumva într-un film
al cărui regizor să fie visătorul din el?
la premieră voi fugi din sală
la scena cu staţia unde greşeşte profetul
şi demonul cu flori de cimitir putrezite pe mâini
mă imploră să profit şi să-l las?
să prind dimineaţa somnoros ca un fetus?
îmi vor da la farmacie fără reţetă un demon?
până unde îmi pătrunde mirosul
când fac loc cu auzul vederii?
să nu îl găsesc
pentru că mă adulmecă cum nimeni altul urâtul
şi cel ce îmi inspiră frumosul
apucă să se-ascundă de mine?

H

un gând porcos rânea în creier
ştergând la fund încă o dată
maidanul râturilor nepăscute...
părea că strigă alb albului apropierea noastră
că descifrasem tractatusul H-ului tău
pe care şi wittgenstein ar fi gelos
şi că bărbatul trecut de prima bară peste gură
nu îşi va mai îndopa meduza cu şuviţe de carne
din hamburgerul plăcii dentare pe care îl scufunda
 în acvariul cu gust de trecere prin puşcărie
cu două vise înainte de culcare:
1. în acvariu meduza şi placa dentară
pe acvariu eu citesc tractatusul
mă opresc şi-mi spun satisfăcut "acum ştiu"
dau să reiau lectura dar stupoare
fraza începe cu "dar nu ştia nimic..."
2. un gând porcos rânea în creier
ştergând la fund încă o dată
maidanul râturilor nepăscute
când deodată dinţii galbeni
muşcară supurând miştoul
din gelatina primei scroafe

Până într-o zi

tot ce mă atinge mă conţine fără să ia nimic din mine
astfel mă aflu fără să mă găsesc nicăieri
ameţit de o realitate răsucită după jetul de urină spiralat
cu care câte un vecin ţinteşte în apa closetului
modulând ţiuitul betonierei familiei de la cinci
care se tot învârte cu mine de mai bine de un sfert de secol
să nu mi se cimenteze dragostea pentru etuva maternă
parazitând articulaţia uşiţei cu pericol de moarte
voi rămâne un zgârci incapabil să mă osific
o perversiune a naturii în care stau certaţi părinţii mei
unul cu capul sufletului între picioarele somei celuilalt
tot mai indiferenţi pe măsură ce părul îmi cade din cap şi îmi creşte pe piept
serotonina îmi ciopleşte din inimă jumătatea dreaptă de creier
a cărei existenţă o câştig târându-mi emisfera stângă la servici
până într-o zi când toţi vor sări că îmi put axilele a cărţi vechi
şi şefii mă vor da în şuturi afară în bliţurile fulgerelor
dacă mă tai nu curge nici o picătură de sânge
în schimb curg litri de dopamină din salamul de vară
din care o dispoziţie poetică exagerată mă face să amputez
pagină după pagină cu speranţa că până într-o zi

-----
la critică găsiţi o recenzie de Ştefan Bolea a volumului din care fac parte aceste poezii.

Nigredo

Păşind atent sub cerul plumburiu
Prin marea-nvolburată, de cucută,
Lăsam în urmă doar o lume slută
Pe care-o ştiu: înşelător pustiu...

Cu cântec iscusit, ca o sirenă
Din drum ai încercat să mă întorci -
Încă o lacrimă ai reuşit să storci
Din pleoapa-ţi udă, prea puţin perenă.

Dar nu mai pot, nici vreau să mă întorn
Spre în zadar bătutele hotare
Când cornul cheamă, ca un unicorn,

Şi nu mi-e dor de erosul ce moare -
Ultim parfum pe care, iată, -l torn
Sub talpa-mi tăbăcită în eroare.

Sinistru, în oglindă - privind o faţă sumbră -,
Lumina ai închis-o prin soarele alchimic
Cu giuvaier de aur, în care spirit chimic
Sau sulf regal, uranic respiră din penumbră.

Mărgean când alb, când roşu, între carnaţii line
Din Shakespeare rupte parcă, în joc de necinstită
Lucreţie sau pe aripi de Venus regăsită
Substanţa ce o cauţi în mine, e în sine:

Un foc secret, ce 'nalţă gândirea pân' la nor,
Scânteie luminoasă care-ţi palpită-n piept-
ul de aramă-ncinsă, cuprins de-atât dolor,

Universal remediu - tangibil, incolor
Iradiind serafic din ochiul Lui deştept
Sau din pupila-ţi albă, în care te aştept.

