|
Patru dintre redactorii EgoPHobia şi-au lansat
cărţi în anul 2005. Este vorba de
Oana Cătălina Ninu, care a debutat cu "Mandala"
(Editura Vinea, Bucureşti), Claudiu Komartin,
cu a doua sa carte, "Circul domestic" (Editura Cartea românească,
Bucureşti), Ştefan Bolea
la primul volum de versuri, "Război civil" (Editura Vinea,
Bucureşti) şi Petrişor Militaru cu "Oaspetele
impar" (editura Scrisul românesc, Craiova).
Interviu cu
Claudiu Komartin, Oana Cătălina Ninu, Ştefan Bolea şi
Petrişor Militaru
Sorin-Mihai Grad
1. Ce reprezintă pentru tine acest volum? Cât ai muncit la
textele cuprinse în el? Eşti mulţumit(ă)
de rezultatul final?
Claudiu Komartin: Simţeam că publicarea cărţii era
foarte importantă - de ea depindeau multe,
fiindcă debutasem cu un volum foarte bine primit, şi trebuia,
pe de o parte, să arăt că am depăşit
etapa aceea, iar pe de alta, că între timp am progresat şi
confirm. Am scris cam doi ani, poate doi ani şi două luni
la circul domestic, timp în care şi viaţa, şi
scrisul meu au cunoscut câteva schimbări importante, spectaculoase.
Cred că, deşi acum aş scoate câteva texte
din ea, cartea e o reuşită.
Oana Cătălina Ninu: Este o carte foarte personală, scrisă într-o
perioadă nu tocmai uşoară pentru mine (nov. 2003
- martie 2005). Altfel, literar vorbind, am rescris sau modificat câteva
texte înainte de publicarea volumului; eram destul de mulţumită
de ce a ieşit. Şi acum sunt, dar a dispărut entuziasmul,
a intervenit privirea obiectiv-critică.
Ştefan Bolea: Am lucrat mai bine de doi ani la "Război civil".
Ultima etapă a finisării a fost să distrug construcţia
narativă pe care o clădisem, pentru a-l face cât
mai autentic. Volumul a trecut prin numeroase variante şi adevărul
este că ajunsesem în situaţia de a nu fi niciodată
mulţumit în faţa rezultatului final. Totuşi
sunt mulţumit că mi-a fost publicat, pentru că aşa
o să reuşesc să-l uit.
Petrişor Militaru: "Oaspetele impar" este un scenariu poetic, în care,
în parte, mă regăsesc şi acum. Nu aş
putea să-ţi spun cât am muncit la aceste poeme fiindcă
a lucra (din punct de vedere etimologic cuvântul "poezie"
este strâns legat de acest verb) conştient la un volum de
versuri este o modalitate de a te de-săvârşi pe tine.
Nu o muncă. Însă, pot spune că majoritatea
poemelor sunt scrise pe parcursul a aproximativ doi ani. Nu ştiu (încă)
dacă sunt mulţumit sau nu. Trebuie să mai treacă
ceva timp şi poate că atunci o să ştiu.
Până atunci mă bucur de faptul că, prin
publicare, pot fi citit în volum.
2. În ce tiraj ţi-a fost scos volumul şi cam câte
exemplare s-au vândut până acum?
C. K.: 1000 de exemplare, din care s-au vândut câteva sute.
O. C. N.: Tirajul a fost de 300 de exemplare. Cred că s-au vândut
foarte puţine, dar s-au dat destul de multe (la prieteni sau unor reviste).
Ş. B.: 300 de exemplare. Habar n-am.
P. M.: Volumul a fost tipărit în 500 de exemplare, fiind finanţat
de Ministerul Culturii. Cartea mea şi a lui Silviu Gongonea, numită
"Înjumătăţirea" - fiindcă
este vorba de un volum dublu, cu doi autori într-o singură
carte - a primit premiu pentru debut pe anul 2004 din partea Editurii Scrisul
Românesc din Craiova. Dar, abia în decembrie 2005 cartea a
fost tipărită şi pusă în vânzare.
Din câte ştiu eu, peste 100 de exemplare s-au vândut
până acum.
3. Cum ţi-a fost primită cartea de către critici?
Te interesează reacţiile din presa culturală sau
te lasă indiferent(ă)?
C. K.: Mă interesează. Mai mult decât ar trebui.
Au scris foarte bine despre Circ (întâmplător şi
favorabil): Daniel Cristea-Enache, Octavian Soviany, Adela Greceanu, Paul Aretzu.
Alex Matei şi-a exprimat, de o manieră foarte elegantă,
ce-i drept, îndoielile în legătură cu poezia
mea. Iar Luminiţa Marcu m-a "ras" pur şi simplu,
într-o cronică fără cap şi coadă,
în care-şi dă singură cu stângu-n
dreptul. La fel Alex. Ştefănescu, "Vacanţa mare"
a criticii româneşti, care, deşi n-a citit cartea,
a enunţat o părere memorabilă în Romlit.
Aştept cu nerăbdare să scrie Iovănel, Terian,
Teodora Dumitru, Manasia, Chivu sau Ciotloş.
O. C. N.: "Mandala" a fost receptată neaşteptat
de "pozitiv" - cuvântul potrivit ar fi, de fapt, moderat.
Bineînţeles, au existat şi opinii extreme destul
de previzibile. Consider că e important să existe reacţii,
fie că acestea vin din partea criticilor sau din partea publicului
(şi, în cazul meu, am avut parte de amândouă).
Ş. B.: Stone cold. Din păcate n-am avut reacţii
în presă şi ăsta e unul din aspectele deranjante
ale debutului meu în poezie.
P. M.: Cartea a apărut în decembrie, au fost sărbătorile
şi cred că abia acum a ajuns pe masa criticilor. În
România lucrurile se mişcă încet sau poate
cartea nu a "convins". Mai este destul timp.
Sigur că mă interesează reacţiile din presa
culturală. Cred că e firesc să mă intereseze
mai ales dacă ele sunt sincere si vin din partea unor cititori specializaţi
- criticii literari. Am observat că sunt şi critici care acordă
atenţie şi tinerilor scriitori ceea e foarte bine, deoarece
"dinozaurii" nu prea mai au timp de aşa ceva. Şi
poate că şi asta e "firesc", din păcate...
4. Pe când următoarea carte? În ce stadiu eşti
cu ea? Va conţine tot versuri sau o vei dedica altui gen (literar sau
nu)?
C. K.: Nu ştiu pe când. Nu mai devreme, aş zice,
de 2008. Am mai multe idei în momentul ăsta, una e legată
de un proiect mai vechi - o carte care să îmbine jurnalul
cu poezia, fragmente de proză scurtă mai mult sau mai puţin
absurdă şi chiar mai mult (nu voi dezvălui deocamdată).
Alta e legată numai de poezie, am scris deja un ciclu de 10 poeme în
care cred mult. E un punct de pornire într-un proiect poetic proaspăt,
Alien redemption, prin care, din nou, mă rup oarecum de poezia pe care
am scris-o până acum.
O. C. N.: Nu mă gândesc încă la următorul
volum, nu a trecut nici un an de când am publicat "Mandala".
E foarte probabil să fie tot o carte de poeme. Nu ştiu dacă
ce am scris până acum va intra în viitoarea carte.
Ş. B.: Încă n-am nici un proiect notabil - doar
nişte idei destul de vagi. M-ar tenta un roman.
P. M.: Habar n-am. Am mai scris poeme şi după publicarea "Oaspetelui
impar", dar sunt abia la începutul unui nou volum. Scriu încet
şi, prin urmare, următoarea carte de versuri, dacă
va mai fi, nu va fi in viitorul apropiat. Nu mă grăbesc!
[Ştefan Bolea]
|
[Petrişor Militaru]
|
[ ^-- desene de Voica Andrei --^]
|
5. Din ce-ţi câştigi existenţa? Preocupările
literare îţi aduc vreun venit?
C. K.: Redactez cărţi (am colaborat până
acum cu Corint, Trei, CR), scriu (prea puţin) prin reviste de cultură,
mai umblu în stânga şi-n dreapta...
O. C. N.: Momentan trăiesc cam pe picior mare, sunt studentă
şi părinţii suportă toate cheltuielile.
Literatura îmi aduce, uneori, anumite sume de bani - consistente (cum
ar fi premiile literare) sau mai puţin consistente - o colaborare cu
vreo revistă sau un interviu la radio.
Ş. B.: Sunt un parazit în cârca părintilor
mei. Din literatură nu se prea câştigă.
P. M.: Sunt profesor la un colegiu din Craiova. De asemenea, sunt la master ("Literatura
română în context european") în anul
al II-lea la Facultatea de Litere din Craiova.
Preocupările literare îţi aduc şi bani.
Suficienţi cât să-ţi cumperi câteva
cărţi bune, dacă iei un premiu pe ţară.
Eu particip şi la colocviile naţionale studenţeşti
de critică literară (de la Iaşi, Sibiu şi,
din acest an, la Braşov) şi acolo primeşti şi
bani şi eşti publicat în culegerea care cuprinde
eseurile premiate. Pe mine aceste întâlniri, ca şi
cele de la concursurile naţionale de poezie la care am participat,
m-au maturizat. E şi acesta un câştig. E drept, că
ar fi şi mai bine dacă premiile ar fi mai consistente, dar
asta se va întâmpla în viitor dacă se va
schimba ceva în mentalitatea oamenilor care pot finanţa asemenea
manifestări. Până atunci să fim noi sănătoşi
şi inspiraţi!
6. În ce proiecte literare eşti implicat, pe lângă
EgoPHobia?
C. K.: În propriul proiect literar, încă în
construcţie.
O. C. N.: Sunt printre redactorii fondatori ai revistei de marţi. De câteva luni sunt redactor la o nouă
revistă literară versus/versum.
Ş. B.: Deocamdată, în nici unul.
P. M.: După cum ştii sunt redactor-şef la revista
electronică "Sisif" şi, de curând, redactor
al revistei "Scrisul românesc" din Craiova.
Tocmai am terminat de tradus, împreună cu prietenul meu Marius
Ene, cartea lui Gurdjieff - "Întâlniri cu oameni remarcabili",
de care ne-am apucat acum un an. Probabil că ea va apărea
peste puţin timp la Editura Herald din Bucureşti.
Mai sunt şi altele de care m-am apucat, dar nu îmi place să
vorbesc despre ele, fiindcă sunt în fază de "proiect".
7. Citiţi EgoPHobia pentru că....
C. K.: Sunt redactorul ei... şi fiindcă e o revistă
bună, realmente.
O. C. N.: ...în primul rând pentru că EgoPHobia propune
ca invitaţi autori foarte tineri şi foarte buni.
