|
egoZaur
Noi şi vechi
Sorin-Mihai Grad
Nu mai citim autori răsuflaţi, morţi, bătrâni
şi aşa mai departe. Trebuie încurajaţi tinerii,
pe ei să ne bazăm, ne citim între noi şi
ne lăudăm unul pe celălalt, bine, îl mai
acceptăm şi pe X'maru, şi pe X'nescu, ei sunt tineri
în spirit, dar doar atât, dinozaurii să iasă
la pensie, să se lase, să ne lase. Ce modele să ne
alegem dintre ei, contăm doar noi, NOI! Nu vom îmbătrâni
niciodată, suntem tineri, suntem talentaţi, fac evribodi!
Ne marginalizează pentru că le e frică, se publică
şi se bagă-n seamă doar între ei, de frică,
dar noi tot venim, se citesc doar între ei. Se comentează,
adică tămâiază, doar unul pe altul, pe noi
ne lasă, poate nici nu-şi dau seama că existăm...
Nu ne interesează asociaţiile, uniunea, revistele şi
editurile lor de kko, dar dacă marchează şi un ban
putem discuta. De fapt nici nu ne plac toţi dintre noi. Cei care continuă
tradiţia bătrânilor sau se tem de cuvintele importante
trebuie marginalizaţi, fie le vine mintea la cap şi-şi
folosesc cum trebuie talentul, fie se autoelimină. Pentru că
nu vor rezista decât cei puternici, care scriem cum se scrie acum nu
ca acu'. .. zeci de ani şi nu ne e frică să spunem
tot, chiar dacă unii cred că nu e cazul.
Problema apare când chiar credem în astea.
|
|
PUNK_POLITIK
Când poporul meu fuge de acasă
Mihnea Blidariu
Atunci când un sistem social eşuează, când
politicul şi administrativul nu mai reuşesc să mulţumească
cetăţeanul, când majoritatea instituţiilor
statului nu face altceva decât să sugrume orice iniţiativă
într-o birocraţie sufocantă, societatea se revoltă.
Iese în stradă, vrea o schimbare, propune noi soluţii,
noi lideri. Pieţele se umplu de oameni, mass media se umple de articole,
discuţii, opinii. Există greve, delegaţii, presiuni
sociale sau politice. Toate acestea sunt înfăptuite de simplul
cetăţean, de studenţi, de bugetari, de pensionari,
de cei mulţi, cum se zice. Că de la un punct încolo,
frâiele unei atare nevoi de schimbare sunt preulate de grupuri mai
restrânse de indivizi (aşa numitele elite...), asta e altă
discuţie. Impulsul iniţial, însă, motorul
principal sunt, folosind un termen bolşevic, masele populare.
Întorcându-ne spre societatea românească,
vom putea observa că masele populare, sau poporul, ca şi voce
distinctă, lipseşte cu desăvârşire
din peisajul dezbaterilor şi al dialogului social. Între clasa
politică ce se autoizolează în turnuri de fildeş
ca Palatul Victoria, Cotroceni, Palatul Parlamentului sau alte turnuleţe
cu aspect de vilă particulară, şi elita intelectuală
îngrămădindu-se mândru într-un
decor neîncăpător numit "societatea civilă"
(şi căreia, din păcate, îi ies mult mai
bine articolele decât acţiunile de protest...), între
biserica ortodoxă şi templele fotbalului (şi una
şi celelalte păstorite de foşti securişti,
şi una şi celelalte obsedate doar de "a ctitori"...),
între afaceriştii corupţi care îşi
cumpără libertatea sponsorizând partidele în
campanii electorale şi câteva sindicate amărâte
care nu pot scoate la un miting mai mult de cinci, şase mii de oameni
în stradă, între toate astea, unde este "poporul"?
Unde sunt "cei mulţi", cei care contează doar o
dată la 4 ani? Ce fac ei în aceşti 4 ani?
Să începem cu cei tineri: 70% din tineretul României
(părere personală) vrea să plece din ţară
încă de pe băncile liceului. Din acest procent, doar
10% pleacă legal sau caută un serviciu legal; restul încearcă
"să dea un tun". Aşteptând ca oportunitatea
acestui "tun" să apară, se descoperă o
grămadă de timp liber care este investit în: ascultat
manele, mers la discotecă, jocuri pe calculator, furturi minore, bătăi,
"combinaţii", droguri, prostituţie şi aşa
mai departe. Mai rămân 30% - oamenii care vor să
termine o facultate, să lucreze în domeniul pentru care fac
respectiva facultate, să fie respectaţi şi să
schimbe un pic lumea în mai bine. Dintre aceştia, mai mult
de jumătate nu vor lucra niciodată în domeniul pentru
care s-au pregătit; marea lor majoritate va încerca, de asemenea,
să plece din ţară.
Mai rămâne un mic procent care reuşeşte:
termină facultatea, găseşte un post în domeniu
şi întemeiază o familie. Dacă va întemeia
o familie, va fi mult prea ocupat cu ratele la maşina de spălat,
la Dacia Logan şi la calculatorul copilului. Asta dacă postul
nu e prea bine plătit. Dacă ajunge un business-man de succes,
va fi prea ocupat cu afacerile. Doar câţiva tineri ajung reprezentanţi
ai societăţii civile, artişti, scriitori, în
mass media sau în ONG-uri şi au toate şansele să
se lupte o viaţă întreagă cu morile de vânt;
ei pot fi "vocea poporului", însă cum nimeni nu
prea îi bagă în seamă, vorbesc doar în
numele lor... În fine, un număr infim de indivizi ajunge în
politică, uneori chiar până pe băncileParlamentului.
Dar deoarece pe aceşti indivizi îi cheamă Victor
Ponta, Daciana Sârbu sau Mihai Răzvan Ungureanu, nu mai contează.
Să trecem la poporul de vârsta a doua. Dacă ne referim
la partea lui feminină, lucrurile sunt clare: aproximativ 50-60% dintre
doamne doresc să plece în Spania. Restul doamnelor fie sunt
acasă, urmărind lungul şir de telenovele, fie sunt
la coadă la farmacie, aşteptând câteva ore
pe zi medicamentele compensate. Cât despre partea masculină,
cam 90% dintre domni îşi împart timpul între
fotbal şi politică, discuţiile având loc
în proximitatea scărilor de bloc, a băncilor din
parc sau a televizoarelor încinse de transmisiile în direct.
Din acest procent, cam jumătate sunt beţivi sau alcoolici.
Restul de 10% sunt fie agricultori de succes, care nu au timp de fotbal şi
politică, fie doctori ocupaţi cu umplutul portbagajului cu
"cadouri" de la pacienţi, fie reprezentanţi ai societăţii
civile cărora compromisurile pe care le-au făcut le creează
insomnii...
Despre vârsta a treia ce să mai spun? Trecuţi prin
război, prin stalinism, prin decenii marcate de cultul personalităţii
şi de lipsa libertăţii de exprimare, pentru bătrânii
noştri lumea se mişcă mult prea repede; politica
a devenit un joc prea complex şi prea greu de urmărit. Simţul
civic se traduce pentru ei prin politeţea cu care te adresezi vecinilor
iar soluţia lor la problemele ţării este o abstractă
"curăţenie" morală. Ehei, pe vremea mea...
