~ Diana Todea - Depărtarea de profunzimea umană
~ Ştefan Bolea - No exit
~ Daniel Stuparu - Misterioasa flacără a reginei Loana
~ Ormeny Francisc - Cel mai politic roman al lui Ian McEwan
~ Petre Flueraşu - Siluete �ntunecate
~ Carmen Muşat-Coman - Amita Bhose, dragoste de Eminescu
~ Amita Bhose - "Kamadeva, zeul indic"
~ Georgiana Adriana Br�nzei - Memento mori sau Povestea lui orişicine
~ Raul Huluban- Leaving Eden

Vladimir Volkoff şi David Foenkinos - Depărtarea de profunzimea umană

de Diana Todea

Romanele lui Vladimir Volkoff şi David Foenkinos se situează pe o linie comună a g�ndirii narative. Banalitatea relaţiilor sociale, triunghiul �ndrăgostiţilor, depăşirea cadrului normal prin introducerea unor personaje exotice, schimbul de idei care reflectă asumarea regulilor moderne sociale.
�"Contractul", romanul lui Volkoff, accentuează psihologia personajelor �n relaţia lor cu ceilalţi şi cu situaţiile care apar, strategic suger�nd o g�ndire complexă, bazată pe un studiu social. Proza este condusă �ndrăzneţ şi cu precizie de un narator care ştie să impregneze personajelor sale savoare, culoare şi veridicitate.
Transpunerea narativă este construită de asemenea manieră �nc�t cadrul este perfect pentru o societate postmodernă, fără valori, condusă de valoarea banului. Ce este important pentru naraţiune, modul �n care ciocnirea �ntre personaje este de o profundă analiză umană. Coincidenţele şi situaţiile care apar sunt perfecte pentru revelarea naturii psihologice a personajelor. Cine sapă pe cine şi cine este, de fapt, cel mai diabolic �n toată povestea?
"Inversiunea idioţeniei - Despre influenţa a doi polonezi" este un roman original, cu o naraţiune condusă genial de autor. �n spatele dramei stă un umor fin şi subtil, o plasticitate a modului de analiză a personajelor şi o construcţie originală. Foenkinos scrie bine, a obţinut premii, are un stil narativ conturat. Analiza postmodernităţii se ciocneşte de golul din fiecare, de neputinţa umană de a fi demn de un prezent virtuos. Peste toate, un scenariu de film este poate cel mai bun pentru a �ncheia naraţiunea.
Romanul este un crescendo de imagini şi idei narative care, la prima impresie, ar forma un colaj, nu o singură naraţiune liniară. De aceea, Foenkinos este subtil, original pentru că nu �mbină doar un singur plan narativ, ci aduce �n plus mai multe scenarii �ntr-o singură poveste.
�mi place să cred că Foenkinos se joacă �n cartea sa cu personajele de parcă ar fi �ntr-un serial de televiziune. Nu este o concepţie rigidă să spui că unii oameni sunt banali, sunt plictisitori sau ur�ţi, �n fond aşa suntem majoritatea dintre noi �n realitate. Acest lucru devine o capodoperă atunci c�nd transpunerea narativă survine pe un fond de ironie şi analiză socială. Ce este de fapt �n spatele măştilor? Volkoff face acelaşi lucru, demască. Să fie oare virtutea scriitorilor postmoderni?
�nfăţişarea unor personaje mai mult dec�t lipsite de strălucire şi personalitate, dar contemplarea lor �ntr-o perspectivă cinematică, aproape de realitatea unui show. Să ne batem joc niţel de personaje, �ntr-o manieră fină şi subtilă, astfel �nc�t să transpară o g�ndire originală, care se reia pe măsură ce construcţia narativă se blochează.
Foenkinos ţine să arate că personajele sunt lipsite de moralitate. Societatea franceză răm�ne totuşi una decadentă şi �n secolul nostru. Moravurile vor fi moravuri p�nă la apusul secolelor, iar liricitatea nu trebuie respinsă din nici o scriere. Dragostea este cea care se vinde cel mai bine. Să degustăm poveştile �n stilul lor propriu.
Dacă povestea lui Foenkinos este o peregrinare �ntre individualităţile ratate ale unor soţi şi cea a unui amant, apariţia celor doi polonezi anticipă un posibil scenariu de film. Ce �mi place la proza lui Foenkinos este că limbajul este c�t se poate de modern, up to date, separat de acţiunea romanului. Este ca o poartă deschisă către alte posibile interpretări. Un respiro �n naraţiune.
Se poate spune că talentul lui Foenkinos survine pe baza unor inteligente corelaţii �ntre evenimente şi personaje, amplasate �ntr-o structură artificială care dejoacă acţiunile personajelor. Toată naraţiunea este construită pe un fir liniar, care �nsă este dejucat la fiecare episod. Nimic nu mai răm�ne la fel, iar acţiunea este ferită de banalitate. De aici genialitatea unui scriitor care se joacă at�t cu limbajul, c�t şi cu povestea.
Volkoff este plin de surprize, la fel de genial ca Foenkinos, ca să nu trasez o linie de demarcaţie deschisă la comparaţia inferior-superior. Stilul este diferit, dar jocul narativ este complex, pentru că personajele sunt prinse �n plină acţiune. Le vedem mişc�ndu-se, umbl�nd, �nşel�nd, planific�nd moartea altora, desconspir�ndu-se. �n secvenţele narative, acţiunea se derulează ca pe o peliculă cinematografică. Nu degeaba Volkoff este de origine rusă şi un mare admirator al lui Graham Greene.
Dejucarea conspiraţiei şi planificarea unei ucideri sunt elemente din jocul complex al filmelor cu spioni. De aici puterea personajelor de a prinde volum şi contur, de a fi prinse la momentul potrivit pentru o analiză psihologică. De ce domnul Malthese acceptă jocul doamnei Marie Theyssandier, perversa soţie a unui editor? Pentru a-şi publica cărţile? Nu ştim dec�t dacă ne lăsăm purtaţi mai departe de fluxul narativ. Unele din personaje sunt necesare pentru dezvăluirea naturii adevărate a personajelor principale, pentru eliberarea iluziei. Efectul naraţiunii lui Volkoff este că nu avem voie să pătrundem �nlăuntrul personajelor sau al planurilor lor, dec�t printr-o desconspirare gradată a intenţiilor lor. Finalul este original, ca �ntreaga poveste prezentată �n roman.
Ambele romane sunt deschise unor posibile interpretări. Noi finaluri, noi analize asupra personajelor. Remarc totuşi că nu sunt romane uşurele, cum par la prima vedere. Au un puls inteligent şi o coloristică narativă specială.
Literatura postmodernă şochează prin rularea imaginilor, prin deschiderea şi �nchiderea acţiunilor şi a interpretărilor multiple care apar �n derularea acţiunii. Nu obţinem satisfacţia necesară, ca atunci c�nd citim Ana Karenina, de exemplu, dar ne simţim purtaţi de un val creativ abundent. Mi se pare mai autentic �n zilele noastre dec�t să credem că un roman a la Dostoievski sau Flaubert mai este posibil de realizat.
�n ciuda acestor clişee moderne, să spun, nu suntem departe de adevărurile profunde sau dureroase. Singurătatea, avariţia, banalitatea, suferinţa sau lipsa de dragoste sunt unele din efectele societăţii �n care trăim. Acceptăm sau nu jocurile moderne de societate? Cert este că scriitorii geniali �ncă mai produc. Drept sugestie, vă las să citiţi cărţile celor doi, dacă nu aţi făcut-o p�nă acum.

Vladimir Volkoff - "'Contractul", Editura Humanitas, 2006
David Foenkinos - "'Inversiunea idioţeniei - Despre influenţa a doi polonezi", Editura Paralela 45, 2005

No exit
[Ionuţ Radu, Secvenţe ale intrării �n viaţă, Junimea, 2007]

de Ştefan Bolea

Ionuţ Radu este laureatul a peste patruzeci de premii de poezie, c�ştig�nd la Botoşani premiul Editurii Junimea, care a constat �n publicarea �n volum. L-am cunoscut pe t�nărul poet �n 2004 la festivalul Prometheus. Mai t�rziu, �n acelaşi an, l-am auzit pe organizatorul unui festival de poezie de la Bacău exprim�ndu-se �n termini extrem de elogioşi despre poezia lui Radu: "Este un adevărat geniu!"�

Volumul său, Secvenţe ale intrării �n viaţă (Junimea, 2007) are plasat centrul de greutate �n jurul a trei motive: �ngerii, peştii şi naşterea. O bună parte din reuşita cărţii lui Radu se bazează pe �mbinarea dintre limbajul teologic şi cel convenţional; de asemenea, jocurile de cuvinte par a fi punctul forte al poetului: "ajut naşterea să se nască" (Soarele nu apune �n spaţiul zilei a şasea); "�ngerul �ngerului �şi va face rugăciunea la mansardă" ( �ngerul este o bucată decupată din cerul de l�ngă noi); "�ngerul meu păzitor a vorbit cu �ngerul păzitor al poemului" (Una din genezele poemului). Miza acestor combinaţii verbale constă �n deplasarea sensului convenţional al unei sintagme; se reuşeşte crearea unui univers poetic, ce �şi păstrează alianţele cu cel convenţional, doar pentru a-l mina şi a-l substitui cu o suprastructură edenică. De unde simplitatea lui Ionuţ Radu, c�t şi relativul său exotism �n cadrul generaţiei 2000.

Insistenţa compulsivă asupra temelor biblice merge m�nă �n m�nă cu un refuz al diseminării moderniste, a cărui semnificaţie este revenirea la un singur text (sola scriptura) şi la o unică autoritate paternalistă. Ca la Arghezi, tema eredităţii devine importantă (bunicul, tatăl, fiul), de unde aerul testamentar al creaţiei Mers: "bunicul meu ară păm�ntul din spatele casei/./ tatăl meu �ngroapă boabe de porumb/./iarna vor veni buldozerele să construiască o stradă/ pe al cărui beton copiii mei �şi vor zdreli picioarele." Dacă pentru un poet t�năr primează �n general individualitatea şi discontinuitatea creată prin conceptul de persoană, poetul argeşean este mai aşezat şi mai sensibil la o tradiţionalitate neconflictuală, �n care importantă este ducerea la capăt a unui fel de legacy, �n care propria individualitate este doar o verigă dintr-un şirag.