Ş. B.: ...N-am încotro. Mă monitorizează
editorul.
P. M.: ...sunt curios să vad cum şi ce gândesc colegii
de generaţie. Această lectură mă ajută
să mă obiectivez şi să văd dincolo
de propria grădina conceptuală sau existenţială.
Participarea la diferite manifestări culturale îţi
deschide pofta de a învăţa de la ceilalţi.
EPH e una din aceste surse de la care poţi să-ţi
hrăneşti "corpul" cultural.
8. Preferi să publici pe hârtie sau în format electronic?
C. K.: Ambele opţiuni sunt valabile şi de dorit.
O. C. N.: Evident, prefer să public pe hârtie un volum de
poeme. În schimb nu am neapărat preferinţe când
vine vorba de publicarea recenziilor literare.
Ş. B.: Momentan prefer să nu public deloc.
P. M.: Este important, ca poet, să fii citit. Şi cum există
oameni care citesc atât reviste virtuale, cât şi
tipărite cred că e firesc să publici în
ambele tipuri de reviste. Fiecare dintre cele două feluri de reviste
au avantajele si dezavantajele ei, din punctul de vedere al cititorului sau
al autorului. De exemplu, cred că e mai comod să citeşti
o revistă tipărită, dar acestea nu au o distribuţie
bine pusă la punct (cu mici excepţii), dar e mult mai uşor
să accesezi o revistă electronică etc.
[Claudiu Komartin]
|
[Oana Cătălina Ninu]
|
[ ^-- desene de Voica Andrei --^]
|
9. Ai o opţiune politică precisă şi constantă,
votezi în funcţie de moment sau nu te interesează
deloc politica?
C. K.: Am o astfel de opţiune (structural mă simt un om de
stânga - stânga moderată, modernă), dar
în România asta nu are nici o relevanţă,
din nefericire.
O. C. N.: Nu mă interesează politica.
Ş. B.: În general, detest comuniştii.
P. M.: Politica îmi pare un domeniu al făţărniciei
şi ambiguităţii. Cred că singura "diferenţă"
între cei implicaţi în acest domeniu e faptul că
sunt în tabere cu nume diferite şi cu principii aproape identice.
Sau poate că sunt depăşit de întrebare...:)
10. Cu două cărţi poţi candida pentru a
fi primit în Uniunea Scriitorilor. Te tentează? O vei face?
C. K.: Puteam intra în USR după prima, Păpuşarul,
aceea fiind o carte premiată, dar în timpul lui Uricaru am
purtat un război pe faţă împotriva conducerii
de atunci. A venit Manolescu, eu speram că lucrurile se vor schimba
esenţial, dar asta nu s-a întâmplat. În
momentul ăsta, am impresia că această asociaţie
de breaslă nu îmi poate oferi, ca tânăr
scriitor al anilor 2000, nimic. Dacă voi simţi că
ceva s-a schimbat şi că am de câştigat din
asta, nu voi întârzia să intru.
Ş. B.: Deocamdată, nu.
10. Această carte ţi-a adus Premiul "Eminescu" pentru debut.
Ai citit vreo carte a unui debutant în
2005 mai bună decât a ta?
O. C. N.: Nu e fair-play să pui astfel de întrebări...
10. Cartea ta a candidat pentru Premiul "Eminescu" pentru debut? Ai citit vreo carte a unui debutant în
2005 mai bună decât a ta?
P. M.: Din câte îmi dau seama cartea este un volum "colectiv"
- suntem doi autori. Dar nu am ştiut, oricum, când şi
unde trebuie trimise volumele şi nici care e regulamentul concursului.
Între timp am văzut anunţul de pe "Club literar".
Am citit numai o parte din poeţii care au debutat în poezie
pe 2005. Universul poetic al celor pe care i-am citit este suficient de diferit
ca să nu îi compar între ei. Eu nu mă compar
cu ceilalţi şi nici pe ei cu mine. Cred că e mai
bine să te compari cu tine însuţi. Nu poţi
să aplici aceeaşi grilă la texte din rase lirice
diferite. În plus, comparaţia mi se pare cea mai inexpresivă
figură de stil.
Poate că ne vom da seama din cronicile care vor apărea, sau
chiar din lipsa lor, care dintre cărţile de poezie apărute
în 2005 este mai bună. Avem nevoie de o privire axiologică
avizată, care să folosească  argumente critice şi
care să clarifice peisajul actual din poezia tânără,
deoarece el este destul de ambiguu.
Efectul de supradoză
[Claudiu Komartin - "Circul domestic", editura Cartea românească, Bucureşti, 2005]
Octavian Soviany
Narcisiacă si autistă, lipsită de priză
asupra realului, chiar dacă poetul experimentează uneori "reportajul"
autenticist, lirica lui Claudiu Komartin (iar poemele din volumul circul domestic
nu fac excepţie) se înscrie pe linia unui manierism de substanţă,
in tradiţia lui Emil Botta sau Radu Stanca, aducând in prim-plan
imaginea "neadăpostitului", în care Gustav Rene
Hocke vedea un arhetip al omului manierist, terorizat de real si repliat in
plăsmuirile propriei sale imaginaţii. Astfel incât
textele autorului vor transcrie experienţe interioare pe parcursul
cărora sunt explorate zonele tenebroase ale psiheei, se nasc din fascinaţia
pe care o exercită asupra poetului straturile adânci şi
întunecoase ale inconştientului, populate de o faună
teriomorfă: "Capul meu adăposteşte acum o turma
de bizoni negri./Cu un fel de copite din porţelan chinezesc.//(...)Bizonii
aleargă înspăimântaţi in jurul
gurii mele/inspăimântate. Jucăm împreună
ruleta rusească,/Până când capul meu seamănă
cu o maşina decapotabilă/de ultima generaţie"
(Trepanaţie).Prin urmare, decorum-ul predilect al acestor poeme îl
constituie subteranele, gropile, galeriile subpământene figurând
petele de umbră interioare pe care poetul şi le ostentează
nu fără voluptatea artistului blestemat, cu îndepărtate
rădăcini baudelairiene :"Am ridicat de unul singur piatra
de moară/in cătunul de la marginea mării./Era un
sat frumos si bogat ca o groapă neagră./M-am alăturat
locuitorilor săi. Eram scroafa/pe care toţi o aşteptau.
I-am învăţat să mă iubească/şi
apoi le-am spulberat locuinţele. I-am alungat chiuind.//Si groapa neagră
a devenit casa mea./În jurul gropii am ridicat ziduri înalte.
Ziduri/străbătute de instinctele sângelui meu cleios
şi fierbinte/de scroafă" (Scroafa).Uneori aceste subterane
se convertesc în scene pe care actantul liric oferă recitaluri
de luciferism sau îşi clamează oroarea de corporal,
în spiritul "urii de viaţă" care constituie
una din cheile de boltă ale decadentismului: "Să spun
ca din depozitul acesta, cu pardoseala neagră/(...)lumea s-ar vedea
altfel, ca o aglomerare de galerii luminoase/şi scorburi/în
care e pusă în scenă/explozia firavelor mele cartilagii,
articulaţii/(...)cu trecerea timpului îmi descopăr
corpul tot mai departe de mine"(Poem). Căci, poate in mare măsura
decât oricare dintre colegii săi de generaţie, Claudiu
Komartin vehiculează cu o retorică a ostentării şi
a ostentativului, îşi teatralizează fiecare trăire,
atât din oroarea pe care i-o provoacă viata in formele ei
"brute", pur biologice, cât şi din necesitatea de
a violenta orizontul instanţei lectoriale (care nu mai poate fi trezită
din letargie şi din blazare decât prin şocuri bine
administrate),"teatralizarea" experienţei jucând
in acest context rolul unui "amplificator". Cu atât mai mult
cu cât personajul liric poseda o vitalitate problematică,
declinantă, generând o adevărată angoasă
o "răcirii" ţesuturilor (viscerale si sufleteşti),
deoarece, în poezia lui Komartin, orice trăire are tendinţa
de a se glacifica aproape instantaneu, lăsând in urma ei un
apăsător sentiment de melancolie: "La început,
febra ne-a părut ceva familiar si duios:/se strecura noaptea prin aşternuturi./ne
mângâia frunţile, şoptindu-ne cuvinte tandre/de
încurajare. Stăteam îmbrăţişaţi
aşa ceasuri întregi.//Abia mai târziu i-am surprins
adevărata infăţişare,/mult prea târziu,/când
bătăile inimii ni se rarefiaseră atât de
tare/ca orice ştire ar fi ajuns la noi zdrobea toracele/ca pe un şarpe
strecurat intre coapsele unui armăsar tânăr"
(Prag I ). În consecinţă ostentaţia, gestul
histrionic sau truculent, izvorăsc in aceste poeme dintr-o necesitate
lăuntrică şi, înainte de a fi procedee retorice,
au rolul de a amplifica temperatura combustiilor interioare, conducând
in mod necesar la o poetică a excesivului,a "supradozei"
prin care, ostentându-se aproape impudic, actantul liric doreşte
să obţină, in fond, proba propriei lui existenţe.
Şi plecând de aici, poetul îşi construieşte
veritabile "infernuri experimentale", se supune unor suplicii care
au tocmai rolul de a împinge trăirea spre paroxistic, de a
o cataliza si amplifica, întrucât,in acest "teatru al
cruzimii" durerea (si numai durerea) certifica existenţa: "Regatul
meu creşte cu fiecare durere pe care mi-o provoci. Regatul meu prosperă
cu fiecare retragere, iar eu aştept pe unul din promontoriile stâncilor
izbite cu forţa de valurile negre. Când mă gândesc
la tine, viermi sau lebede îmi joacă în inimă,
înalţă imnuri pentru exactitatea cu care mă
atingi. Tresaltă în creier păianjeni deocheaţi,
jucăuşi, ţesându-şi in fiecare
celulă pânza. La picioare iţi depun daruri năpădite
de viermi. Viermi blânzi, viermi orăcăitori, forfotitori,
cârtitori, bursieri, specializati in lamentaţii prelungi.
Viermi pe care nu vei putea să nu-i îndrăgeşti"
(Supradoza). Conştiinţa damnaţiunii, a sângelui
"rău", a apartenenţei la o comunitate de "blestemaţi"
trimit acum cu gândul spre Lautreamont sau Rimbaud ("Scrisul meu
este nefiresc fiindcă privirea mea puternică a paralizat şi
astfel îmi port cu o pricepere nelămurita, cu o distincţie
bizantină, cu plictiseală în fond slăbiciunea
şi neputinţa, singurătatea, teroarea, destinul biologic
al speciei mele"), iar manierismul poetului culminează intr-un
"vizionarism negru" cu aspecte de bestiar apocaliptic. Cu o remarcabilă
capacitate de a asimila experienţele poetice cele mai diverse,rescriind
(cu mijloace "la zi") câteva dintre marile mituri ale romantismului
sau decadentismului, Claudiu Komartin este astfel unul dintre cei mai originali
autori ai promoţiei 2000, în mijlocul căreia formează,
împreuna cu Teodor Dună şi
Dan Coman, o enclavă
a manieriştilor si a fantaştilor.