Prin urmare, poporul suferă, dar poporului nu-i pasă. Fiecare
îşi vede de soarta lui sau dacă nu are o soartă
de care să se îngrijească atunci se uită
să vadă când moare capra vecinului. Aleşii
neamului sunt aleşi ca să facă scandaluri politice
cu care televiziunile îşi cresc rating-ul, motivându-şi,
astfel, grila incultă şi superficială de programe
pe care, însă, majoritatea populaţiei le urmăreşte
cu sufletul la gură, uitând că îi este foame,
uitând că talentele trebuie cultivate, că progresul
societăţii este un proces colectiv, că într-o
democraţie ai anumite drepturi, că nu doar le ai, dar le poţi
şi folosi, că pentru a le folosi trebuie mai întâi
să le cunoşti, că pentru a-ţi putea pricepe
drepturile trebuie să te educi, că pentru educaţie
e nevoie de voinţă, că pentru voinţă
e nevoie de o mentalitate coerentă şi puternică.
Nemulţumirea, frustrarea, blazarea sunt sentimente negative pe care
un popor le poate transforma în acţiuni sociale pozitive.
Însă pentru asta trebuie să-i pese. Din păcate,
poporul român se află la stadiul în care trebuie
să fie învăţat să-i pese. Şi
din nefericire, pentru astăzi are nota 2...
|
|
Lumile reale, lumile virtuale
Însemnări din Franţa
Diana Todea
|
|
Prin Franţa
Vă scriu din Dijon, un orăşel foarte interesant din
Franţa, nu numai pentru muştarul lui, dar şi pentru
viaţa studenţească. Sunt foarte mulţi studenţi
din foarte multe ţări, majoritatea deja stabiliţi
aici, dar şi unii care au venit cu bursă. Ieste că
toată lumea vorbeşte in limba sa nativă, iar pe alocuri
mai apar şi discuţii în limba franceză între
străini. În momentul în care se aud diferite dialecte ale limbii franceze totul
devine amuzant, şi teatral.
Gestica predomină în acest peisaj, iar francezilor le place
comedia. Cel mai amuzant lucru se întâmplă
atunci când, în mijlocul cursurilor de la facultate,
suntem întrerupţi în mod bizar de o alarmă
de incendiu.
Un profesor gesticulează nervos la catedră, explicând
ceva foarte serios, în schimb mâna îi rămâne
în aer, în clipa următoare e pe catedră
cocoţat cu picioarele spunând că de fapt anarhiştii
au dreptate. Piesele de teatru burleşti sunt foarte potrivite pentru
o descriere adecvată. Dacă în ţară
nu prea vezi profi de genul ăsta, în Franţa acest
episod este cel mai pitoresc.
Apoi culorile cu care se îmbracă fetele şi băieţii
pe stradă. Dacă strângi culorile din curcubeu şi
le pui pe nişte haine îţi dă o oarecare
senzaţie de încărcat sau de Picasso. Ai de ales între
a te duce la un muzeu de aici, Musée des Beaux -Arts, sau să stai o
zi pe stradă şi să te uiţi la oamenii care
trec.
Cerul este superb aici. Turner ar fi putut să scoată alte
mii de tablouri în Dijon. Ai impresia că cerul vine peste
tine cu nori cu tot, linia orizontului este foarte aproape de spectrul vizual.
Sunt mii de nuanţe pe care ai putea să le foloseşti
într-un tablou. Sunt mii de lucruri pe care aş putea să
vi le descriu, scriind cam cinci pagini pe zi sau mai mult.
Parisul rămâne o capodoperă în atmosfera
sa romantică şi agitată. Intrând în
Notre Dame am avut impresia că intru într-o descriere a unui
roman din secolul XIX. Muzica gotică de orgă devine o înfiorare
pe şira spinării, iar cocoşatul aşteaptă
cu ochii săi bulbucaţi ca în romanul lui Balzac.
Mergând şontâc o să vă mai văd
şi alte locuri, descriindu-vi-le cât mai aproape de realitate.
[Noiembrie 2005]
|
În căutare de oameni
Fiecare moment pe care îl trăiesc în Franţa
e ca o excursie în junglă. Nu voi întâlni
tigrii, sau crocodili, în nici un caz nu mă va mânca
un leu, dar sentimentul că păşeşti mereu
pe un teren pe care nu-l cunoşti la propriu îţi dă
o senzaţie de aventură.
A căuta oameni este o îndeletnicire care mi-a provocat dureri
de cap. Nu i-am căutat la propriu, ci au venit ei la mine, cum se întâmplă
de altfel într-un loc în care sunt mulţi oameni care
nu se cunosc între ei. Stăteam şi le observam gesturile,
auzeam ceea ce ziceau, mă uitam la râsul lor sau la felul
în care spun glume. Mi s-a parut că mă văd
într-o oglindă, cu toate că "banalitatea"
faptului de a fi om însumează şi gesturi particulare,
necunoscute de nimeni. E bizar când am văzut câte
am în comun cu străinii, deşi la drept vorbind legătura
între mine şi ei se leagă pe un fond emoţional
mai mult decât cultural. Chiar dacă suntem de mai multe naţionalităţi,
reuşim să ne întelegem mai bine decât am
fi fost din acelaşi aluat. Prejudecăţile sunt derizorii
când e vorba să câştigi cunoaştere
în privinţa altor culturi. La un moment dat, lumea râde
şi ne dam seama că ne întelegem fără
să fie vorba să ne spunem obârşia.
Oraşul francez este un oraş ciudat, care forfoteşte
chiar şi atunci când nu se intamplă nimic. E o stare
de agitaţie, chiar dacă nu este nimeni pe stradă.
Oraşul e static, încremenit, de piatră, dar simt
ceva după pereţi. Când apar oamenii, vorbele se îngheagă
extrem de repede, ca într-un mare ghem de lână, fiecare
cu râsul lui, fiecare cu gesturile sale. Clădirile rămân
mute şi se uită la pasageri. Tăcerea e dincolo de
vorbe, vorbele tac atunci când apar, repetiţia momentelor
cotidiene. Caut din ochi familiarul, dar dincolo de el, găsesc noul,
care mă atrage. Clipele care fug rămân pe retina
conştiinţei mele, lumea mă descoperă, încercând
să mă reţină în ea. Un carusel
cu mii de culori, fotografii lângă magazine, sentimentul rece
când intru într-o catedrală gotică, înconjurând
cu privirea goliciunea pietrelor, priviri clişeu ale trecătorilor
surprinşi să mă vadă acolo, lumini care
te ameţesc, iluzia vieţii acaparatoare şi seci. Dincolo
de ele, lumea cu tot ce are ea, cu bune şi rele, nostalgia de a fi
om, de a trăi o clipă rapidă, şi de a uita
ce este dincolo de imagine. Sentimentul de a trece dincolo învârte
toate evenimentele ca pe un titirez, adormind după o zi, cu gândul
la ce devenim.
Uit că sunt departe de casă, uit că sunt oameni străini
pe care îi abordez zilnic, uit că lumea nu este în
fiecare clipă aceeaşi. Şi totuşi dorul de
casă rămâne undeva în banalitatea fiinţei
mele, atunci când o străfulgerare îmi apare în
inimă şi îmi spune că am plecat. Drumul
pe care l-am făcut, oamenii pe care i-am lăsat în
urmă, sentimentul apartenenţei. Dorul rămâne
oriunde aş fi, pe Lună sau în Australia, dorul de
lumea mea, pe care o port cu mine.
[Februarie 2006]
|
|
minDisecţii
La televizor
iQ666
Nu-mi amintesc exact când am deschis ultima dată televizorul.
