| egoZaur
EgoCenzura
Sorin-Mihai Grad
Sunt zile în care am nevoie de cineva care să mă cenzureze, scriu de parcă n-aş scrie eu conform mie din restul timpului. E greu să-mi dau singur seama de aceasta, dar se mai întâmplă. Și problema e că acest altfel nu prea înseamnă mai bine. De obicei realizez doar la o eventuală recitire a textelor că ar fi mai indicat să renunţ la ele şi nu mă pot abţine să mă-ntreb ce s-ar întâmpla dacă aş trăi din scris şi-aş fi nevoit să produc zilnic măcar un text cel puţin decent. Am încercat de 2-3 ori să scriu zilnic câte un text, dar ajunge o zi fără timp sau inspiraţie şi lanţul se rupe.
Eu sunt din principiu împotriva cenzurii de orice fel. Dar nu orice poate apărea oriunde. Și uneori problema nu e cum e scris textul ci conţinutul său. Pregătisem alt material pentru această rubrică. Primul lui cititor în afara mea mi-a sugerat să-l modific substanţial sau să-l înlocuiesc. I-am ignorat părerea. Apoi am mai primit o doză de feed-back negativ la adresa lui. Urmarea e că acum nu-l citiţi pe el, ci despre el. Oare am fost cenzurat, de fapt m-am cenzurat, că decizia eliminării acelui text mi-a aparţinut, sau doar am ţinut seama de sfaturile bune venite din partea prietenilor mei? În loc să-mi inventez probleme mai bine m-aş bucura că am pe cine să mă bazez.
Prietenii cărora textul de faţă le datorează existenţa sunt la rândul lor creatori, însă au altfel de relaţii cu operele lor. Spre deosebire de mine, care încerc să valorific cumva fiecare idee pe care-o dezvolt într-un text, ei au puterea să renunţe la ce au produs chiar şi dacă nu au îndoieli legate de valoarea sau rostul operei respective. Oare le-o fi uşor să se autocenzureze?
|
|
interviu
Interviu cu Harry Tavitian
Iulia Argint
1. Sunteţi un nume sonor în lumea ethno-jazz-ului.
Aţi susţinut multe concerte, aţi scos
multe CD-uri, mai ales în străinătate.
Pentru cei care cunosc mai puţine lucruri despre ethno-jazz,
şi mai precis, despre ethno-jazz-ul abordat de Harry Tavitian,
ne-aţi putea vorbi puţin despre ce semnifică
acesta în concepţia dumneavoastră? Pe
de altă parte, afirmaţi la un moment dat că
acest gen a început să capete amploare şi
în România. Care este viaţa ethno-jazz-ului
în România? Care ar fi jazzmenii români
talentaţi care au reuşit să se afirme
deja?
Ce semnificaţie poate avea folclorul, tradiţia
(pentru oricine)? Origini, matrice, model, definirea ta ca trăitor
al unui anume spaţiu spiritual.
Dintre numeroasele ingrediente care alcătuiesc muzica mea,
folclorul a ocupat chiar de la începuturi un loc important.
Nu ştiu de ce. Totul a fost instinctiv. Şi dacă
asa am apucat să fac de la început, aşa
am continuat până azi. În privinţa asta,
până în prezent nu am facut nici o revizuire
majoră a creaţiei mele.
Faptul că etno-jazzul a început să capete
amploare şi în România, nu mai este o
noutate. Şi este firesc că s-a întâmplat
aşa. Asta datorită evoluţiei fireşti
a transformărilor artistice, iar într-o lume spirituală
ca în România noastră, succesul etno-jazzului
era sigur. Cu toate astea, muzicienii români s-au situat
din nou în spatele publicului. Rezultatele cele mai bune
cred că le are Nightlosers. Şi Mihai Iordache,
chiar dacă estetica lui personală nu ţine
de jazzul etnic.
|
[Audiţii de jazz comparat la Clubul de Jazz al Fundaţiei Culturale "Harry Tavitian",
Constanţa, 2002]
|
[Foto: Bogdan Cristel]
|
2. În afară de Axis Mundi nici un alt album semnat Harry
Tavitian n-a mai fost scos pe piaţa din România?