Cartea supliciilor
[Oana Cătălina Ninu - "Mandala", editura Vinea, Bucureşti, 2005]
Octavian Soviany
Fără încrâncenările Elenei Vlădăreanu,
dar şi fără ingenuităţile Mirunei
Vlada, Oana Cătălina Ninu scrie o poezie a visceralităţii
în suferinţă, vorbeşte despre bolile celulelor
si ale ţesuturilor, alcătuieşte "fişe
clinice" şi "dosare de observaţie" unde sunt
înregistrate mizeriile fibrei organice în care s-au concentrat
parcă germenii tuturor maladiilor. Ca şi Elena Vlădăreanu,
autoarea Mandalei transcrie astfel spasmurile unei corporalităţi
maligne, ce "metastaziaza" ca un ţesut canceros, dispune
de o stranie putere germinativă cu semn negativ, care face cu putinţă
metamorfozele monstruoase: "carnea mea e albă şi păroasă
a ta e doar alba a portocalei e roşie şi e carne/pieliţa
mea am întors-o pe dos e ca o scufie de păstârnac
din care ies fire mari/si greţoase ca ultima mea coafura cărare
pe mijloc şi şuviţe linse pe faţă/ruj
strident şi degete neastâmpărate scormonindu-mi in
trup/nasul meu se dilată de-o palma in curând va naşte
pieliţa s-a rupt inegal/mi-o lipesc cu sânge de burtă
in curând va naşte nasul se bosumflă şi-şi
mângâie/copilul respir şi plodul se trage înapoi
corpul lui îmi stă in gât şi el mă
loveşte cu pumnii" (Mandala 5). Această materie maladivă
devine, în poemul Mandala obiectul unei paradoxale fixaţii,
ea dezgustă, dar si fascinează, declanşează
mecanismul pornirilor autoagresive, iar textele Oanei Ninu capătă
acum aerul unor lecţii de chirurgie sau par desprinse din paginile
unui manual de tortură medieval: "Nu mai ştiu să
scriu mi-am rupt mâinile şi le-am lipit de oglindă
în loc de rame/am înnodat venele aproape de tavan m-am strecurat
sub picioarele tale in urma mea/cocoloaşe de hârtie dâre
sângerii secreţii închegate/mă târăsc
pe burtă să-mi ucid viermii intestinali mă împing
in coate înghit pietre/şerpii mă disecă
pe dinăuntru miros a coji de portocală pântecele
mi-e găurit de/sute de ace groase ruginite mă tăvălesc
pe cuie îmi sărut burta o scuip dau cu pumnii in ea"
(Mandala 4). Autoagresivitatea are, in asemenea poeme, aspectul unui act gratuit,
ţine de manifestările unei fiinţe absurde, agonice,
aproape beckettiene, bântuite de o paroxistică ură
de sine, care coexistă însă, paradoxal, cu reveria
narcisiacă. Pulsiunea erotică e fixată asupra "imaginii
din oglindă", a dublului, astfel încât autosupliciul
se transformă in act amoros, iar autoarea transcrie stări
schizoide, pe parcursul cărora actantul liric se dedublează,
devine o "ea" care fascinează erotic: "poza ta in sepia
mon amour e un fum in jurul gleznelor mele subţiri/pe patul de spital
mă gândesc la zilele când nu mă vad si nu
te văd/ca şoricioaica oarbă ce roade căpăţânile
puilor apoi moare cu labele în sus şi burta lăsată/spasmul
ei e spasmul nostru strâns nedislocat într-o după-amiază
ploioasă/de care nici nu-ţi mai aduci aminte după
ce treci de colţul blocului la braţ cu părinţii
tăi/şi bolile de familie mă fac covrig sub pătura
uite, aici intre calorifer si pat mi-ai spus ca mă iubeşti/când
mă întind pe jos sa mă rog găsesc fire blonde
împănate-n covor/şi-mi vine să vomit şi
s-o dau dracului de viaţă/inelul pe care îl port
in deget are diametrul vaginului tău" (Mandala 16). Se ajunge
astfel la criza identităţii sexuale, iar ego-ul apare in ipostaza
unui "cvasi", a "fetei-băiat" care oscilează
intre homo si hetero sexualitate, e atrasă de un partener cu sexul
la fel de incert, care nu este însă decât propriul
său reflex specular (textual), iar copulaţia e substituita
prin textualizare, odată cu evocarea "materiilor" scripturale
si a instrumentelor de inscripţionat: "noi nu am fost un androgin
noi am fost o femeie şi crăpam pietrele cu pântecele/în
fiecare noapte ne visam burta pe dinăuntru treceam buricele degetelor
peste/amprentele imprimate pe pereţi atunci ştiam că
ne cheamă ana/şi că ne cheamă de dincolo
să decupăm figurine de hârtie/era muncă
de ghetou/să fac lanţuri să te prind de mine să
lipesc verigile cu scuipat/să-ţi scriu fiţuici pe
trup sa nu mă uiţi am un singur ochi de sticlă de
care te lipeşti toată/curbându-te strivindu-ţi
pântecele de zid ca-ntr-un/ritual al ochilor umflaţi"
(Mandala 17). "Fuga de feminitate", exorcizarea umorilor feminine
şi a corporalităţii maligne devine astfel miza actului
poetic, prin care femeia reală e înlocuita prin "femeia
inscripţionată".El are însă caracterul
unei vivisecţii,presupune scormonirea nemiloasă a fibrelor
şi a ţesuturilor, e o autotortură aproape cu neputinţă
de îndurat, astfel încât privirea introspectivă,
care scormoneşte ca un bisturiu in profunzimea plasmei organice cunoaşte
momente de relaxare, deplasându-se (ca in ciclul Nu e timpul,fato)
de la spectacolul visceralităţii in criză la filmul
cotidianului. Acum, Oana Cătălina Ninu abordează
reportajul autenticist, care capătă însă
aspectul "picturilor metafizice", unde realul e "textualizat",
realcătuit, devenind suportul reveriei thanatice, căci poeta
descrie "cetăţi ale morţilor", evocă
ritualuri funerare groteşti sau sortilegii sanguinare: "babele
chioare îmbrâncindu-şi colivele pentru soldaţii
lor roşii/morţi la datorie la darabalele atârnându-le
cuminte intre pulpe toaca lucioasa/ciocăniturile ei ca pişcăturile
dese si rapide pe picioare/sfântul altar se crăcănează
drept pe mijloc ţeasta ţi se crăcănează
drept pe mijloc/nu poţi nici măcar să arunci mâncarea
uitată cu zilele in frigider/sau resturile de carne moartă
uitate cu săptămânile în tine/strângi
din dinţi strângi rahatul din faţa uşii
aprinzi lumânări pentru morţi pentru vii/ungi tocul
uşii cu sânge cald de miel" (Nu e timpul, fato 1 ). Locul
scenelor de autosupliciu e luat aici de frisonarea thanatică, de teroarea
extincţiei ("nu trebuie nu trebuie nicidecum sa adormi/noaptea
asta poţi sa te sufoci si sa mori in somn fără măcar
să ştii") sau de pulsiunile suicidale ("fac semn
pe burta număr striaţiile luminii pe lama verde a cuţitului/in
apa caldă nu simţi tăietura e ca atunci când
cineva îţi toarnă ulei încins pe corp").
Poeta are sentimentul senectuţii precoce, e copleşita de trivialitatea
propriilor sale acte fiziologice, viaţa a devenit "sfârşit
continuu" (ca la Bacovia), iar poemele Oanei Ninu transcriu acum tribulaţiile
unor marionete umanoide, a căror existenta se reduce la simple gesturi
mecanice:"sunt un copil bătrân copile, şi bătrâneţea
e dată de la dumnezeu am mereu buzele umflate/învineţite
de la pastile si plâns mă joc cu marginile cămăşii
mele de copil handicapat unghiile/tale mi-au rămas in carne si asta
mă d o a r e mai mult decât orice altceva//dar mirosul asta
de sex umezit apă de ploaie şi lacrimi/mi s-a întipărit
obsesiv pe limba îmi privesc vârfurile pantofilor pline de
noroi/si mă simt o păpuşă veche de cârpă
cu maţele scoase-n afară" (Nu e timpul, fato 7). Scrisul
devine hemoragic, e o emisiune de sânge "imund", expresia
unei feminităţi ancestrale, care si-a epuizat toate rezervele
de vitalitate: "azi mi s-a scurs sânge negru din burtă
un şuvoi ca o sfoară cu noduri/pe care o deşir la
nesfârşit până ce fac bătături
în palmă şi scriu ca să uit ca nu trăiesc/pe
pereţi desenez linii neregulate lucrez cu un cuţit în
placentă e linişte şi mai simt/pe sub unghii dendritele
mamei bătrâne şi trupul ei încreţit
scurgându-se-n mine/ca-ntr-o canalizare" (Nu e timpul,fato 10).
Mai convingătoare in asemenea poetizări decât in
versul - uşor căutat si uşor calofil al Mandalelor
- Oana Cătălina Ninu ne oferă astfel varianta in
cheie "sângeroasă" a "poemului extrauterin",
transpune în scene de autoerotism cu tulburi si stranii explozii de
sadism (sexual si textual totodată) obsesia "ieşirii
din feminitate" pe care o împărtăşeşte
cu colegele ei de promoţie. Nota ei de originalitate trebuie căutata
mai ales in sarabandele de imagini, care au uneori luxurianţa malignă
a ţesuturilor bolnave, într-un anume barochism al expresiei,
care cultivă (aşa cum se întâmpla şi
la Miruna Vlada) stridentul si ostentativul.
Un himerism a rebours
[Petrişor Militaru - "Oaspetele impar", editura Scrisul românes, Craiova, 2005]
Octavian Soviany
În volumul său de debut, Oaspetele impar (Scrisul românesc,
2005) Petrişor Militaru ni se dezvăluie ca un spirit himerist
şi fantast, care poetizează oarecum în maniera oniricilor,
recurgând la aglutinările imagistice (aşa-zisele
configuraţii, despre care vorbeau, mai mult sau mai puţin
explicit Ţepeneag şi Dimov), construind peisaje metafizice,
ce îşi propun sa faca inteligibilă încărcătura
de fabulos a cotidianului: "Nu ştiam cum o să vină.
Noaptea se tăiase la deget cu o ţepuşă de
arici. Steaua umbla cu capul gol. Tinerii coborau din cetate spre străzi.
