~ Flaviu Crişan - Despre inteligenţă
~ Petre Flueraşu - Battlefield Earth, sau despre conflict īn mileniul III
~ Cezar Pricop - Moartea, o datorie
~ Gorun Manolescu - Prima discuţie virtuală cu Rorty, Ironistul şi Metafizicianul
~ Lucia Dărămuş - Cabala şi Eros, Moshe Idel

Despre inteligenţă

de Flaviu Crişan

Inteligenţa este capacitatea creierului uman de a īnţelege uşor şi repede probleme noi şi nefamiliare. O problemă practică sau teoretică devine familiară īn următoarele moduri:
a) comunicare-predare. Inteligenţa nu se confundă cu cunoaşterea. Informaţia deţinută de o persoană poate avea fie o provenienţă externă (comunicarea), fie o sursă internă (intelectul propriu); īn primul caz este vorba de cunoaştere (ştiinţă), īn cel de al doilea - de inteligenţă. Comunicarea prin intermediul limbajului face posibilă transmiterea informaţiilor īntre fiinţele umane, īnsă informaţia dobīndită pe această cale (este vorba despre "īnvăţătura" preluată de la alte persoane: educaţia părinţilor, materia predată īn şcoli, literatura de specialitate, tehnici sau metode deprinse de la prieteni sau cunoscuţi etc.) nu reprezintă inteligenţă. Reprezintă inteligenţă numai concluziile dobīndite prin raţiune proprie, descoperirile pe care intelectul le face "de unul singur". (Motivul este unul simplu: īn cazul cunoaşterii este vorba despre judecata altor persoane - comunicată.) Spre exemplu, un copil poate să facă el īnsuşi descoperiri despre lume şi să deţină informaţii ce nu i-au fost comunicate ("lebăda e rudă cu gīsca", "t şi ş formează č" etc). Īn practică, inteligenţa reprezintă un procent infim al cunoaşterii, cea mai mare parte a informaţiilor deţinute de o persoană fiind dobīndite pe calea comunicării.
b) memorie (experienţă anterioară). Caracteristica inteligenţei fiind aceea că īnvaţă din experienţa anterioară, rezultă că inteligenţa este solicitată numai atunci cīnd persoana se īntīlneşte pentru prima dată īn decursul vieţii cu o anumită problemă; memoria va permite aplicarea īn viitor a soluţiei īnvăţate la toate problemele identice sau asemănătoare. Aceia care au soluţionat o anumită problemă nu mai au ulterior nici o dificultate īn a rezolva probleme identice sau asemănătoare; o problemă practică sau teoretică solicită inteligenţa numai atunci cīnd este cu totul nouă şi nu seamănă cu nici una din experienţele anterioare. (Cu alte cuvinte, īn materie de inteligenţă nu există antrenament, pregătire - exersarea testelor i.q. nu măreşte coeficientul de inteligenţă.) Īn viaţa de zi cu zi, īn majoritatea situaţiilor īn care ni se cere să rezolvăm probleme, aplicăm soluţiile deja ştiute (memoria) şi nu inteligenţa (rezolvări "pe loc", spontane).
c) Perioada īndelungată de gīndire face şi ea ca o problemă să devină, treptat, familiară. Din acest motiv la testele de evaluare a inteligenţei subiecţilor li se impune o limită de timp - atunci cīnd li se acordă timp nelimitat găsesc fără greşeală soluţia, dar īn acest caz testul nu are relevanţă. Perioada īndelungată de gīndire suplineşte lipsa inteligenţei; o inteligenţă slabă va obţine aceleaşi rezultate (sau chiar mai bune) decīt o inteligenţă superioară atunci cīnd i se acordă suficient timp. (La fel stau lucrurile şi īn ceea ce priveşte descoperirile din domeniul ştiinţei: dacă ele survin īntr-un interval relativ scurt, atunci se datorează inteligenţei; dacă vin după cercetări īndelungate şi multă "bătaie de cap", atunci nu.) Definiţia inteligenţei va conţine, deci, sintagma "uşor şi repede".
Īn viaţa de zi cu zi omul īşi distribuie singur timpul alocat diferitelor activităţi: muncă, recreaţie, distracţie etc. (cu alte cuvinte, stabileşte singur dacă perioada de gīndire va fi una īndelungată sau nu). Experienţa acumulată īntr-un anumit domeniu va depine, deci, nu atīt de coeficientul de inteligenţă al persoanei, cīt de această repartizare a timpului (experienţa acumulată depinde īn mare măsură de raportul hărnicie/trīndăvie şi mai puţin de inteligenţă). Eroarea cea mai frecventă īn studiul acestei materii este aceea de a confunda talentul sau aptitudinile cu inteligenţa. Se consideră īn zilele noastre că persoanele care excelează īn diferite domenii ar fi oameni cu o inteligenţă ieşită din comun. Spre exemplu, īndemīnarea motrică specifică sportivilor şi categoriilor profesionale de dexteritate (scamatori, cartofori etc.) este clasificată drept "inteligenţă kinestezică", talentul muzical e clasificat drept "inteligenţă muzicală", talentul literar - "inteligenţă lingvistică", aptitudinea īn diverse domenii ale ştiinţei - "inteligenţă logico-matematică" şi aşa mai departe. Īn realitate, este vorba īn aceste cazuri de "cantitate de experienţă" şi nu de inteligenţă, aceste abilităţi fiind strict legate de durata exerciţiului, de experienţa individului īn domeniul respectiv. Există persoane care deşi dispun de o inteligenţă ieşită din comun, nu posedă nici un talent şi nici o aptitudine pentru un motiv destul de simplu - lipsa interesului (găsesc că munca grea este plictisitoare şi preferă īn locul ei jocuri, distracţii etc). Inteligenţa superioară facilitează procesul de īnvăţare, asigurīnd o asimilare mai rapidă şi durabilă a informaţiilor, īnsă nu suplineşte lipsa interesului. Diferenţa dintre un matematician genial şi unul mediocru nu este una de inteligenţă, ci de interes şi de preocupare, de timp afectat studiului (cu alte cuvinte, realizările profesionale relevă dacă un om e muncitor sau leneş şi nu dacă e inteligent sau nu).
Diferenţa esenţială īntre cele două este aceea că talentul reprezintă priceperea (cantitatea de experienţă) īntr-un domeniu īn care individul are o experienţă īndelungată, pe cīnd inteligenţa reprezintă "priceperea" īntr-un domeniu īn care nu are experienţă (intervalul de timp īn care e capabil să facă descoperiri īn domeniul respectiv). Inteligenţa este prin esenţăpolivalentă şi are caracter universal (este eficientă īn orice aspect al vieţii - treburi inginereşti, ştiinţifice, sociale, politice, emoţionale etc.) pe cīnd talentul arecaracter special (este eficient numai īn domeniul său). Spre exemplu, X excelează la matematică pentru că petrece mult timp rezolvīnd exerciţii de matematică; Y excelează la jocuri pe calculator pentru că petrece mult timp jucīndu-se pe calculator; pentru a afla care din cei doi posedă un coeficient superior de inteligenţă vom apela la un domeniu īn care atīt X cīt şi Y nu au nici o experienţă (despre care nu cunosc absolut nimic). Ilustrarea cea mai potrivită ar fi aceasta: dacă un grup de persoane nefamiliare faţă de o anumită activitate (spre exemplu, pescuitul) īncep deodată să o practice, fără a beneficia de sfaturi sau īndrumări de specialitate, vor ajunge să priceapă īn intervale scurte saulungi, īn funcţie de inteligenţa fiecăruia, ceea ce e de priceput īn domeniul respectiv (īn exempul nostru concret: locaţia cea mai avantajoasă, momeala potrivită pentru fiecare tip de peşte etc). Se regăsesc toate cele trei elemente constitutive ale inteligenţei: a) indivizii īşi folosesc propriul intelect, fără a beneficia de sfaturi sau instrucţiuni; b) nu au o experienţă anterioară īn domeniu; c) perioada de timp īn care ajung să īnţeleagă dificultatea problemei va fi mai scurtă sau mai īndelungată īn funcţie de inteligenţa fiecăruia. Cīnd unui matematician i se cere să rezolve probleme de matematică nu īi este testată inteligenţa, īntrucīt matematica nu este pentru el "un domeniu nou şi nefamiliar".
Īn limbaj comun, termenul "inteligenţă" este perfect sinonim cu "isteţime" sau "ingeniozitate".