Parcă era ceva meci şi mă vizita un prieten interesat
de scor, iar conexiunea la internet a calculatorului meu tocmai picase. Altfel
ne uitam pe internet după scor, la fel cum ştirile le citim
pe diverse site-uri. Nici ziare nu-mi mai cumpăr de ceva vreme, le
găsesc online şi-apar chiar mai repede decât la chioşc.
Noutăţi n-ai? mă-ntrebi deja. Asta e ideea, că
netul m-a cam dezvăţat de unele din viciile tinereţii
mele deloc agitate, tre' să recunosc. De când cu internetul
nu mă prea uit la televizor şi când o mai fac mă
pomenesc că nu mai ştiu cine-s oamenii pe care-i văd,
ce să mai zic de seriale sau emisiuni. Dintre gândurile ce
mă lovesc cu astfel de ocazii mi-am notat câteva, nu ştiam
în momentele respective exact pentru ce, dar poate c-a sosit timpul
să vi le-mpărtăşesc.
Cum de supravieţuiesc posturile la care nu se uită nimeni?
Uneori apar posturi noi care nici după ceva vreme nu se evidenţiază
cu nimic. Cele de nişă-şi formează-n timp
un public fidel, având slabe şanse să-l mărească
sensibil, dar cele generale fără telespectatori din ce trăiesc?
Se uită cineva la ştirile lor şi la filmele răsuflate
de pe la ei în loc să-şi piardă vremea pe
la cele ale căror programe apar primele-n ziare? De fapt cui îi
pasă?
Oare cei care urmăresc programele tv pentru a depista erori se uită
oare în direct sau doar la înregistrări? Sunt mai
multe emisiuni care se bazează într-o măsură
mai mare sau mai mică pe haz de confraţii lor care gafează
şi de obicei se face apel la public pentru a li se semnala erori şi
alte faze amuzante date pe diverse posturi de televiziune. Totuşi sunt
şi oameni care sunt angajaţi special pentru monitorizarea
concurenţei. Cum posturi noi tot mai apar, aria de selecţie
se lărgeşte, iar efortul depus de cei de care am pomenit creşte
proporţional.
Reclamele la obiecte de lux exclusiviste mi se par inutile. Cei care-şi
permit aşa ceva nu cred că se prea uită la televizor
şi nu cred că au probleme în a se informa ce şi
unde se găseşte, în conformitate cu gusturile, statutul
şi bugetul lor. Dar şi mai inutile mi se par promo-urile la
evenimente şi emisiuni trecute. Ar mai fi şi discuţiile
sterile pe marginea a tot felul de subiecte, de la cultură la agricultură,
dar cum nu le urmăresc poate că totuşi se mai nimereşte
câte-o idee pe acolo care să justifice eforturile şi
cheltuielile.
Foarte interesant e că mulţi intelectuali şi artişti
declară pe unde-s băgaţi în seamă
că nu se uită la televizor, dar nu ratează nici un
prilej să apară pe micul ecran, care de fapt nici nu mai e
mic pe la cine-şi permite. La fel, ziariştii lasă
deseori impresia că scopul lor e să apară la televiziune.
Mie mi se pare foarte interesant să fii ziarist, uneori mi-a trecut
prin cap să-ncerc să devin, însă n-am făcut
nimic în acest sens. Probabil că sunt unii care ar vrea să
fie-n locul meu acum. Lanţul slăbiciunilor de-a dreptul. Dar
dacă la televizor se uită doar turma, de ce să-ţi
baţi capu' să ajungi pe-acolo? De meditat pentru cine are
chef...
Am lăsat pentru final favoritele mele, emisiunile sportive. Reluări
inutile de meciuri şi emisiuni neinteresante, scandaluri inutile, declaraţii
presărate cu minciuni date pe post şi nedezminţite
ulterior, transmisiuni catastrofale în direct - nu o dată
legătura se dă după începerea meciului,
mai vreţi? Să nu uit de comentatorii unor evenimente sportive,
destui dintre ei având probleme cu dicţia sau cu pronunţia
numelor străine, prezentând grosolane erori de documentare
şi importante lacune de cultură generală sau sportivă.
Şi încă o chestie: de ce se spune despre cei care
se nu se pot dezlipi de televizor că înroşesc telecomanda?
Chiar aşa tâmpiţi să fie unii încât
să se plimbe-ntr-una fără să se uite la
nimic?
|
|
Trecutul să urle ca vacile
[Condamnaţi la neuitare]
Anilu Adam
|
|
Nu ne alegem părinţii sau lumea în care ne naştem.
Nu ne alegem epoca sau locul în care suntem deşărtaţi.
Nu ne alegem nici măcar culoarea ochilor sau forma genunchilor. Suntem
doar sume de probabilităţi, combinaţii genetice şi...inspiraţionale.
Suntem simple numere transpuse în cărnuri, zgârciuri
şi lichide, nomazi cu un bagaj dinainte alcătuit, pe care
altcineva ni l-a urcat în cârca vieţii şi,
în definitiv, pe ai noştri umeri. Abia o dată cu
materializarea porneşte munca noastră. Epuizantă
ca o noapte nedormită, obscură ca un mister de roman poliţist,
îmbrăţişată ca pe un efort creator
aplecat asupra noastră. Ne suntem propriile opere. Pentru soliditatea
noastră însă trebuie să ne amplasăm
straşnic în spaţiu şi timp. Altfel suntem
doar simple zvonuri. Pentru a supravieţui la un nivel superior celui
legumicol/parazitar e obligatoriu să cunoaştem ce a fost înainte
pentru a şti cum să acţionăm în
viitor. Matematic. Azi nu are trăinicie pentru a deveni mâine
decât dacă se sprijină pe un ieri bine-cunoscut.
Şi uneori ieri este atât de zbuciumat şi de neţinut
în frâie încât pur şi simplu nu
poate fi ignorat. Trecutul, la răstimpuri, urlă ca să
fie privit.
Comunismul e, pentru mulţi tineri, o mare rodie cu miez ca de portocală.
Dar sunt puţini cei care au desfăcut-o cu adevărat
pentru a-i vedea sâmburii. Capitalismul a ajuns o pătură
confortabilă care pare să nu necesite altceva decât
pe sine în goana după palpabil şi valoare materială,
după senzual şi libertate prost-înţeleasă.
Măcar din respect pentru lumea în care au trăit bunicii
şi părinţii noştri ar trebui totuşi
să aruncăm o privire nu mai departe de 15 ani înapoi
pentru a zări mâzga umbrei sovietice. Datorăm, chiar
şi numai prin simplul "privilegiu" de a trăi acum,
cel puţin o trecere fugitivă printre chipurile oamenilor chinuiţi,
ucişi, degradaţi de regimul cu moţ roşu
în frunte.
Multora dintre noi numele Elisabeta Rizea nu le atinge nici o coardă
a memoriei. Văzută drept simbol al rezistenţei împotriva
comunismului, imaginea ei se leagă de satul Nucşoara (Argeş)
şi de "Haiducii Muscelului", grupare care, pentru 10 (!)
ani, a rânjit demn brutelor comuniste, ţinându-se
cu dinţii de libertatea tot mai şubrezită. Elisabeta
Rizea, legată de un soţ devenit adept al rezistenţei,
riscă totul. Le oferă partizanilor, alături de hrană,
informaţii importante privind mişcările securiştilor,
trecând cu vederea faptul că însăşi
viaţa ei ajungea pe post de ţintă a riscului fatal.