Cumpărau kurtos kolacs. În spirală. Şuviţele
se împleteau cu aţa colorată. Cea împletită
a luat ţepuşa. Se privea în oglindă cu toată
noaptea noaptea. Umbra umbla." (Şar Peleorb coboară din
Turnul cu Ceas). Tot din recuzita onirismului (şi mă gândesc
în primul rând la proza lui Ţepeneag) provin şi
jocurile de cuvinte, care joacă în acest context rolul "generatorilor
textuali", servind la configurarea unei "antinaturi" (cea a textului,
cu legităţile sale specifice), numai că Petrişor
Militaru nu face câtuşi de puţin figura "ucenicului
ascultător", căci în poemele sale discursul
onirist e permanent "fracturat", în consonanţă
perfectă cu o viziune unde accentul e pus pe Spaltung-ul dintre "fizic"
şi "metafizic", care, departe de a mai constitui aversul
şi reversul aceleiaşi realităţi, funcţionează
aici ca două lumi perfect paralele, după principiul diferenţei
şi nu al analogiei, ca la poeţii onirici. "Metafizicul"
e aşadar totuna cu irealul, cu inexistentul, iar poezie se va defini,
dintr-o asemenea perspectivă cu o tentativă, mereu eşuată
la jumătate, de a configura posibile viziuni asupra inexistenţei,
o "ontologie" sui generis a acesteia, de vreme ce pentru Petrişor
Militaru, "ceea ce se vede în oglindă nu există".
Şi, dintr-o asemenea perspectivă, recursul la mit şi
simbol capătă conotaţii distincte, căci,
departe de a se integra in textura unei geste iniţiatice care şi-ar
propune să facă inteligibil suprasensibilul, simbolurile şi-au
pierdut aici capacitatea de a trimite spre o realitate transcendenţa
limbajului şi au devenit ele însele semne, adică,
în ultimă instanţă limbaj, articulându-se
în mici alegorii perfect indescifrabile, care nu exprimă decît
tensiunea rostirii in direcţia unui sens cu neputinţă
de exprimat: "Întâlnirile mele cu Saturn erau lente şi
foarte rare. De obicei îl chemam sâmbetele pe la mine să
îi povestesc despre fostele clădiri ale oamenilor preocupaţi
de domesticirea păianjenilor dintre ramurile de copac. Îmi
spunea că în vremea lui Uranus plecau noaptea la pescuit în
constelaţia peştilor. Saturn purta soarele în buzunar
ca să ştie la ce oră să se întoarcă
la Gaia. La întoarcere o găseau întotdeauna pe Gaia
în apele ei. Ea le spunea despre vieţile trecute ale oamenilor
şi Uranus se gândea la cele ce or să vină.
Saturn adormea înainte să se termine povestea Gaiei. Întâlnirile
mele cu Saturn erau lente şi rare. Retrograde." (Scrisoare de
la Şar Peleorb). Aşa cum se poate vedea, panoramele mitologice
ale poetului se întemeiează pe un regim al litotelor care
face ca simbolurile să-şi piardă orice prestanţă,
iar mitul să se degradeze pană la dimensiunile anecdotei domestice
din care metafizicul iese discreditat, astfel că himerismul lui Petrişor
Militaru este unul a rebours, tinzând mereu să se metamorfozeze
în propria lui parodie. Vidat de funcţia lui simbolică,
limbajul îşi dezvăluie astfel întreaga incapacitate
de a semnifica, iar poetul devine fascinat de o limbă a visceralitaţii,
a sângelui şi a cărnii, care se situează
nu dincolo, ci dincoace de "cuvintele tribului", căci, neputându-se
constitui într-un supra-limbaj apt să configureze topografia
inexistentului, poezia devine infra-limbaj, simplu spasm al rostirii, analog
cu spasmurile fibrei organice: "Ea îmi citeşte din carne./Îşi
mişcă buzele cu repeziciune, /le apropie de tine/una de sus,
alta de departe./ /Spintecă rândurile cu aluna ei/de sub ochi,/priveşte
cărţile pe dedesubt/peste dunele din care rosteşte./Îşi
varsă suflarea, vocabularul visceral./Vrea să vorbesc cu ea,/dar
mie îmi place să o adulmec" (Cititoarea). Şi
de aici revelaţia erosului ca formă de cunoaştere
pe parcursul căreia metafizicul poate fi experimentat în planul
trăirii, deoarece spre deosebire de o bună parte a colegilor
săi de promoţie care manifestă o ciudată
oroare de apropierea erotică, Petrişor Militaru îi
conferă acesteia semnificaţii aproape liturgice, redescoperindu-i
valenţele iniţiatice, ca în acest foarte frumos Poem
de unică folosinţă: "Suflat prin clopotniţă
norul ajungea la apus./Atunci am desfăcut noaptea învelindu-ţi/liliacul
cu care îţi născusem în voie sexul.//Oul
din fântâni se clătina, fiindcă tu ai bătut/la
intrare. M-am ridicat din pat. Am ajuns/repede la uşă. Ţi
s-au deschis ochii. Şi părul.//Se vedea. Îmi bag
mâna în pământ./Şerpii crinilor
îmbălsămaţi trosnesc/prin vena iubitei.
În somn de atingeri.//Obiectele din cameră îţi
împrumută conturul/şi se strigă pe nume.
În curând, o să umblu/în afara mea. Pe lac
se zbat oglinzi. Sexul tău/deschidea o mandală. Un oaspete
impar". Iar originalitatea poetului, mai apropiat de Mihai Ursachi sau
de Dan Laurenţiu decât de promoţia 2000, trebuie
căutată mai ales în această erotică
gravă, cu modulaţii de Canticum canticorum, în care
se insinuează uneori însă şi morbii anxietăţii
thanatice: "Tu îmi arătai părul tău
entuziasmat/şi persephonic. Îţi cădea pe
spate/ca o funie înaltă de clopot păgân./Prin
creştet îmi treceau fiori./Rădăcini furate
sieşi.//În rama mea erai singura mişcare/posibilă.
La celelalte lumi renunţasem./Pe acoperişul fântânii
un corb interiorizat/se ruga în noiembrie. Cosmic şi negru"
(Per amica silentia). Cu această poezie, oarecum neobişnuită
în contextul unei lirici care cultivă de preferinţă
autobiografismul în cheie mizerabilistă, Petrişor
Militaru ni se dezvăluie ca un autor cu certă personalitate,
care şi-a descoperit propriul său teritoriu şi
reuşeşte
(în ciuda unor stîngăcii şi rateuri) să
fie el însuşi.
Starea de insurgenţă
[Ştefan Bolea- "Război civil", editura Vinea, Bucureşti, 2005]
Octavian Soviany
Pentru Ştefan Bolea poezia se înfăţişează
în volumul Război civil (Editura Vinea, 2oo5) ca o perpetuă
stare de insurgenţă şi contestaţie, e expresia
unei virilităţi bătăioase şi agresive,
ce aminteşte oarecum de primele volume ale lui Mihai Beniuc, poetul
propunând, în această ordine de idei, o versiune
la zi, teribilist-caricaturală, a "ursului românesc":
"când merg pe stradă io nu mă uit la fellows/ci
îmi ţin ochii aţintiţi la sulă/ca
un stigmat sau ca un gât de bere-îmi place seamănă
puţin cu gaşca renascentistă/pictată de
un fitecine acum cinsute de ani/toţi sfinţii sau martirii
erau obiecte sexuale/pentru toate gusturile/da măi cum zice şmecherul/isus
n-a murit pe canapea, frate/aşa că toate delicatele suspinau
după o pulă de urs" (shut the fuck up). Câtuşi
de puţin gratuite, durităţile de limbaj sunt aici
rezultatul unui program întemeiat pe retorica "mâniei",
căci Ştefan Bolea este adeptul unei poezii "barbare",
care posedă din plin "furia demolatoare" a experienţelor
avangardiste, violentând la tot pasul orizontul de aşteptare
al instanţei lectoriale: "tulai doamne hai şi-om mere/ţipa
în spatele meu o ţărancă venită
la oraş/era roşu pe-o trecere şi verde pe cea principală/pe
trecerea mică maşinile circulau în cârduri/avea
cam logica mea femeia - le-am luat fatza/şi ne-am cărat printre
claxoane/ce mişto mentalitate, mă gândeam_cu oameni
ca ăstia aş putea lua cu asalt ubb-ul/n-ar avea nici o jenă
să intre la cursuri/eventual cu coase şi furci/să-i
dăm în gură la decan/aş face cu ţăranca/un
cuplu mai tare decât bonnie şi clyde" (attack ubb!!!).
Îmbrăcând ipostaza "ţărăncii
venite la oraş", înarmată cu "coase şi
furci", lirica lui Bolea este una a "marginii" absolute (margine
a realului, dar şi a literaturii) a cărui material îl
constituie "gunoaiele" existenţiale şi lingvistice,
"flegmele" şi "pubelele" ridicate la demnitatea
unor categorii ontologice: "la o adică nu e o profesune de dispreţuit/aceea
de scormonitor şi gastropat de gunoaie/când îmi arunc
pungile cu mii de mucuri/coji de ouă, sticle şi badoage//plus
ultima reţetă de maggi/doi homeleşi sar ca şobolanii
sau ca porcii/pe raţia de lături/este o dezordine a fricii
şi a lăcomiei/în mişcările lor
defazate/o oarecare armonie lipsită de sens/în aplecarea lor
spre pubelă/în aruncarea lor spre singurul loc sfânt/o
cantină unde se serveşte căcat/o latrină
fără tichete de masă" (anxietate burgheză).
Plecând de aici, el elaborează "axiologii ale urii",
profesiuni de credinţă nihiliste sau cântece de ospiciu,
cu acelaşi gust al excesivului şi al truculenţei
ostentative, menit să contrarieze gusturile cititorului cuminte de
poezie, asupra căruia, recurgând la o recuzită impresionantă,
din care nu lipseşte nimic din ceea ce poate să şocheze,
ba chiar să scandalizeze, autorul exercită un veritabil asediu:
"după ce am spart o sticlă de bere în capul
unuia/care aspira la legiunea străină_ - plănuiam
un traseu secret pe deasupra prin sat - /după ce am ascultat Beethoven
transfigurat în cimitir/ - am dormit pe mormântul bunicului
meu- /după ce am stat de vorbă cu dulăii din sat/
- i-am ameninţat cu faţa mea, m-au ameninţat/cu veninul
din colţii cu bale - /după ce am mâncat carne crudă
din congelator ca lupii/m-am îmbarcat în călătoria
mea/ (...) da, nihilismul m-a adus la spital cu psihoză alcoolică/apoi
depresie, apoi schizofrenie" (autobiografia un preot nihilist). Tocmai
excesul de recuzită transformă însă poemele
din volum într-o parodie (mai mult sau mai puţin voluntară)
a reportajului mizerabilist cultivat de poeţii promoţiei 2000,
lăsând în cele din urmă sentimentul mistificării,
al farsei enorme, în timp ce poetul pare a da în permanenţă
cu tifla unui cititor tot mai derutat, care nu mai ştie daca autorul
glumeşte sau vorbeşte serios, dacă are de-a face
cu un nihilist autentic sau cu un parodist care demontează mecanismele
liricii autenticiste, şi-i caricaturizează cu vervă
lucurile comune. Iar Ştefan Bolea e un poet interesant tocmai datorită
acestei ambiguităţi de un soi mai aparte a discursului său,
pe parcursul căruia procedeele noului lirism sunt deformate,
contorsionate
şi transformate în cele din urmă în caricatură.