Inteligenţa priveşte numai capacitatea de relaţionare (de a īnţelege) a intelectului, nu şi alte calităţi ale minţii (capacitate de memorare, capacitate de calcul, bagaj de cunoştinţe, īndemīnare motrică etc). Numim activitate de calcul acele procese īn care intelectul parcurge relaţii deja cunoscute, iar procese de īnţelegere, acelea īn care stabileşte relaţii noi. Procesul de īnţelegere se referă, īn principiu, la stabilirea a două tipuri de relaţii: de asemănare şi de cauzalitate. Spunem despre un fenomen că īl "īnţelegem" atunci cīnd īi cunoaştem cauza sau cīnd cunoaştem categoria de abordare īn care se īncadrează (ştim cu ce se aseamănă). 
Capacitatea intelectului de a sesiza analogii şi similitudini īntre fapte, situaţii, lucruri īi permite să aplice o soluţie nou īnvăţată la problemele pe care ulterior le va identifica a fi asemănătoare; datorită ei sīntem capabili să folosim īn limbajul uman formule precum "etc.", "şi aşa mai departe", "şi altele" şi altele - īnşirarea unor trăsături comune permite intelectului să īnţeleagă (asemenea expresii sīnt, deocamdată, imposibil de introdus īn limbajele artificiale de programare). Īn manuale şi īn tratatele de specialitate enunţul abstract, teoretic este īnsoţit de exemple concrete pentru a oferi celor ce studiază o bază īn stabilirea acestor relaţii (asemănări īntre enunţul abstract şi exemplul concret).
Īn ceea ce priveşte celălalt tip de legături pe care inteligenţa le stabileşte (relaţiile de cauzalitate), intelectul uman este capabil să prevadă consecinţele sau repercusiunile unui anumit eveniment, sau să identifice cauza care l-a determinat. Fenomenele complexe, īn care o multitudine de factori se suprapun, converg sau īşi anihilează reciproc efectele (de exemplu, fenomene sociale, politice, economice etc.) sīnt mai dificil de īnţeles, īntrucīt necesită şi o capacitate de a sesiza esenţialul, de a discerne din multitudinea de factori ponderea cu care fiecare contribuie la producerea rezultatului (de a discerne ce este important şi ce este detaliu, cine cauzează şi cine doar favorizează). Spre exemplu, este mai dificil de īnţeles din ce cauză se produce inflaţia, decīt din ce cauză se produc valurile pe mare.

Nu-şi au locul īntr-un test de inteligenţă īntrebări īn care subiectului i se cere să efectueze calcule matematice, să numere cīte paralelipipede sīnt īntr-o imagine tridimensională sau cīte patrulatere formează un grup de linii intersectate, deoarece asemenea īntrebări testează capacitatea de calcul a creierului (rezistenţa lui la efort) şi nu inteligenţa: există o mulţime de operaţii de efectuat, dar nu se cere o relaţionare a elementelor (nu e nimic de īnţeles). Iată cīteva exemple de īntrebări ce solicită numai activitate de calcul şi care au fost īn mod greşit incluse īn teste i.q.: "Un ceas de perete īntors cu susul īn jos la trei fără un sfert după-amiaza, va avea minutarul īndreptat spre stīnga sau spre dreapta?",  "Cuvīntul 'mineral' poate fi scris folosind numai litere din cuvīntul 'parlament'?",  "Nouă găini, doi cīini şi trei pisici au īn total treizeci şi opt de picioare?",  "Scris invers, numărul o mie o sută douăzeci şi cinci este cinci mii două sute cinsprezece?" etc. Bineīnţeles, un test contra-timp care conţine cincizeci de asemenea īntrebări este epuizant fizic şi neurologic pentru om, dar testează inteligenţa numai acele īntrebări īn care subiectul trebuie să descopere o relaţie ce leagă elementele ipotezei. (Este adevărat, spre exemplu, că īntrebarea cu numere cerea subiectului să stabilească existenţa sau inexistenţa unei relaţii de simetrii, dar dificultatea problemei constă nu īn stabilirea relaţiei de simetrie (care este banală), ci īn reprezentarea mentală īn cifre a unui număr scris cu litere; formulată cu cifre, īntrebarea ar fi avut un grad scăzut de dificultate: "Scris invers, numărul 1125 este 5215?"). Iată cīteva exemple de īntrebări reuşite, care pentru o persoană nefamiliară cu testele i.q. sīnt cu adevărat dificile (desigur, pentru aceia care īşi petrec vremea exersīnd asemenea teste, ele sīnt banale):

Calculul pe care un test i.q. īl implică trebuie să fie simplu şi să nu īngreuneze procesul de īnţelegere; numărul de elementele grafice va fi strict limitat la numărul de relaţii de descoperit (fără diversiuni). Din dorinţa de a redacta īntrebări dificile, se introduce adesea un surplus de elemente, o cantitate uriaşă de date, culori, forme, figuri etc, ce īl "rătăcesc" pe subiect, īncīt testul conţine puţine relaţii de descoperit, dar greu vizibile īntr-o cantitate excesivă de date. Aceasta, spre exemplu, nu este bună:

Evaluarea pe cale de experiment a inteligenţei este īn principiu simplă: ceea ce trebuie verificat este cīt de repede īnvaţă un om, de unul singur (fără explicaţii sau īndrumări), o activitate pe care nu a practicat-o niciodată şi despre care nu ştie nimic. Spre exemplu, nişte copii care nu au văzut niciodată un calculator ar putea fi testaţi cīt de repede īnvaţă să joace un joc de strategie. Pe de o parte, se poate prezuma că o asemenea activitate stīrneşte acelaşi entuziasm la toţi participanţii, iar pe de alta, īntr-un joc de strategie sīnt o mulţime de lucruri de priceput (amplasarea unităţilor, recrutarea trupelor īn funcţie de teren şi de trupele adversarului etc).
Se ţine cont de aceste condiţii:
- e o activitate cu totul nouă pentru subiect (un domeniu despre care nu ştie nimic)
- subiecţii judecă ei īnşişi (fără sugestii sau īndrumări)
- activitatea e una care solicită capacitatea de īnţelegere a creierului, şi nu alte calităţi
- la activităţile de durată se cere ca participanţii să manifeste acelaşi entuziasm, acelaşi interes faţă de activitate (un concurent cu atenţia īndreptată spre alte treburi (care visează) nu va face progrese, chiar dacă īn fapt ar poseda o inteligenţă excepţională)
Testarea inteligenţei se poate face şi prin obişnuitele teste i.q, cu condiţia esenţială că ele reprezintă o problemă nouă pentru subiect (respectivul nu a văzut niciodată aşa ceva) şi cu precizarea că intervine din nou mult invocata problemă a familiarităţii: cei care au făcut puţină şcoală sau nu au făcut deloc, nu sīnt familiari cu noţiuni abstracte (de exemplu, nu prea cunosc ordinea literelor īn alfabet, nu sīnt obişnuiţi să facă des calcule matematice etc.) deşi aceasta nu īnseamnă că ar avea un coeficient scăzut de inteligenţă. De asemenea, absolvenţii de profil real se vor descurca mai bine la teste cu baze de date matriciale, iar cei de profil uman la teste lingvistice sau verbale datorită familiarităţii cu acest tip de raţionamente.