E prinsă, în linia firească a acelor timpuri, e torturată
pentru a-i da în vileag pe luptătorii anti-regim. Rezistă.
Tace. Plăteşte.
"M-au pus în lanţuri
grele, m-au chinuit până n-am mai ştiut de mine.
Mi-au smuls părul din cap
şi mi-au rupt picioarele în
bătaie.
|
Am rămas cheală şi oloagă
pentru toată viaţa". Prinsă de un cârlig
din tavan de propriul păr, lovită până la
pierderea cunoştienţei ("După ce mi-au tras
masa de sub picioare, au început să mă bată
cu un băţ până la sânge. Mi-au
rupt câteva coaste şi am leşinat"), despuiată
de averile care-i sunt confiscate, condamnată la închisoare
(unde stă 6 ani), Elisabeta tace precum un mormânt. O tăcere
căreia îi va opune, într-un interviu post-revoluţie
acordat Irinei Nicolau, o dorinţă febrilă de rostire,
împlinirea dreptăţii lăsând-o în
seama lui Dumnezeu.
"Păi cum să nu zbieri, doamnă,
ca o vacă?" Exact, cum? Cum să uiţi suferinţa
şi urâţenia acelor oameni haini, sălbatici,
inumani? Cum să continui să taci şi, abominabil!,
să încerci să uiţi? În 2003, Elisabeta
Rizea a uitat durerea prin singura variantă posibilă. Moartea.
Am rămas în urmă noi, cei care avem obligaţia
morală să ascultăm, să vedem, să
mărturisim.
«Academia Caţavencu» a pornit în anul 2004 o acţiune
de îndreptare post-mortem a aşezării nefireşti
a lucrurilor. Încăpăţânarea de
a nu uita şi de a nu-i lăsa nici pe ceilalţi pradă
uitării s-a tradus printr-un program de strângere de fonduri
(iniţiativă susţinută de o mare parte a
intelectualităţii româneşti) pentru ridicarea
unui «monument pentru o femeie monumentală». Un mărunt semn
de respect, un solid pilon pentru un trecut care nu trebuie pierdut.
Oamenii ca Elisabeta Rizea au fost acolo şi au acţionat constrânşi
de situaţii şi de propriile temeri. Unii au cedat, au trădat,
au devenit slujitori ai grotescului regim. Alţii au rezistat; când
totul din jur exhala o autoritate sulfuroasă, şi-au ţinut
respiraţia şi au dat câte un şut în
dosul gigantului comunist, obosindu-l până la capitulare.
Celor din urmă le datorăm tot ce suntem. Lor trebuie să
le mulţumim pentru că nu şi-au plecat capetele şi
că nu ne-au lăsat la cheremul unor monştri megalomani
şi îndobitociţi de ideologii strâmbe. Ei
sunt responsabili cu salvarea potenţialului nostru uman. Noi suntem
responsabili cu ne-uitarea.
@anilu_adam@yahoo.com
|
|
... Larry Che
Adrian Ioniţă
| |
"What do you know about Larry Che? " Întrebarea m-a şocat
cu atît mai mult cu cât venea de la femeia aflată
între purtătorii de cravate. M-am retras uşor pe
speteaza scaunului şi m-am uitat întrebător spre
Yingxin. Prea târziu, pesemne. Yingxin se angajase într-o
discuţie pe blestematul acela de celular. "Lackadaisical"
am răspuns. 
Un stol de rate ieşit din bucătăria
restaurantului îşi luă zborul deasupra capetelor
noastre. "The Commander Larry Che!" întări femeia.
Raţele levitau în coloană cu mişcări
leneşe formând un circuit închis între bucătărie
şi uşa din spate a toaletei de unde răzbătea
un miros puternic de amoniac. "Templul cerului veşnic însorit"
făcea parte din categoria restaurantelor chinezeşti de mâna
a doua unde calitatea mâncării era mai preţuită
decât ambianţa. Era vestit mai ales pentru mâncărurile
de peşte. Raţa era în meniu numai marţi
seara şi trebuia să aştepţi cel puţin
o oră până se servea pe masă.
Cu zece ani
în urmă, restaurantul era deschis 24 din 24 şi era
locul în care poposeam cu Larry Che dupa un coctail de Martini prin
baruri sau un concert de blues.
|
În acvariul imens de la intrare o armată
de crabi cu ochii bulbucaţi de spaimă, aştepta un
tichet pentru cazanul de ulei încins.
Se pare că îl
cunoşteau de la o poştă şi nu erau singurii.
După ce aruncase şase tone de fortune cookies peste cartierul
chinezesc, Larry devenise peste noapte o celebritate. Ultima lui ispravă
înainte de a fi declarat dispărut a fost făcută
cu 360 de paturi înşirate pe Magnificent Mile în
care dormeau homleşii şi insomniacii...
"Hello, Hello, trebuie să ţipe omul la tine ca să
te trezeşti" zise Yingxin.
"Ultima Bombă! Avram a luat premiul Nobel cu studiul său
despre viaţa sexuală a dinozaurilor pitici, Ti-am spus eu
că este un geniu!" explodă Yingxin. Transilvania a fost
o insulă pe vreme dinozaurilor şi ei săracii au suferit
ca şi japonezii de "island effect" Now, zii tu!
Purtătorii de cravate păreau foarte preocupaţi să
răsfoiască un teanc de hârtii de pe masă
în timp ce femeia, care stătea cu spatele, semna nişte
documente foarte importante. Dacă nu m-ar fi întrerupt Yingxin
probabil că astăzi aş fi ştiut adevărata
poveste a lui Larry Che.
|
|
Teoria nimicului şi nimicurilor
Roxa Truţa
|
|
De câte ori nu ni s-a întâmplat să fim
întrebaţi la ce ne gândim şi să
răspundem absent, fără vlagă şi
pierduţi într-un univers tridimensional plutitor şi
apatic... "la nimic"? Câţi dintre voi s-au întrebat,
măcar o dată, dacă e posibil să ne gândim
la acel nimic? Ce e nimicul? E CEVA. Atunci ce ne facem cu paradoxul?
Nimicul e fizic imposibil. Stai tolănit pe un pat colosal şi
comod, şi sătul de a te holba la un perete alb, care nu-ţi
gâdilă înţepenita imaginaţie, te
hotărăşti să inchizi un ochi. Zâmbeşti
tâmp, ai în faţă demonul şi îngerul,
întunericul şi lumina, puşi abstract în
antiteză: tavanul pur, ochiul ce vede negru. Cortina pleoapelor se
răsfrânge şi peste raiul pur al albului ce l-ai văzut.
Nici măcar când priveşti doar negrul, cu ambii ochi
închişi, nu poţi afirma că te gândeşti
la nimic. Creierul tău lucrează, e o maşinărie
minunată care ar rugini nestimulată continuu, aşa
că vaselina negrului ce-l ai în faţă, condus
prin arcul reflex, ajunge la efector, ungând retina. Acea culoare e
neagră, iar abia în acel moment survenit după câteva
milisecunde de relaxare indusă cerebelos, tu constaţi că
până şi faptul de a vedea acel etern negru al pleoapelor
închise e un gând. Aprofundând, realizezi că
precum mânzii neiniţiaţi în viaţa
sclaviei trăgătoare sau purtătoare de greutăţi,
nici tu nu ai acei ochelari ai neputinţei de a vedea şi cealaltă
parte a lucrurilor.