"Un derbedeu sclipitor şi primejdios"
[Claudiu Komartin - "Circul domestic", editura Cartea românească, Bucureşti, 2005]
Adela Greceanu
Despre poezia lui Claudiu Komartin s-au făcut în general aprecieri
extreme, pe care le-aş rezuma în două exemple. Al.
Cistelecan crede că "dacă poezia română
va avea un viitor, îl va avea prin Claudiu Komartin." În
timp ce Alex Ştefănescu scrie că "încercarea
lui Claudiu Komartin de a face poezie seamănă cu încercarea
de a aprinde un chibrit ud." Aceste două tipuri extreme de receptare
sunt, într-un fel, unul şi acelaşi lucru pentru că
îi fac bine în aceeaşi măsură în
care îi fac rău tânărului poet. Îi
fac bine fiindcă atrag atenţia asupra poeziei sale şi
îi sporesc popularitatea (dacă asta o fi "de bine")
şi îi fac rău fiindcă îl clasează,
îi pun etichetă prin categoricul lor. Este posibil, însă,
ca un cititor de bună credinţă, care nu cunoaşte
personajele şi habar n-are dacă în spatele unor asemenea
verdicte se află sau nu motivaţii extraliterare, incitat de
ele, să ia cartea şi să se lămurească
pe cont propriu. Eu nu sunt tocmai cititorul de bună credinţă,
nepervertit în această situaţie. Nu sunt nici critic
literar şi nici nu vreau să fiu. Sunt chiar unul dintre cei
pe care verdictul lui Cistelecan îi poate enerva şi-i poate
face să-l invidieze pe Claudiu Komartin, iar verdictul lui Alex Ştefănescu
îi poate face să chicotească răutăcios.
Pentru că şi eu fac parte, după calendar, cel puţin,
din cel mai nou val din literatura română. Şi încă
ceva, înainte de a vorbi pur şi simplu despre poezia lui Claudiu
Komartin. Recent, Daniel Cristea-Enache scria că "pasul decisiv
către o poezie cu majusculă, Claudiu Komartin nu l-a făcut
încă." Cu majusculă sau cu nemajusculă,
poezia este sau nu este. Iar eu cred că pasul pe care tânărul
poet l-a făcut de la primul volum (Păpuşarul şi
alte insomnii, Editura Vinea, 2003) la Circul domestic (Cartea Românească,
2005), nu ştiu dacă înainte sau înapoi,
la stânga ori la dreapta, este, în orice caz, un pas remarcabil
în direcţia poeziei. Iar schimbarea de formulă, evidentă
în acest al doilea volum, nu este o disperată încercare
de a fi altfel. Claudiu Komartin a dovedit mobilitate şi a reuşit
să fie mult mai disponibil pentru poezie decât în
primul volum. Cred chiar că el este mai dispus decât alţi
tineri poeţi să nu cânte pe o singură coardă.
Pentru că este curios. Pentru că priveşte şi
cu atenţie în jurul său, nu numai cu furie.
Nu ştiu dacă, aşa cum spun unii, Komartin o să
fie mai bun eseist sau teoretician decât poet, ştiu, însă,
că reacţia mea la lectura Circului domestic a fost reacţia
pe care o am în faţa poeziei adevărate. După
cum vedeţi, nu am argumente critice, am doar reacţii. Şi
totuşi, continui să scriu despre acest volum.
Sunt deja bine cunoscute pamfletele şi poeziile scandaloase despre
personaje din lumea noastră literară publicate de Komartin
în diverse reviste. Nu vreau să-i justific aceste isprăvi.
Nu vreau să-l scuz. Vreau să spun doar că revolta
lui are un sens. El nu-şi amputează braţele care
se-ntind somnambulic spre ceva. El are o miză. Nu-şi dă
peste cap acul busolei care ne ghidează când orbecăim,
aşa cum fac unii dintre tinerii autori. El este un justiţiar.
Şi asta nu-i o poză, nu e alegerea lui. El e structural aşa.
Sigur că îi iese de aici profit de imagine. Dar furia face
parte din capitalul său. El poate să aleagă doar
ce face cu acastă furie. În volumul Circul domestic, Claudiu
Komartin a învăţat să-şi transforme
furia în tensiune poetică. Provocarea extremelor este mixată
acum cu o luciditate constantă. Cel care scrie se urmăreşte
pe sine cu pasiune rece în toate situaţiile: "Am ridicat
de unul singur piatra de moară/ în cătunul de la
marginea mării./ Era un sat frumos şi bogat ca o groapă
neagră./ M-am alăturat locuitorilor săi. Eram scroafa/
pe care toţi o aşteptau. I-am învăţat
să mă iubească/ şi apoi le-am spulberat
locuinţele. I-am alungat chiuind.// Şi groapa neagră
a devenit casa mea./ În jurul gropii am ridicat ziduri înalte.
Ziduri/ străbătute de instinctele sângelui meu cleios
şi fierbinte/ de scroafă." (Scroafa)
Îmi place că lui Claudiu Komartin nu-i este ruşine
sau frică să scrie propoziţii simple, banale, sentimentale
de tipul: "Ştiu că nu mă asculţi,
dar mă rog./ Deznădăjduind. Scriu. Perdele de fum
peste perdele de iască." (Scormonesc în zadar pe sub
piele). De altfel, autorul îşi asumă toate astea:
"nu mi-e frică să devin sentimental/ nu mi-e frică
să povestesc în poem/ până mă podidesc
lacrimile/ nu mi-e frică să dau cu mine de pământ/
dacă voi începe să bat câmpii/ ca ianuş/
căruia nu-i mai tace gura/ deşi e elocvent ca un rinocer"
(Nu mă mai încurc cu obiecte uzuale de scris).
Poemele din ciclul care dă titlul volumului, Circul domestic, sunt
scrise aproape alb şi nu au titluri, deşi titlul se alege
cumva singur pentru că dintre aceste opt poeme, unele au în
centru câte un personaj memorabil: tatăl, andreea, emil, mama,
cerşetorul. Sunt poeme care transcriu aproape sec realitatea i-mediată,
circul domestic, terminându-se uneori cu o "poantă"
care aruncă textul într-o realitate paralelă, într-o
i-realitate imediată. Efectul poetic apare aici printr-o comparaţie-surpriză,
"poanta" despre care vorbeam: "acum stau cu piciorul pe-un
prag/ şi mă balansez/ gândindu-mă în
ce parte să îmi arunc trupul/ ca pe o mănuşă
smulsă cu mână cu tot/ în explozia unei
maşini-capcană// lângă o moschee din bagdad."
(Mama şi-ar fi dorit să îmi văd de treabă).
Finalul-poantă este o tehnică pe care Claudiu Komartin are
instinctul să nu o folosească excesiv. Efectul poetic apare
(şi mie îmi place mai mult aşa) şi printr-o
trecere subtilă dintr-o realitate în alta. Nu ştii
când şi cum se petrece traversarea. Nu poţi pune
degetul pe locul în care se produce schimbarea de perspectivă
(spre deosebire de varianta cu poantă, unde vezi limpede când
se rupe filmul şi se face saltul în alt plan). Parcă
eşti, dar parcă nu eşti în acelaşi
film. Straniul, poeticul se insinuează, nu-ţi mai sare în
faţă strigând Bau!, ca în comparaţia
cu explozia. Iată un exemplu de ambiguitate: "Aveam vreo nouă
ani când a murit emil/ leucemia îl chinuia încă
de când a învăţat să meargă/
ai lui şi-au pierdut minţile de durere/ acum aş vrea
să am mai multe amintiri cu el// de când i se agravase boala
îl vedeam destul de rar/ pe la şcoală venea doar
o dată la câteva săptămâni/ ţin
minte şi acum că într-o după-amiază/
în curte/ a ridicat de pe asfalt un porumbel mort/ îl luase
în palmele lui micuţe ca pe un prunc/ încerca să-i
redea suflul vieţii/ care în curând/ şi
pe el avea să îl părăsească/ doar
câteva săptămâni mai târziu// după
înmormântare taică-su a plecat de acasă/
spunea peste tot că soţia lui a luat-o razna/ şi
aşa era/ sub ochii noştri femeia s-a rupt complet de realitate/
stătea de vorbă cu emil/ îi făcea prăjiturile
lui preferate/ în vitrina cu bibelouri ţinea porumbelul mort/
care între timp se descompusese/ oasele lui albe străluceau
printre penele răvăşite…" (Aveam vreo
nouă ani când a murit emil).
Ultima secvenţă a volumului, Supradoză. valse triste,
pur şi simplu sare din carte. Textele acestea parcă n-ar fi
scrise, parcă ar fi smulse din miezul crizei, căci Claudiu
Komartin ştie că trăirea la limită este
o încăierare pe viaţă şi pe moarte
cu sine: "Dintre toate relele, dintre toţi monştrii,/
din toată abjecţia şi ura unei vieţi ruinate,
eu, iată, aleg tocmai viaţa./ Sunt un membru amputat şi
mâna grea a călăului. Pe obrajii mei picură
sânge, peste pieptul deschis cât să te cuprindă
se încheagă sânge, am tălpile încleiate
în sânge şi mă transform/ într-un
mesteacăn dur şi roşu ca para focului. Sunt un bărbat
viu, s-ar spune, o maşinărie de carne,/ de sânge
şi măruntaie, pe tronul căreia o minte zdruncinată
scurmă şi spulberă,/ spulberă şi
iar scurmă." (Sunt un superb cal de curse).