Graficul populaţiei īn funcţie de inteligenţă poartă denumirea de "curbă bell" şi plasează marea majoritate a omenirii īn dreptul inteligenţei medii, la cele două extremităţi (imbecilitate totală, respectiv geniu excepţional) procentul populaţiei avīnd valori reduse. (De altfel, curba bell este un fenomen natural care priveşte aproape orice aspect al populaţiilor numeroase: dacă studiem, spre exemplu, īnălţimea (talia), acuitatea vizuală sau acustică a oamenilor etc, vom observa că cea mai mare parte a populaţiei se va axa īn jurul unei anumite valori, pe care o numim medie.)
S-au formulat păreri conform cărora inteligenţa ar fi ereditară (ar deriva din genele moştenite de la părinţi) şi nu este influenţată de factorii externi. Īn realitate, inteligenţa este rezultatul unui proces de formare, rezultatul experienţelor pe care individul le acumulează īn timp şi nu trebuie privită simplist, ca un produs care se livrează la naştere şi care rămīne neschimbat de-a lungul vieţii. Īn funcţie de factorii sociali: īn primul rīnd de anturaj, dar şi de experienţele prin care persoana trece, inteligenţa se schimbă īn timp; o deprindem īn mod inconştient de la oamenii pe care-i cunoaştem, şi mai ales de la aceia alături de care ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Inteligenţa, fiind un factor social, este o trăsătură care "se propagă" - īn mod inconştient, influenţa unor oameni se răsfrīnge asupra celor care intră īn contact cu ei, asigurīnd o "uniformizare" a inteligenţei īn cadrul grupului. Variaţiile īn nivelul de inteligenţă dintre diferitele regiuni ale globului relevă nu atīt diferenţe genetice, rasiale, cīt diferenţe de mediu intelectual - eficienţă sau deficienţă educaţională, prezenţa sau lipsa unor modele care să inspire tinerele generaţii.

Battlefield Earth, sau despre conflict īn mileniul III

de Petre Flueraşu

" - Terorismul, afirmase profesorul, are un unic scop. Care este acesta?
- Ucidererea oamenilor nevinovaţi? sugeră un student.
- Incorect. Moartea este doar un produs secundar al terorismului.
- O etalare a forţei?
- Nu, convingerile slabe nu există.
- Provocarea terorii?
- Exact. Simplu spus, obiectivul terorismului este acela de a crea teroare, frică. Teama subminează īncrederea īn autorităţi. Slăbeşte duşmanul din interior... cauzānd mişcări de masă. Terorismul nu este o expresie a furiei, ci o armă politică. Elimină faţada de infailibilitate a unui guvern şi ai distrus īncrederea poporului."