Marca refuzului anistorist al modernităţii este centrată pe motivul naşterii, pregnant �n textele ce deschid volumul: "este tatăl propriei naşteri/ din p�ntecul fiecărei zile face o mamă/./�mbrac trupul naşterii/ ca pe costumul de nuntă" (O singură naştere nu este de ajuns); "devin autor c�nd trupul naşterii locuieşte �n apropiere" (Pelerinaj �n trupul naşterii); "simt durerile facerii" ( ****); etc. Nostalgia naşterii poate fi interpretată şi ca o punere �n discuţie a valorii vieţii, pentru că personajul auctorial creat de Radu nu este un adamist acţional, ce vrea să recreeze lumea, sau un revoluţionar care doreşte să-şi altereze percepţia pentru a modifica, ulterior, substanţa universului - dimpotrivă, personajul vrea să treacă dincoace de viaţă, nostalgia după uterul edenic fiind mobilul existenţei sale. Din punct de vedere psihanalitic, această dorinţă de anulare �ntr-un fel de incubator, �n care toate formele dispar, poate fi o manifestare a instinctului morţii. Nu este vorba de o morbidezze nemijlocită, pentru că trăsăturile apolinice (sorine) ale personajului lui Ionuţ Radu sunt evidente. Cu toate acestea, o mezalianţă dintre toropeala celui care �şi doreşte să fie pasat �n afara universului şi anistoristul edenic, ce nu conştientizează izgonirea definitivă, atroce sau benefică din paradis, este evidentă.

Putem conchide cu versurile unui scurt poem, intitulat Devenire:
"În fiecare nouă zi
un alt soare
răsare pe o altă planetă Păm�nt."

Pe l�ngă trimiterile directe la Heraclit, cu panta rei sau Shelley, cel din Mutability, avem aici şi o mostră de relativism, ce aminteşte de aforismul lui Huxley: "Maybe this world is another planet's hell". Corespondenţa cu Huxley nu este �nt�mplătoare, pentru că Ionuţ Radu redescoperă valenţele scrisului hipnotic, pe care autorul britanic �l disecă �n Doors of Perception.�

Misterioasa flacără a reginei Loana

de Daniel Stuparu

"Vă rog să mă scuzaţi, le explică Yambo.
Se pare că nu pot spune nimic din inimă.
Eu nu am sentimente, doar citate memorabile."

Cineva spunea că "originality is the art of concealing your sources". Această butadă s-ar putea să fie singura şansă la nivel de receptare a romanului �n discuţie (La misteriosa fiamma della regina Loana, Bompiani, 2004), căci dacă ne �ntoarcem către posibilele surse ale cărţii, ea se transformă treptat �ntr-o dezamăgire de proporţii, prin acest roman Eco nereuşind dec�t să dovedească, o dată �n plus, că locul lui nu este printre creatorii de literatură, ci printre cei care o disecă.

Iată despre ce este vorba: anticarul Giambattista "Yambo" Bodoni este lovit, �n urma unui accident cerebral, de amnezie, mai exact o pierdere a memoriei autobiografice, nu şi a celei semantice, el amintindu-şi tot ce a citit sau studiat vreodată, fără a-şi putea aminti �nsă cum �l cheamă, sau a-şi mai recunoaşte familia. �ntregul roman este centrat pe efortul lui Yambo de a-şi recupera memoria personală, printr-o �ntoarcere �n urbea natală, unde printre cărţi cu benzi desenate şi discuri de vinil �ncepe să �şi amintească povestea generaţiei sale, crescută �n Italia fascistă a lui Mussolini.

O idee similară este exploatată şi de Borges �n povestirea Memoria lui Shakespeare, sau de John Fowles �n romanul Mantissa. Marele neajuns al lui Eco �nsă �n raport cu cei doi coloşi amintiţi e acela că cei din urmă aveau indiscutabil talent literar (evocarea copilăriei �n contextul celui de-Al Doilea Război Mondial e departe, sub acelaşi aspect romanesc, de o carte precum Cărarea cuiburilor de păianjeni a lui Italo Calvino).

Personajul nostru, botezat Bodoni după celebrul tipograf italian de la �nceputul veacului XIX, nu �şi aminteşte aşadar nimic din trecutul personal, dar �i ştie pe dinafară pe clasici, din care dă copioase citate, prilejuite de auspiciile sub care are loc revenirea sa la conştiinţa diurnă: "April is the cruelest month" (T.S. Eliot), "Seltsam im Nebel zu wandern" (Hesse), "Call me Ishmael" (Melville), "Eu sunt Arthur Gordon Pym" (Poe), "Gregor Samsa se trezi �n patul său �ntr-o dimineaţă, transformat �n g�ndac" (Kafka) sau ceaţa evocată pornind de la Dickens (Bleak House), D'Annunzio (Notturno) şamd.

O �ngrămădire de citate aiuristice şi aiuritoare, care �n afară de a g�dila amorul propriu al autorului sub forma diluată a unui onanism intelectual, nu spun mai nimic. Cum spuneam, tema centrală a pierderii memoriei personale este exploatată de Borges �n Memoria lui Shakespeare pe doar c�teva pagini, nu c�teva sute, şi cu indiscutabil mai mult har scriitoricesc. De altfel, epigonismul borgesian pare asumat, aluzii �n acest sens exist�nd din chiar primele paragrafe: "Parcă mă deşteptasem dintr-un somn lung... sau parcă nu eram treaz, ci mai visam şi acum. Era un vis ciudat, lipsit de imagini, populat cu sunete... Bruges �mi spuneam eu, eram la Bruges, oraşul cel mort..."

Aluzia la Bruges trimite evident şi la Bruges la Morte de Georges Rodenbach, invoc�nd atmosfera de mister şi ceţurile �n care se trezeşte �nvăluit Yambo, dar şi la Borges (lucru pe care Eco �l face şi �n Il nome dela rosa, de exemplu, roman �n care modelul edificiului bibliotecii m�năstirii este preluat din alt text borgesian - Biblioteca Babel -, bibliotecarul orb fiind numit Jorge von Burgos), invoc�nd aici tot at�tea elemente cheie: confuzia dintre viaţă şi vis, orbirea, anagrama disimul�nd numele argentinianului universal (Bruges recte Borges), sau găsirea unui in folio din 1623 cu opera omnia lui Shakespeare �n podul casei de la Solara.

Aluvionări de citate şi trimiteri livreşti sunt �nghesuite pe mai bine de 400 de pagini, or paradoxul lecturii rezidă tocmai �n dictoane precum non multa, sed multum: dacă citeşti un text scurt, dar percutant, ideea invocată te b�ntuie luni de zile, poate ani, �n vreme ce �ntr-un roman lăbărţat pe 400 - 500 de pagini, conţinutul este at�t de diluat, �nc�t devine lax, iar textul, �n loc să sf�rşească apoteotic �ntr-un climax intelectual, se dizolvă �ntr-un impardonabil f�s.

�n Mantissa lui Fowles (1982) intriga este absolut similară, o influenţă neput�nd fi fortuită. Fowles este �nsă realmente un mare romancier, interacţiunea scriitorului Miles Green, care se trezeşte din comă, cu asistentele medicale fiind un adevarat deliciu al lecturii, nu doar o provocare intelectuală, arta sa romanescă ridic�ndu-se la nivelul unor Tolstoi sau Henry James.

Scrisul lui Eco, la fel ca memoria lui Bodoni, răm�ne cerebral, nu visceral. El nu merge, din păcate, dinspre intelect nici spre simţuri, nici spre suprasimţuri. El nu pune �n valoare nici o experienţă fizică, senzorială, nici una metafizică, suprasenzorială. Doar abstracţii puse cap la cap, un amuzant castel din cărţi de joc ce se prăbuşeşte la prima pală de v�nt. Un colaj format din piese de mozaic care nu reuşesc din păcate, precum picturile medieval-avangardistului Arcimboldo, să dea naştere unui �ntreg care să reprezinte mai mult dec�t suma părţilor sale.

Autorul supralicitează (inter)textualitatea p�nă la epuizare. Or, cum �şi mai poate manifesta textul supremaţia, atunci c�nd nimeni nu mai vrea să �l citească? �n Misterioasa flacără a reginei Loana (personaj de benzi desenate, �n caz că vă �ntrebaţi ce e aşa de misterios aici), istoria protagonistului nu se dovedeşte a fi dec�t un şubred eşafodaj pentru o seamă de idei deja �nvechite. Ideea de la care romanul pleacă răm�ne �n principiu generoasă, numai că ar fi nevoie de un romancier adevărat pentru a o pune �n valoare.

Finalmente, e greu de eludat senzaţia că toate aceste trimiteri culturale nu sunt altceva dec�t un joc semiotic fără prea multă noimă. P�nă şi un autor precum Pascal Bruckner, care dezamăgeşte prin conţinut, oferă �n genere o lectură mai acroşantă, pentru că are condei şi reuşeşte să prezinte fie şi lucruri banale cu fantezie, fineţe, tact şi şarm scriitoricesc. Nu e suficient, dar e imperios necesar să scrii bine, dincolo sau dincoace de mesajul subiacent. (Eliade bunăoară, atunci c�nd scria beletristică, �ncerca să se detaşeze total de preocupările şi mentalitatea academice. Eco �n schimb nu face dec�t să se servească de paravanul literaturii pentru a-şi continua teoriile ex cathedra, rat�nd astfel textul din start.)

Chiar şi �ncercarea de a exploata motivul memoriei, cu o tradiţie ce merge de la Sf. Augustin la Proust, eşuează ireversibil. Pentru că memoria pe care o valorizează aici Eco nu este una intimă, profundă, interioară, ci una de suprafaţă, la nivelul căreia se acumulează cunoştinţe, citate, informaţii - nu trăiri metafizice, nici intuiţii legate de iubire sau moarte, ci doar cuvinte, simple abstracţii -, psihologia la care se pretează un asemenea text fiind una de tip behaviorist, nicidecum aceea a ad�ncurilor.

Romanele lui Eco sunt �n genere greu de citit nu pentru că ar fi prea obscure sau sofisticate, ci pentru că Eco sacrifică intriga şi personajele de dragul unor - de prea multe ori - futile digresiuni semiotice. E marea neşansă a lui Eco, aceea de a fi un scriitor polivalent �n tradiţia unor Swift, Voltaire, Joyce sau Borges, fără a avea �nsă talentul lor narativ, forţa epică a unor Dumas sau Hugo, voluptatea spunerii unor Balzac sau Mann.