Fie că faci jogging pe aleea împăienjenită
de cleştarul ceţii sau arunci cu un papuc în ceasul
deşteptător odată cu primele raze ale dimineţii,
fie că înveţi neajutorat să zdrăngăni
neacordata chitară sau priveşti emoţionat primii
fulgi de zăpadă ce sărută asfaltul tresărind,
fie că debordezi de o energie infernală sau aproape intri
în comă acaparat de vârtejul nemilos al insomniei,
sinapsele neuronilor nu-şi vor găsi odihna niciodată.
|
Vidul absolut în gândire este la fel de absurd, dar considerat
existent, ca şi infinitatea cosmică atribuită unui
(singur) Dumnezeu. Imitaţiile de creaturi low IQ-istice, însă,
trebuie să fie cele mai fericite aici: fiind o îmbinare ingenioasă
între inteligenţă redusă şi constipaţie
în creativitate, nimicul lor neuronal se conturează adesea
pe fondul unui banal "mă plictisesc". De ce fericiţi? Pentru
că au timp suficient de odihnă molatică a substanţei
cenuşii încă din stare embrionară. Personal,
le invidiez ignoranţa şi incultura care ne indică
faptul că ar fi singurii ce nu ar greşi spunând că
se gândesc la nimic. Norocoşii.
Schimbând unghiul din care observăm lucrurile, nimicul simţurilor
se integrează în plauzibilul dovedit al umanităţii.
Constanta stimulare cu sentimente şi trăiri intense te amorţeşte.
Ţi-ai creat un scut al cărui miros de sânge proaspăt
nu te mai înfioară; sufletul e melcul din cochilia nepătrunsă
de veninul exterior. Nu simţi durere, nu simţi bucurie, nu
simţi "ura, greaţa şi furia", dacă
e să cităm din melodie. Imprevizibilul bate la uşă,
dar tu nu mai eşti plastilina modelată după placul
tuturor, eşti deja lutul care odată ars, a luat forma şi
dimensiunile potrivite, iar singurele modificări ale vasului vor fi
învechirea sau spargerea. "Nu simt nimic" este o aberaţie
gramaticală. "Simt nimic" ar accentua mai mult sensul subsidiar
al profunzimii sentimentului.
Adorm în ofensiva fortăreţei blindate, apărând
nimicul cu straturi de nimic abisal. Risipesc cu mâna microbii fantasmelor
strecurate aici prin nimic. A mai trecut o zi... câte alte nimicuri
până în etern?
|
|
falocinisme
S-a împuţit treaba!
Olimpiu Gherea
DA, Belce Paul a murit. Eu, Olimpiu, i-am vegheat ultimele cuvinte.În
timp ce-şi dădea duhul, blestemând moartea stupidă
de care avusese parte şi profund mâhnit de ingratitudinea
fratelui său de cruce Ştefan supranumit Maestrul, m-a rugat
să-i port de grijă pe mai departe aceluia. I-am promis că
voi fi umbra sa fidelă, reamintindu-i permanent nedreptatea ce-o săvârşise.
A mai rostit următoarele, după care s-a stins într-un
horcăit:
"Nu suntem stăpâni asupra propriului destin, cu atât
mai puţin asupra reprezentării noastre în societate.
Viaţa mea, deşi reală, a devenit un simulacru în
ochii altora. Moartea mă va arunca în afara jocului literar,
antrenând deşeurile redactate de mine în uitarea
definitivă a posterităţii."
Maestrul, deşi primise o căruţă de bani
de la editura Casa Cărţii de Ştiinţă
(cartea sa era mai bine vândută decât "Theatrum"-ul
lui Foucault) nu a trimis nici măcar o coroană de flori. Câteva
luni mai târziu avea să fie internat într-un ospiciu
din Cluj, loc în care fanteziile sale poetice se puteau desfăşura
în voie. Inventase chiar un soi de cabală care, după
calcule laborioase, îi permitea să dovedească fără
tăgadă că era singurul Dumnezeu schizofrenic.
L-am vizitat după externare. Mi-a întins o mână
moale, invitându-mă să urmărim o emisiune.
Ochii săi fixau un punct undeva în spatele televizorului,
cu stânga spărgea seminţe şi cu dreapta
schimba frenetic programele. Sedativele, mi-a explicat, îl transformaseră
într-o legumă cu minime şanse de revenire în
societate. Cuprins de un sentiment amestecat de milă şi groază,
am pretextat ceva treburi urgente şi m-am retras. Nu m-a condus, rămânând
în aceeaşi atitudine: gheboşat în fotoliu,
ochii sclipind ciudat, fără să fie îndreptaţi
spre ceva anume.
Căderea sa bruscă de pe culmile gloriei îi alungase
pe puţinii săi discipoli. Mai rămăseseră
acei care îl confundau cu Noica şi-i râşneau
cafeaua, adunându-i şi cojile uscate de salam. Dar s-au dus
şi aceştia, odată cu ei dispărând
şi salamul. Au urmat vremuri grele, de strâns din buci. Maestrul
îşi cheltuia puţinii bani rămaşi
pe medicamente care să-i întreţină luciditatea
aparentă. Partea bună era că nu suferea de foame.
Îmi aminteam cu plăcere de primele noastre discuţii.
Când ne-am cunoscut, mă făcuse zgârcit.
Spre norocul meu, această trăsătură de caracter
îmi adusese o avere frumuşică la maturitate. Veşnicele
mele decepţii sentimentale m-au condus la un plasament într-un
bordel particular, astfel că averea aproape mi s-a dublat. Eram ceea
ce societatea desemnează printr-un om realizat şi totuşi
ceva îmi lipsea. Nu puteam trăi cu o ură străină
în mine, plus că îi eram dator cu o explicaţie
pentru o socoteală mai veche.
Am refăcut deci gestul reparatoriu de acum 20 de ani şi m-am
prezentat la uşa sa cu două conserve frumos ambalate. Ştefan
se scofâlcise, zăcea într-un colţ al apartamentului.
Înăuntru erau şi mai puţine piese de mobilier
ca data trecută. Mi-a povestit cu vădită plăcere
numeroasele sale internări, ultima datând de un an. Încercase
să intre dar fără succes, salonul era plin cu ceferişti
care înnebuniseră în urma grevei.
I-am oferit cadoul. Privea nedumerit cilindrii de metal. Deodată, privirea
sa fixă se lumină. Avu intuiţia că înăuntru
se găsea mâncare adevărată şi muşcă
zdravăn din tablă, lăsându-şi în
ea ultimii doi dinţi. Atins de un sentiment nemaiîncercat
de mult (milă), i-am lăsat un briceag pe masă şi
am şters-o. Poate şi-a tăiat gâtul cu el
până acum.
|
|
Hitler şi greşelile sale
~am fost salvaţi de nebunie~
Petre Flueraşu
|
|
Holocaustul a rămas întipărit în memoria
omenirii. A fost şi va rămâne probabil unul dintre
cele mai mari dezastre din istoria acestui pământ. Atât
prin cruzime, cât şi prin numărul victimelor, cel
de-al doilea război mondial a marcat în mod decisiv istoria.
Foarte puţini sunt cei care realizează adevăratul
pericol. Hitler şi armatele sale au fost la un singur pas de victoria
finală. Şi atunci, masacrul ar fi fost deplin. Nu putem să
ne închipuim (şi probabil că este mai bine aşa)
cum ar fi arătat lumea astăzi în cazul în
care naziştii ar fi câştigat războiul!