Rubedo

Aşa a început - ca la-nceput -
Povestea nicicând scrisă - val de Tisă -
Iar verbul ce era odată mut
N-a mai putut răbda acum şi nici să

Adaste, reprimând ca pe-o angoasă
Nerevărsatul, magic elixir -
Un sânge ne'ntinat spre blânda coasă
A morţii amorţite sub potir.

Şi n-am uitat că undeva, departe
Atingerea-ţi de Midas era alta,
Realipind mirabil cioburi sparte

Peste a vieţii, poticnită, dalta:
Dintr-o ascunsă, neştiută carte,
La trap se-ntoarce-un Cavaler de Malta.

------
la critică găsiţi un mic articol despre poeziile lui Daniel Stuparu scris de Eugen Suman.

dimineţi în întuneric

sunt singura femeie cu tâmplele închise
colorate hainele spânzură neclare de păsările dimineţii
numai trupuri goale deschise vulnerabile fragile
şi dorul tău prea mare
există

la prima strigare a sirenei noi ne mişcăm albi
slabi şi sălbatici
pe holurile canceroase ale dimineţilor
trupuri învăluite în coconi electrici
la picioarele tale ferestre deschise
de care-mi lovesc ochiul
şi linia mâinii tale pe care-mi zidesc frica
cu gesturi adormite

eu m-am întors
pe sub ramurile cu peşti îmi lipseşte aerul
şi vulpea aleargă pe lângă cort
ca şi cum drumul meu l-a încolăcit astăzi cerul
într-un singur punct

poem morbid

era un bal răsturnat,
domnişoarele erau aduse de spate.
încălţate în bocanci grei militari
dansau aliniate pe-o muzică de fier
eu mă lingeam pe buze,
la gândul dulce al trupului tău febril
de buricul meu spânzura o pasăre mare albă
ca la un semn ciocul ei se deschidea şi decanta un blestem
mă roteam
cântam versuri crâncene, lăsam totul să vină,
mătasea albastră să curgă
pe oglindă
seara însângerată pe inimă

dansam la balul răsturnat
şi tu nu te-apropiai
dictai păsării mele cu aripile agitate pe limba mea
ca o umbră

să nu bei apă când treci,
e mult prea multă linişte.

nai

nu-mi mai e frică de viteza degetelor tale pe sunete
respir prin aer monede cu efigii argintii strălucitoare
şi-ţi spun că mă-ntunec
că am să trag o linie de cretă între mine şi tine
să-mi scriu numere câştigătoare pe retină
să calculez greutatea serii în momentele cele mai frumoase
ale disperării

degetele tale nu-mi mai spun nimic
în graba lor cum se-nfig să răsucească timpul
printre ţevi nichelate şi note muzicale irespirabile
în graba lor cum mă cuprind între paralelele tulburi
ale acestui cântec
în graba lor fără legătură cu bărbaţii de piatră cu orbitele lor
înspumate de copitele de zăpadă ale timpului
care mă urmăresc pe linia moartă a paşilor

şi nu-mi mai spun nimic uşile văruite din zid
prin care treceam păsările afară râzând de întâmplare
iubitule corpul meu îngheţat printre degetele tale
mă doare ca şi cum sufletul meu ar fi un triunghi
cu laturi echidistante şi clare în jurul căruia mă-nvârt
în jurul căruia se destramă aceste sloiuri lucide cu care mă lupt
între braţele tale
pariind pe cele două măşti imobile egale
din respirare

Poem un pic rasta şi foarte puţin ars (II)

Jah Jah
mi-ai trimis zile negre
nopţi albe
şi femei gri să-mi alunece în sânge
cu ghearele timpului mi-ai  desenat ochii
cu semne de întrebare mi-ai îmbrăcat trupul

Jah Jah
sunt păpuşa ta vodoo cu irişii scoşi
păpuşa de carne cu sfori înnodate prin karma
e o piesă veche viaţa pe care o tot repet
mai inutil decât palma întinsă a lumii
cerşindu-mi un foc
o ţigară de cânepă

Jah Jah sunt eu leul tău cândva tânăr
cu jungla cuvintelor încleştate în faţă
alerg mai greu cu înserarea pe umeri prin babylon
dar m-am întors către radacinile tale
m-am întors
şi am să mă arunc afară din mine
am  stric totul încă o dată

Jah -Jah
sunt al nabii de priceput la asta.