Dacă, aşa cum spune Gabriela Melinescu,
pielea nu-i decât un creier întins pe tot corpul, atunci, Claudiu
Komartin explorând "the dark side of the skin", cum spune el, ("partea
nevăzută a pielii") nu face decât să scormonească prin
materia cenuşie a acestui aşa-zis creier, prin partea ascunsă
unde lucrează simţurile, unde funcţionează ca într-o
uzină maşinăriile celui mai întins şi, de ce nu, cuprinzător
organ. Şi această materie cenuşie, această parte întunecată
a pielii-creier e numai bună s-o faci una cu poezia. Lui Claudiu Komartin
i-a reuşit. El este un furios în care se ascunde un tandru sau, cum
spune el, "pucioasă amestecată cu lapte". Raportarea lui la dragoste
este de asemenea legată de revoltă: "Dragostea mea e un splendid sistem
de represiune" sau "e dragostea mea un osuar pentru combatanţii lucizi".
Până când, din maşinărie manipulată, dragostea
devine maşinărie manipulatoare. Trecerea, pregătirea se fac prin
"Educaţia sentimentală", care este şi titlul unui poem din Circul
domestic: "Fireşte, aş fi putut să îţi spun totul fără
încrâncenări,/ reţineri, cuvinte căutate – găseam
însă totul insuportabil/ în absenţa paravanului meu de cuvinte,/
orbecăiam prin aerul dintre noi, condus/ de seducătoarea artă
a conversaţiei.// Dar e atât de simplu să întinzi mâna/
şi să atingi pervazul, ca pe un ţărm, şi să tresari
-/ când foşnetele timide trădează intenţia apropierii,/
iar o lumină potrivită îţi însoţeşte/ fiecare
gest." Dar şi scrierea poeziei poate fi o educaţie sentimentală,
pe care Claudiu Komartin o deprinde şi în acest volum. Însă,
abia ciclul de poeme "Supradoză. valse triste" marchează momentul
în care se lasă pe mâna poeziei, când nu mai deţine
el controlul. Şi bine face. De aici ar putea începe o nouă carte.
Această secvenţă este ca o promisiune unde se vede cel mai bine,
poate, permeabilitatea tânărului nostru autor. Aici se vede că
el poate fi nu doar un asimilator de poezie, ci şi un medium în relaţia
cu poezia, că se poate lăsa condus şi de altceva decât de
luciditate/ raţiune/ autocontrol. Aici demonstrează că este capabil
să se arunce cu capul înainte cu ochii închişi sau, dimpotrivă,
larg deschişi. Această atitudine este anunţată, de altfel,
de poeme în care îşi îmblânzeşte inteligenţa.
Claudiu Komartin era prea inteligent în poezie. Ceea ce e un neajuns. Dar
a învăţat să uite. S-a prins că nu e bine să te
apuci de scrisul poeziei punând pe masă alături de foaia albă
de hârtie tot ce ştii din şi despre poezie. A învăţat
să-şi disciplineze disciplina. L-au ajutat, pesemne, evenimente din
istoria lui personală, experienţa de viaţă, cum se spune,
educaţia sentimentală în varianta ei dură. Astfel, această
carte este şi o şcoală unde el învaţă să
scrie ca şi cum nu ar scrie: "Cel mai bine scriu când nu scriu, ci
aştept cu ochii înfipţi în soarele arzător/ şi
mă simt ca un derbedeu sclipitor şi primejdios./ Sunt laş când
scriu, căci eu cu laşitatea înaintez, până dincolo
de graniţele care altfel mi s-ar părea nefireşti." (Scriu). Unul
dintre poemele care anunţă dorinţa şi disponibilitatea lui
de a uita tot ce ştie despre literatură şi despre scrierea ei
este singurul poem total alb din Circul domestic: "Când am cules-o pe andreea
din iarba de la naţional/ habar n-aveam că nu are casă/ şi
că o loviseră două maşini în ziua aia/ avea o criză
de epilepsie/ oamenii treceau pe lângă ea/ fără să
mişte un deget// cât am alergat cu ea-n braţe până
la colţea m-a/ umplut de aurolac şi de bale/ credeam că şi
de păduchi/ celorlalţi le păream poate stăpân pe situaţie/
dar eu făcusem pe mine de frică/ nu mă puteam gândi decât
că/ dacă-mi moare în braţe o să am de completat/ o
grămadă de acte." (Când am cules-o pe andreea din iarba de la
naţional).
Şi dacă acceptăm că actul poetic are un sens (aşa cum
şi revolta lui Claudiu Komartin are unul), atunci, sensul în Circul
domestic este exprimat într-un pasaj de o tulburătoare şi omenească
simplitate: "şi totul doar pentru liniştea/ cărnii acesteia/
rele şi înfricoşate de moarte/ pentru care nici hrană nici
sex/ nici durere/ nimic nu este vreodată destul." (Numai în singurătate).
Despre "anxietatea burgheză"
a lui Ştefan Bolea
[Ştefan Bolea - "Război civil", editura Vinea, Bucureşti, 2005]
Petrişor Militaru
Volumul de versuri, numit "Război civil", cu care Ştefan
Bolea a debutat la Editura "Vinea", în noiembrie 2005, este
împărţit în şapte secvenţe
lirice. Prima dintre ele, "Sexiunea de vară", este o incursiune
şocant de sinceră (poate) la nivelul limbajului, având
implicaţii psihanalitice evidente: "ceva foarte burghez şi
psihanalizabil/ se declanşează în mine" zice
într-un poem intitulat anxietate burgheză. Această
stare este definitorie pentru universul său liric.
Avem acces, astfel, în viaţa tânărului conştient
de propria sexualitate, de propria energie latentă de care dispune
şi de situaţia în care nici o cale, fie ea şi
post-postmodernă, nu pare să-i pună la dispoziţie
o metodă de a o valorifica: "când merg pe stradă
eu nu mă uit la fellows/ ci îmi ţin ochii aţintiţi
la sulă" (shut the fuck up).
Poemele sunt episoade dintr-un cotidian interiorizat, transfigurat şi
revelatoriu într-un sens demitizant, nietzscheean. Cititorul empatic
poate participa, de exemplu, la picanteriile şi convenţiile,
rămase din perioada ceauşistă, de care autorul a
avut parte la un festival de poezie, unde tinerii poeţi erau invitaţi,
erau spectatori şi priveau cu groază, cinism şi umor,
în cele din urmă, semi-manelele crescute din versurile lui
Costache Conachi: "aşa de/ frumos ne-am retras toţi cinci
în fundul sălii de spectacole/ că eram pierduţi
pentru bunul mers ipocrit al organizării,/ [...] efectiv ne câcam
pe noi de râs/ la muzici lăutăreşti labile,
în care cântau şoferi/ şi dansau secretare[...]/
spectatorii ceilalţi se uitau cam cu/ scârbă la noi
şi parcă organizatorii ne ar fi dat afară/ de n-am
fi făcut şi noi parte din show" (expectoraţie
cinică).
"Amnezii din casa mortzilor" ne introduce în credinţele
personale ale poetului, în nihilismul şi în atmosfera
de frustrare care însoţeşte căutarea sensului
personal sau moartea eurilor din diferite etape de evoluţie a personalităţii.
Este o stare plutonică care domină în poemele lui
Ştefan Bolea, un tărâm tenebros din care poetul îşi
creează rădăcini şi din care se întoarce
după ce se cunoaşte pe sine: "este frumos să
te întorci în tine/ să simţi adevărul
încă o dată înainte de sinucidere/ să
fii tu însuţi rana tu însuţi prăpastia/
să cureţi crusta cu briciul iscusit/ oglinda interioară
să reflecte umbra ce vei fi/ umbra acest schelet al spiritului"
(fucked up an gtg).
Eul liric trece printr-un război cu "toată lumea"
care îi limitează orizontul, cu ungurii care, la festivalul
de la Sighet, le spuneau, românilor "ţigani"(vezi
poemul trianon), cu "moşii în trening", cu "infernul
omniprezent, indistinct şi continuu" la care asistă "cu
ochii întunecaţi ai celui care şi-a înfrânt
umanitatea"(sympathy for the devil).
Pe de altă parte, există un erotism gotic, oniric, plutonic,
dinamizat de luciditatea exacerbată, ca în poemele vânătoare,
oraşul fantomelor, 69 de pahare ciobite, hardcore sau decupaj: "dragostea
mea se naşte la gunoi, lângă două cadavre
de/ şobolani şi un trandafir uscat cu ghimpi înveliţi
în rouă".
Întâlnim în poeme o intertextualitate specifică
lui Ştefan Bolea, citate din versurile unor formaţii de rock
(Metallica, Nightwish, The Rolling Stones) folosite ca moto sau inserate pur
şi simpli în poeme, expresii englezeşti deja uzuale
în limba română, termeni preluaţi din vocabularul
game-ărilor, alături de diferite referinţe culturale,
unde filosofia nihilistă se întâlneşte cu
credinţa creştină ("în fine tot neîntâlnire
este viaţa").
Toate acestea sunt, apoi, filtrate printr-un trăirism specific, care
ne duce cu gândul la energia Generaţiei '27. Imn pentru generaţia
2000+ şi rumania, două din cele mai bune poeme din volum,
sunt edificatoare în acest sens, ele trădând un spirit
conştient de abureala axiologică din jur, de starea de lâncezire
a unei mentalităţi colective care pare să nu aibă
sfârşit în istorie: "mâna care oferă
mită fi-va mântuită/ capul plecat rămână
cu limba arcuită-n cur".
Poemele lui Ştefan Bolea sunt o oglindă în care se
reflectă luciul mizeriei contemporane, sunt un colaj de "ridicol
şi neimportant", de beţie şi metafizică,
de sublim şi grotesc, de încruntare şi de (ne)linişte.
Poate de aceea versurile lui
au prospeţimea (edenică?) a celui
care spune lucrurilor pe nume.
Lumea lui Şar Peleorb
[Petrişor Militaru - "Oaspetele impar", editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005]
Cosmin Perţa
"Oaspetele impar" (ed. Scrisul Românesc, 2005), volumul de
debut al lui Petrişor Militaru este o carte concentrată, în
care inserţia elementelor naturale şi a hibrizilor acestora
se datorează în principal unei necesităţi
de esenţializare.
Se pot remarca cu uşurinţă două filoane
principale în poezia lui Militaru. Este vorba despre o tendinţă
alchimică, în care autorul combină structuri minerale
pentru a creea o imagine pură, detensionată, un soi de joc
al energiilor, al formelor geometrice şi al sensurilor primordiale.
Neajunsul acestei modalităţi de expresie este cauzat de impresia
acută de artificiozitate, de nefiresc şi forţare.
Iar tocmai uzitarea unor formule poetice care pot părea depăşite
contribuie la imaginea aceasta a unei realităţi înscenate.
Decorurile de data aceasta nu sunt ale unui platou de filmare, ci cele brutale
ale unui teatru de provincie, totul este la vedere, iar prin aceasta Militaru
se situează printre acei autori care nu au o bătaie imediată
a receptării.