Declaraţi într-un interviu că era foarte
important pentru dumneavoastră să scoateţi
CD-uri în România. De ce aşa de puţine
apariţii?
De când am declarat cele de mai sus şi până
astăzi, a curs multă apă pe Dunăre.
Printre altele, ca să scot un disc în România
până în 1990 era un act de mare eroism
şi o mare bătălie câştigată
în lupta cu duşmanul de clasă. Astăzi
nu mai are absolut nici o relevanţă dacă
scot CD-uri în România sau în altă
parte. Contează doar rezultatul, muzica, mesajul. Apariţiile
mele discografice continuă să fie puţine
fiindcă nu-mi place să pălăvrăgesc.
Mă străduiesc să vorbesc doar când
am ceva de spus. Să ştiţi că
nu-i uşor!
3. Ştiu că v-a impresionat în mod deosebit
experienţa parcursă la Vălenii de Munte.
Publicul a fost unul special. În general, am înţeles
că este importantă pentru dumneavoastră
crearea unei legături strânse cu publicul prin
intermediul muzicii. Am reţinut în mod special
faptul că pentru dumneavoastră comunicarea "în
jazz, între scenă şi sală, e
de un tip special". Prin ce se deosebeşte acest public
de publicul altor stiluri muzicale? Ne-aţi putea povesti
un episod anume care v-a rămas în minte legat
de acest public de jazz?
Experienţele mele de la Vălenii de Munte sau
Odorhei, Reşiţa, Gheorgheni, Miercurea Ciuc le
pot recomanda cu căldură oricărui muzicant
de jazz. Publicul aparţinând mai micilor comunităţi
de oameni are un parfum aparte. Sigur că publicul de jazz
este el însuşi - şi oriunde - ca o chinovie.
Dar pare că în oraşele mici acest lucru
este mai evident. Publicul de jazz este unul deosebit de cel al
oricăror altor genuri muzicale, deoarece este sincer, deschis
şi strălucitor. Sunt oameni care mi-au întipărit
în suflet aproape toate sutele de concerte pe care le-am
avut în peste 30 de ani de jazz. "Episodul anume care
mi-a rămas în minte" sunt aripile îngereşti
ale publicului de jazz.
[Harry Tavitian & Eugen_Gondi în mijlocul publicului constănţean la Atelierul de Improvizaţie
Gala toboşarilor români de jazz, Teatrul Dramatic, 1989]
4. Sintagma "free jazz" spune multe ea însăşi.
Dar vă întreb, până unde se
poate întinde libertatea de expresie în jazz?
Cât te ţin curelele creativităţii
şi ale bunului simţ.
5. Ce teme din folclorul românesc şi balcanic
în general vă atrag în mod deosebit?
Tot ceea ce este folclor autentic. Care la noi şi în
Balcani încă mai există.
6. Spuneaţi că jazz-ul nu se învaţă
în şcoli, ci că el trebuie să
fie cât mai aproape de structura lui originară,
că se transmite de la unul la altul. Johnny Răducanu
declara că vă consideră copilul său
spiritual, întru ale jazzului. Dumneavoastră aveţi
un asemenea "copil", vă simţiţi
aproape de un anumit cântăreţ de jazz
mai tânăr?
Jazzul, în orice formă de învăţământ
organizat, este o contradicţie în termeni. Ucenicul
trebuie să înveţe de la meşterul
său libertatea şi ce să facă
cu ea. La vremea mea, am avut norocul să învăţ
chestia asta şi, după un timp, am simţit
că trebuie să o dau mai departe. Banal de dumnezeiesc!
7. Vă preocupă în mod deosebit sincretismul
artelor. Cât de bine comunică acestea atunci când
sunteţi pe scenă şi cum simţiţi
dumneavoastră spaţiul în care vă
manifestaţi când cântaţi?