Secetă (III) - pastel aproape ars (poetica)

Liniştii îi ţiuie urechile de atâta încremenire în lucruri

// zilele uscate ce bântuie satul
//par un fel de pete albe de clor// repetabile
// precum ceva-ul acela din ochii bătrânilor
// agăţându-se inutil de cer
//
// numai de undeva dintre pietrele râului
// strălucirea de apă neagră
// coagulată
// clatină pământul şi aerul
// nimeni însă // nimic // nu mai mişcă altceva // împrejur
//
// din femeile satului au rămas numai oalele înfipte în garduri
// din copii - grămăjoarele de nisip
// câteva nuiele şi moartea unor jucării de lemn
// improvizată peste partitura de praf a drumului
//
// nici măcar din câini nu mai văd altceva decât lanţurile
// nişte urme lătrând din trecut
// arătându-şi colţii // spre mine
//
// da// încă o dată// e încă o dată secetă suflete
// ni s-au prins de oase ciulinii Bărăganului
// iar din mine numai tu ai rămas
// numai tu
//
// să-mi ţii umbră

Bărbatul altor femei

mâinile mele caută neliniştite prin somn / mânjesc nopţi răsturnate prin cearşafurile goale / suferă atacuri masive de panică /încep să tremure / întunericul deschide ochii / mă ia în braţe / îmi râcâie încet încet visele de pe frunte/ nu-i nimic îl aud cum îmi spune, nu-i nimic / Ea se va mişca lent, foarte lent şi felin atunci când

umbre înfipte ca nişte cuţite în umărul clipelor mă ajută să o aştept undeva / drept şi palid / să n-o las să vadă că pe sub piele port o armură cu spini metalici/ întoarsă pe dos / aceeaşi în care mă târăsc ca intr-o piele de şarpe / de fiecare dată când deschid ochii şi nu e lângă mine / nici nu vine iar aşteptarea nu merită osteneala / armura în care trăiesc prea târziul / în care voi fi îmbrăcat pentru a ne despărţi încă o dată / şi încă o dată / îi voi face cu ochiul / am să îi spun: / nu-i nimic, draga mea, nu-i nimic / când vine vorba despre despărţiri până şi norii se fac pe undeva că plouă

în mijlocul nicăieriului universal tragem împreună cu ochiul spre lucruri / aşteptăm ca ele să se schimbe / întunericul îi adoarme pe ceilalţi/numai eu rezist cu Ea alergându-mi desculţă printre spaime / mai am forţă doar cât să reduc lumea de la tăcere la nemişcare / să mă audă mai bine când tac/ nu-i nimic îmi spune însă Ea, nu-i nimic /am să mă răzbun cumva / voi face dragoste înainte de toate /cu singuratatea şi apoi

mă scufund blestemat între uitări ca într-o moarte uriaşă / absenţele încep să-mi crească în aluatul cărnii cum cresc unghiile şi părul morţilor / îmi aduc aminte că nu sunt decât jumătate din nisipul unui timp greşit / din clepsidra greşită /nu-i nimic îmi şoptesc, nu-i nimic / tot Ea o să ne viziteze cândva chiar aici. /Cu întunericul la braţ / va fi la fel de frumoasă / ca niciodată...

Pasul şapte: textul care precede primul atac

Ca să fiţi luat în serios, ofensiva pe care tocmai aţi demarat-o trebuie să fie finalizată cu un atac, cu o încercare concretă de a o poseda sexual. Asaltul trebuie să fie decis, însă fără a crea senzaţia că urmăriţi să o constrângeţi în cazul în care vă refuză. De aceea, este indicat ca atacul să fie precedat de un text pregătitor, de un preludiu verbal. Acest text trebuie să aibă o lungime acceptabilă, astfel încât să vă dea posibilitatea de a efectua primele manevre erotice: reducerea spaţiului dintre cei doi combatanţi, primele mângâieri mai îndrăzneţe, primii nasturi descheiaţi etc.

Femeile prea romanţioase iubesc cuvintele frumoase, imaginile de poveste, tandre şi senzaţiile catifelate. În consecinţă, dacă îi oferiţi un astfel de text, s-ar putea să-i distrageţi atenţia de la ceea ce faceţi cu mâinile. Aveţi o şansă, puteţi s-o fructificaţi. Dacă reuşiţi, puteţi să renunţaţi la această strategie sau la orice strategie, pentru că tocmai aţi devenit centrul universului ei.