                                                                                        Dan Brown - Īngeri şi Demoni   

Una dintre consecinţele secundare ale progresului este exacerbarea conflictelor. Mileniul III a fost caracterizat pānă acum de īncleştări culturale, generate de coliziunile tot mai frecvente īntre sistemele ideologice. Dezvoltarea mass-media a facilitat apropierea dintre oameni. Am devenit locuitorii unui imens sat, īn care informaţia circulă cu viteze uimitoare. Legăturile īi apropie pe oameni, care se regăsesc īn postura privitorilor, simţindu-se astfel īnţeleşi. Īn acelaşi timp īnsă, legăturile īi fac pe indivizi să resimtă mai pregnant influenţa celorlalte grupuri de forţă.
Īn secolul XIV, un creştin putea doar să intuiască existenţa musulmanilor, existenţa budiştilor. Aceştia nu aveau niciun efect direct asupra lui, la fel cum un dezastru īntr-o altă zonă geografică putea să nu fie niciodată descoperit. Oamenii acelei perioade nu aveau posibilitatea de a privi imaginea īn ansamblu, ei erau captivi īn propria frāntură de realitate. Astăzi īnsă, cānd prin intermediul tehnicii putem ajunge īn cāteva secunde oriunde, distanţa nu mai contează. Creştinul priveşte la televizor cum cele două turnuri se prăbuşesc şi simte imediat influenţa musulmanilor, budistul vede cum armata intră cu tancurile īn oameni şi nu poate rămāne impasibil. Informaţia circulă cu viteze uimitoare, iar surprizele aproape nu mai există. Goana presei după senzaţional nu este generată de o dorinţă egoistă, ci este pur şi simplu o consecinţă a metamorfozelor prin care trece piaţa. Oamenii vor din ce īn ce mai mult spectacol, vor să fie distraţi. Informaţia pentru ei a devenit un bun banal, pe care īl pot obţine oricānd. Este īndeajuns să intri pe o agenţie de presă sau să citeşti un ziar şi informaţii din īntreaga lume vor fi la īndemāna ta. Astăzi, pentru a cunoaşte, omul trebuie să depună un efort minim. Progresul a adus cu sine accesibilitatea, care a devenit o caracteristică principală a globalizării şi una dintre cele mai apreciate proprietăţi ale noului mileniu.
Nu putem stopa dezvoltarea, nu putem refuza noul. Globalizarea reprezintă viitorul, pentru că ne garantează un standard universal aplicabil. Noul mileniu nu poate fi reprezentat de simboluri exclusiv regionale. Dacă un element aspiră să se transforme īn paradigmă, trebuie să devină mai īntāi universal. Nu poţi concura cu Coca Cola dacă mesajul tău nu poate fi generalizat, nu avem cum să supravieţuim dacă nu suntem competitivi. De aici, din această ciocnire, se nasc foarte multe conflicte. Argumentele noilor simboluri sunt simple, oamenii ştiu la ce să se aştepte. Surprizele nu mai sunt apreciate, există foarte multe lucruri pe care vrem să le putem controla. Iată de ce tradiţiile īncep să dispară, iată de ce trecutul nu mai reprezintă o soluţie viabilă. Īn loc să rişte māncānd o specialitate locală, turistul alege McDonald's, despre care ştie că este este la fel oriunde īn lume. La fel, ca o culme a acestui nou tip de societate, este mai uşor astăzi să găseşti o sticlă de Coca Cola decāt un pahar de apă potabilă. Iată ce īnseamnă progresul, iată ce īnseamnă transformarea. Ne convine, nu ne convine, trebuie să ne adaptăm şi să īnţelegem că doar astfel ne putem integra.
Fundamentaliştii īnsă nu reuşesc să accepte această realitate. Modelul vechi nu poate fi depăşit. Şi dacă privim din punctul de vedere al tradiţiei, este de īnţeles. Nu este uşor să fii nevoit dintr-o dată să priveşti lumea altfel, nu este uşor să schimbi. Atunci furia se acumulează, oamenii se agaţă de tradiţii şi īncearcă să facă orice pentru a schimba, pentru a stopa ceea ce īn opinia lor este un declin. Atentatele sunt semnale de alarmă, prin care teroriştii ne avertizează că drumul pe care am apucat-o este īn viziunea lor greşit. Ele pot fi condamnate, īnsă trebuie īn prealabil īnţelese. Lumea occidentală trebuie să-şi asume consecinţele acţiunilor pe care le īntreprinde. Īn momentul īn care satirizăm simbolurile islamului, trebuie să ne aşteptăm la un răspuns violent. Asta nu īnseamnă că trebuie să nu o mai facem. A īnţelege şi a te aştepta la reacţii brutale nu īnseamnă a renunţa să mai acţionezi. Să fim māndri, să avem īncredere īn sistemul nostru, să mergem mai departe fără să ne scuzăm la fiecare pas.
Teroriştii īncearcă să provoace frică, īncearcă să īi facă pe oameni să renunţe la stilul lor de viaţă. Atunci cānd te temi, teroriştii au īnvins, pentru că acesta este scopul lor. Ei luptă cu singura armă aflată la īndemāna lor, īndoiala. Fanaticul este puternic tocmai pentru că este sigur pe el īnsuşi. Fă-l să se īndoiască de propriile credinţe şi l-ai īnvins.
Lumea occidentală īncepe să se teamă din ce īn ce mai mult de terorişti. Protestele din ce īn ce mai dese demonstrează impactul pe care conflictele īl au asupra indivizilor. Vedem cum turnurile se prăbuşesc şi ne īnduioşăm gāndindu-ne la toate acele drame. Trecem cu vederea imaginea de ansamblu şi ne focalizăm asupra detaliilor, iată cum funcţionează fiinţa umană. De aici provine nesiguranţa care marchează astăzi politica internaţională, de aici provin dorinţele contradictorii ale majorităţii oamenilor. Nu ştim ce să facem pentru că, deşi nu vrem să renunţăm la stilul nostru de viaţă, nu suntem nici dispuşi să ne sacrificăm pentru el. Vrem să trăim īn siguranţă, īnsă nu vrem să vedem paznicii.
Aceste incertitudini slăbesc poziţia occidentală, favorizāndu-i pe terorişti. Dacă vrem să luptăm de pe poziţii egale, trebuie să demonstrăm o voinţă măcar comparabilă cu cea a fanaticilor. Nu avem de ce să ne punem īntrebări inutile. Capitalismul, ca sistem, a reuşit pānă acum să alunece ca un tăvălug peste orice urmă de tradiţionalism. Şi ceea ce nu a suprimat, a valorificat, transformānd īn simboluri ale noii culturi globale. Este foarte bine, pentru că altfel nu am fi putut astăzi să savurăm o porţie de sushi de pe sānii unei fete bine bronzate, asezonată cu un pahar de Coca Cola rece. Setea de viaţă, iată care este rezultatul ideologic al capitalismului.
Diferenţele īntre ţările occidentale şi restul lumii sunt evidente. Īn primul rānd, īn Occident, există libertate, care este cea mai importantă. Aici cetăţenii au voie să conteste orice, inclusiv politica propriei ţări. Starea generală este una degajată, pentru că oamenii ştiu că există posibilităţi nelimitate. Īn loc să-şi investească resursele īn atacuri la adresa democraţiilor occidentale, grupările teroriste ar putea īncerca să-şi reformeze propriile culturi, să le transforme după modelul primelor. Este normal pentru un musulman să ţină la imaginea profetului. Haideţi īnsă să īl convingem că merită să ţină mai mult la imaginea McDonald's şi el va fi mult mai fericit. Să īnlocuim vechii idoli cu simboluri actuale, flexibile, lipsite de aroganţă. Un om ahtiat după televizor sau un īmpătimit al jocurilor pe calculator au mult mai multă decenţă decāt un fanatic religios.
Lumea occidentală trebuie să creadă īn ea īnsăşi. Nu putem reuşi dacă nu avem certitudinea că metoda noastră e cea mai bună. Deocamdată cel puţin, democraţia este singurul sistem funcţional. Pānă cānd va apărea ceva mai bun, să credem īn el, să luptăm pentru libertăţile noastre. Problema nu este să eradicăm teroriştii, aşa ceva este imposibil. Adevărata problemă este să reuşim pānă la urmă să īi acceptăm, să reuşim să īnţelegem manifestările lor. Nu putem avea parte de o societate fără elemente negative, nu putem vorbi despre viaţă īn absenţa morţii. Da, moartea unui om este o tragedie, īnsă tragedia se transformă foarte repede īn istorie.
Lupta pe care o poartă teroriştii nu se va termina niciodată. Există simpatizanţi şi există opozanţi, este o lege simplă a statisticii. La fel, este perfect natural să existe opozanţi violenţi. Mentalitatea acestor oameni este adevărata problemă. Nu contează ce spui, pentru că reacţiile lor vor fi aceleaşi. Nu este nimic negativ aici, pentru că există oameni şi oameni. Nu īi poţi pretinde unui arab să accepte Hollywood-ul ca simbol, la fel cum nu īi poţi pretinde unui occidental să īnţeleagă de ce ar trebui să se īnchine de trei ori spre zi cu faţa spre Mecca. Problema este īnsă că tăvălugul nu va putea fi oprit niciodată. Totul ţine de cultură, care este inoculată īncepānd cu primele stadii ale individului. Vei crede ce scrie īn Coran dacă eşti obligat să īl īnveţi pe de rost, nu vei pune la īndoială Biblia dacă toţi cei din jurul tău o consideră īnvăţătura supremă. Mintea umană este vulnerabilă īn faţa stimulilor exteriori, chiar dacă oamenii īn general nu pot fi manipulaţi.
Nu există măsuri eficiente īmpotriva terorismului. Nu ai nevoie de o armată pentru a fabrica o bombă, este īndeajuns o clipă de neatenţie şi chiar şi cel mai performant sistem de securitate poate fi depăşit. Teroriştii nu vor să īnvingă, pentru că īnţeleg că nu au cum. Ei nu pot distruge un stat, īnsă īi pot face pe oameni să īşi piardă īncrederea, īi pot face să se teamă şi să privească tot timpul īnapoi. Nu, teroriştii nu īncearcă să distrugă, ci reuşesc să ne convingă că ar putea să o facă. Doar de noi depinde să īnţelegem că puterea lor este limitată.
Pentru a lupta īmpotriva terorismului, statele occidentale trebuie să anticipeze evenimentele care īl declanşează. Teroriştii vor să fie īn centrul atenţiei, vor să fie recunoscuţi. Acţiunile lor vor īnsemna ceva atunci cānd vor fi făcute pe scena cea mai mare. Iată de ce ţintele posibile devind evidente. Niciun terrorist nu va ataca dacă evenimentul se petrece īn spatele cortinei. Jocurile politice, asasinatele comandate, nu au legătură cu terorismul.
Trebuie să īnţelegem că există foarte multe organizaţii teroriste, care urmăresc diferite agende. Īi avem pe basci, pe catalani, pe irlandezi, care vor să obţină autonomie teritorială. Există problema musulmană, cu zecile de grupuri teroriste aferente, şi probabil că există o mulţime de astfel de organisme despre care nu ştim nimic. Iată de ce atentatele par multe, iată de ce climatul terorii este specific mileniului III.
Nu trebuie să ne temem, nu trebuie să facilităm escaladarea acestor conflicte. Frica noastră īntăreşte poziţia teroriştilor. Să īnvăţăm să nu ne mai temem, să īnţelegem că este mai mare şansa să fim călcaţi de o maşină decāt să fim victimele unui atentat. Teroriştii vor exista īn continuare, pentru că prezenţa lor defineşte īn esenţă orice sistem democratic. Atunci cānd nu ai duşmani, nu exişti, de aceea confictul se transformă īntr-o dovadă a impactului pe care īl ai asupra lumii. Nu urăşti decāt ceea ce īţi marchează viaţa, de aceea democraţiile occidentale ar trebui să se māndrească cu animozităţile stārnite. Să fim māndri, pentru că māndria ne asigură putere, indiferent pe ce se bazează. Imaginea este īn mileniul III garantul succesului.
Omul modern a īnvăţat că informaţia este accesibilă. Tradiţionaliştii, din rāndul cărora apar de fiecare dată fanaticii, pretind că progresul este nociv, că tăvălugul capitalist distruge fără discernămānt. Ei refuză să vadă avantajele, pentru că tot acest tăvălug a adus şi Internetul, care a devenit astăzi indispensabil, precum şi numeroase alte elemente fără de care viaţa noastră ar fi practic imposibilă. Da, aceasta este realitatea, oricāt de ciudată pare ea. Nu mai suntem capabili să trăim fără confortul pe care ni l-a adus progresul. Marile firme ar paraliza īn absenţa tehnologiei moderne, īntregul mod de viaţă pe care īl considerăm firesc s-ar prăbuşi la un simplu reset. Dacă īntr-o zi s-ar stinge simultan toate calculatoarele din lume, ne-am trezi īnconjuraţi de haos. Marile decizii se iau aici, īn mijlocul progresului. Oricāt de cinic ar părea, populaţiile din Africa sau din alte zone geografice defavorizate nu contează cānd se iau deciziile. Lumea se mişcă foarte repede şi doar cei care acceptă īn fiecare moment noul sunt capabili să ţină pasul cu ea.
Nouă ni se pare firesc să spunem asta, pentru că noi ne trezim şi aprindem imediat televizorul, sau deschidem ziarul, sau īntindem māna şi apăsăm butonul cuptorului cu microunde. Oamenii mileniului III sunt profesioniştii, care ştiu să-şi facă treaba şi să se integreze īntr-un mecanism īn absenţa căruia viaţa lor a devenit imposibilă. Vremea hipioţilor plictisiţi care vor să trăiască fără să facă nimic a trecut de mult, astăzi am īnvăţat să ne adaptăm pentru a supravieţui la standarde īnalte. Nu mai stăm să ne punem īntrebări inutile, tocmai pentru că īn spatele fiecărui gest aparent banal se ascunde o īntreagă armată de profesionişti. Fructele din piaţă nu sunt rezultatul unui hazard, ci produse ale unui lanţ de procese tehnologizate. ţările puternice şi-au pus la punct un sistem de asigurare a serviciilor care nu poate fi contestat şi care a devenit o necesitate pentru omul modern.
Iată de ce apare discrepanţa, iată de ce conflictele izbucnesc foarte uşor. Unui om care trăieşte la limita subzistenţei īi este greu să īnţeleagă ce īnseamnă viaţa modernă. Iar cei care nu īnţeleg au tendinţa de a arunca cu pietre.
Lumea se īmparte astăzi īntr-un grup mic al oamenilor care au īnţeles ce īnseamnă progresul şi se bucură la maximum de el, exploatānd fiecare posibilitate, şi grupul mai mare al celor rămaşi īncă īn trecut, care refuză noul şi se tem să se arunce īn necunoscut. Īntre aceste două grupuri se naşte majoritatea conflictelor, iar formele pe care acestea le īmbracă variază, de la fanatism religios pānă la probleme lingvistice.
Īntrebările īn privinţa īnvingătorului nu īşi au rostul, pentru că progresul nu poate fi stopat. Pānă la urmă, elementele tradiţionale care vor supravieţui, dacă o vor face, se vor integra īn mozaicul modern care defineşte realitatea. Nu există altă soluţie. Ne vom adapta sau vom pieri.
Terorismul se va moderniza şi el odată cu societatea, pentru că terorismul este indispensabil acesteia. Doar văzānd partea negativă īnvăţăm să preţuim ceea ce avem, doar descoperind că poate fi mai rău vom īnvăţa să ne bucurăm că este aşa. Să nu ne temem, teroriştii nu pot ajunge oriunde. Şi, mai mult decāt orice, să īnvăţăm din nou să zāmbim. Fericirea poate să dezamorseze orice bombă...           