Ca pe un altar de care să ne apropiem toţi cei
chemaţi.
[Harry Tavitian & Victor Rebengiuc în "Melissa" de N. Kazantzakis, Teatrul Bulandra, 1995, foto: Radu Sigheti]
8. Aţi semnat muzică live şi aţi
şi jucat în spectacolele "Furtuna" de
W. Shakespeare, "Melissa" de Nikos Kazantzakis, "Orgasm"
de Vlad Zografi. Povestiţi-ne câte ceva despre
aceste experienţe. Intenţionaţi să
mai jucaţi şi în alte piese?
"Melissa" şi "Orgasm" au fost puse
de Nona Ciobanu în 1995 şi 2001, iar "Furtuna"
de Kovács Ildikó în 1988. Nona era o tânără
foarte ambiţioasă, tenace şi cu multă
dragoste de teatru. "Melissa" era chiar lucrarea ei de
diplomă. Ildikó era o doamnă cu o experienţă
de teatru impresionantă, contagioasă şi
binefăcătoare. De la dumneaei am rămas
cu defectul de a nu putea lucra decât cu regizori pentru
care punctul de pornire este libertatea actorului. Practic, actorii
alături de care am jucat reprezentau pentru mine nişte
instrumente muzicale. De la caz la caz, îi tratam ca pe
un saxofon, un contrabas sau o trompetă. Am avut multe
de învăţat de la ei. Şi bune
şi rele. Pot spune că experienţa mea
teatrală a fost una benefică, deşi nu
cred că o voi mai repeta prea curând. Lumea teatrului
este prea dură şi foarte pestriţă
pentru mine.
9. Spuneaţi că v-a fascinat întotdeauna
"să am poezie, dramatism şi mişcare
în muzica mea". Acest lucru reprezintă unul
dintre motivele pentru care în 1992 aţi înfiinţat
Fundaţia culturală Harry Tavitian, prin care aţi
organizat "ateliere de improvizaţie", concerte
de jazz în cadrul cărora sincretismul artelor,
despre care vorbeam mai devreme, a fost la el acasă. Un
alt obiectiv al Fundaţiei este descoperirea unor valori
autentice, în toate domeniile artistice. Ne-aţi
putea spune mai multe despre această Fundaţie?
Este activă acum, în ce proiecte se mai implică?
"Atelierele de improvizaţie" au început
din 1987 la Teatrul Dramatic din Constanţa, iar în
perioada 1992-2001, ele au fost organizate de Fundaţia
noastră la Muzeul de Artă din Constanţa.
Ideea de la care am pornit a fost aceea de a prezenta jazzul în
contextul artelor surori, dorind astfel a accentua complexitatea
lui, resursele lui uriaşe şi că, de fapt,
"This is jazz, this is not music!".
O altă grijă a noastră a fost de a găsi
talente încă negăsite. Ştiam
că ele există şi nici nu a trebuit să
căutăm prea mult. Au venit aproape singure. Astăzi
ei se numesc Mugur Grosu - grafician, poet, publicist; Aurel Gheorghiu-Cogealac
- pictor; Mirela Grigore - tapiserie, grafică; Gili Mocanu
- grafician; Cornelia Untilov - grafician, pictor, ceramist... O
parte din copilăria lor şi-au petrecut-o şi
în preajma noastră. Urmează alţii.
10. "Old Balkan Rhapsody" este minunată. Piesele
de pe CD-ul pe care l-aţi scos în 2001 cu acest
titlu au o natură meditativă şi surprind
foarte bine esenţa spirituală a acestui spaţiu
al Balcanilor. Ne-aţi putea vorbi puţin despre
această creaţie a dumneavoastră?
Nu cred. Dumneavoastră trebuie să faceţi
chestia asta. Cum să vă descriu eu în
cuvinte o lume pe care eu o cânt într-un limbaj
abstract? I-aş strica tot farmecul. Dacă insistaţi,
pot doar să vă spun că este lumea de
unde am coborât şi în care mă
voi întoarce.