C�inii Negri - Cel mai politic roman al lui Ian McEwan
[Ian McEwan, C�inii negri, Polirom, 2006]

de Ormeny Francisc

Facultatea de Litere �l prezintă pe Mr. McEwan drept "cel mai fidel discipol al Virginiei Woolf", cu hodorogitele tr�mbiţe-bufniţe la care mai c�ntă acum epigonii-gorgoni ai masturbatului ce s-a �necat de emoţie c�nd a pus uşor limba pe propria-i spermă crez�nd că intră �n consubstanţialitate cu fantoma beată criţă� a lui Eminoviciu. George Călinescu a făcut �nsă poate chiar mai multă istorie dec�t Hyperionul său nemuritor şi rece pentru că a impus �n tradiţia criticii literare (şi aşa cu un sistem imunitar făcut praf �n ceea ce priveşte rezistenţa la tentaţia kitsch-ului incubat �n ieftinităţi sentimentale) gustul macabru pentru raportările oarbe şi unidirecţionale la ceea el a numit cu o fermă m�nă stalinistă ridicată �n sus� "titani" , "ceahlăi" şi alte astfel de modele absolute �n a căror umbră obligatorie trebuie să crească orice nouă creaţie literară. dacă vrea să intre �n cartea de aur a Partidului (alias playlistul universităţilor). E ceva �n genul a ceea ce se �nt�mpla �n perioada de "lună plină" a regimului comunist la noi - c�nd o echipă de fotbal locală �i avea invitaţi pe nişte ruşi veniţi să se ia la �ntrecere cu ei ca bonus la distracţia călătoriei, şi erau rugaţi �n şoaptă cu pumnul de tovarăşa Pauker să se lase bătuţi. că aşa fac nişte gazde amabile, �n timp ce ziarele titrau cu litere de-o şchioapă "Superioritatea omului sovietic a fost din nou dovedită". Cred că se �nţelege ideea.

Şi, ca să fie şi mai convingători �n demonstraţia lor despre fantoma Virginiei Woolf care �l posedează acum pe McEwan şi-i oferă şedinţe de spiritism literar, epigonii-gorgoni au �mpins la �naintare romanul "Ispăşire", �n care Ian vorbeşte, �ntr-adevăr destul de convingător din perspectiva unei fetiţe dominate de melancolii şi depresii pre- şi mai ales postmenstruale, �n care-şi aduce aminte cu regret cum a distrus definitiv viaţa prietenului surorii ei mai mari, băg�ndu-l la �nchisoare pentru un presupus viol. Geloasă foc pe sora ei mai mare, Briony �şi dă fr�u liber imaginaţiei tipic-feminine (de babă traumatizată care se uită de 100 de ori pe vizor �nainte să deschidă şi �ntreabă cast "Cine-i? Ci-ci-cine-i?". �n speranţa nemărturisită, nu at�t că nu va fi furată, c�t �n aceea că poate va fi violată, că poate se mai �ndură cineva să i-o mai pună o dată �nainte să moară) �ntr-o mărturisire la poliţie, despre cum a (crezut că a) văzut un t�năr student la medicină viol�nd-o pe una din musafirele părinţilor ei. Şi romanul merge tot aşa �ntr-un bla-bla-bla perpetuu despre fragilitatea emoţională a "bărbatului şi jumătate" care atinsă - fie doar şi de o bizară adiere fantomatică a unghiei geloziei sau indiferenţei sau Dumnezeu mai ştie ce. se sparge �n mii de cioburi fine şi satanic ascuţite, distrug�ndu-i cu generozitate şi pe cei din jurul ei, peste ale căror viscere cade ca un duş de cioburi. Mesaj: cu m�dria şi onoarea unei femei, indiferent c�t de t�nără sau bătr�nă ar părea, nu te pui! Ea nu va pregeta să se sinucidă fie şi numai pentru a te scuipa pe tine cu rahatul oprobiului.
Unde mai pui �că totul e completat de peisagistici woolfiene de genul:

-"Salonul care dimineaţa o hipnotizase pe Cecilia cu paralelogramele lui de lumină era acum cufundat �n obscuritate (...) Uşi glisante, deschise, �nrămau un cer verzuliu şi, la o distanţă oarecare, pe fundalul acesta se profilau conturul capului şi al umerilor ei." (p.138)
-"o masă neagră ca tuciul, al cărei contur complicat era gravat pe cerul ce devenea din ce �n ce mai verde odată cu dispariţia luminii." (p.139)
-"numai timpul, voalul pudic al orelor, �l impiedica pe fratele său să o vadă aşa cum fusese." (p.139)

Un aşa de bun cunoscător al psycho-ului feminin şi care mai şi scrie �ntr-o limbă aşa de frumoasă şi de curată - cum zicea Călinescu despre poeziile lui Alecsandri -, şi care o mai face şi pe femeia �n roman... nu se poate dec�t că e posedat de Virginia, sf�nta care s-a sinucis �ntru feminitate. Lipsită de spaţiu şi de intimitate, de acel "a room of one's own", Virginica s-a� hotăr�t să zică adio, fie şi numai pentru a arăta ce porci sunt bărbaţii.
Problema Virginiei era că, deşi matiră a feminismului, habar n-avea ce �nsemnează politicile publice din jurul ei ori contextul socio-istoric care a avortat-o.
McEwan, on the contrary, vine cu o bază solidă de cunoştinţe politice ornate cu cireşele tuturor picanteriilor care mai fac umor şi azi �n spiritele ce şi-au păstrat nealterat cinismul de calitate.
Romanele lui de rezistenţă sunt departe de a fi nişte reverii crepusculare platonic-potolite şi totuşi saturate p�nă la nausee (de tipWoolfie) şi au o excelentă fundaţie istorico-socio-politică: Ispăşire se ocupă de Bătălia pentru Anglia, prezent�nd prin personaje credibile (fie ele imersate cvasi-ironic, cvasi-nostalgic �n nişte tropi modernişti de tip Woolf) viaţa de dinainte şi de după aceasta, Inocentul se ocupă de un tunel de sub Zidul Berlinului, iar C�inii Negri se ocupă exclusiv de anatomia violului obligatoriu prin care au trecut speranţele tinerelor t�rfe ale marxismului, multe dintre ele fără a fi nici măcar feministe... ironic, nu?
După cum se poate vedea, toate fac ce fac şi ajung să discute şi să �ntoarcă pe toate feţele problematicul Cold War, fiind o sub- şi suprafrescă a acestuia... adică prezintă tot ceea ce a �nsemnat sau ar fi putut să �nsemne el. Presupoziţiile şi descrierile sunt cu at�t mai valoroase şi mai de catalogat ca "lecturi obligatoirii", "A MUST", cum ar zice britanicii pentru că vin din şi prin ochii celor mai neaşteptate şi mai atipice personaje. entităţi despre care, mulţi �naintea lui McEwan ar fi putut jura că a trecut Cold Warul pe l�ngă ei fără ca aceştia să-şi dea seama de ce şi cum li se �nt�mplă ceea ce li se "�mpl�ntă". McEwan demonstrează că arătările periferice ale istoriei au avut şi ele o viaţă la fel de intensă ca VIP-urile ce au tensionat arcul post-nazist şi chiar au influenţat, cu pasiuni de buturugă mică pusă pe răsturnat care mari, mersul vieţii postbelice �n capilarele cele mai abisale ale cadavrului socialului �n care şarpele stalinist fie că nu putea ajunge, fie că poate putea, da nu �ncăpea... :) - mai tare dec�t cyborgii stalinişti!!! Pentru că, �n fond şi la urma urmei, totul reverbera �n case, �n prăvălii, �n cafenele, �n parcuri pentru �ndrăgostiţi anorexici şi nu pe străzi la marile manifestaţii unde se făcea paradă la stil mare cu tancuri, rachete mai lungi şi mai ascuţite ca sula lui Zeus şi bombe atomice c�t meteoritul din Deep Impact:

"Pentru prima oară intuia dimensiunile catastrofei, prin intermediul sentimentelor omeneşti: at�tea morţi unice şi solitare, provoc�nd o imensă jale, şi ea unică şi solitară, al cărei loc nu era la conferinţe, �n titlurile ziarelor, �n istorie, ci care se retrăsese discretă �n case, bucătării, paturi ne�mpărţite cu nimeni, amintiri dureroase." (p.214)

La pagina 30 ni se spune sus şi tare că "fascismul este dovada irefutabilă a crizei finale a capitalismului", şi legat de această observaţie, ni se vor oferi ulterior două posibile interpretări pentru dezlegarea misterului din titlul romanului:
a) "C�inele negru al lui Churchill (...) ăsta-i numele pe care-l dădea el depresiilor de care suferea din c�nd �n c�nd. Cred că a furat ideea de la Samuel Johnson. Prin urmare June susţine teoria că dacă un c�ine reprezenta o depresie personală, doi c�ini era un fel de depresie culturală, pasa cea mai proastă a omenirii." (p.134)

b) "Copoii Gestapoului. Aliaţii debarcau �n Normandia. C�nd au rupt linia de apărare, nemţii au �nceput să retragă de aici unităţi, ca să le arunce �n luptă �n nord. Cei �ncartiruiţi aici tăiau frunză la c�ini, �i intimidau doar pe săteni, aşa că au fost duşi printre primii. Au abandonat c�inii, care s-au sălbăticit. Noi n-am crezut că vor supravieţui, dar s-au hrănit cu carne de oaie. De doi ani constituie o ameninţare perpetuă." (p.210)