Dacă acest atac nu reuşeşte, nu e nici o problemă, e doar o chestiune de câţiva paşi pe care trebuie să-i parcurgeţi şi veţi reuşi să o supuneţi. Justificarea atacului: acţiunea urmăreşte, de fapt, doar epuizarea cât mai rapidă a resurselor potrivnice; în fond, nu a fost decât un atac fals.

Textul pe care îl propun pentru preludiu este: Dorm pe aceeaşi parte.

Dorm pe aceeaşi parte

Dorm pe aceaşi parte cu aripa ta
Smulsă trufaş dintre arhanghelii somnoroşi.
În dimineaţa asta, ninge ca niciodată
Deasupra vorbelor, tăcerilor şi-a noastră.*

Te văd pe hârtie depănată într-un ghem de cuvinte,
Istovită şi-ncercănată de virgule şi sinceritate,
Cum schimbi o tăcere cu altă tăcere,
Să ascunzi nebunia într-un capot de cristal.**

Stingi în silabele râsului ţigara îngrijorării
Şi-alergi de la o mână a cuvintelor la alta,
Să te convingi că tinereţea noastră-nfloreşte
Pe toate străzile vechi ale semanticii.***

Aş putea să iau în braţe absenţa-ţi vie,
Să o sufoc în lacrimi şi suspine în falset
Şi să te ascund printre muze în veşnicie,
Şchiopătând prin melancolie cu degetele strivite de destin.

Dar picioarele şi mâinile ne-au jucat, o noapte,
Un joc timid de cărţi cu tandreţea şi dorinţa.
Ne căutam şi ne atingeam prin veselie şoptită
La ureche şi prin gesturi ratate-n gălăgie****

Stoluri de revelaţii au mâncat din palmele noastre
Negre de cărbune, ce fumegă voluptuos
Şi-au scris povestea unei portocale
Tăiată-n două de un calup de săpun.

Departarea nu mai poate răzui nimic,
Ceva s-a întâmplat cu identitatea fiecăruia.
Pleoapele tale sunt mai grele şi mai lente,
Dinţii mei sunt mai cariaţi şi mai incomozi.*****

Dorm pe aceaşi parte cu aripa ta
Smulsă trufaş dintre arhanghelii somnoroşi.
În dimineaţa asta, ninge ca niciodată
Deasupra vorbelor, tăcerilor şi-a noastră******

------
*o iei în braţe şi o săruţi pătimaş
**îi mângâi stomacul şi picioarele
***îi fixezi privirea, o mângâi uşor pe sâni şi îţi strecori mâna până la piele
****începi să o dezbraci; prima dată, partea de sus
*****partea de sus ar trebui să fie dezbrăcată, o săruţi, o mângâi şi ar trebui să începi să dezbraci partea de jos
******ar trebui să fie deja în chiloţi, o mângâi, o săruţi ca să poţi să-i scoţi

Pasul opt: textul primelor reproşuri

Dacă aţi ajuns la pasul opt înseamnă că atacul a fost respins. Chiar dacă reduta a rezistat, aceasta a început să se clatine. Paşii următori vor pregătii lovitura decisivă. Reacţiile normale în urma unui refuz sunt: abandonul sau supărarea. Acestea sunt reacţiiile aşteptate inclusiv de femeia-ţintă. Oricare altă poziţionare va crea suspiciune şi vă va descalifica. Cum abandonul iese din discuţie, cel mai potrivit rol pe care să-l adoptaţi ar fi rolul supăratului. Iar supărarea se manifestă prin reproşuri.

În cazul nostrul, reproşurile nu ar trebui să fie prea vehemente, pentru a nu periclita câştigurile acumulate până aici. V-ar crea imaginea de bărbat violent şi-ar putea determina retragerea şi baricadarea în propria carapace.

Mai puţin riscante sunt reproşurile spuse pe un ton detaşat şi care să nu aibă o legătură explicită cu refuzul. În plus, e important să se creadă că refuzul a devenit o problemă filosofică, oricum de ordin teoretic şi tocmai de aceea va avea efecte mult mai grave asupra relaţiei. Dovediţi prin aceasta că sunteţi un bărbat cu tact, stăpân pe situaţie, de nezdruncinat şi cu maniere elegante. Calitatea unui om poate fi cunoscută cu adevărat în situaţii limită, nu-i aşa? Iar refuzurile sunt situaţii limită.