Povestea noastră începe în negurile timpului. Atunci,
când primul om a lovit, atunci a început problema care va
măcina timpul oamenilor pe acest pământ. Războiul
a devenit în timp o artă, iar numeroşii strategi
au conceput teorii asupra luptei, încercând să găsească
soluţiile cele mai potrivite.
De-a lungul istoriei, au existat câteva "maşinării
de război perfecte". Armate care au obţinut victorii
după victorii, urmând câteva principii simple şi
bazându-se pe forţa poporului. Macedonenii cu falanga lor,
legiunile romane, elefanţii cartaginezi, hoardele mongole, corăbiile
vikinge, meticulozitatea unor strategi chinezi ca Sun Tzu, cutezanţa
lui Napoleon... Iată marile forţe armate din istorie.
Şi, odată cu trecerea vremi, lecţia timpurilor apuse
îşi spune cuvântul, oamenii învaţă
din trecut. Armata germană ajunsese la o tehnică de luptă
desăvârşită învăţând
din greşelile trecutului. Nu trebuie să ne lăsăm
amăgiţi de propria noastră mândrie. Trebuie
să acceptăm că armata nazistă a fost cea
mai bună maşină de luptă din istorie. Şi,
dacă nu am fi avut norocul să aibă un conducător
cu probleme psihice, probabil că acum ne-am fi salutat sub flamura
zvasticii!
Începutul războiului a fost ambiguu. Cehoslovacia a fost spulberată
de forţele combinate ale Germaniei şi Rusiei. Tocmai acest
atac a derutat marile puteri. Acestea nu înţelegeau la acea
vreme puterea nazistă. Tocmai de aceea au ignorat acest semnal de alarmă
- la fel cum l-au ignorat şi între anii 1933-1939 când
Hiltler şi-a consolidat puterea politică în Germania.
Şi consecinţele acestei greşeli s-au văzut.
La data de 10 mai 1940, odată cu primele raze ale soarelui, cea mai
mare concentrare de blindate din istoria de până atunci a
războiul a spulberat totul în cale revărsându-se
pestre frontierele răsăritene ale Belgiei şi ale
Luxemburgului. În mai puţin de 4 zile, cele 1800 de tancuri
au zdrobit orice rezistenţă reuşind să spargă
principala linie defensivă a francezilor de pe râul Meuse.
În alte 7 zile, auajuns la Canalul Mânecii. Aici a fost prima
greseală fatală făcută de Hitler. În
loc să preseze, el a slăbit încercuirea, permiţându-le
trupelor aliate să evacueze de urgenţă. Hitler l-a
convocat pe Walther von Brauchitsch, comandantul suprem al armatei, şi
a ordonat oprirea ofensivei. 800 de nave folosite, 338.000 de soldaţi
evacuaţi. Acesta a fost bilanţul acestei greşeli
tactice fatale făcute de germani!
Cu toate acestea, efectele nu aveau să se vadă decât
mai târziu. Pe data de 5 iunie, a început ofensiva generală
în Franţa. Alegând drumul anevoios prin Ardeni, tancurile
germane au reuşit să surprindă armata franceză.
Pe 6 iunie armata s-a aliniat pe o linie de 2 km lungime în apropierea
localităţii Les Quesnoy. "Divizia fantomă"
a lui Rommel şi panzerele impunătoare a lui Guderian au spulberat
orice urmă de rezistenţă. Germanii au intrat în
Paris la 14 iunie, şi, în ciuda celor 192.000 de oameni care
au fost evacuaţi, foarte mulţi prizonieri de război
au sfârşit tragic. La data de 22 iunie, la Compiegne, francezii
au semnat tratatul de încetare a focului, în acelaşi
vagon în care fusese semnat în 1918 armistiţiul ce
pusese capăt primului război mondial.
În acest moment, în loc să se concentreze asupra
Europei şi să cureţe Franţa de rebeli, Hitler
se hotărăşte să atace Anglia. El credea
în forţa Luftwaffe, iar Hermann Göring îl asigurase
că vor reuşi să învingă Aviaţia
Militară Regală (sau RAF). Operaţiunea "Leul
de Mare" a debutat la 16 iulie 1940. Forţa germanilor nu putea
fi stăvilită de nimeni în acea perioadă.
Între 23 august şi 6 septembrie, englezii au pierdut 466 de
avioane, în timp ce germanii au pierdut 352. Dar forţa germanilor
era mult mai mare, astfel că pierderile lor erau neglijabile. De asemenea,
alianţa cu Rusia le asigura germanilor o poziţie inatacabilă
pe continent. Dar Hitler s-a lăsat din nou pradă gândurilor
sale haotice... Astfel, dacă la început, erau bombardate aeroporturile
şi bazele militare, de la această dată bombardamentele
au fost concentrate asupra oraşelor. Şi, chiar dacă
pare ciudat, trebuie să spunem că victimele umane au însemnat
mult mai puţin decât eventualele victime materiale [daune
materiale] pe care germanii ar fi putut să le producă dacă
ar fi atacat doar obiectivele militare. Poate că pare cinic, însă
aceasta a fost realitatea! Şi astfel, britanicii au avut ocazia să-şi
refacă armata şi războiul s-a prelungit...
În acest timp însă, Hitler are alte obiective. Rusia
devine ţinta sa principală. Anglia cade pe planul secund şi
eforturile pentru a învinge regatul unit se reduc, ele vizând
doar Africa, unde din nou Hitler nu atacă la momentul potrivit. Şi
astfel, cel mai mare general german, Erwin Rommel, supranumit "Vulpea deşertului",
ajunge cu întârziere în Africa, abia pe data de 11
februarie 1941, când deja aliaţii îşi consolidaseră
poziţia... Mobilitatea armatelor germane a fost uluitoare pe parcursul
anilor 1941-1942, iar geniul militar al lui Rommel a strălucit! Germanii
au obţinut victorii importante, însă Hitler a refuzat
sistematic să aloce trupe pentru acest front. În cele din
urmă, superioritatea numerică a aliaţilor s-a dovedit
decisivă... La Gazala, aliaţii construiseră o puternică
linie defensivă. Rommel, deşi ştia că nu
dispune de armata necesară, a înţeles că
singura şansă este atacul. La 26 mai 1942, Rommel a atacat
cu toată forţa sa localitatea Bir Hacheim. Atacul a fost magistral,
iar până pe 6 iunie, Corpul Africa condus de Rommel distrusese
100 de tancuri, spulberase Brigada 10 şi capturase mai mult de 3100
de oameni, 96 de tunuri şi 37 de tunuri antitanc. Apoi, la 20 iunie,
Rommel a capturat şi Tobrukul. Acesta era simbolul puterii militare
aliate în Africa. Dar armata lui Rommel era slăbită,
pierderile sale nu puteau fi înlocuite. Această problemă
a armatei germane a fost intuită de generalul britanic Auchinleck.
Acesta şi-a dispus trupele pe linia fortificaţiilor din zona
El Alamein. Dar britanicii nu au vrut să-l asculte pe Auchinleck. Ei
au încercat să apere şi la Mersa Matruh. Dar pe 27
iunie, Rommel a distrus defensiva din zona Matruh.
Ultima şansă a aliaţilor era El Alamein... Rommel,
speriat de raportul de superioritate deţinut de aliaţi, a
ezitat. Şi aici războiul din Africa a fost definitiv pierdut
de Axă. Dacă Rommel ar fi atacat, el ar fi putut învinge
în ciuda lipsei totale de interes pe care a dovedit-o Hitler faţă
de frontul din Africa. Aici s-a observat clasa acestui general. Şi
el nu era singurul din armata germană care putea face diferenţa.