[Harry Tavitian & Mihai Iordache - afiş de Mugur Grosu după o fotografie de Radu Sigheti]
11. Ce mai face acum "Orient Express"?
Pufăie zgomotos.
12. "Tavitian se întoarce la blues", acesta
este titlul unui articol apărut pe www.atitudinea.ro, şi
care anunţă participarea dumneavoastră
pe 9 februarie 2006 la Sighişoara Blues Festival. S-ar
putea vorbi despre o asemenea întoarcere? Cum aţi
ajuns să luaţi parte la acest festival şi
ce a reprezentat pentru dumneavoastră acest episod?
Mi se inoculase în minte că America dăduse
omenirii bluesul. Mai târziu aveam să constat
că bluesul a fost făcut de unii de care America
îşi cam bătuse joc. Şi când
am descoperit această Americă, eu, care cântam
blues de la începutul anilor '70 ai secolului trecut, nu
am vrut să-l mai cânt. Poate că m-am
supărat ca văcarul pe sat, dar au mai fost şi
alte motive. În anii '80 eu cântam blues prin toata ţara,
ca o supremă atitudine de protest. Ceea ce este, de fapt,
însăşi esenţa acestei muzici.
În schimb, pentru numeroşii bluesmani apăruţi
imediat după 1990, bluesul nu era mai mult decât
un amuzament facil, iar asta mi-a pus capac. E drept, vremurile
se schimbaseră. Atunci mi-am zis "ajunge cât
blues am cântat"!
În februarie 2006, am primit invitaţia de a cânta
la festivalul de blues de la Sighiţoara. Iniţial
am refuzat-o. Dar insistenţele sincere (nu agasante) ale
organizatorilor m-au făcut să accept, în
cele din urmă. Dar nu este vorba de o întoarcere
la blues. Mai degrabă de o aducere aminte.
13. "Modelul suprem pentru noi este Dumnezeu. Eu şi
soţia mea considerăm că El este principala
sursă de energie pentru noi şi model de urmat
pentru tot ce este mai important în viaţa pământeană",
declaraţi nu demult într-o publicaţie.
Cum se reflectă Dumnezeu, ca model suprem, în
muzica dumneavoastră, în ethno-jazz?
Aici nu mai e vorba de etno-jazz, ci de orice face omul creator.
Dumnezeu a făcut omul după chipul şi
asemănarea sa. Eu încerc să fac arta
mea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Nu voi reuşi, dar îi spun astfel "mulţumesc"
pentru talentul pe care mi l-a dat.
[Tablou de Aurel Gheorghiu Cogealac]
14. Ştiu că sunteţi foarte activ de
obicei. La ce proiecte lucraţi acum? Şi pe când
următorul concert?
Proiectele mi le face Dumnezeu. Eu doar mă rog (atât
cât pot). Probabil că până la
apariţia acestui interviu, următorul concert va
fi fost deja consumat.
#
-interviul a fost realizat în 25.11.2006
-fotografiile care însoţesc acest interviu sunt din arhiva personală Harry Tavitian; şi pe această cale
îi mulţumim pentru bunăvoinţa de a ni le pune la dispoziţie
vă invităm să vizitaţi site-ul & blogul-ul lui Harry Tavitian
[Harry Tavitian - desen de Voica Andrei]
|
|
minDisecţii
Căutând nimic
iQ666
Nu-s eu mare consumator de poezie, dar tot mai citesc câte
ceva din ce se mai scrie acum şi nu doar prin EgoPHobia
sau alte reviste citibile şi online, ci şi pe
site-urile cenaclu, ba chiar am câteva volume de versuri
ale contemporanilor. Că peste teme inedite e greu de dat
mi se pare destul de evident, cum să scrii ceva nou când
totul a fost deja scris şi răs-scris?