Reproşurile pe care le propun sunt cele din textul Supărările iubirii.

Supărările iubirii*

Suspiciunea se izbeşte de trunchiul tău,
Saltă din lucruri în ţipete de sirenă,
Rupe orizontul în două părţi inegale
Şi se rostogoleşte în trepte de aer.

Te bănuiesc ofilită-n normalitate,**
Că nu ştii să săruţi cu sufletul
Că genele tale nu mai au mâini
În care să-mi adun tandreţea.

Mă doare paradisul tău ascuns
Cuvintelor cu muşchii tatuaţi,
Intrigate de culoarea ta nesfârşită mov
Când ieşi din harta privirii mele.***

Gelozia ridică oraşele în nori,
Aşează mereu secundele de partea ta,
Construieşte trambuline spre demenţă
Când calcă înclinat în mine.****

------
* adoptă un ton lapidar
**poţi să accentuezi acest vers printr-un ton mai ridicat
***simulează melancolia, fii trist, dărâmat, rupt, etc
****îţi îndrepţi atenţia spre altceva, de exemplu, spre o carte, fereastră sau uşa de la intrare

Pasul doisprezece: textul din momentul decisiv

Am mai amintit că femeile prea romanţioase au o slăbiciune pentru cuvintele frumoase. Aşa că pentru a scoate tot ceea ce e mai bun din momentul pe care îl aşteptaţi de atâta vreme, ar fi indicat să apelaţi la astfel de cuvinte. Eu vă propun un text ambiguu, din care se poate înţelege orice, pe care să-l folosiţi ori înainte ori în timp ce o dezbrăcaţi. El se numeşte: Eu am ajuns primul. Eu vă doresc distracţie plăcută! Aţi reuşit!

-----
citiţi alte poezii din acest ciclu apărute în EgoPHobia #3.

Eu am ajuns primul*

Eu am ajuns primul. Apoi ai sosit şi tu cotropită.

Eu...**

Confecţionam zâmbete colorate şi alergam
Cu ele pe străzi, tinându-le strâns de sfoară.

Tu...***

Tăcerea ţi-o îmbraci în oglindă cu mişcări studiate
Şi îţi mişti mândră din încondeiatele sprâncene ale timidităţii.

În glasul tău tremură alte cuvinte.
În carnea mea cresc imperturbabili alţi dinţi

Eu...****

Îmi exersam plonjonul în soare de pe puntea
Aceleiaşi întrebări

Tu...*****

Repeţi cuvintele care te ard ca să-ţi
Dezmierzi obişnuinţa.


Tu ţi-ai întins prima sălaşul. Eu am aşteptat asfinţitul
Subţire, ca şi clipa în care să-mi abadonez sărutul.

------
* tonul să fie înfierbântat pentru că, în fond, o dezbraci în timp ce spui textul
**îi scoţi bluza
***îi scoţi pantalonii
****îi scoţi sutienul
*****şi chiloţii
(evident scenariul poate fi rescris în funcţie de cum e îmbrăcată)

Afrodisiac Realul fumegând

cînd ai început să pluteşti în cyber-sky,
tocmai se inventase conceptul de timiditate
virtuală.
oameni care altădată se înfricoşau numai în faţa
durerii de oase, acum nu găseau ieşire din
carcasa nevralgică a decorporării

imaginea lumii intră în noi la fel
cum o fată amărîtă, în picioarele goale şi
cu călcîiele crăpate reuşeşte să
înroşească zăpada cu strigătul ei

a fost odată un potop din care nu
ne-au rămas decît circumstanţele:
important este să atingi deşertul cu fruntea,
pentru a simţi că apa este doar interogaţie.
la castel mă aşteaptă aristocraţia neodihnei
şi toate fiinţele se vor aşeza
în rochia lor de femeie
la fel cum sub piele se adună iluzia spaţiului

se făcuse ora cinci dimineaţa şi
trupul tău picta cerul cu semne care tind către unu.

era ceaţă la Ierusalim şi era nevoie de toate
pentru a face o lume.
-        eu sînt tot ceea ce se întîmplă în afara mea?, mă
întrebai, din chenarul unei ferestre zburătoare,
...şi aerul zdrăngănea în lanţuri ca un boa constrictor...