Singura problemă era în cazul lui Hitler. El a fost singurul
care a dus la pierderea acestui război!
La 30 august, după o ultimă ofensivă respinsă
în zona El Alamein, Rommel s-a recunoscut învins şi
a părăsit frontul african. Însă rolul său
în acest război nu avea să se încheie aici.
Rusia a fost piatra de încercare pentru marii cuceritori ai Europei.
Iar Hitler nu a luat în seamă exemplul predecesorilor. La
22 iunie 1941, fiind angajat deja pe 2 fronturi, Hitler a atacat direct Uniunea
Sovietică, ignorând cele mai elementare reguli ale războiului.
Renunţând la o alianţă care putea să
îi asigure un avantaj important pentru o perioadă destul de
lungă, Hitler a atacat. Operaţiunea Barbarossa era cea mai
îndrăzneaţă operaţiune nazistă
de până atunci.
Neglijând puterea sovietică,
Hitler, în loc să încerce să îi
atragă de partea lui pe oamenii şi aşa măcinaţi
de revolte, a trimis în urma armatei detaşamente de exterminare,
Einsatzgruppen. Acestea trebuiau să omoare toţi evreii. Astfel,
germanii i-au făcut pe sovietici să devină solidari
pentru a îşi apăra ţara.
Bătălia în cazan, noul concept care se baza pe forţa
de percuţie a panzerelor germane, a fost cea care le-a oferit acestora
avantajul temporar.
Pe data de 22 iunie 1941, Germania atacă. Panzerele germane năvălesc
în teritoriul sovietic surprinzând armata sovietică
care se aştepta la un atac în Ucraina. Kleis reuşeşte
să desfacă cleştele rus şi cucereşte
la 30 iunie oraşul Lov. De acolo panzerele sale au pornit spre Kiev.
|
Armata a XI-a, compusă din români şi germani, a cucerit
într-o săptămână Basarabia, înaintând
apoi spre Odessa şi ocupând oraşul.
Grupul de armate Nord a pornit din Prusia Orientală sub conducerea
lui Hoepner şi s-a îndreptat spre Leningrad.
Grupul de panzere
a lui Guderian a trecut râul Bug pe la Brest-Litovsk, iar grupul de
panzere a lui Hoth s-a îndreptat spre Minsk.
Guderian (maestrul atacurilor rapide pe flancuri), a trecut uşor râul
Bug pentru a ajunge mai apoi pe 28 iunie la Boruisk. În acest timp,
tancurile lui Hoth cuceriseră oraşul Minsk.
Cei doi generali
închiseseră astfel între cele două capete
de pod 15 divizii ruseşti! Germanii au luat 233.000 de prizonieri,
1800 de tunuri şi au distrus 3300 de tancuri.
Apoi, Hoth şi Guderian au lansat o nouă ofensivă,
îndreptându-se spre Smolensk. Aici germanii au spulberat trei
armate sovietice, luând 310.000 de prizonieri, distrugând
3200 de tancuri şi capturând 3100 de tunuri.
Ruşii greşiseră capital la aranjarea tactică,
împingându-şi trupele spre frontieră. Iar
germanii, folosindu-se de viteza şi mobilitatea panzerelor ce aveau
loc de manevră în largile câmpii sovietice, au trecut
fulgerător prin liniile inamice. Drumul spre Moscova era deschis. Dar
Hitler avea alte planuri. În ciuda protestelor disperate ale comandanţilor
săi, Hitler a ordonat atacul spre Kiev. Şi succesul bătăliei
de aici i-a întărit moralul... Germanii au început
atacul la 25 august, după o lună de discuţii, timp
de vară uscată pierdut inutil. Guderian nu a putut fi oprit
şi a străpuns după o săptămână
de lupte rezistenţa de la Starodub. Cum Stalin nu a autorizat retragerea,
braţele cleştelui german s-au strâns zdrobind armatele
sovietice. 665.000 de prizonieri au fost capturaţi de germani în
cazanul de la Kiev!
Dar, deşi orice general ar fi opinat acum că Moscova trebuia
atacată cât mai repede, Hitler avea din nou alte planuri.
Grupul de panzere a lui Hoth s-a îndreptat spre Leningrad. Din cauza
absenţei tancurilor (întrucât Guderian participa
la cazanul de la Kiev), generalul german Rundsted nu a reuşit să
cucerească Rostovul, încetinind astfel ofensiva germană.
Şi totul a fost în van, pentru că Leningradul nu
a căzut în acel an. Asediul a durat până
în 1944, milioane de oameni murind pentru un oraş care practic
nu conta!
Totuşi până la urmă, beneficiind în
sfârşit de tancuri, Rundsted a cucerit bazinul Doneţ.
De aici însă nua putut să se retragă şi
a fost ţinut mult pe loc.
După ce Kievul căzuse şi Manstein reuşise
să închidă peninsula Kerci, blocând accesul
spre Crimeea, Hitler era gata să atace în cele din urmă
Moscova! Operaţiunea Taifun debuta la data de 28 septembrie. Frontul
rusesc a fost spart în 5 locuri. Guderian s-a deplasat întâi
spre Orel, apoi spre Briansk. Hoth între timp zdrobise rezistenţa
din Viazma. În aceste bătălii germanii au capturat
700.000 de oameni. Ruşii erau la capătul puterilor. Mareşalul
Jukov a organizat atent linia Mojaisk, ultima defensiva a Moscovei. Germanii
au atacat violent la 2 noiembrie 1941, profitând de o perioadă
de îngheţ care redase mobilitatea trupelor. Guderian s-a apropiat
la doar 50 de km de Moscova. Dar venirea iernii şi contraofensiva lui
Jukov au oprit înaintarea germană. A început ucigătoarea
acalmie a iernii ruseşti.
O altă greşeală a Axei a ţinut de data aceasta
de Asia... Astfel, la 7 decembrie 1941, Japonia a bombardat Pearl Harbour, forţând
practic intrarea SUA în război. Astfel, Germania se vedea
pusă faţă în faţă cu încă
un inamic.
Hitler mai apoi a schimbat conducerea armatelor sale, eliberându-i
din funcţie pe maeştrii panzerelor, Guderian şi Hoth,
precum şi alţi 30 de generali. Hitler nu a înţeles
că Rusia este o ţară în care intri uşor,
dar din care ieşi foarte greu!
Şi de aici încolo totul s-a terminat pentru germani. Pentru
că, în primăvara anului 1942, în loc să-şi
concentreze forţele pentru a păstra controlul asupra frontului
moscovit, Hitler şi-a împărţit în
2 armata. Obiectivele erau oraşul Stalingrad şi terenurile
petrolifere din Caucaz. Stalingradul a fost practic momentul în care
armata germană a pierdut ultima fărâmă de
avantaj. Hitler a insistat asupra acestui obiectiv şi a înţeles
abia în ultimul moment dezastrul iminent, permiţându-i
lui Manstein să salveze cât de cât corpul sudic al
armatei. Geniul militar al acestuia din urmă i-a permis să
iniţieze un atac surpriză în peninsula Kerci, zdrobind
moralul ruşilor. Însă Hitler nu a vrut să
rămână în defensivă şi
a atacat încă o dată.