Moartea, o datorie

de Cezar Pricop

"Despre Moarte. Cineva a spus că ne naştem cu moartea īn noi, sau că ne naştem ca să murim; altcineva, că moartea e o trecere, că e singura experienţă iniţiatică autentică de care cu toţii avem parte. Mircea Eliade: . A spus-o īn Solilocvii şi a repetat-o la moartea mentorului său, Nae Ionescu. Tot el a spus că suferinţele, crizele, eşecurile, durerile, accidentele sunt , iar poezia, literatura, cărţile, cinematografia - īntr-un cuvānt arta - toate acestea preced ori, dacă ai noroc, evită o stare conflictuală. Moartea se īnvaţă: (Eminescu). O pregătim, justificānd-o. E cumplită, nu pentru că pierdem lumea, ci pentru că lumea poate trăi īn continuare şi fără noi. E tragică! - nu lasă un gol fizic ca īn Legea lui Arhimede, ci rămāne o lipsă īn inima (anima?) celor rămaşi. E inevitabilă! - de aceea trebuie să mori fiind īncă īn viaţă, pentru ca, murind, să nu mori pentru totdeauna. De tot.

Altfel spus, dacă tot mori, dă-i morţii un sens, dar nu sensul cu care te naşti, ci acela pe care trebuie să-l īnveţi. Dacă naşterea e din dragoste şi astfel noi suntem ultima şi cea mai puternică manifestare a ei, moartea nu poate fi o ştergere, altfel nu ne-am mai naşte. Măcar de-ar fi ca murind să facem loc altcuiva şi tot se justifică moartea. Ultimul om va fi ştiind să-i māntuiască pe toţi ceilalţi trăitori de pānă la el - astfel va deveni primul (a doua venire?); miliarde şi miliarde care-au murit pentru dreptul lui de-a veni īn lume! Dacă ar fi altcumva toate acestea vor fi fost veştede demult de ruşine! De aceea spun unii că trăim īn propria fantezie a minţii noastre, şi că lumea este o mare, mare iluzie. Dacă moartea-i fără sens, cu atāt mai rău pentru cel care a făcut viaţa posibilă (Nicolae Steinhardt), pentru că eu oricum nu contez prea mult. Moartea poate fi (Ioan Petru Culianu) - tot ce ai gāndit despre ea trăind, vei găsi după . Un culcuş numai pentru o noapte, sau pentru toate nopţile, o mocirlă unde se bălăcesc porcii, sau nimicul. Marele Nimic!

Dacă tu crezi că vei īnvia din morţi, cu siguranţă că aşa se va īntāmpla. Dar chiar poţi asta? Poţi, dar e tare greu. Se poate, dar nu e ca o ducere de acasă, ci ca o desfacere de pe oase.

Viaţa e īn Lume, iar Lumea e īn Timp (vremea!), prin Moarte ieşi din Lume, deci din Timp (vremuri!), treci instantaneu acolo unde nu există Timp (vremurile) şi exact sensul gāndurilor tale (cuvāntul!), fiidcă numai acestea (cuvintele!) pot să scrijelească īn carnea ce nu se vede (moartea!). Iar filosofia? - o meditaţie asupra morţii (Martin Heidegger). Cea mai personală experienţă. Nimeni nu poate elibera pe om din moarte. Nici Iisus n-a făcut-o, dacă tot murim.

A fi pentru a muri - o īnţelegere a sfārşitului Fiinţei - singura modalitate autentică de a trăi angoasa morţii - de aici . Entuziasmul! Din această perspectivă trebuie interpretată de o chemare a conştiinţei, o dominantă, o datorie..."