Cealălat tip de scriitură al lui Militaru, la fel de anacronic,
este însă mult mai savuros. Dacă în poemele
mai sus pomenite discursul este unul cristalizat, cu tăietură
precisă, nelăsând loc niciunei evadări din
şablonul interpretativ pe care autorul ni-l oferă, de această
dată, miza este pusă pe narativitate. O reiterare a unui mit
inventat, ipostaze din viaţa lui Şar Peleorb. Un soi de tandreţe
şi un timp al acţiunii mult mai domol înfăşoară
povestea. Într-o manieră aproape trubadurescă, Militaru
prezintă pe rând imagini care conlucrează la o atmosferă
păgână cu reverberaţii vizionare. Şar
Peleorb este un amestec de solomonar cu un spectru. Ipostazele sale sunt statice,
înconjurate de imagini calde. De fapt descriptivismul este mult mai
prezent aici, autorul oferindu-ne astfel o serie de fotografii halucinatorii
în care doar ai impresia că se mişcă ceva.
Un gest repetitiv într-o lume viu colorată.
Cotidianul în poezia lui Militaru este unul incidental, constituind
doar un suport pe care urmează a fi atârnate mai târziu
elemente cu încărcături metafizice. El se constituie
firesc, însă tocmai acest context transcedental îl
face să pară nelalocul lui. De aici şi principala
acuză care i se poate aduce volumului, aceea a seriozităţii
sale. Aşa cum am menţionat, lectorul contemporan şi-a
pierdut în timp aparatul de percepţie al unei asemenea profunzimi
voite, construite, îndesate cu băţul cuvânt
de cuvânt. Interesantă este şi alternarea celor două
stiluri, elipticul cu descriptivul, concizia cuvântului sec cu savoarea
imaginii arhaizate. Nu întotdeauna acest plonjeu dintr-o identitate
artistică în alta dă rezultatele scontate. Astfel
şi aici avem de-a face cu o dublă expunere, aranjarea textelor
în pagină nereuşind să contracareze efectul
produs de întâlnirea celor două maniere.
Pe scurt, "Oaspetele impar" este un volum introspectiv care solicită
mai mult decât dispoziţia lectorului de a se lăsa
angrenat într-un scenariu fantast, capacitatea acestuia de elaborare
a unor indicii criptice. După cum se ştie, acest lucru este
inevitabil în cadrul oricărei lecturi de poezie, însă
devine cu adevărat vizibil şi frustrant în momentul
în care termenii folosiţi trimit direct la idee, nelăsând
spaţiu pentru contururi. Maximele, filosofia conceptuală,
ontologică, cerebralitatea exacerbată, sunt câteva
dintre atributele unei mari părţi dintre poemele lui Militaru.
Acest lucru nu se întâmplă şi în
cazul lumii fantasmagorice a lui Şar Peleorb. Aici structurile o iau
razna prin intermediul unei condiţionări mult mai subtile,
de ordin spiritual. Temeiurile lumii acestuia sunt clădite pe credinţă.
Tripla credinţă, aceea a cititorului faţă
de lumea în care se manifestă, a existenţei sale
şi de abia apoi credinţa personajului transfigurată
prin absenţă faţă de propriile-i principii.
"Oaspetele impar" este un volum inegal, atât prin construcţie
cât şi prin viziune poetică (nu vorbesc aici de viziune
în general, volumul fiind de altfel conceput în cadrul unei
idei ample în care îşi păstrează
coeziunea asumată de autor, ci de organicitate). Plusurile sale evidente
sunt la nivelul subiectului şi al valenţelor sale, iar minusurile
la nivelul realizării. Un volum, care dincolo de orice reticenţă
cauzată de avatarurile vremii reuşeste să fie îndeajuns
de plăcut cât să
se poată vedea şi
de cealaltă parte.
Cele patru feţe ale monedei
iQ666
Patru cărţi scrise de poeţi ale căror nume
le găsiţi pe pagina cu redactorii revistei EgoPHobia au fost
tipărite în 2005. Oana Cătălina Ninu a debutat
cu "Mandala" (editura Vinea), apoi Claudiu Komartin a ieşit
iar pe piaţă, cu "Circul domestic" (editura Cartea
Românească), a doua sa carte, Ştefan Bolea şi-a
publicat şi el primul volum de versuri, "Război civil"
(editura Vinea), iar lui Petrişor Militaru i-a apărut întâiul
opus, "Oaspetele impar" (editura Scrisul românesc). Toţi
patru au publicat până acum versuri din cărţile
menţionate şi în EgoPHobia, unde le-aţi
putut citi şi alte texte, aşa că sper că-i
cunoaşteţi cât de cât. Înainte
de a le citi cărţile mă gândeam cu ce cvartet
i-aş putea asemăna pe aceşti patru autori. D'Artagan
- Ninu, Athos - Komartin, Porthos - Bolea şi Aramis - Militaru a fost
prima combinaţie ce mi-a trecut prin cap. După lectură
i-aş mai degrabă după punctele cardinale.
Sud - Oana Cătălina Ninu: poezie bazată pe simţuri,
pe carnal, cu multe organe amestecate cu trăiri diverse, de obicei
dureroase. Componenta spirituală a cărţii, evidenţiată
şi în titlu, ar duce cu gândul la est, însă
versurile-mi sugerează mai mult ritualuri voodoo decât pacifismul
exagerat pe care-l ştim poate doar din "Şapte ani în
Tibet". Deci rămânem cu sudul, sudul cu canibali şi
cruzime, cu torturi rituale şi corpul dezvelit în calea durerii,
dar şi a plăcerii. Despre poezia ei s-ar mai putea spune multe,
ce e mai important e că mi se pare că nu te poate lăsa
indiferent, îţi place sau nu. Motourile în schimb
puteau fi mai coerent alese. Să mai menţionez că
pentru acest volum Oana Cătălina Ninu a primit cel mai important
premiu pentru poeţi debutanţi de pe plaiurile carpato-danubiano-pontico-mioritice,
iar înainte de a trece mai departe voi reproduce câteva versuri
din cartea ei: "azi-noapte ai visat că-ţi băgai
mâna în vagin şi nu găseai nici o ieşire/
doar file rupte de jurnal îndesate prin colţuri să
nu le vadă mama"... "inima nu-ţi zornaie ca o pungă
de pufarine".
Vest - Claudiu Komartin: există premii pentru debut, pentru întreaga
activitate şi pentru cele mai bune cărţi ale anului.
Nu ştiu dacă s-ar încadra la ultima categorie noua
carte a lui C.K., însă cu siguranţă ar fi
câştigat competiţia pentru "the sophomore release",
ca să împrumutăm un termen specific industriei muzicale.
N-am sărit gratuit înspre muzică, versurile lui Komartin
au o muzicalitate aparte, iar cartea este însoţită
de un cd conţinând o parte din poeme recitate chiar de către
autor. Găsesc "Circul domestic" un titlu mult mai inspirat
decât "Valsul porcilor", cum era vorba că se va
numi a doua apariţie editorială a lui C.K.. Pe lângă
că le impregnează cu muzicalitate, Claudiu Komartin îşi
scrie textele folosind un limbaj viu şi elegant, indiferent că
vorbeşte despre "lucrurile despre care nu se poate vorbi"
sau "îmblânzirea morţii", sugerând
o atmosferă europeană. Deci vest. Probabil că acolo
e şi locul său, rămâne de văzut
dacă va reuşi să ajungă acolo sau va arde
printre noi.
Nord - Ştefan Bolea: deşi omu' e fan gothic metal şi
motourile din carte sunt luate de la Metallica şi Guns n' Roses, poezia
lui îmi aminteşte de black metal şi de nordul fioros
şi îngheţat. Probabil că-şi putea
intitula cartea într-un mod mai inspirat, probabil că el ştie
de ce unele titluri sunt scrise "internet"-istic, probabil că
rumania e încă-n noi,... Oare cu care poezie din această
carte ai putea cuceri o fată? Greu de stabilit, să fie "vânătoare",
să fie "hardcore"? Experienţele autorului supurează
printre cuvinte, se târăsc pe foi, iar urmele lor se transformă-n
poezie. Va fi cândva vreo poezie din acest volum într-un manual
şcolar? Probabil că nu, dar îşi doreşte
aşa ceva Şt.B.? Să nu uit să amintesc de
iliescu, personaj prin carte alături de dumnezeu, 25-u', tu şi
alte lighioane. "Berlinul este un număr prim" ... "
şi ca un vampir de prost gust te căutam în gropi
care-şi depărtau picioarele". N-am spus-o eu, ci Bolea.
Interesant şi experimentul "sympathy for the devil" şi
să nu uităm că "isus a terminat facultatea tanchist".
Est - Petrişor Militaru: nu vă speriaţi, n-are de-a
face cu ştim noi cu cine preferam să n-avem de-a face-n istorie,
poezia lui merge ceva mai departe, ajunge să fie haiku şi
revine printre "fluturii panda". Uneori se transformă în
poveste, deseori te opreşti: "Pereţi pentru cai verzi"???,
"Spaţiul dintre nasturi"???, "Apa ca obiect ascuţit"???.
"Mişcări între portocali" sună
chiar banal între asemenea titluri. Ce mi s-a părut interesant
la poemele din carte asta e că unele au o structură circulară,
parcă primul vers vine după ultimul şi te poţi
învârti pe aceeaşi pagină ore întregi,
fără să-nţelegi de fapt ce-a vrut omu' să
zică şi nici măcar ce-ţi spun ţie
cuvintele sculptate de el pe foaie. Cartea e ciudată, la un capăt
încep textele lui Militaru, iar dac-o întorci dai de volumul
lui Silviu Gongonea "Injumătăţirea". Nu
mi-am dat seama nici dacă Şar Peleorb, care bântuie
prin mai multe poeme e de fapt oaspetele impar şi nici cine-a dezvăluit
secretul lui 6 de a se face ă. Probabil că Eliade ne-ar putea
dezvălui secretele poeziei lui P.M., dar cum el nu mai e ne rămâne
să ne luptăm singuri cu ele.
Ar mai fi ceva de explicat: ce-i cu moneda din titlu. Păi credeţi
că vreunul dintre cei patru a câştigat de pe urma
vânzării cărţii sale menţionate
aici mai mult de câteva monede? Da, ştim, poeţii
nu se mai îmbogăţesc nicăieri, iar când
aruncă modeda-n sus ea va cădea mereu pe cealaltă
parte. Şi cum aici nu e vorba de cine începe meciul ci de
poezie putem să ne-nchipuim ce vrem. Chiar şi o monedă
cu patru feţe şi patru colţuri pe care sunt scrise
versuri. Din războiul civil al mandalei oaspetelui impar al circului
domestic.
p.s.: Şi evangheliştii acceptaţi de creştinism
au fost patru. Cum i-am putea lega de aceşti patru poeţi?