La 19 noiembrie 1942, după ce asaltul asupra Stalingradului eşuase,
contraofensiva sovietică condusă de Vatutin a spulberat armatele
germane. La sud, armata română s-a dezintegrat şi
ruşii nu au întâmpinat rezistenţă.
Armatele generalului Paulus au fost prinse într-o dublă încercuire
şi, din cauză că Luftwaffe nu a putut asigura aprovizionarea
aeriană, totul părea pierdut. Manstein a spart însă
încercuirea sovietică. Hitler nu a vrut să audă
de o retragere, iar Paulus nu a avut curajul să i se opună.
Manstein a trebuit să se retragă, iar Stalingradul a rămas
în continuare al ruşilor.
Manstein era capabil încă să întoarcă
soarta războiului. Dar marea lui retragere, care ar fi adus armatele
germane pe cursul inferior al Niprului, nu a fost aprobată. Manstein
intenţiona să aştepte atacul rusesc şi să
işi încercuiască inamicul, împingându-l
spre marea Azov şi zdrobindu-l. Dar Hitler nu a acceptat, insistând
ca armata germană să păstreze fiecare metru de pământ
deja obţinut. Germanii au reuşit să scape cu greu
din împresurare şi s-au retras în cele din urmă.
În 1943, când deja aliaţii atacaseră în
Sicilia şi Italia era pe punctul de a se prăbuşi,
încurajat de succesele japoneze în Pacific, Hitler a ordonat
o ofensivă totală asupra oraşului Kursk. Formidabilele
divizii de panzere germane s-au angajat în cea mai mare bătălie
de blindate din istorie. Operaţiune Citadela a fost declanşată
la 5 iulie. Bătălia feroce din jurul protuberanţei
Kursk s-a încheiat la 23 iulie, când armatele germane au fost
împinse înapoi până la linia de pornire
a atacului iniţial. Frontul de Est era pierdut pentru germani!
Finalul războiului nu a adus nimic nou... Ruşii au zdrobit
în 1944 armatele germane. În acelaşi timp, cu tot
sprijinul acordat de Hitler, Mussolini s-a prăbuşit. Cu toate
astea, Axa reuşea să reziste în Italia.
Dar Hitler şi-a desăvârşit autodistrugerea...
Debarcarea din Normandia, celebra ziZ, a fost de fapt o crasă greşeală
tactică. Dacă Hitler ar fi ascultat de Erwin Rommel care intuise
locurile posibile de debarcare pentru aliaţi (chiar dacă doar
în ultimul moment), războiul nu ar fi fost definitiv pierdut
pentru Germania. Dar diviziile germane au fost ţinute departe de zona
de luptă, iar aliaţii şi-au putut asigura capetele
de pod necesare. 4 debarcări (pe plajele Gold, Juno, Sword şi
Utah) au fost relativ uşoare, însă piatra de rezistenţă
a Zidului Atlanticului era plaja Omaha. Fortificaţiile de aici erau
extraordinare. 3000 de morţi au înroşit nisipul de
la Omaha, însă americanii au reuşit să înainteze
10 kilometri.
De aici încolo totul era clar. Germania a fost zdrobită, iar
Hitler a continuat să îşi demonstreze nebunia. În
1945, când Berlinul era încercuit, Hitler plănuia
o ofensivă care să întoarcă soarta războiului,
uitând că nu mai avea diviziile necesare! El se baza doar
pe hărţi şi pe armate virtuale, uitând că
un comandant trebuie să coboare în mijlocul frontului pentru
a putea să conducă!
Japonia s-a prăbuşit şi ea graţie loviturilor
geniale ale aliaţilor. Hiroshima si Nagasaki au încheiat un
război care altfel s-ar fi perpetuat.
Germania a capitulat pe data de 7 mai, ora 2:41, când Friedeburg şi
Jodl au semnat capitularea.
Hitler s-a sinucis în buncărul său. A încercat
să cucerească lumea. Toţi au fost scandalizaţi
de crimele sale.
Cei care au ucis atunci au pierit la rândul lor... Războiul este dur, trebuie
să înţelegem asta. Oamenii nevinovaţi plătesc
pentru acţiunile conducătorilor pe care i-au ales...
Cel care are puterea se poate folosi
cum doreşte de ea atâta timp cât nimeni nu poate
să îl oprească. Fiecare dintre noi ar face la fel!
Hitler nu a reuşit! Dar dacă ar fi făcut-o? Sau dacă
alţii ca el o vor face în viitor? Ce vom face noi atunci?
Sau poate chiar noi vom fi următorul Hitler?!
|
|
Rock, gânduri şi flori...
...pământul musteşte de black-metal
Petre Flueraşu
|
|
Aţi încercat vreodată să adormiţi
ascultând muzică la căşti...? Dacă
nu, nici nu ştiţi ce pierdeţi. Doar aşa,
în pragul somnului, în momentul în care visul se
amestecă cu realitatea, poţi întelege mecanismele
ascunse ale propriei tale minţi. Doar atunci vei reuşi să
înţelegi adevăratul impact pe care îl are
asupra ta muzica. Doar aşa vei reuşi să scapi de
ideile deformate emise de toţi acei "cunoscători"
înfumuraţi.
Există evident diferenţe între genurile de muzică.
Rock-ul spre exemplu este considerat de mulţi o muzică care
incită spre ură şi distrugere. În timp ce
muzica veche, clasică, este considerată o muzică
liniştitoare... Eu vă voi spune însă că
muzica în sine nu are absolut nici o legătură cu
reacţiile omului. Astfel, există în cazul fiecăruia
dintre noi o muzică care ne irită, o muzică care
ne poate insufla dorinţa de distrugere.
Totul ţine de gândurile care ne fac plăcere. Dacă
noi ne simţim bine gândind zbuciumat, atunci rock-ul se va
dovedi o alegere potrivită pentru noi. Este până
la urmă ca în cazul temperamentelor: s-ar putea spune că
avem, într-un fel, temperamente muzicale. Sunt unii oameni care simt
cum le plesneşte capul când ascultă rock. Sau alţii
care simt că "turbează" când aud muzică
clasică... Însă totul ţine până
la urmă de modul în care reuşeşti să
înţelegi şi să accepţi muzica.
|
Nu trebuie să asculţi o muzică "agitată"
în momentul în care vrei să te gândeşti
la ceva liniştit... Şi invers, când eşti
înflăcărat şi asculţi muzică
clasică, te vei simţi tras înapoi. De aici respingerea
muzicii... Însă trebuie să înţelegi
că nu muzica, dar chiar tu eşti cel care greşeşte...
Şi în final, pentru a spulbera o prejudecată celebră,
vă voi spune că natura primeşte muzica în
acelaşi fel, cele care dăunează sunt emoţiile
negative ale oamenilor. Cineva spunea că o floare care "ascultă"
muzică rock va muri cu siguranţă. Eu însă
vă spun: tineţi o floare într-un mediu în
care oamenii sunt fericiţi, într-un mediu în care
ei ascultă muzică cu bucurie, şi orice fel de muzică
ar fi aceasta, ea va fi primită cu bucurie de orice fiinţă...
Pe de altă parte, într-un loc cu oameni trişti, nici
muzica cristalină a apei nu poate aduce viaţă.
Din fericire, omul nu a reuşit să insufle nici unui obiect
creat de mâna sa propria sa putere distrugătoare... Aşadar,
nu muzica este cea care incită la violenţă, ci omul...
Ţineţi minte asta, căci sunteţi oameni...
Şi ne vom întâlni:
"When you and I and all else die..."
|
|
|