Unii se iau de Komartin, că scrie ca alţii. Poate
c-o face, dar scrie mai bine ca ei. Ce contează atunci
mai mult, originalitatea sau valoarea? Sunt ele comparabile? Mai
departe, lui Bolea i se reproşează limbajul şi
inconstanţa, plus un anume "retard cultural".
Noroc că nu-i femeie, i s-ar fi reproşat că
n-are unghii suficient de ascuţite si era întrebat(ă)
de ce nu scrie nimic de propriu-i vagin. Alte întrebări
i se vor fi punând Oanei Ninu, probabil din categoria "ţie
nu-ţi place chiar nimic?". Mai sunt şi alţi
poeţi în redacţie, n-o să-i
pomenesc acum pe toţi, am ales doar nişte exemple.
Nu susţin că volumele celor citaţi sunt
geniale, nici măcar excelente, dar destule critici care
le-au fost aduse, şi nu numai lor, mi se par stupide, clişeizate,
chiar penibile. N-are voie poetu' să scrie nicicum despre
nimic, că fie copiază, fie nu abordează
bine subiectul, fie scrie despre ceva neinteresant. Nicăieri
n-am văzut încă să se dea vina
pe dimineaţă, de exemplu, sau pe viaţă
în general, doar pe cel care-şi trânteşte
pe foaie gândurile sau sentimentele şi apoi le
oferă şi altora sub atât de comerciala
etichetă "versuri".
Ce aş vrea să aflu eu e ce-şi doresc
de fapt de la o poezie cârcotitorii de meserie? Nu rime,
asta ştim, pentru că nu se mai folosesc de-un
secol. Ce dacă omu' scrie mai bine decât toţi
cei care-au folosit vreodată rima, nu se mai scrie aşa
şi gata! Nici dulcegării, dar nici super-tristeţi
n-au ce căuta-n poezie. Glume, jocuri de cuvinte, calambururi
- toate-s strict interzise! Şi aşa mai departe,
rămânem doar cu viaţa poetului din care
trebuie să răsară versurile pe care nu
le va putea scrie niciodată poate. Mai ales dacă
nu e în relaţii cel puţin amicale cu
cel care comentează, ce să mai zic dacă
e-n altă gaşcă sau, piei satană!,
independent. Interesant e că aceleaşi criterii
nu sunt mereu necesare când e vorba de poeţii
prieteni sau chiar de criticii înşişi,
ei pot scrie orice şi oricum, important e s-o facă.
Dacă ei scriu ceva ce contrazice unul dintre criteriile
proaspăt menţionate e pentru că au personalitate,
rima e o extravaganţă, jocurile de cuvinte sunt
geniale şi aşa mai departe. Chiar nu se poate
analiza doar textul, fără a te lăsa influenţat
de numele autorului, faima sa şi relaţiile tale
cu el?
Fără a fi un observator atent al scenei culturale
mioritice, am remarcat totuşi cele atacate mai sus. Mai
mulţi poeţi contemporani, tineri sau nu, se iau
de textele unor colegi de generaţie, dar ei scriu cam tot
la fel, cam tot despre aceleaşi chestiuni, cam tot în
acelaşi stil. Nu zic că nu vor fi fiind niscaiva
subtilităţi ascunse cititorilor ocazionali de
poezie, ca mine, dar când văd că X îl
atacă pe Y pentru că scrie cumva, iar ultimul
volum al lui X e scris taman în acelaşi stil,
apar nişte întrebări. O fi cumva legat
de concurenţa pe felie? Am dat la început nişte
nume, de la atacurile neargumentate împotriva lor mi-a
venit ideea acestui text, dar nu doar în cazul lor se aplică
acest tratament. Nu zic, fiecare are gusturile şi clasificările
lui, dar nu tot ce iese din aceste tipare e rău.
Citiţi, oameni buni. Că de scris se scrie destul...
|
www.regnabit.ro
revistă de metafizică şi spiritualitate
|
Lumile reale, lumile virtuale
Confesiune [broadcast arid]
Diana Todea
Mărturisesc că mă depăşesc
multe lucruri, cum ar fi: emisiunile de la televizor, talk-show-urile,
cd-urile care apar şi se schimbă fără
să ştii cine cântă în
ele.