Prima discuţie virtuală cu Rorty, Ironistul şi Metafizicianul
~Postmodernitate versus postmodernism [XII]~

de Gorun Manolescu

G.M.: Aş dori să īncepem cu o definiţie. Cea a "vocabularului final". Cred că cel mai bine ar fi să-l lăsăm pe autorul ei s-o prezinte.

Rorty: Ea este: "toate fiinţele umane poartă īn ele ceva de felul unei mulţimi de cuvinte, de care fac uz pentru a justifica acţiunile, opiniile şi vieţile lor. Voi numi aceste cuvinte vocabular final".

G. M.: Care poate fi "final" doar la un moment dat; el schimbāndu-se la momentul imediat următor.

R: Absolut de acord. Dar nu găsesc alt termen mai sugestiv, deocamdată. Vă rog să-l acceptaţi cu observaţia lui G.M. pe care s-o aveţi tot timpul īn vedere.

G.M.: Se reduce oare sinele (self-ul / eul) la ceea ce spune Susane Blackmore:  "Senzaţia mea de self  provine din imaginea pe care noi ne-o construim pentru a ne controla comportamentul. Atunci intervine limbajul. Limbajul se īntoarce asupra lui īnsuşi ca asupra unui lucru (text obiectualizat) şi īi conferă acestuia atribute?"

R: Da. Sinele e un text obiectualizat care se obiectualizează tot timpul īn nenumărate şi succesive vocabulare finale.

G.M.: O.K.. Am vrut să se facă această precizare. Pe care o putem accepta drept o definiţie operaţională (ipoteză de lucru). Propun ca, īn continuare, să rog pe cele două personaje ale domnului Rorty, Ironistul şi Metafizicianul, să se prezinte singure ca apoi să ia parte la discuţie. Şi, poate, uneori, mai mult sau mai puţin diferit de felul īn care le-a descris autorul. Deci, cu atāt mai interesant.

Mai īntāi, cine eşti dumneata, Ironistule?

Ironistul: Sunt o persoană (un sine) care īndeplineşte trei condiţii: (1) are īndoieli radicale şi permanente īn privinţa vocabularului final pe care īl foloseşte la un moment dat, deoarece a fost impresionat de alte vocabulare considerate finale de către alţi oameni sau din cărţi pe care le-a īntālnit; (2) realizează că un argument formulat īn vocabularul său prezent nu poate nici să īntărească, nici să dizolve aceste īndoieli; (3) atāt cāt filosofează asupra propriei situaţii, nu crede că vocabularul său e mai aproape de realitate decāt cel al altor persoane, sau că acesta ar fi īn legătură cu o forţă care nu-i este proprie. Ironiştii care sunt īnclinaţi să filosofeze nu văd alegerea īntre vocabulare ca fiind făcută īn interiorul unui metavocabular neutru şi universal, nici pentru o īncercare de a lupta cu aparenţe ale trecutului opuse realităţii, ci pur şi simplu prin confruntarea noului cu vechiul.

Mai adaug că niciodată nu sunt pe deplin capabil să mă iau īn serios, pentru că sunt totdeauna conştient că termenii īn care mă descriu sunt supuşi schimbării, fiind la fel de conştient de contingenţa şi fragilitatea vocabularului meu final şi ca atare a propriei mele identităţi.

Opusul ironiei este simţul comun. Căci acesta este cuvāntul de ordine al celor care, inconştient, descriu tot ce e important īn termenii unui vechi vocabular final cu care sunt obişnuiţi, ca şi cei din jurul lor (de-o seamă cu ei).

Metafizicianul (cu o vagă urmă de sarcasm): Cu alte cuvinte eu ar trebui să fiu reprezentantul, hai să zicem elevat (pentru a mă deosebi de gloată), al simţului comun. Şi aceasta deoarece sunt ataşat acestui simţ prin aceea că nu pun la īndoială platitudini pe care le īncapsulează folosirea unui vocabular final dat (o dată pentru totdeauna). Şi, īn particular, platitudinea care spune că e de găsit o singură realitate permanentă īn spatele diferitelor aparenţe trecătoare.

I: Exact. Dumneata nu re-descrii ceva ci, mai degrabă, analizezi vechi descrieri, cu ajutorul altor vechi descrieri. Rămānānd prizonierul lor. Avānd pretenţia existenţei īn realitate a ceva universal. Prin contrast, eu sunt un nominalist.

M: Voi numi atitudinea Ironistului drept relativistă. Susţinānd că ceea ce contează nu este limbajul folosit, ci ceea ce e cu adevărat "adevărat".

I: Şi ce e adevărat ?

M: Eu cred că, prin natura lor, fiinţele umane doresc să cunoască. Eu cred acest lucru deoarece despre vocabularul pe care noi l-am moştenit (şi eventual īl explicităm fără a-l deforma), simţul nostru comun ne furnizează o imagine a cunoaşterii ca o relaţie īntre fiinţele umane şi realitate, precum şi ideea că noi avem nevoia şi datoria de a intra īn această relaţie.

G.M.: Prin urmare, dumneata M, crezi că există o relaţie strānsă - ba chiar o identitate - īntre adevăr şi realitate ?

M: Exact. Cu un singur amendament: trebuie admisă tri-identitatea: Existenţă = Realitate = Adevăr.

I: Aiurea! Suntem dresaţi īncă din copilărie să separăm orbeşte "ceea ce este" de "ceea ce nu este". Rezultatul e dezastruos. Luaţi din scurt, nu ştim să spunem nimic coerent despre o sintagmă de care abuzăm clipă de clipă. Pe fondul acestei uriaşe aproximaţii, metafizicienii au īncercat un număr indefinit de disjuncţii şi clasificări. Aristotel construieşte o īntreagă teorie a existenţelor imaginare, sau īncearcă să lămurească statutul "viitor-urilor contingente". La Plotin apar patru grade ale existentului, organizate ierarhic.

M: Poţi fi acuzat că l-ai omis tocmai pe Platon, de la care pleacă Plotin, căutānd să-l īmpace cu Aristotel - dar să trecem peste.

I: Există "existenţe intensive": Giordano Bruno crede că fiecare existent se mişcă īntre un minim şi un maxim. Despre unele lucruri se spune că au o existenţă "obiectivă", sau, dimpotrivă, "subiectivă", sau "afectivă", sau "volitivă". La Kant sunt folosiţi curent termeni ca "existenţă de fapt", "existenţă necesară", "posibilă", "apriorică", "aposteriorică", ca să nu mai vorbim de "existenţă fenomenală" şi "numenală".

M: Aici iar intervine o "lacună": Să nu trecem aşa uşor peste Thomas D'Aquino - să nu-l uităm cumva pe Albertus Magnus, "profesorul" lui Thomas - cu ale lor existenţe "universale": ante rem, cum rem şi post rem, şi cearta acestora cu nominaliştii.