-        nu, tu eşti tot ce rămîne cînd burta unui cuvînt
crapă de atîta semantică.
încrezător în prana visului,  te hrăneşti dintr-un
sîn sfirtecat de halucinaţie

singur - la fel cum putrezesc pe o plajă virgină
munţii de scoici mitylus.
casă gratis, masă gratis, vedere la lume gratis:
ego ca hotel de lux pentru pacienţi cronici
ai absurdului - la vamă, un uriaş descîntă
paşii cu mantre opiacee - aynyaiiheheei aynyaiiheheeei,
morţii mei, morţii mei

cald greu adormi în sunetul
cu care un homuncul - vomitînd
o imagine răsturnată  - se insinuează
sub linia aplatizată a emoţiei

chiar în această clipă
              trece pe sub balcon
      anagramarea realului din oglindă
              sau poate miss coucou

Pe mine mă va naşte un bărbat

fiinţa are cod de literă
ce fagocitează misterul revelat.
o femeie se poate ascunde
între colţii fiarei
ca un fragment de papirus,
bărbatul aflorează în neant

ne aflăm în dimineaţa de după moartea
violentă a imaginii noastre
despre arta discursului:
să  ajungi în punctul de unde
nu se poate tinde la infinit
e ca şi cum ai atinge limita
rămînînd pe ecuatorul ei

mă gîndesc la tine ca la acel rabin
cu care mă întîlneam în fiecare zi
pe podul de peste Bistriţa.
eu aveam un coş plin cu zmeură
proaspăt culeasă - el avea un coş
cu zmeură proaspăt culeasă.
el gusta, totuşi, din fructele mele roşii
şi se minuna: ale tale sînt mai bune,
zicea rabinul în fiecare zi,
dar nu sînt mai bune, totuşi,
decît ce am eu,
iar eu am pacea, eu am cerul,
eu am cuvintele, îmi spunea rabbi,
în timp ce dispărea punctual
în apa învolburată,
plină de păstrăvi

rîul mă poartă în acel pîntec de sidef
ca pe un patio în aşteptarea perlei.
şi ştiu cum e sa fii înfiptă în privirea celui viu:
pe mine mă va naşte un bărbat,
într-o zi, la sfîrşitul veacului,
cînd războiul se va fi terminat

-----
la critică găsiţi o recenzie de Ştefan Bolea a volumului din care fac parte aceste poezii.

IV.

Nu te duce în grădina cu flori!
Prietene, să nu te duci acolo!
În trupul tău este grădina cu flori.
Aşează-te în Lotusul cu o mie de petale
        şi acolo meditează asupra
        Frumuseţii Infinite.

V.

Spune-mi, Frate, cum pot să renunţ la
Lumea Iluzorie ?
Când am renunţat la merite,
        am păstrat hainele pe mine:
Când am renunţat la haine,
        am păstrat limitele trupului.
Iar, când am renunţat la pasiuni,
        am rămas cu tristeţea.
Când m-am lepădat de tristeţe,
        am rămas cu lăcomia.
Când am scăpat de aceasta,
        am avut mândria şi gloria.
Şi când mintea mea s-a eliberat
        de iluzoriu, tot era ataşată de înţelepciune.
- Ascultă, sihastrule, calea cea adevărată
        este găsită rareori, a zis Kabir.

VI.

Luna luminează în trupul meu, dar
        ochii mei nu o pot vedea:
Luna este înăuntrul meu ca şi
        soarele.
Clopotul Eternităţii cântă în mine, dar
urechile mele nu îl pot auzi.

Atâta timp am făcut zgomot în jurul lui Eu
        sau  lui Meu
şi a fost zadarnic:
Când toată dragostea faţă de Eu şi Meu
        dispare, începe lucrarea
Lui Dumnezeu.
Fiindcă munca nu are alt scop decât
        cunoaşterea;
Şi când realizăm aceasta, munca
        dispare.
Floarea înfloreşte pentru fruct; când
        apare fructul, floarea dispare.
Mireasma de mosc este în floare, dar
        nu o putem căuta acolo: ea rătăceşte
        prin iarbă.

VII.