Mă depăşeşte existenţa
pentru că uneori nu înţeleg cele mai
mărunte lucruri.
Mă depăşeşte gravitatea situaţiilor
de la televizor, asta din cauză că am tendinţa
să mă ascund de tot ce este malefic. Oare nu ni
se întâmplă personal nimicuri care ne
strică ziua? De ce să ne mai uităm la
televizor pentru a vedea altele şi mai şi?
Mărturisesc că am scăpat de dependenţa
televizorului. A fost greu la început. Mă urmăreau
imagini din seriale şi anumite fraze din cântece.
Uneori noaptea auzeam reclamele pe care nu le mai văzusem
de mult timp. Un spaţiu s-a creat în existenţa
mea. Parcă mi s-a uşurat mintea. Am scăpat
de multe din coşmarurile mele cotidiene. Când
mă trezeam având cămaşa leoarcă
de sudoare şi ceream un suc de portocale. Am uitat numele.
Mărturisesc că nu imaginea în sine mă
atrage. Sau culorile care uneori mă ameţesc din
cauza cadrurilor care se mişcă într-una
şi încep să nu mai înţeleg
nimic şi să simt o subtilă zăpăceală.
Nu e asta. Îmi place dialogul între mine şi ce
este dincolo. E un tub, fireşte. Dar nici asta nu reprezintă
motivul. E o comunicare subtilă. Ca şi cum aş
vorbi cu un extraterestru. De exemplu dacă te uiţi
mult timp la un computer începi să crezi că
este prietenul tău. E o supoziţie falsă
şi de-a dreptul imbecilă, dar totuşi
televizorul e ceva. Un univers magic. Nu-i aşa?
Mărturisesc că nu mă iubesc foarte mult.
Asta poate să reprezinte o problemă existenţială.
Am trecut peste ea demult, fără şedinţe
la psiholog. Dar ce mă fascinează este lumea de
dincolo de mine. Ca o opoziţie la tot ce înseamnă
egoismul uman. Frica de tine este frica de lume. A te cunoaşte
înseamnă să începi cu tot ce
e în jur. Filosofic, frumos, utopic poate. Libertatea începe
dincolo de tine, iubind ce e în jurul tău.
Mărturisesc că ascult multă muzică.
Mă uit pe geam foarte des. Îmi place tot ce este estetic.
Şi îmi place să fotografiez cerul. Ca
o pasiune pentru tot ce e deasupra. O cameră cu nori, departe
de lume şi oameni.
Mărturisesc că nu am consumat nimic în
timp ce redactam textul: nici măcar o Coca-Cola - 100%
anti-reclamă. Pentru oameni neinteligenţi. Uneori
mintea îmi merge mai repede decât conexiunea de
la internet. Îmi plac glumele care te fac să râzi
ore în şir. Fără să
te opreşti. Şi încet-încet oboseşti.
Apoi schimbi canalul.
Mărturisesc că nu citesc ziarele. Că
nu îmi place pornografia, că nu înşel
oamenii pe stradă când le zic cât e ceasul.
Mărturisesc că nu am nimic cu cei care sunt gay.
Prefer oamenii la modă. Nu încurajez nimic!
Mărturisesc că uneori plâng fără
să îmi dau seama de ce. Şi o iau din
nou de la capăt. Mărturisesc că nu am
copiat pe nimeni: sunt un original. Aş vrea să
apar în reclame alternative. Dar intră în
contradicţie cu dorinţa mea de a scăpa
de dependenţa de televizor. Să nu îmi
copiaţi ideea.
Mărturisesc că am încredere în
mine şi că mă uit des în oglindă.
Am fetişul propriei imagini. Mă suspectez de ateism.
(?) o întrebare: E=mc2 ? NU? Mă scuzaţi.