I: Hegel aduce īn scenă celebrele für sich, an sich, bei sich, iar Heidegger nu mai puţin celebrele Dasein, Zhandensein, Vorhandensein. Vorbim de "existenţe onirice" (Freud, Jung), "existenţe formale", "explicite", "implicite", "universale" sau "singulare", "interioare" sau "exterioare", "fizice", "sufleteşti", "spirituale", "trecute", "prezente" şi "viitoare", "contingente" sau "transcendente", "problematice", "probabile", etc.. N-am pomenit īncă despre marea "reţea" teoretică "real-imaginar-posibil-virtual". Există, īn sfārşit, de la Dionisie Areopagitul pānă la Meister Eckhart, "supra-existenţa". Şi, mai departe, īn ce fel "există" sufletul? Cāt de "reală" este o presimţire? Sau e "reală" doar atunci cānd se īndeplineşte? Există "triunghiul echilateral"? Dar rădăcinile pătrate ale "numerelor negative"? Există, deci "numerele imaginare" şi cele "complexe"? Şi există "numerele iraţionale" şi cele "transfinite" şi, īn general, "există matematicile"? Există īn blocul de marmură, cum pretindea Michelanagelo, īn mod "virtual", corpul statuii pe care urma să o facă? Tānărul de 12 ani "există" sau e doar expresia virtuală a adultului? Şi, pentru că tot a venit vorba, există "realitatea virtuală" pe Internet . Cāt de "real" este "posibilul"? Cāt de "reală" este o latenţă. Fenomenologii au aerul de a fi găsit un criteriu "cinstit" de evaluare a "realului" propriu-zis, singurul acceptat de "subiectul universal" sau, mai nou, de cel "trans-personal" ca obiect de cunoaştere: fenomenul, ceea ce este dat, ceea ce "apare" şi se livrează pe sine. Dar īşi ajunge fenomenul sieşi? Poate fi el cu adevărat izolat? Şi nu există o realitate de cu totul alt tip, dar la fel de masivă - realitatea "evenimentului" - care dublează şi complică realitatea "fenomenelor"?. Se pare că trebuie să ne gāndim de o mie de ori (şi să re-descriem tot de atātea ori) īnainte de a afirma "ceva" că există (sau nu), că e real (sau nu), că e adevărat (sau nu). Dumneata, voi metafizicienii dar şi teologii, complicaţi la nesfārşit lucrurile. Şi vă prindeţi īn propria voastră plasă..Noi le simplificăm fără a deveni simplişti ci doar pragmatici. Spunem că există numai şi numai "vocabulare finale". Unele, pentru voi (fiecare īn parte şi / sau īn grupuri paradigmatice) final-īngheţate, altele, pentru noi, īn veşnică mişcare.

M: Deşi cu multe lacune, ai reuşit să creionezi o imagine sugestivă. Dar uiţi de logică, dacă tot ai zis că voi, ironiştii, sunteţi "nominalişti". Care, īn final, recunosc "universalitatea" logicii, fără a nega unicitatea percepţiilor pentru fiecare dintre noi. Singurul mod de a putea asigura, cāt de cāt, intercomunicarea īntre fiinţele umane. Logica care, fără "adevăr" sau, măcar, fără "grade de adevăr" nu poate exista.

I: Logica? Păi logica este supusă de logicieni unei continue re-descrieri. Ei dovedind că, de fapt, sunt ironişti pur sānge. Pentru că..

G.M.: Propun Ironistului să nu intrăm īn problema logicii. Care şi ea, este destul de complicată. Să o lăsăm pe altă dată cānd īi vom dedica o discuţie separată care, fără īndoială, nu poate fi evitată. Şi aceasta pentru a nu pierde firul discuţiei noastre, īntr-o primă aproximaţie, despre vocabularele finale.

I: De acord. Atunci, o īntrebare: cum vedeţi, voi, metafizicienii, cunoaşterea umană prin prisma unui "vocabular" care nici el nu este, nu poate fi "final", dar care tinde, mereu, asimptotic (şi apoteotic), spre o clarificare finală şi definitivă?

M: Eu, noi considerăm că rostul cunoaşterii, ce poate fi transmis numai printr-o exprimare discursivă adecvată, clară (chiar dacă astfel se ajunge la moartea epistemologiei şi, īn sens mai larg, al gnoseologiei şi, īn extremis, a filosofiei - Wittgenstein II),care se bazează, neapărat pe noţiuni ca : "realitate", "punct de vedere obiectiv" şi "corespondenţa limbajului cu realitatea" (fie ea empirică sau transcendentă).

I: La rāndul nostru, eu, noi nu credem că reflecţia se bazează pe astfel de noţiuni. Ele nu sunt decāt platitudini ce definesc contextual termenii unui vocabular final unic (fie şi īn curs de constituire) folosit īn mod curent, de cei īnrobiţi simţului comun.

G.M.: Cānd doi ingineri se īntālnesc, discută despre inginerie.doi medici, despre medicină. iar doi filosofi despre ce este filosofia. Īn cazul de faţă, ce este epistemologia (gnoseologia) - cu toate că, dumneata, Ironistule, nu te consideri "filosof" dar, fie vorba īntre noi, discuţi īn jargon, pardon, "vocabular (final) filosofic". E amuzant.

I: E, īntr-adevăr, amuzant. Mai ales că discuţia mea cu Metafizicianul se bazează tocmai pe pattern-ul unui "vocabular final" utilizat de metafizicieni: expunerea unor teze (īn discuţia noastră contradictorii), argumentarea lor, tot īn mod contradictoriu şi tragerea unor concluzii care, atunci cānd nu pot fi certe, măcar deschid noi probleme. Dar, deocamdată, nici noi, ironiştii, nu avem alt mijloc la dispoziţie de a ne face īnţeleşi de simţul comun majoritar. Şi o facem submināndu-l din interior, şocāndu-l ! Şi, īn plus, suntem de acord cu Davidson īn privinţa inabilităţii noastre de a ieşi īn afara limbajului nostru, pentru a-l compara cu altceva; şi cu Heidegger īn privinţa contingenţei şi istoricităţii acestui limbaj. Dar nu ne īmpiedică nimeni să nu īncercăm imposibilul: să-l dinamităm, aşa cum am spus, din interior. Cu propriile lui arme.

M: Aici apare una dintre distincţiile, să nu-i zic chiar fundamentale, dar importante. Noi procedăm cartezian: considerăm că trebuie să delimităm corect tipurile de texte: teologice, filosofice, artistice, ştiinţifice. Şi să fim conştienţi de o astfel de delimitare, făcānd distincţie īntre pretenţiile de cunoaştere şi alte pretenţii aflate īn atenţia noastră. Cu toate că, īn scrierile noastre utilizăm argumente din toate tipurile de texte; dar, īncă o dată, īntr-un scop precis: cel al relaţiei dintre fiinţa umană şi existenţă = realitate = adevăr. Pentru că, zicem noi, o astfel de relaţie, din moment ce ne-a fost dată ontologic ea trebuie folosită pentru a cunoaşte. Şi mai spunem că un astfel de "vocabular final", mereu perfectibil, dar urmărind cu obtinenţă cunoaşterea, este cel ce ne va face să ne apropiem, din ce īn ce mai mult, de universalitate. Īn schimb, ironiştii.

I: O definiţie a inteligenţei, pe care am găsit-o pe undeva spune: "Un tip inteligent caută să se pună īn locul interlocutorului (interlocutorilor) pentru a-l / a-i īnţelege, revine apoi la propriul punct de vedere şi, īn fine, se detaşează pentru a putea gāndi liber". Jocul ăsta se poate aplica şi atunci cānd īncercăm să īnţelegem mai multe "vocabulare finale" ale fiinţelor umane. In fond, orice "vocabular final" este condiţionat atāt de experienţe şi lecturi proprii cāt şi, mai ales, de tradiţia culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, ştiinţă, societate. Iar, se pare, tradiţia culturală este cel mai puternic tip de condiţionare, manevrāndu-te. Şi, mă īntreb, ca ironist, dacă nu cumva ăsta e cel mai afurisit tip de manipulare. Şi tot aşa, mă īntreb, auto-ironic: cum voi putea eu să comunic propriul punct de vedere, chiar dacă reuşesc să mă decondiţionez de "simţul comun" al tradiţiei, din moment ce, la limită, punctul meu de vedere devine unic, specific mie şi numai mie. Iar soluţia propusă de Rorty: comunicarea prin "artefacte umane cum ar fi construcţiile, tablourile, cāntecele şi cărţile (sau mixturi ale acestora)" mi se pare - şi acum nu o spun ironic - doar un trick de a eluda problema. Iar toate distincţiile următore, făcute de cel de faţă care m-a inventat, īntre ironişti şi metafizicieni pornesc de la tăierea (dacă se poate) a nodului gordian constituit de noul-vechiul "universalism versus nominalism". Evident, tradus īn alţi termeni, īn alt "vocabular (relativ) final", al zilelor noastre.