Ok. Now let's come down to my interpretation. Romanul este narat de un tip bizar, b�ntuit, zic eu, de anxietăţi burgheze ca de nişte fluturi de noapte carnivori, �n sensul că preferă compania părinţilor prietenilor săi celei oferită de chiar prietenii săi... motiv pentru care �şi vizitează prietenii exact c�nd ştie că aceştia nu sunt acasă pentru a fi invitat de părinţii lor �năuntru şi imersat �n tot felul de retro-intelectualisme elitiste. Şi am impresia că-şi şi caută special prietenii �n funcţie de părinţii lor şi de posibilităţile de dialog intelectual pe care le-ar putea �nchega cu aceştia. �l obosesc şi �l dezgustă distracţiile celor de v�rsta lui, şi găseste comodităţi proustiene aristocratice �n casele de intelectuali ornate cu obiecte de artă şi suveniruri din călătorii. E genul de om care preferă să facă prăjituri de sărbători cu bunica dec�t să bea la bar cu macho-men-ii. �n mentalitatea-i psihopată merge at�t de tare pe foamea pentru acest tip de excentricităţi intelectuale �nc�t �şi alege chiar şi nevasta pe aceleaşi criterii legate de părinti şi de averea intelectuală a acestora proiectată �ntr-o căsuţă cochetă, ornată cu gust. Numai că suferă o decepţie cruntă c�nd vede că părinţii nevestei sale sunt comunişti, şi, deci, egalitarianişti. Şi atunci se hotărăşte s-o pedepsească simbolic pe June prin povestea cu "c�ini negri"... să scoată comunismul din ea, iar pe Bernard �l proiectează �n ipostaza penibilă a inutilului domn Ramsay, care numai parazitează pe l�ngă nevastă, nu-şi �nţelege copiii şi nu se ocupă de ei, e egoist şi pasionat de platitudini intelectuale numai pentru faptul că-l fac să se simtă important... "e paloşul masculin" ce �ntrerupe reveriile fertile ale femeilor cerşindu-le atenţia şi afecţiunea, de care el, brută cu muşchi, are nevoie cu disperarea unui copil. Aşa cred că le zicea prin To the Lighthouse Virginoasa...�
Bernard este un urangutan de paloş masculin care cerşeşte cu agresivitate atenţie.... şi care, la căderea Zidului Berlinului, stă bovin-�ncăpăţ�nat �n rectitudinea lui de parvenit şi nu vrea să recunoasca că s-a �nşelat, că a fost �nvins, că stă bătut şi neputincios �n făţa mulţimii (păianjenul cu mii de capete proaspăt scăpat din mrejele muştei) care scuipă acum pe "dreptatea lui" şi pe "pacea" utopică �nfiinţată de bastarzi ca el. de lipitori de poeţi de curte ce se prostituează bucuroşi pentru "nimicul mic", ca să-l citez din nou pe Călinescu. Unde mai pui că, după prima noapte de amor �n care a băgat-o pe June �n orgasm, acest maimuţoi comunist clăpăug, �nalt şi ochelarist, se duce la geam, rage ca o gorilă �n noapte şi se bate cu pumnii �n piept.
Şi care-i povestea cu c�inii negri. Aceştia sunt nişte dulăi de mărimea unui urs şi cu o pulă, probabil pe măsură, uitaţi de Wehrmacht �n Franta, �n graba lor de a ajunge �n timp util �n Normandia, unde debarcaseră Aliaţii. C�t au stat cu c�inii �n Franţa, nemţii nu şi-au pierdut vremea şi i-au dresat să violeze femei. Victimele acestui tratament "regenerativ-hormonal" erau tinerele franţuzoaice care scurgeau informaţii sau favorizau �n vreun fel sau altul organizaţiile franceze de rezistenţă. Aceşti c�ini se sălbăticesc �n suavele coline franceze. cam cum au făcut Dingo �n Australia (că tot vorbea McEwan de nu ştiu ce pată cu forma Australiei de pe un perete al casei franceze a lui June) fără să uite �nsă pentru ce au fost dresaţi. �n timpul unei excursii �n doi printre coline, Bernard răm�ne puţin �n urmă să admire nişte insecte, iar June e atacată de doi mari c�ini negri. E marcată pe viaţă de experienţă, dar nu vrea să admită răul răului din ea, şi anume că nu vroiau s-o măn�nce, ci s-o violeze, pentru că "au mirosit-o" că e o comunistă �mpuţită. �NTR-UN GEST DE RăZBUNARE SPIRITUAL-SIMBOLICă, ACEŞTI C�INI STAU ACOLO ŞI VIOLEAZă TINERELE COMUNISTE, �NTR-UN OMAGIU "POST-FESTUM" ADUS FUHRERULUI.
McEwan, după interpretarea mea, burgez irecuperabil, inventează povestea cu c�inii şi o asociază cu nazismul din doua motive:
-pentru a o pedepsi pe June pentru iresponsabilitatea şi nesimţirea nonşalantă şi egoistă a convingerilor ei politice de tinereţe
-pentru a arăta c�t de rău i-a părut lui Churchill că a aruncat Europa �n mizeria proletariatului şi a sărăciei comuniste, că şi-a trădat propria natură aristocrată, că s-a şters la cur cu subtila vorbă franţuzească "la noblese oblige".

ALTE ASPECTE ALE CĂRŢII

�Ni se prezintă o excursie la un fost lagăr nazist, �n cadrul careia INCINERATORUL� e at�t de poetic zugrăvit - "plutind liber pe cerul de un oranj albicios, ca un vas cu apă vagabond şi murdar, cu un singur coş - incineratorul" (p.143) - �nc�t �ţi vine să-l reaprinzi numai ca să-l mai vezi plutind sub clar de lună. �mi place că McEwan e lipsit de orice prejudecăţi şi vorbeşte despre incinerator �n aceeaşi poezie �n care vorbeşte despre casele, mobilele şi alte obiecte proustiene care momesc reveriile din tine... de-ţi vine mai mare dragul c�nd te g�ndeşti at�t la unele c�t şi la altele, acelaşi comfort psihic pe care �l ai c�nd te bagi �ntr-o pătură călduroasă după o zi petrecută �n frig, v�nt şi ploaie: "ultimele ecouri ale vocilor copiilor fuseseră absorbite de tăcerea pietrelor bătr�ne, iar clădirea se instalase iar �n perspectiva ei temporală adecvată, nu aceea a săptăm�nilor de concediu, nici aceea a copiilor care cresc mari, nici măcar aceea a deceniilor de proprietate, ci perspectiva secolelor depănate din timpul rural." (p.147); "străvechea pată cu conturul Australiei de pe peretele băii, forma latentă a trupului ei remanentă �n vechea jachetă de grădinărit �ncă at�rnată �n spatele uşii (...) sunetele - prima răsucire a cheii �n broască - se �nscriau �ntr-o acustică subtil transformată, un ecou mort de dincolo de raza percepţiei auditive, care sugera o prezenţă invizibilă, dar care aproape �ţi răspundea" (p.147-148).
Bernard şi June formează un cuplu "dublu codificat", �n sensul că nu se pot iubi p�nă la capăt �n aceeaşi măsură �n care nu se pot ur� p�nă la capăt, şi trăiesc �ntr-un in-between �n care eternul element lipsă (acel "acel ceva") nu va apărea niciodată să umple golul, iar posesorii vidului spiritual �l vor visa �n continuare �n cele mai melancolice, dulci depresii. Nuanţa textuală trimte spre Flaubert, care prin vocea de contesă Bathory a Emmei Bovary se �ntreba �ntr-un moment de introspecţie abisală: "De ce nu poate fi niciodată o bucurie pură, de unde vine acel rău primordial ascuns discret �n natura tuturor lucrurilor, care face ca peste orice bucurie sau fericire, oric�t ar fi ea de aşteptată sau autentică, să plutească o umbră de tristeţe. Ce este acel nedeterminat care ne face să fim conştienţi chiar şi �n cele mai fericite momente din viaţa noastră, că, �n realitate, �n momentele de bucurie suntem, totuşi, poate chiar şi mai trişti" (deşi am folosit ghilimele, parafrazarea este c�t se poate de aproximativă).
June, mai mult �n tonul unei Eustchia Vye potolit-platonizată, dec�t �n isteria vulgară a Emmei Bovary, intră spre sf�rşitul cărţii �ntr-un foarte bizar şi �n egală măsură neaşteptat monolog despre primordialitatea din esenţa Răului, d�nd �n acelaşi timp impresia că vorbeşte despre natura adevarată din spatele oricărei realizări, despre adevărata benzină cu care funcţionează motorul istoriei (şi implicit, astfel, despre adevăratul şi realul sens al periodicităţii):
"Jeremy, �n dimineaţa aceea am privit răul drept �n ochi. Nu mi-am dat chiar bine seama ce se �nt�mplă, dar am intuit-o după teama ce mă cuprinsese - animalele acelea erau creaţia imaginaţiilor decăzute, a spiritelor pervertite pe care nu le poate explica nici o teorie socială, de nici un fel. Răul despre care-ţi vorbesc vieţuieşte �n noi toţi. Prinde rădăcini �ntr-o persoană, �ntr-o familie, şi apoi cei care suferă cel mai cumplit sunt copiii. Iar c�nd s-au copt condiţiile, �n diferite ţări, �n momente diferite, erupe cu o cruzime feroce, ca un fel de furie vicioasă �mpotriva vieţii şi suntem surprinşi cu toţii de cantitatea de ură adăpostită �n sufletele noastre. După care se cufundă la loc şi aşteaptă. E ceva ce purtăm �n inimile noastre." (p.223)
Văzut din acest nou şi neaşteptat unghi, Războiul Rece este doar un alt episod obligatoriu din eterna curgere �nspre distrugere a omenirii, care pare să fi fost �ncă de la bun �nceput sortită suferinţei de tip sado-maso, pentru a amuza cine ştie ce zeu, ce se plictisea �ngrozitor c�nd s-a hotăr�t să ne zămislească, asemeni unui copil care chinuie m�ţe ca să-şi alunge spleenul.
O viziune mai optimistă asupra problemei o oferă Cristian Bădiliţă �n "Metamorfozele Anticristului la părinţii bisericii" (Polirom 2006): "Nu există m�ntuire dec�t prin suferinţă, iar Anticristul este un nume al suferinţei. Aici e sugerat un aspect subtil cu privire la sensul Răului �n lume: văzută astfel, �nvăţătura creştină include deja, �n planul m�ntuirii, elementul negativ, care nu mai este privit drept substratul unui dualism absolut, ci ca un element necesar �n dialectica devenirii umane" (Egophobia, nr. 14).
Lăs�nd gluma la o parte, nici vorbă de clitorisul otrăvit ori de secreţiile vaginale alterate ale Virginiei Woolf aici, ci de o questie neo-proustiană destul de elegantă, plină de subtilităţi elitiste şi de observaţii pe care numai cel mai fin artist dintre psihologi le poate face.
Dupa opinia mea, suferinţa vine �n primul r�nd din micimea omului şi din incapacitatea acestuia de a ţine pasul cu metabolismul mediului �nconjurător, de a se integra cu un lucru mecanic decent �n ritmurile universului. Omul, �n acest context, apare ca un handicapat:
"Vigoarea nebună ce forţa viaţa să se agaţe de ceva �n cele mai aspre condiţii naturale o obosea pe June. Se simţi cuprinsă de greaţă (.) Aerul gol irizat de soare, conţinea parcă o �ntunecime ce �ncepea acolo unde se sf�rşea bătaia vederii." (p.183-184)