Când Divinul se revelează pe Sine,
        Brahman devine imanent
        dar nu poate fi nicicum vizibil.
Precum sămânţa este în plantă, culoarea florilor
        se ascunde în copac,
vidul în cer sau infinitul formelor
        în vid -
Aşa Infinitul vine de dincolo de Infinit;
iar din Infinit,
        finitul se răspândeşte.
Creaturile există în Brahman şi
        Brahman în creaturi: sunt
        separaţi şi uniţi simultan.
Divinul este copacul, lăstarul
        şi sămânţa.
El Însuşi este fructul, floarea şi
        culoarea.
Divinul este Soarele, lumina şi
obiectul luminat.
Divinul este Brahman, creatura şi
        Marea Iluzie.
Divinul este forma manifestată şi
        spaţiul infinit;
Este suflul, cuvântul şi înţelesul.
Divinul este limita şi nelimitatul:
        şi dincolo de limitat şi nelimitat
        se află El, Pura Existenţă.
Este Mintea Manifestată a lui Brahma
        şi a creaturilor sale.

Sufletul Cosmic este în lăuntrul
        sufletului individual,
Punctul este în interiorul Sufletului
        Absolut
Şi înăuntrul Punctului  are loc, din nou, reflecţia.
Kabir este binecuvântat fiindcă are această
        viziune supremă!

-----
primele trei poeme ale grupajului le puteţi citi în EgoPHobia #3.

@ Petrişor Militaru

Calea către taină

Pasionat după taină
Meditez.
Căzând în transă,
Sufletul meu intră într-un extaz total,
Intrând pe porţile raiului...
Învăluit într-o dantelă celestă
Împodobită cu stele,
Urmat de un cor de îngeri ce cântă,
Arătându-mi calea spre tronul măreţ...
Fascinat,
Mă prosternez...
Simţind linişte în spiritu-mi,
Aud o voce ce vine din coroana solară
Grăind:
"Te binecuvântez
Asupra ta îndrept iertarea mea,
Slăvindu-te,
Înălţându-te,
Alegându-te pe tine
Printre cei dragi mie
Dar, înainte de a intra în grădina eternă,
Alăturându-te celorlalţi...
Să treci prin toate porţile,
Şi priveşte răsplata mea, pedeapsa mea,
Binecuvântarea mea, mania mea!"
Astfel călătoria începe
Păşind
Pe un pod de ceaţă
Colorat de culorile curcubeului,
Aud gemete şi ţipete.
Privind în jos,
Văd femei şi bărbaţi înotând
Într-o mare de lavă,
Mâncând magmă,
Bând smoală...
Traumatizat, stau nemişcat,
Dorindu-mi să am aripi...
Temându-mă să nu cad,
Mă rog...
Ceaţa se ridică, urlă,
Cuprinzând totul...
Mă lupt dar în van...
Cedez.
Înecându-mă într-un vârtej de nor,
Căzând liber în adâncuri,
Mă aflu într-o grotă vastă
Înfăşurat,
Înconjurat de foc şi fum.
Pe ziduri,
Bărbaţi şi femei bătuţi în cuie.
Alerg îngrozit şi înfricoşat,
Alergând în labirintul crematoriului
Şi agonia lor asurzindu-mi urechile
O femeie cu corp de păuniţă
Apare...
Încep să o urmez, vânând-o
Alerga cât putea de repede,
Eu alergam mai repede decât ea...
Când era cât pe ce să o înşfac,
Penele au zburat prin jur
Împrăştiind o lumină...
Prinzând penele,
Mă trezesc afară
Pe un pisc de munte de culoare ivorie
Cu un pumn de pene...
Cautând femeile,
Zăresc fulgii ei de zăpadă
Dispărând...
Privesc în jos...
Cerul este un covor stacojiu
Întins peste o mare...
Soarele şi stelele sunt mingi de foc,
Arzând.
Luna este vatra pulberii şi a cenuşii
Împrăştiate...
Zăresc o insulă...
Oftez,
Grăind "mama mea iubită...!"
Mirosindu-i parfumul emanând,
Simţindu-i briza suflând,
Închid ochii, respirând adânc...
Un răcnet în spiritu-mi,
"Acesta este Edenul, grădina făgăduita
Inima mea tresaltă de bucurie...
Dintr-odată,
Văd oameni pe insula aceea
Presărând nisip pe capetele lor,
Corbi plutind în aer deasupra lor
Astfel îl văd pe Hristos pe crucea lui îngrozitoare
Sângerând,
Mohamed fugind din Mecca spre Medina
Pentru siguranţa lui,
Buddha călătorind ca un străin
Înfometat şi obosit,
Socrate fiind forţat să înghită otravă,
Che Guevara fiind cautat,
Urmărit şi vânat...
Lorca fiind tăiat în bucăţi,
Artişti făcând troc cu tablouri
În schimbul unei pâini,
Poeţi recitând pentru surzi...
Vărs lacrimi şi spun:
"Acesta trebuie să fie un coşmar".
Dar lacrimile apar din nou:
"Bucură-te,
Deschide-ţi palma,
Lasă penele să se împrăştie...!"
În timp ce le dau drumul în aer,
O pasăre uriaşă stă în faţa mea...
Sar în spatele ei,
Încălecând-o...
În timp ce aterizăm,
Pasărea devine o femeie.
Totul revine la forma vizibilă,
Cerul
Marea
Soarele şi stelele...