G.M. : Cred că este de ajuns pentru astăzi. Şi īmi cer scuze interlocutorilor că īi rog să continuam discuţia ulterior fără a le da, acum, ocazia să-şi prezinte propriile păreri. Pentru că punctul īn care a ajuns discuţia noastră mi se pare extrem de important pentru a nu-i dedica spaţiul şi timpul corespunzătoare.


Bibliografie

Blackmore Susane, ' Demolishing the self ', Journal of Consciousness Studies, vol. 1 (2), 1994.
Dumitriu Anton, 'Istoria logicii', Ed. Didactică şi pedagogică, 1969.
Groff Stanislav, 'The Cosmic Game', Ed. State University of New York, 1998.
Pleşu Andrei, 'Despre īngeri', Ed. Humanitas, 2003.
Rorty Richard, 'Contingenţă, ironie şi solidaritate', Ed. All, 1998.
Souriau, Étienne, 'Les différents modés d'existence', Ed. P.U.F., Paris, 1943.
Wittgenstein Ludwig, 'Philosophical Investigations', Ed. Blackwell Publishers Ltd., 2001

Cabala şi Eros, Moshe Idel

de Lucia Dărămuş

Studiul de faţă - Cabala şi Eros -  īşi orientează īntreaga atenţie pe o abordare fenomenologică a problemei, punānd īn lumină sistemele cabalistice īn relaţie cu Eros-ul. Moshe Idel propune 3 modele cabalistice ale erosului:

a. teozofic-teurgic

Acest model priveşte deopotrivă planul divin, dar şi impactul uman asupra divinului: "impactul īmplinirii poruncilor, sau al īncălcării acestora, asupra planului divin, inclusiv unirea sexuală, este crucială pentru Cabala teozofic-teurgică." Conform cabaliştilor, relaţia dintre divin şi uman s-ar explica prin modelul izomorf şi modelul augmentativ.

b. extatică

Acest tip cabalistic este preocupat cu precădere de procese psihologice, īn descendenţa gāndirii lui Maimonide.

c. Talismanic

Modelul talismanic este orientat spre "conceptul de atracţie a puterilor divine spre lumea umană." Atragerea puterii divine se realizează prin actul sexual, finalitatea evenimentului petrecāndu-se īn plan uman, nu īn cel divin.
Pentru cei care nu cunosc prea multe despre acest subiect, Cabala este nu doar o doctrină mistică īn interiorul cultului mozaic, ci mult mai mult decāt atāt. Istoria cabalei implică Revelaţia, dar şi relaţia Dumnezeu-om-lume, īn exhaustivitatea ei. Cabala, aşa cum este prezentată de īnvăţaţii evrei, are obārşie divină, fiind din vremurile preistorice, chiar dacă Moise a introdus-o īn viaţa poporului Israel. Obiectul Cabalei este Tora, cu poruncile, miţvat.
Studiul lui Moshe Idel decriptează relaţia dintre Cabala şi Eros, arătānd unitatea īn divin.
"Erosul nu este doar iubirea cabalistului pentru Dumnezeu (care juca, desigur, un rol major īn viaţa lui religioasă), nici doar credinţa īn iubirea lui Dumnezeu pentru om, ci reprezintă şi conceptualizarea lui Dumnezeu Īnsuşi ca un organism care īntruchipează majoritatea membrelor şi a proceselor legate de eros."
Sofisticată prin diversitatea abordărilor Moshe Idel, īn cartea amintită, īşi concentrează atenţia asupra īntregii literaturi cabalistice care ar putea avea vreo legătură cu ideea de iubire. Pe parcurs, arătāndu-se un fin cunoscător al semanticii iubirii īn limba greacă, va face distincţie īntre agape, eros, sex, nepropunāndu-şi, īn schimb, un studiu lingvistic, după cum s-ar putea īnţelege, ci mult mai mult decāt atāt, un studiu aprofundat teologico-filosofic. Sistemele supuse analizei sunt prezentate coerent, evidenţiindu-se cu precădere relaţia inter-intra-dependentă a conceptului iubirii cu toate nivelurile de realităţi posibile, īn lipsa sau īn prezenţa erosului:
"Este important să īnţelegem afinităţile dintre predilecţia majoră pentru conceptul iubirii, care, īn esenţă, are de a face cu conectivitate, şi structura şi funcţia profundă a sistemelor pe care le analizăm aici, care promovează şi forme de legătură īntre niveluri diferite ale realităţii, chiar şi cānd subiectul erosului este absent."
Īn descendenţa celor spuse anterior, aşa cum reiese din cartea lui Moshe Idel, erosul nu este un truism al unei trepte decăzute, ci, īn mentalitatea cabalistică, reprezintă o modalitate de cunoaştere religioasă, prin "construirea unor construcţii ontologice mai vaste, care nu doar le reflectă, ci le şi consolidează."
Relaţia dintre atributele divine şi erotism e fructificată pe deplin, amintind că, īncepānd cu secolul al XIII- lea, depăşeşte cadrul celor două Sefirot (Tiferet, Malkhut), sexualitatea polarizānd Hesed şi Gevurah, potrivit fragmentului cabalistic atribuit lui Rabad, după cum arată Moshe Idel. Parcurgāndu-i pe cabalişti, profesorul de la Ierusalim arată că polaritatea sexuală o īntālnim şi īn Hokhmah şi Binah, care, "de la cartea Zoharului īncoace, funcţionează ca Abba', respectiv 'Imma', Tată şi Mamă".
Uniunea divină, viziunea duală a Torei ca mirele şi mireasa, Tiferet şi Malkhut este extrem de bine explicitată de Moshe Idel, care recurge la un fragment din Catalogus Codicum Hebraicorum:
"Adevărata unire (realizată) prin studiul Torei este cea dintre Tora Scrisă şi Tora Orală īmpreună ca du-partzufinii-ii care sunt uniţi spate īn spate; apoi toate făpturile se īntorc şi se trezesc şi sunt transformate (aşa īncāt stau) faţă īn faţă, fiecare īşi va īmbrăţişa tovarăşul şi se vor uni şi nu se vor depărţi, şi se unesc unul cu altul prin sărut şi īmbrăţişare şi devin unul. Iar feţele lor s-au īntors una spre cealaltă. Apoi atracţia şi binecuvāntarea şi influxul se vor adăuga din sursa Nimicniciei ( 'Ayin) la Fiinţă (Yesh)....Această binecuvāntare se īntālneşte la toate făpturile."
Aşadar, din perspectiva cabalei teozofice-teurgice, divinul nu va fi perceput ca īn alte filosofii drept deus otiosus, planul divin interferānd cu nivelurile de realitate inferioară.
Cabala şi Eros, autor Moshe Idel, īşi propune o oglindire a relaţiei dintre eros şi divin, plecānd īn demersul ei chiar de la enunţul rostit īnaintea unui serviciu religios: Le-Shem Yihud Qudesha' Berikh Hu' u-Shekhinteih. (Serviciul divin are loc pentru unirea Celui Sfānt, binecuvāntat fie El, cu Prezenţa Sa Divină.)

~> alte recomandări