Siluete �ntunecate
[Ian McEwan, C�inii negri, Polirom, 2006]

de Petre Flueraşu

���������� Prozator complex, Ian McEwan reuşeşte să creeze o atmosferă sumbră, �mpinsă �n multe momente p�nă aproape de paroxism. �n "C�inii negri", elementele se succed foarte repede, ai impresia unui carusel imposibil de oprit, �n care fiecare personaj este atras la un moment dat, de cele mai multe ori subtil. Evenimentele par să urmeze un curs firesc, banal, nu există explozii. Tensiunea se acumulează �nsă �n fundal, anticip�nd un climax care răm�ne �n final ambiguu.
Prezenţa răului este obsedantă, marc�nd �n mod decisiv acţiunea. Diferitele avatare ale principiului negativ apar gradat, cresc�nd �n intensitate pe parcursul romanului. Abia sugerate la �nceput, ele se �ntrupează �n final �n imaginea c�inilor, care sunt individualizaţi aidoma unor daimoni atotstăp�nitori. Viaţa lui June se modelează �n jurul amintirilor legate de �nt�lnirea misterioasă. Imaginea celor doi c�ini �nsetaţi de s�nge �i schimbă viaţa, o face să �nţeleagă ce �nseamnă teama.
Stilul lui McEwan scoate �n evidenţă complexitatea fiinţei umane. �n "C�inii negri", viaţa este o permanentă transcedere. Fiecare personaj este divizat de propriile spasme interioare, pendul�nd �ntre agonie şi extaz. Lumea este redată firesc, naraţiunea pătrunde �n fiecare colţ, fără să lase nimic pe seama hazardului. Deşi construit minuţios, romanul este o mostră de realitate, pe alocuri brutală: "Data trecută, instantaneul de pe noptieră �mi servise drept un bun punct de plecare. Acum, aştept�nd să �ncep, mă urmărea cum mă uit la fotografie, �şi proptise cotul pe diafragmă, iar arătătorul i se odihnea pe curba alungită a bărbiei. �ntrebarea pe care aş fi vrut cu adevărat să i-o pun era: Cum ai reuşit să ajungi de la chipul ăla la ăsta, cum ţi-ai c�ştigat �nfăţişarea asta formidabilă - să fie de vină viaţa? Dumnezeule, ce schimbare!"
Personajele sunt observate �n foarte multe situaţii de viaţă, McEwan reuşind să explice fiecare gest la nivel psihologic. Filosofia fiinţativă este �ntr-o permanentă schimbare, iar evenimtele acţionează de multe ori aidoma unor catalizatori, gener�nd consecinţe la nivel personal. Tragediile exterioare sunt dublate de adevărate drame interioare. �nt�mplările petrecute �ntr-o zi caldă de vară, �ntr-un ţinut izolat al Franţei, le marchează protagoniştilor �ntreaga viaţă.
Dubla ipostază temporală �n care apare personajul central ajută la sublinierea procesului formativ prin care trece aceasta. June nu este capabilă să depăşească trauma �nt�lnirii cu acele fiinţe şi răm�ne marcată pentru �ntreaga viaţă. Paradigm�nd c�inii ca rău absolut ea caută �n permanenţă asemănări, �ndepărt�ndu-se astfel de oameni şi abandon�ndu-se misticismului. Fire mult mai pragmatică, tipic capitalistă, Bernard, soţul ei, nu poate să �nţeleagă sau să accepte această ipoteză. Conflictul dintre cei doi poate prin extrapolare să simbolizeze conflictul ideologiilor. Materialismul se ciocneşte cu religiozitate reuşind să �nvingă chiar şi iubirea. �n faţa cruzimii �mpinsă la perfecţiune, �n faţa urii transformată �n artă, chiar şi cele mai sensibile principii pălesc: "După o vreme, nemaiput�nd suporta victimele, nu m-am mai g�ndit dec�t la călăii lor. Mergeam printre barăci. Ce solid fuseseră construite, ce bine se păstraseră. Poteci bine trasate legau uşile barăcilor cu drumeagul pe care păşeam. Barăcile se �ntindeau at�t de departe �n faţa noastră, că nu zăream capătul şirului. Şi acesta nu era dec�t un r�nd, dintr-o parte a lagărului, care la r�ndul lui nu era dec�t unul dintre lagăre, unul mai mic, prin comparaţie. M-am lăsat cuprins de o admiraţie contrariată, de o sumbră uimire; să visezi la realizarea asta, să proiectezi lagărele, să le construieşti şi să-ţi iei pe umeri sarcina grea de a le aproviziona, administra şi menţine şi să canalizezi spre ele, din sate şi oraşe, combustibilul lor uman! C�tă energie, ce dedicaţie! Cum se putea g�ndi cineva să le numească o greşeală?"
Pe alocuri cinic, McEwan refuză să accepte tabuurile. Ideile sunt analizate din perspective multiple, naratorul participă activ la acţiune, este implicat, vorbeşte despre propria viaţă. Tehnica evocării este stăp�nită foarte bine de scriitor, care reuşeşte să schimbe planurile epice, fluidiz�nd astfel acţiunea. Amintirile se �mpletesc şi chiar dacă sunt oferite �ntr-o ordine aleatoare, reuşesc să se integreze perfect �n mozaic, complet�nd senzaţia de atmosferă apocaliptică a cărţii.
Frazele scurte ajută la dinamizarea stilului. Prozatorul mizează pe emoţie. Nu trebuie să �nţelegi pentru a putea să simţi, �nsă trebuie să simţi pentru a putea să �nţelegi. Cuvintele simple şi lipsa preţiozităţilor �l apropie pe cititor, �l fac să intre mai uşor �n atmosfera romanului. Simţi că trăieşti �mpreună cu personajele, amintirile lor �ţi trezesc nostalgii. �n momentul �n care ajungi la o v�rstă �naintată, a �nţelepciunii, tot ceea ce ai trăit apare �ntr-o altă perspectivă. Cartea reuşeşte să ofere ambele variante, răm�n�nd �nsă o frescă realistă de mari proporţii.
Abord�nd prin prisma personajelor sale subiecte controversate, Ian McEwan incită, reuşeşte să-şi st�rnească cititorii. Nu poţi rezista fără să meditezi asupra cuvintelor, nu poţi evita simbolurile camuflate atent �n spatele acestora. Conflictul dintre arhetipuri, veşnica bătălie dintre contrarii, definesc sistemul sui generis. June, Bernard, Jenny, Jeremy şi ceilalţi sunt simpli actanţi. Ei nu pot dec�t să aleagă din paleta de posibilităţi oferită. Sistemul �şi generează personajele principale, le obligă să trăiască. C�inii nu sunt p�nă la urmă dec�t inevitabilul. Un inevitabil de care ne temem cu toţii: "Dar cel mai des �mi revin �n minte c�inii negri. Ei mă �nfioară c�nd socotesc ce multă fericire le datorez, mai ales atunci c�nd �mi permit să mă g�ndesc la ei nu ca animale, ci ca dulăi ai spiritului, re�ncarnări. June mi-a mărturisit că au continuat să-i apară intermitent �n faţa ochilor toată viaţa, că i se imprimau cu adevărat pe retină �n secundele amorţite dinaintea somnului. Aleargă pe podea �n jos, pe cheile r�ului Vis, cel mai mare m�njind pietrele albe cu s�ngele său. Trec peste linia de umbră şi se afundă tot mai ad�nc �n pădure, unde soarele nu pătrunde niciodată, iar le Maire cel amabil la beţie nu-şi va trimite oamenii să-i hăituiască, fiindcă dulăii traversează r�ul �n crucea nopţii şi urcă �nd�rjiţi pe malul celălalt, ca să străbată Causse; cum o �nvăluie undele somnului, c�inii se �ndepărtează tot mai mult, devenind pete negre �n cenuşiul zorilor, pierind de cum intră printre dealurile submontane, de unde se vor �ntoarce să ne hărţuiască �ntr-o altă zi, undeva �n Europa."
Marcat profund de spectrul nazismului, volumul �ncearcă să treacă peste şocurile produse de acest regim s�ngeros, să �i �nveţe pe oameni să uite, să meargă mai departe. Abord�nd cu naturaleţea specifică astfel de teme complexe, McEwan reuşeşte să tragă un semnal de alarmă. Războiul nu se termină niciodată, iar rămăşiţele sale pot �ncă să ucidă. Ceea ce la nivel statistic nu �nseamnă nimic, pentru noi poate fi o adevărată tragedie. C�inii simbolizează teama, opresiunea. Fiinţa umană vrea �n permanenţă să deţină controlul, �ncearcă să modeleze lumea exterioară după propriile principii. Atunci c�nd acest lucru este imposibil, izbucneşte conflictul.
"C�inii negri" este un roman profund, care sondează ad�nc psihicul uman. Relief�nd temerile specifice indivizilor, accentu�nd evenimentele exterioare care le declanşează şi �nţeleg�nd consecinţele pe termen lung, Ian McEwan ne oferă o lecţie de psihanaliză, o viziune pe care nu putem să o ignorăm. C�inii negri vor lovi din nou, �n viaţa fiecăruia dintre noi vor exista inevitabil şi astfel de momente. Singurul mod prin care putem să ne �nvingem spaima este să o �nţelegem. Doar astfel vom trăi �mpăcaţi cu fiinţa noastră. Şi p�nă la urmă, aceasta este singura miză, căci toate simbolurile dispar �n ultimele momente dinaintea �ntunericului...

Amita Bhose, dragoste de Eminescu

de Carmen Muşat-Coman

�n peisajul cultural rom�nesc, cercetătoarea, scriitoarea, traducătoarea şi profesoara Amita Bhose are un loc aparte. Născută la Calcutta �n 1933, �ntr-o familie cu o bogată activitate culturală şi ştiinţifică, absolveşte Facultatea de Chimie, Fizică şi Matematică a Universităţii din Calcutta �n 1953. �n 1959, �mpreună cu soţul său, inginer gelog, vine �n Rom�nia, �nscriindu-se la un curs de limbă şi literatură rom�nă, pentru doi ani. Se re�ntoarce �n India unde debutează �n presa indiană cu articolul Rabindranath �n Rom�nia. E �nceputul unui lung şir de articole, �n bengali şi engleză, despre cultura şi literatura rom�nă, din care face şi traduceri. �n 1965 absolveşte Facultatea de Bengali-Engleză la Universitatea din Calcutta iar �n 1971 se �nscrie la doctorat, cu o bursă din partea statului rom�n, la Facultatea de Limbă şi Literatură Rom�nă din cadrul Universităţii Bucureşti. Din 1971 p�nă la moartea sa va trăi �n Rom�nia, "ţara pe care a iubit-o poate mai mult dec�t mulţi dintre rom�ni şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei" (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). �n India publică� traduceri �n bengali din poezia rom�nă contemporană, din Sadoveanu, Marin Sorescu, iar piese ale lui I.L. Caragiale, Mihail Sebastian văd lumina rampei. �n 1969 apare, �n bengali, volumul Eminescu: Kavita (Poezii), prima traducere a lui Eminescu �n India.