Insula se află într-o stare de intoxicare totală
Gravidă de bucurie...
Solul ei este stropit cu rouă,
Constant,
Având contact cu apa.
Cerul o alăptează, o îmbracă.
Soarele o orbeşte cu părul lui de aur,
Luna o inspiră să viseze,
Să ţeasă poveşti şi mituri...
Marea, un culoar ce dansează,
Atrage stelele la dans
Unde sirenele cantă la harpa de apă
Şi privighetorile cântă.
Smulg un trandafir,
Îngenunchind în faţa ei, cerându-i mâna...
Sărind în sus şi jos,
Ţipând de bucurie, dansez.
Construim o colibă în care să locuim,
Un templu în care să ne rugăm la Dumnezeu
 pentru binecuvântările sale,
O barcă de pescuit...
Trăind în armonie perfectă,
Smulgând trandafiri,
Udând, recoltând câmpurile,
Cântăm şi dansăm...
Fără frică, fără lacrimi, fără coşmaruri...!
Diavolul, fiind gelos,
Precaut,
Inspiră pe sconcşi,
Pe şerpi,
Pe lupi
Să bată tobele urii...
Astfel văd lumina
De forma unui bărbat
Ce îşi face bagajele
Gata să plece.
Dar înainte de a pleca
Întunericul se lasă şi îl ucide.
Astfel porţile din Hades se deschid,
Diavolul şi toţi slujitorii săi ies afară.
Călărind pe dragoni, înarmaţi,
Dispuşi ca bestii sălbatice,
Monştrii,
Conduşi de diavol,
De Hidră, de spiriduşi
Aruncă otrăvile lor,
Şi focul lor încărcat cu ură,
Lăsând în spate ruine peste ruine.
Dau foc mării, cerului...
Mă trezesc în fum şi cenuşă,
Ţipând:"Paradisul pierdut...!"
În timp ce faţa diavolului Ariel Sharon,
Sconcşii, şerpii,
Lupii, spiriduşii
Încă mă vânează!
Cu toate acestea mă rog la Alah să-mi arate pedeapsa iadului
Pe care ei toţi o vor moşteni!
 

Endymion cântă Lunii

Calc peste crezul tău,
Prind nebunia cu mâna mea
Şi las păsările spiritului meu
Să se înalţe libere...
"Pentru că râvnesc să stau într-un loc
Unde să pot face dragoste în libertate
Cu iubita mea
Precum păsările în arbori".
Cu răbdare şi îndemânare
Ţes versuri...
Astfel devenind mai aproape de zei...
Tu şi eu suntem unul...
Doi iubiţi îmbrăţişându-se,
Uniţi,
Fiecare completează pe celălalt...
Înălţându-ne etern împreună
Prin univers...
Te-am căutat peste tot
În oraşe şi orăşele
Muzee şi baruri
Munţi şi dealuri
Mări şi râuri
Cărţi şi reviste...
Când nu te-am găsit
Am început să privesc cerul...
Apari pe cer
Cu lumina ta deplină
Blândă şi delicată...
În timp ce-ţi faci
Călătoria nocturnă peste raiuri
Mă vezi pe mine
Dormind, visându-te...
Arunci spectrul dragostei,
Razele tale sunt cele mai fine şi mai blânde
Ispitindu-ma să visez mai fericit ca niciodată
O, Lună, Lună
Sălăşluieşti în inima mea
Iar sufletele noastre se amestecă.

-----
poeziile orginale ale lui Munir Mezyed se găsesc la la secţiunea engleză.