La prima vedere cel cu apocalipsa ar fi Bolea şi am mai avea de-mpărţit
trei evanghelii între ceilalţi trei. Dar despre Komartin
se
poate spune că a scris o apocalipsă socială, Ninu
una interioară, iar Militaru una iniţiatică.
Irina
[din volumul "Circul domestic", editura Cartea românească, Bucureşti, 2005]
Claudiu Komartin
Îmi amintesc o casă de cărămidă
şi o alee lungă, coborând către o curte
întunecoasă
în care iarba necosită se ridica în august
până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,
prăbuşit printre scaieţi, gângănii,
tufe de cimişir – şi lumea
încetinind lent,
în ritm cu freamătul pieptului ei, până
la o
părăsire totală. Surâzând extatic.
Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită
de bareta sandalei)
şi pulpa albă, aproape cântând,
înfiorată de vântul stârnit din senin.
Au trecut aproape doi ani.
Este vară din nou, un anotimp copleşitor
ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare.
Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl
poartă mai lung
(mi se spune), iar furia, ei bine,
furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi
vorbe.
Sunt un om politicos şi singur
imaginându-şi tot mai des
o casă de cărămidă
şi o alee lungă,
coborând către un loc întunecos şi rece,
fără întoarcere.
#
versiune audio în recitarea autorului
Numai în singurătate...
[din volumul "Circul domestic", editura Cartea românească, Bucureşti, 2005]
Claudiu Komartin
Numai în singurătate mă pot adula
îmi pipăi cu îndrăzneală corpul
ca pe un sac plin cu
pământ ud
încetul cu încetul mă adâncesc
sub piele
mă înşurubez în muşchi forez
în ţesuturi
intru-n grăsimea groasă ca lutul
precum un eschimos exaltat
după vânătoarea de foci
şi totul doar pentru liniştea
cărnii acesteia
rele şi înfricoşate de moarte
pentru care nici hrană nici sex
nici durere
nimic nu este vreodată destul.
#
versiune audio în recitarea autorului
InsanIada
[din volumul "Război civil", editura Vinea, Bucureşti, 2005]
Ştefan Bolea
I. cioran mein hertz
sunt bărbat, ce pula mea
[Adi Schiop]
pianiştii sunt luptători de guerilla
şi dirijorii toreadori
totul este ţigănie
striga nietzsche
cu o portavoce încastrată în ţeastă
c-un microcip vârât în pantofior
un mare dirijor francez de origine română
arunca sticle de benzen şi motorină
în marele zid chinezesc
un auschwitz
la fel de ascuţit ca lobul parietal stâng
un auschwitz
impregnat cu partituri abrazive
un auschwitz de sticlă şi ipsos
un auschwitz ribbentrop
prima criză de epilepsie a tânărului cioran
a survenit când nemţii au intrat în ille-de-france
cu erecţii de otzel
II. china fără frontiere
decât să mintzi mai bine taci
[Andreea Bălan]
anl a construit un bloc
între spitalul de nebuni
şi oncologie
anl a construit un bloc
deasupra unei ghene
ca o cruce dizolvată
pluteşte bănuţul meu
ce nu ştie să aleagă
între cadavru şi spirit stricat
între viermii ce împut hoiturile
şi corbii ce sug suflete
încet pe tărgi
III. sub-00
x pretins poet/ astăzi nebun
[mie însumi]
scoate-ţi condica din sertar
asistentă de vată
scoate-o şi închină-te
te plimbi
ca un hopa mitică
printr-un deşert imaginar
te plimbi ca o varză
prin amsterdamu' pulii mele
ca o manelistă cu hymen
pe cur pe faţă
în ochi şi printre dinţi
run baby run
i shall lay down my glasses
an thou shall bleed
IV. kkk
look back in anger
[Petter Shaffer]
băteam mingea ca orice
dwight lejereanu
circulaţia era oprită
dar nu şi pentru oameni
credeam
doar pentru maşini
credeam bine zis
când poliţaiul m-a pălmuit
n-am avut cinesh reacţii
cânta alcoolul în venele
Sale
mi-am continuat trecerea
pe zeghea de pietoni
am cotit prin gangu
de la maramureş
băteam mingea flexat re-lax cross/over
şi-n timp ce slam dunku meu se-ntindea
inima lui pocnea de viermi
shut the fuck up
[din volumul "Război civil", editura Vinea, Bucureşti, 2005]
Ştefan Bolea
bă vrăjitoare bătrână taci
că-ţi iau ochii şi ţi-i atârn urgent
în ceafă
şi-ţi vor clipi din gene ca două lanternuţe
sau ca două brichete de veghe
până îţi ia foc ce a mai rămas
din chelie
privirea ta de clovn ciclop
îmi fute încrederea în mine
când merg pe stradă io nu mă uit la fellows
ci îmi ţin ochii aţintiţi la sulă
ca un stigmat sau ca un gât de bere
îmi place seamăn puţin cu gaşca renascentistă
pictată de un fitecine acu cinsute de ani
toţi sfinţi sau martirii erau obiecte sexuale
pentru toate gusturile
da măi cum zice şmecherul
iisus n-a murit pe canapea
n-a murit pe canapea, frate
aşa că toate delicatele suspinau după o pulă
de urs
direct din claviatură în claviculă
ca crucifixu-n pizdă din exorcistul
în fine mai am şi alte calităţi
ce să-mi trec în cv-ul recent?
pe roşu trec ţapăn fără treabă
în intersecţia deţuită cu spuza de pietoni
şi la o adică aş putea traversa de trei-patru ori
diagonal ca şi corbii lui bacovia
doar ca să-ţi arăt că se poate
enough about me să vedem cum te prezinţi tu
ce număr la chiloţi porţi
câtă şuncă mănânci la
micul dejun
ai rude la bozânta mică?
ai băut recent pepene galben ?
zi pe scurt dar numa aşa chestiile esenţiale
hai destul văd pe stradă platoniste
cu inima racordată direct în pizdă
poete victoriene cu decolteu
le susură botul după aceeaşi pulă de urs
încă o fază şi mă termin
ai observat cum toţi pizdoşii au
alter-ego-uri periferice, for example
mickey mallory şi mr. rabit
pe când oligofrenii şi frustraţii
se încred în supermen, spidermen, zarathustre, etc.
acum simt privirea vrăjitoarei bătrâne
un fel de iehovistă după look-ul perimat
cum îmi sughite odihnit în ceafă
s-a împăcat cu mine, poate îi sunt simpatic
mă întorc şi-i cer babei o ţigară
Pereţi pentru cai verzi
[din volumul "Oaspetele impar", editura Scrisul românes, Craiova, 2005]
Petrişor Militaru
Fire de păianjen. Din fire. Peşte crud mâncam
din lacul roşu. Păinjenişul naşte colţurile.
Fără ele nu ar avea de ce să agaţe pânza.
Pânza lui este elastică şi lipicioasă.
Firele lui vin din inconştient. Din fire.
Păianjenului îi plac stropii ce vin pe pânza
lui de la fântâna arteziană.
Lacul era roşu de la marginea apusului trecut.
Din vene. Fără ele păianjenul
nu s-ar mai aşeza lângă arteziene.
Culorile vibrează. Din fire. Pânza mişcă.
De la firele din pensulă culorile
trec pe pânză. Colţurile tind să se atingă.
Casa cu Cerb
[din volumul "Oaspetele impar", editura Scrisul românes, Craiova, 2005]
Petrişor Militaru
Eram în camera de noapte. Cu tălpile îţi
atingeam templele, tâmplele. Steaua aceea uscată a căzut
în mare şi a trezit-o. În nopte adormirile de-săvârşesc
lumina de mâine. Din ochii bufniţelor bătrâne
cad stele. Pe fruntea cerbilor.
Vărsătorul ia coarnele şi le preface în
coroană. Te ating fără să mă mişc.
Singură îţi dezveleşti sânii clepsidrei.
Laptele tău stelar devenea în paharul de unică. Cu
dinţii mi-ai muşcat mărul lui Adam şi mi-ai
tras pielea de pe faţă. Apoi m-ai uns cu ulei de rodie. Auzeam
rotirea. Dimineaţa, la ora mea favorită, mi-ai arătat
ce scrisesem. Peste noapte. "Trupul tău îmi leagă
noaptea de zi."
[din volumul "Mandala", editura Vinea, Bucureşti, 2005]
Oana Cătălina Ninu
1.
în fiecare seară în somn rup simetric cearşaful sunt
femeia-foarfecă mă bag goală în plapumă şi încep studiile de estetică
rod zidul membranatic în care îmi ţin strâns trupul de la cap în sus
pântecele mi se deşiră ca atunci când înfigi furculiţa în oul prăjit şi iese sânge
ce să mai mănânc din mine şoarecele meu negru şi sârmos deja se linge pe bot
fac sărmăluţe lungi din lacrimi şi resturile de carne de la ultimele orgii
sunt tăiată longitudinal pe mijlocul pieptului aştept să vii peste mine şi să cazi
în falie ca într-o mlaştină eu să trag fermoarul şi degetele tale să-mi împungă nevrotic pielea
ca nişte coarne de melci atunci voi fi frumoasă şi pe dinăuntru atunci mi se va usca părul
îl voi spăla îl voi alege îl voi pune în punguliţe printre pliurile saltelei
printre cârpele sleioase în care am ascuns păpuşile fără capete şi mâini
atunci nu-mi voi mai băga scobitori în ochi
nu-mi va mai fi frică să adorm pe hoitul meu de ieri
[din volumul "Mandala", editura Vinea, Bucureşti, 2005]
Oana Cătălina Ninu
8.
moartea ne râcâie cu unghiile netăiate pe spinare unghiile mele au înţepenit
pe grilajul de carne dinlăuntrul tău you know it hurts me too mai adânc
pojghiţa lunii devenind tot mai compactă şi apa asta roşie
impregnată cu pene şi conserve desfăcute mai adânc se ghemuieşte o carcasă metalingvistică
mai adânc imi spui şi mă dau peste cap sub covor mama zgârmă după picioare divine
dar pe dumnezeu îl inhalăm cu toţii ca pe-un drog îl pisăm şi ne coasem limbile unul de altul
lanţuri trofice sau uniunea europeană mai adânc nu e un refren mai adânc stau cu trei degete înăuntru
două în afară miroase a peşte şi a vise împuţite mai adânc calea victoriei şi pliurile oglinzii
între care mă glisez goală cheală cu cartea între pulpe cu tine în cărbune
cu părul de 1 m pe burtă cu burta tăiată cu firele de păr răsfirate ca o sepie
înăuntru
|