Revenirea �n Rom�nia, �n 1971, are şi resorturi sentimentale: "După moartea tatălui meu, va mărturisi d�nsa �ntr-un interviu, m-am �ntors �n Rom�nia ca să caut un ungher de afecţiune �n mijlocul poporului rom�n".
Din 1972 i se oferă ţinerea unui curs facultativ de limba şi literatura bengali la Universitatea din Bucureşti, iar din 1978 e angajată lector suplinitor la Catedra de limbi orientale, pred�nd, numai �n rom�nă, cursuri practice de sanscrită şi bengali si cursuri de civilizaţie şi estetică indiană. Redactează un Curs de bengali (1974) şi un Dicţionar bengali-rom�n (1985), ambele scrise de m�nă, cu ajutorul studenţilor săi, tipografiile nedeţin�nd caractere bengaleze. De-a lungul anilor, generaţii de studenţi au cunoscut, graţie dăruirii sale, limba şi literatura lui Tagore, public�nd traduceri �n revistele literare ale vremii şi susţin�nd spectacole �n sanscrită şi bengali.

Pe l�ngă activitatea didactică, Amita Bhose are o bogată activitate de traducător din bengali �n rom�nă: Proverbe şi cugetări bengaleze (1975, Editura Albatros), Povestea prinţului Sobur (culegere de basme indiene, 1975, Editura Ion Creangă), Scrisori rupte (antologie de scrisori ale lui Rabindranath Tagore, 1978, Editura Univers, prima traducere �n rom�nă a antologiei realizată direct din bengali). Stabileşte textul Gramaticii sanscrite mici de Fr. Bopp, tradusă de Eminescu şi rămasă �n manuscris, �nsoţindu-l de aparatul critic respectiv. Textul va fi publicat �n 1983 �n volumul XIV al Operelor lui Eminescu, editate de Editura Academiei. �n 1978, Editura Junimea publică teza sa de doctorat sub tiltul Eminescu şi India: "Este pentru orima oară - va nota �n prefaţa cărţii prof.dr.Zoe Dumitrescu-Buşulenga - şi momentul mi se pare �ncărcat de semnificaţii, că o minte indiană se pleacă asupra operei eminsciene, judec�nd, şi nu �n sine, ci �n raport cu o străveche cultură a Răsăritului".
La r�ndul său, autoarea mărturiseşte:
"Prima mea �nt�lnire cu poezia eminesciană mi-a produs o mare uimire. Descopeream o �ntreagă lume, �n care Orientul se �nt�lneşte cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul se "dezmărgineşte" şi graniţele se şterg. Poezia lui Eminescu �n totalitatea ei - de la oda funebră La morm�ntul lui Aron Pumnul p�nă la epitaful purificat al poetului, Mai am un singur dor - mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie ne�ntreruptă, �ngemăn�nd toate hotarele timpului şi ale spaţiului. O asemenea experienţă am avut numai cu literatura indiană [...] De atunci n-am mai putut să-l consider pe Mihai Eminescu doar un poet european. Pentru mine, Eminescu a fost şi este un kavi (poet-�nţelept) indian, un g�nditor care priveşte viaţa prin prisma filozofiei."
Analiza textelor lui Eminescu, antume şi postume, a �nsemnărilor de pe manuscrise, a variantelor a deschis un unghi de perspectivă comparatistă �ntre spiritualitatea indiană şi rom�nă nema�nt�lnit p�nă atunci, urmărind evoluţia g�ndirii eminesciene �n lumina g�ndirii indiene.

�n presa străină şi rom�nească, de-a lungul vieţii, a publicat, �n periodice,� peste 56 de traduceri din literatura rom�nă �n bengali şi din bengali �n rom�nă, peste 90 de articole şi studii. A susţinut mai mult de 100 de conferinţe şi emisiuni radiofonice şi a acordat peste 20 de interviuri pe teme culturale.

La moartea sa, �n 1992, au rămas �n manuscris, gata de tipar: Căruţa de lut, traducere din sanscrită a piesei Mrcchakatikan de Sudraka; Dragostea lui Radha şi Krsna, de Candidas, traducere din begali; Doi pui de cerb, antologie de poveşti pentru copii de Chitrita Devi, traducere din bengali.
Neterminate au rămas proiectele: Tagore �n Rom�nia (�n limba bengali), Manual de limba bengali (�n engleză), Manual de limba sanscrită (�n rom�nă), amplul studiu Proverbe indiene şi proverbe rom�neşti.
Postum apar volumele:
Natyasastra, tratat de artă dramatică, traducere din sanscrită realizată �mpreună cu Constantin Făgeţan, 600 de pagini, Editura Ştiinţifică, 1997.
Maree indiană. Interferenţe culturale indo-rom�ne, studii şi articole, 230 de pagini, Mihai Dascal Editor, 1998.
Eminescu, cuprinz�nd toate textele av�ndu-l ca obiect pe Eminescu, cu o prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 600 de pagini, Mihai Dascal Editor, 2001.

#
un site dedicat Amitei Bhose poate fi accesat la www.amitabhose.net

restitutio

"Kamadeva, zeul indic"

de Amita Bhose

Departe, departe de lumea muritorilor, pe un v�rf al Himalayei, unde privirea umană nu putea ajunge, stătea marele yoghin Siva, absorbit �n contemplaţie. V�ntul rece sufla printre copacii �nalţi de devadaru; muzica celestă plutea �n aerul �nmiresmat de mosc. Totul era calm, plin de tăcere. Dintr-o dată, cine ştie prin ce minune, copacii au �nmugurit şi au �nflorit. Au ieşit toate vietăţile codrului, perechi-perechi. A �nceput să adie v�ntul cald, primăvăratec.
A apărut t�năra Parvati, adoratoarea lui Siva şi soţia lui �ntr-o altă �ncarnare, cu ofranda �n căuşul palmelor. Era �mbrăcată �n veşminte roşii, ca soarele la răsărit. Purta ghirlande şi brăţări de flori, florile de primăvară străluceau �n păru-i negru ca norii. Arăta ca o iederă �nflorită, care se unduia �n v�nt. Fata s-a �ncliinat lui Siva şi i-a oferit un şirag de mătănii pregătite de ea din seminţe de lotus. Sihastrul a deschis ochii şi s-a uitat la Parvati, frumoasa ca lotusul abia �nflorit la răsăritul soarelui.
Madana, supranumit Kamadeva 1 sau zeul dragostei, p�ndea acest moment. Arcul era pregătit, acum a tras o săgeată de flori, unealtă cu care se putea trezi dragostea �n orice suflet. Pentru o clipită, Siva a fost tulburat şi uimit, a căutat cu privirea �n jurul său, ca să se lămurească ce l-a �ncercat. Văz�ndu-l pe Madana cu arcul �n m�nă, a �nţeles totul. S�c�iţi de duhul rău, Taraka, zeii aveau nevoie de un viteaz ca să-i salveze. Cine altul va putea să-l biruie pe monstru dec�t unul născut de Parvati, curată ca lacrima, cu puterea virilă a lui Siva ? Urm�nd sfatul creatorului Brahma, Indra, regele cerului, l-a convocat pe Vasanta, spiritul primăverii, să creeze atmosfera prielnică iubirii. La porunca lui Indra, Madana a �ndrăznit să arunce săgeata dragostei �n pieptul marelui ascet. �ndată ce Siva s-a uitat la el, au ieşit raze de foc dintr-al treilea ochi, ochiul său de pe frunte, şi Madana s-a prefăcut �n scrum.
�n poemul sanscrit Kumara-sanibhava (Naşterea feciorului), Kalidasa a relatat legenda lui Siva şi Parvati cu o neasemuită frumuseţe. Nereuşind să-l cucerească pe Siva cu farmecele tinereţii, Parvati a �mbrăţişat viaţa ascetică. Zeul atotştiutor a preţuit strădaniile şi sacrificiile ei, şi singur a venit la ea. La nunta lui Siva cu Parvati, Madana a re�nviat şi s-a unit cu soţia sa Rati - amorul.
O imagine uluitor de similară se �nt�lneşte la Eminescu. �n tabloul dramatic Mureşanu (varianta din 1869), "Trecutul" apare pe scenă sub chipul Anului 1848, scoate un craniu cu ochi de foc ale căror raze ard creierii eroului, iar ulterior "Viitorul" apare sub forma Luminii şi-i �nvie. Imaginea eminesciană se asociază cu cea a lui Siva din mai multe puncte de vedere. �n mitologia indiană, Siva sălăşluieşte �n crematoriu şi poartă un craniu �n păr. El e Mahakala, marele timp, şi este acela care pune capăt creaţiei, spre regenerare. Astfel, cele două personaje simbolice ale lui Eminescu, puse la un loc, echivalează cu Siva, relief�nd o interesantă convergenţă de idei.
O altă variantă a mitului indian susţine că Madana nu şi-a recăpătat corpul. Impresionat de jelania lui Rati, marele zeu Siva a dăruit harul nemuririi spiritului lui Madana. V�ntul a �mprăştiat cenuşa lui Kamadeva, albastră ca g�tul porumbelului, şi o dată cu aceasta dragostea a fost răsp�ndită pe tot Păm�ntul. De atunci, ea a rămas eternă şi omniprezentă. De atunci, Kamadeva poartă titlul ananga - cel fără trup.
Zeul dragostei, care reprezintă puterea cea mai mare a lui Indra, a rămas nemuritor �n literatura indiană, �nflăcăr�nd sute şi mii de poeţi de-a lungul veacurilor. Aproape un mileniu şi cinci secole după Kalidasa, un alt poet indian care se credea discipolul marelui său �naintaş şi care n-a fost altul dec�t Rabindranath Tagore a reluat tema şi i-a reproşat lui Siva �n mod glumeţ: "Ce ne-ai făcut, ascete, arz�ndu-l pe Cel-cu-cinci-săgeţi ? 2 L-ai presărat �n tot Universul ! Răsuflarea sa, impregnată de durerea şi mai frapantă, pluteşte �n aer; lacrimile sale curg pe cer. (...) De aceea nu mai �nţeleg de unde izvorăşte tristeţea care c�ntă pe coardele vinei3 din inima mea şi o umple de at�ta bucurie ! (...) Ale cui veşminte visez oare �n clarul lunii ? A cui privire pluteşte pe cer ? Al cui văl apare �n razele soarelui ? Ale cui picioare zăresc �n culcuşul moale de iarbă ?(...) Mireasma florilor mă alintă ca atingerea nu ştiu cui şi mă trece un fior de bucurie. O, ascete, de ce l-ai ars pe Cel-cu-cinci-săgeţi ? Doar l-ai �mprăştiat �n toate părţile !"
Poezia a fost scrisă �n 1897, c�nd Tagore avea 36 de ani. Poetul indian nici nu-şi �nchipuise că Cel-cu-cinci-săgeţi l-a frăm�ntat şi pe un alt poet, dintr-un alt colţ al lumii. Cu durerile iubirii, voind sufletu-i să-l vindece, el l-a chemat �n somn pe Kama, Kamadeva, zeul indic 4.
Da. Acum peste o sută de ani a apărut poezia Kamadeva �n paginile revistei Convorbiri literare din Iaşi (�n numărul din 1 iulie 1887). A fost ultima poezie tipărită �n timpul vieţii lui Eminescu. La acea dată, Eminescu avea 37 de ani.
Poezia a fost trimisă Convorbirilor de către A.C. Cuza. După informaţia lui Perpessicius, acesta �i făcuse o vizită lui Eminescu, c�nd el, ieşit de la Mănăstirea Neamţului, se afla la Botoşani, �n �ngrijirea surorii sale Harieta. Cuza găsise poezia - după afirmaţia lui G. Călinescu - aruncată pe podea �n camera lui Eminescu. Copia trimisă la revistă a fost transcrisă după manuscris.
�n privinţa acestei poezii, Călinescu şi-a exprimat părerea că era un lucru mai vechi. Ne amintim că atunci manuscrisele lui Eminescu se aflau la Titu Maiorescu şi că "dintr-o �naltă prudenţă de arhivar" - aşa cum formulează Călinescu -, el mereu refuza să le predea poetului. Lu�nd �n considerare starea sănătăţii lui Eminescu, biograful n-a fost dispus să creadă că el ar fi lucrat serios, chiar dacă ar fi avut acces la manuscrisele sale. Tot pe aceleaşi considerente, G. Ibrăileanu a contestat paternitatea poeziei Kamadeva.
Reproducerea ciornelor acesteia �n volumul III al Operelor eminesciene (ediţia �ngrijită de Perpessicius) a pus capăt oricărei discuţii despre autenticitatea poeziei. Totodată s-a văzut că versiunea "finală", adică cea tipărită, pe care Cuza a găsit-o din �nt�mplare, era mai succintă şi mult mai evoluată dec�t cele anterioare. Eminescu a fost deci �n stare să depene firul g�ndirii din negurile vremii, "apel�nd la inepuizabilele rezerve ale memoriei", cum a observat George Munteanu. Nu-i singura dată c�nd capacitatea intelectuală a lui Eminescu a fost subestimată. Nici la datarea manuscrisului sanscrit, cercetătorii n-au luat �n seamă faptul că �n 1887 poetul a avut resurse interioare chiar şi pentru a compune versuri; �n consecinţă, excluseseră posibilitatea traducerii �n perioada 1884-1886. Ne �ntrebăm c�te alte poezii eminesciene au fost azv�rlite pe podea �n casa Harietei, care p�nă la urmă au �mpărţit soarta frunzelor uscate �n crematoriul de desişuri !

*
Se află trei variante ale poeziei Kamadeva - pe fila 96 şi fila 140 v ale manuscrisului 2262 şi pe fila 53 a manuscrisului 2278. Perpessicius socoteşte că toate trei aparţin primei perioade ieşene, mai precis anului 1876. Ele au fost compuse, aşadar, �n acelaşi an cu Lacul şi Dorinţa, poezii din ciclul veronian, pe de o parte, şi Eu nu cred nici �n Iehova şi Icoană şi privaz cu accentul indian, pe de alta. Ne vom �ngădui să analizăm evoluţia g�ndurilor poetului pe baza modificărilor efectuate de la prima la ultima ciornă.
Versiunile din manuscris prezintă imaginea plastică a personajului: "Pe-a lui umere-arămie/ Aripi scurte se desfac,/ Iar �n părul lui cel negru/ Poartă roşii flori de mac". Aproape aceleaşi versuri apar �n cele trei variante. Cea din ms. 2278 cuprinde �ncă o descriere: "Prin şoptiri amăgitoare,/ Ce s-adaog val cu val,/ Apăru copilul dulce,/ Călărind pe-un papagal". �n forma aşa-zisă finală, descrierea este mai concentrată, produc�nd un efect aproape dramatic: "El veni, copilul m�ndra,/ Călărind pe-un papagal,/ Av�nd z�mbetul făţarnic/ Pe-a lui buze de coral".
�n cele trei versiuni anterioare, Kamadeva este un "copil dulce", pe c�nd �n forma finală e "copilul m�ndru". Primele două variante �l prezintă cu un z�mbet obraznic, iar a treia spune: "El z�mbea cu moliciune,/ Cu gropiţe �n obraz". Detaliile dispar �n poezia tipărită, unde z�mbetul capătă un nou calificativ - făţarnic, relev�nd firea personajului. Epitetul adaugă o dimensiune de profunzime şi compensează pierderea parţială a plasticităţii.
�n variantele din prima tinereţe, c�nd autorul avea 26 de ani, zeul indian a fost chemat să-i vindece sufletul de "răceala pustnicirii" cu "un vis frumos de vară" (ms. 2278 şi, respectiv, ms. 2262). Iar c�nd lucrarea a fost reluată peste un deceniu, c�nd poetului nu i-a mai rămas dec�t nostalgia dragostei din trecut, a apărat o altă dorinţă: "Cu durerile iubirii/ Voind sufletu-mi să-l vindic,/ L-am chemat �n somn pe Kama -/ Kamadeva, zeul indic". Pustietatea vieţii l-a făcut să preţuiască acele dureri mai presus dec�t orice.
Variantele anterioare doar menţionează florile ascuţite �n tolba zeului, iar cea tipărită spune că ele �l lovesc pe poet: "Puse-o floare-atunci-n arcu-i,/ Mă lovi cu ea �n piept,/ Şi de-atunci, �n orice noapte,/ Pl�ng pe patul meu, deştept..." Relaţia �ntre poet şi cosmos este mai str�nsă aici: "Cu săgeata-i otrăvită,/ A sosit ca să mă certe".� �n acest sens, Eminescu �ndeplineşte, �n mod artistic, sarcina unui kavi, poet-�nţelept �n India antică şi mijlocitorul �ntre Cer şi Păm�nt �n vechea societate indo-iraniană.
�ntr-o variantă din manuscrisul 2262 apar două versuri, "Cine sunt să-ţi spuie ţie / A lui Buddha sf�ntă carte", care au fost abandonate ulterior. Povestea lui Kamadeva nu se alătură filosofiei buddhiste, dar �n acea perioadă Eminescu a fost obsedat de Buddha; �nţeleptul indian adeseori �şi făcea apariţia �n imaginaţia poetului rom�n.
C�t priveşte structura poeziei, observăm că varianta din ms. 2278 are şase strofe, pe c�nd fiecare din celelalte două are c�te cinci. Forma finală, tipărită, are tot cinci strofe, numărul corespunz�nd numărului săgeţilor lui Madana. Este posibil ca Eminescu, care a fost "cuprins de-ad�nca sete a formelor perfecte" (Icoană şi privaz), să fi compus dinadins poezia �n cinci strofe şi să fi reţinut detaliul structural peste 10 ani. Nu putem scăpa din vedere faptul că acei cinci ani şi-au spus cuv�ntul �n viaţa lui exterioară şi interioară.
Deşi mitul lui Kamadeva este �ndeobşte cunoscut �n India prin opera lui Kalidasa, Eminescu nu pare a se fi inspirat de acolo. "Fiul cerului albastru şi-al iluziei deşerte" este un alt personaj dec�t cel conceput de poetul clasic indian. Perpessicius a depistat izvorul acestei lucrări �ntr-o poezie germană. Totuşi, sentimentul care l-a �ndemnat pe Eminescu să-l evoce pe Kamadeva se apropie de frăm�ntările poetului indian de astăzi. Nu-i oare vorba de aceeaşi durere, care este �n acelaşi timp aducătoare de bucurie, şi de aceeaşi reverie, care au incitat imaginaţia lui Tagore ?

Note

1. �n textul german Cosmogonie der Inder, aflat �ntr-un manuscris berlinez, apare termenul kama, �nsemn�nd "dorinţă", �n contextul cosmogoniei vedice. Discuţia nu se referă la personajul mitic Kamadeva, care apare mult mai t�rziu �n conştiinţa indiană. �n poezia de faţă, Eminescu a folosit şi cuv�ntul Kama, dar l-a scris cu majuscula iniţială, explicit�nd astfel că aici el a trasat un personaj şi nu un termen filosofic. Dacă Eminescu i-a consacrat personajului o poezie, �nfăţiş�ndu-l ca un copil, este limpede că a fost conştient de diferenţa dintre kama şi Kamadeva. �n ediţia ştiinţifică a Operelor, Perpessicius a �mpărţit textul german �n două fragmente, reproduc�nd partea referitoare la kama �n capitolul notelor şi variantelor legate de Kamadeva. Este posibil ca ortografia limbii germane, �n care toate substantivele �ncep cu majusculă, să-l fi derutat pe comentator, făc�ndu-l să creadă că acest cuv�nt reprezintă un teonim. Confuzia nu diminuează cu nimic marele său merit de editor şi comentator. Problema aparţine domeniului indianisticii, ale cărui nuanţe subtile nu i-au fost probabil cunoscute. Confuzia lui Perpessicius este cu at�t mai mult justificată dacă avem �n vedere faptul că foarte puţine lucrări indianistice au fost publicate �n Rom�nia p�nă �n zilele lui Perpessicius. Surprinzător �nsă este faptul că această greşeală se comite şi acum, după ce am atras atenţia asupra acestei inexactităţi �n Eminescu şi India. Cu toate că articolul Eminescu şi cultura popoarelor orientale al lui D. Vatamaniuc, publicat �n Viaţa rom�nească (ian. 1985, pp. 11-31), demonstrează că autorul cunoaşte lucrarea noastră foarte bine (deşi nu se referă la noi dec�t cu scopul de a ne combate pe nedrept), acolo se vede aceeaşi greşeală semnalată - confuzia �ntre kama şi Kamadeva.
2. Un epitet al lui Madana.
3. Un instrument muzical.
4. 80 de ani după moartea lui Eminescu, traducerea poeziei �n bengali, limba lui Tagore, a apărut �n oraşul lui Tagore; dar atunci, poetul indian n-a mai fost �n viaţă. Vezi traducerea noastră Eminescu: Kavita, Calcutta, 1969.

Bibliografie
1. Călinescu, O., Viaţa lui Mihai Eminescu, ed. cit., 1964.
2. Eminescu, M., Opere, vol. I, III, ed. Perpessicius.
3. Ibrăileanu, G., Kamadeva, �n Studii literare, 1930, p. 223 şi urm.
4. Kalidasa, Kumarasambhava, ed. �ngrijită de Vidyanidhi, Gurunath şi Bhattacharya, Rampada, Calcutta, 1970.
5. Munteanu, G., Hyperion. Viaţa lui Eminescu, ed. cit., 1973.
6. Thakur, Rabindranath, Madanbhasmer pare (După arderea lui Madana),
�n Rabindra-racanavali (Operele lui Rabindra), ediţia Visvabharati, vol. VII, Calcutta, 1965, pp. 131-132.

#
Text apărut iniţial �n Revista Convorbiri literare, Iaşi, iunie 1987, p.4.

Memento mori sau Povestea lui orişicine
[Philip Roth, Everyman, Polirom, 2007]

de Georgiana Adriana Br�nzei

Povestea lui Orişicine. sau, mai simplu, Viaţa şi moartea unui corp masculin. Romanul propune un reprezentant al omului de r�nd, cu o biografie situată undeva �ntre ne-excepţional, ne-esenţial şi obişnuit.Un personaj cu �nclinaţii narcisiste, pe care �mbătr�nirea �l aruncă, treptat, �n izolare, nepăsare şi acreală; un bărbat corupt moral, instabil emoţional, cu sănătatea şubredă şi apăsat de regrete.
De-a lungul timpului, bărbatul dezvoltă un sentiment acut de frică �n faţa morţii, �ntregul text nefiind altceva dec�t o �nşiruire de pl�ngeri privind degradarea fiinţei umane: boală, singurătate, conştientizare a limitelor, �nchistare, disipare a frumuseţii fizice, teamă de morm�nt. Lipsa detaliilor de natură emoţională şi ancorarea �n vag denotă un efort supraestimat şi oarecum nerealist de a construi un erou universal.
Debutul romanului este marcat de slujba de �nmorm�ntare a personajului principal. Funeraliile sale oferă impresia unei vieţi ratate, consumate inutil pe un "orişicine": nimeni dintre cei prezenţi nu �l regretă �n mod veritabil şi nimeni nu se află acolo din alt motiv dec�t din dorinţa de a gusta satisfacţia unui sf�rşit binevenit. C�t trăise, avusese o mare plăcere �n a destrăma familii; acum, i se plătea �n aceeaşi manieră perversă de către chiar oamenii pe care �i implicase, mai mult sau mai puţin voit şi conştient, �n jocurile sale de-a viaţa. Ceremonia de �nmorm�ntare - probabil doar una din c�teva zeci din acea zi - nu are nimic deosebit - nimic altceva dec�t conştiinţa nefiinţei, prilejuită de o moarte obişnuită, a unui om obişnuit.
Roth nu urmăreşte un fir epic moralizator, care să descrie ce anume nu trebuie făcut; nu e o lecţie de �nvăţat, e o elegie a lecţiilor care nu au fost corect �nvăţate. Povestea lui orişicine �ncepe �n morm�nt. Ea relatează fragmente din viaţa unui om suferind răni emoţionale auto-provocate, suferind fizic de boală după boală, de invidia nestăvilită faţă de sănătatea fizică a celor din jur, de infidelităţi marcante şi distrugătoare, de pasiuni copleşitoare şi sentimentul pietrifica(n)t al fricii de moarte. Omul "profund ataşat de supravieţuire" a �ncetat să fiinţeze, �nsă sf�rşitul său pare să fi venit cu o clipă mai t�rziu dec�t trebuia, şi, totuşi, la timp pentru a genera nelinişte şi �mpăcare, ură renăscută şi admiraţie mută.
Personajul nu e unul care să atragă cititorul, nici unul care să fie, �ntr-adevăr, un exponent al umanităţii, aşa cum indică titlul. Mai cur�nd, el oferă un exemplu de regret pentru trecerea (se ştie deja) inevitabilă a timpului, lamentare, furie şi neputinţă. Da, din acest punct de vedere, orişicine se regăseşte aici. O carte al cărei personaj central este, simultan, individual şi generic, simpatic şi detestabil, imatur şi aventurier, parşiv şi neserios, iresponsabil şi irezistibil - toate, pe un ton ironic, provocator, arogant şi spiritual.
De-a lungul vieţii, se căsătorise de trei ori, avusese amante şi copii, precum şi o slujbă interesantă �n cadrul căreia se bucurase de succes. Cu toate acestea, �n ultima parte a existenţei şi a consistenţei sale fizice, "fentarea morţii devenise ocupaţia lui de bază, iar decăderea fizică - istoria vieţii lui". Mai mult, singura persoană la care găseşte iertare şi bunătate e unica sa fiică, ce �şi păstrează iluzia naivă a �mpăcării părinţilor p�nă la moartea tatălui.
Ceea ce sugerează Philip Roth prin intermediul personajului său nu e sub nicio formă un mesaj optimist, �ncredere �ntr-o viaţă de apoi sau �n vreo putere supraomenească. Nu există niciun Dumnezeu �n carte, niciun indiciu de factură religioasă - altul dec�t sporadicele referiri la cultura evreilor din Statele Unite. Pentru �nsuşi eroul central, religia e o minciună. Pentru el, nu există dec�t trupuri av�nd consistenţă materială, trupuri născute (nu neapărat create de vreun suflu divin) pentru a trăi şi a muri. Sentimentul sf�rşitului e prezent pretutindeni �n roman, fiind construit de aşa manieră �nc�t nu lasă să se �ntrevadă speranţa pentru altă continuare dec�t nefiinţa.
Realitatea nu poate fi schimbată. Trebuie acceptată aşa cum e. Altă cale nu există. Nimic nu vine fără risc. Nu există cale de �ntoarcere. Propria-i viaţă fusese măcinată de incompatibilitatea dintre dorinţă şi frică, combinaţie ce serveşte at�t existenţei, c�t şi �ncetării acesteia. Durerea �l făcuse să-i fie frică de el �nsuşi şi tot ea - acea durere netratabilă - �l transformase �ntr-o nulitate care medita din ce �n ce mai intens la o ştergere absolută, eliberatoare, aparent nedorită, dar inevitabilă.

Leaving Eden
[Antimatter - Leaving Eden, 2007]

de Raul Huluban

Cel de-al patrulea album Antimatter, "Leaving Eden", se diferenţiază �n mod clar faţă de albumul precedent "Planetary Confinement" din 2005, dovedind progresul muzical al trupei sub toate aspectele, prin acest album despre care se poate spune fără nicio reţinere că este unul matur, complet, �ntreg.
�n cele nouă melodii se resimt particularităţile de compoziţie ale lui Mike Moss, aflat pentru prima oară fără partenerul său, Duncan Patterson, care �n 2005 s-a dedicat carierei solo. Rămas să coordoneze ultimul proiect Antimatter, Moss debordează de o forţă impresionantă �n alegerea mărcilor vocale, scoţ�nd �n relief o serie de nuanţe proprii: �ntunecate, melancolice, introspective, dar şi creatoare de spaţii largi, toate acestea fiind potenţate şi valorificate de elementele provenite din Anathema, cum ar fi pauzele silenţioase urmate de intrările subite de chitară electrică sau acustică. Alte elemente care fortifică acest album sunt date de participarea la vioară a lui Rachel Brewster �n melodiile "Another face in the window", "Fighting for a lost cause" sau "Landlocked", precum şi de contribuţia la chitară şi la pian a membrului Anathema, Danny Cavanagh, toate aceste stiluri şi personalităţi contribuind la realizarea specificului rock acustic şi alternativ al albumului, cu unele părţi atmosferice, reduc�nd simţitor elementele electronice şi ambientale, dar plus�nd chitara electrică - acesta fiind modul �n care este susţinută, �n special, partea lirică. Momentele de intercalare dintre vocea lui Moss şi chitara electrică realizează o atmosferă apropiată de doom metal, aerisită ca tehnică şi sigur implementată, ca de exemplu �n melodia "Leaving Eden", care dă şi titlul celui mai bun material lansat p�nă acum de Antimatter. Pe l�ngă acest fapt, Mike Moss �şi confirmă incontestabil talentul �n absenţa lui Duncan Patterson.
Versurile sunt inspirate din viaţa lui Mike, iar albumul nu se poate asculta, c�t şi pe Antimatter, �n general, fără să nu fi trecut străzile poeziei de natură decadentistă ale cărei resurse au fost exploatate de Baudelaire, şi, eventual, �n ciuda multelor semne de �ntrebare, Verlaine, şi dacă nu ajungi, măcar �nt�mplător, �ntr-o realitate alternativă �n care corzile searbădului şi ale neputinţei sunt �ntinse la maxim �n modul wastelande-ului lui T.S. Eliot. Practic, de la versuri p�nă la starea de rotire concentrică atrasă de teluric cu toate valorizările lui negative, Antimatter se mişcă �n zona unei lumi posibile, dar greu de locuit, şi de aceea populate mai mult cu obstacole dec�t cu oameni. �n fond, afecţiunea, apropierea, căldura, şi, �n ultimă instanţă, erotismul, devin aici curse �ntinse de o forţă mai puternică dec�t gravitaţia ("The weight of the world"), aparţin�nd, �ntru totul, acelui regim nocturn al imaginii �n care fiecare cuv�nt �şi găseşte sensul �n semnificaţia sa antinomică. De aceea, aici, apropierea generează o şi mai violentă reacţie de respingere, iar solidaritatea este o mască a �nchistării, a unei vieţuiri şi supravieţuiri lipsite de suport. Dar, şi mai interesant este că toate aceste cutume ale existenţei individuale nu degenerează aici �ntr-un discurs friz�nd absurdul, pierderea graniţelor dintre logic şi alogic, defamiliarizarea, �ncriptarea, ba dimpotrivă, urmează aliniamentul propice unui mesaj pe c�t de explicit, pe at�t de tulburător, a unei experienţe riscante - chiar şi atunci c�nd intenţionalitatea "lirică" nu este dublată (potenţată chiar) de avantajele unei puneri �n scenă.
Astfel, o piesă ca "The Last Laugh" (albumul "Saviour", 2001) urmăreşte de la �nceput p�nă la final producerea unui efect retoric tradus printr-un paralelism �ntre "hărţuirea", violenţa, agresivitatea interogaţiilor şi a invocaţiilor, şi detaşarea aproape serenă, conţin�nd - ca strat subsidiar - o esenţă dulce-amăruie a dezarmării �n faţa a ceea ce nu poate fi pătruns.
Tracklist:
01. Redemption
02. Another Face In A Window
03. Ghosts
04. The Freak Show
05. Landlocked
06. Conspire
07. Leaving Eden
08. The Immaculate Misconception
09. Fighting For A Lost Cause