Mai departe.
Înspre final: Îmi mărturisesc dragostea
imediat ce o simt şi îmi place să o aprind
- 100% limbaj licenţios. De aceea cred că în
vieţile trecute am fost o persoană foarte populară.
Mărturisesc că totul are un început.
Start!
(comentarii din public :
-hai că mi-a plăcut faza cu computerul, ziceai
că e din filmele cu IT.
-ha, ha. Mai ales cu sucul de portocale. Apropo. Ți-e sete??)
Sfârşitul primei părţi.
|
|
You love you Romania!
-salutări din oaza de creaţie pentru poeţii Europei-
Lucia Dărămuş
- oase, intestine, viermi -
Înţelepciunea latină, din oaza căreia
ne place să spunem c-am purces în lume, spunea
la un moment dat Tarde venientibus ossa (celor întîrziaţi
le rămîn oasele!). Vorbele ni se potrivesc de
minune, nimic nu trebuie demonstrat în acest sens. Doar
să privim oasele din imagine, aruncate în mijlocul
naturii, intestinele cu lichidul urît mirositor încă
în ele, copitele de vacă, maxilarele, craniile
de viţeluşi crescuţi pe plaiurile mioritice,
precum şi produsele din categoria mezelurilor. Nu e un
tablou postmodern, nu ţine de creativitatea omului, ci
de realitatea brută, de sinistra şi diabolica
latură a fiinţei de a distruge. Pajiştea
abatersco-română , în plin codru verde,
e tocmai pregătită de marea şi aşteptata
integrare europeană. Şi totuşi, de ce
oare să culegem de fiecare dată doar oasele?!
De ce, de ce? Pentru că sîntem extrem de culţi,
extrem de civilizaţi! Ce are cultura cu civilizaţia,
boieri dumneavoastră?!
Ei bine, cine a şters măcar o singură
dată în viaţă
praful de pe coperţile
unei cărţi semnate de Platon, trăgînd
din curiozitate cu coada ochiului peste frazele primelor pagini,
nu poate să arunce în plin cîmp un muc
de ţigară măcar. Mirosul cărţii,
întipărit în memorie, îi va
aminti muşteriului, oricare ar fi el, că este
fiinţă umană, că se deosebeşte
de orice mişună în univers prin ceea
ce se numeşte demnitate, dublată de boaba infinitezimală
de creativitate. Cum ar fi sunat acest abator căruia îi
dau tîrcoale viermi, muşte, cîini, bursuci,
ciori, etc în poemele Lebedei mute!
Cine a avut ocazia să treacă pe drumul principal
dinspre Cluj spre Oradea, la 23 Km de oraş, va fi dat de
o zonă demnă de toată poezia lui Blaga,
pe unde paşii poetului vor fi umblat, cu dealuri şi
văi, cu păduri şi luminişuri,
în care încă mai întîrzie
bursucii în pas de seară, cînd dracul
iese din tufărie şi o ia la deal către
Gîrbău, în căutarea unei stînci
la care să tragă cîte un arcuş.
Muzica va fi fost acordată, în acest colţ
de lume unde dracul şi Dumnezeu îşi dau
mîna, cu mare grijă, sunetele fiind purtate peste
piscurile dealurilor de păsări felurite pînă
spre uşierii munţilor.
Hăţişurile în floare, colţul
ierbii abia ieşit în lumina tremurîndă
de căldură, narcisele de primăvară
aburind pămîntul reavăn cu lacrimile
lui Narcis, picuri transformaţi în corolă
parfumată, greierii năzbîtioşi
şi vioii fluturi care ne povestesc cu fiecare apariţie
despre devenirea fiinţei, tot acest fermecat tablou, smuls
parcă din basme, ar fi trezit pînă şi
invidia celui mai talentat povestitor, Andersen, născocitor
de lumi mirifice.
Pînă şi poeţii Europei, Europă
în care vrem să pătrundem cu ce avem
mai bun, original şi frumos, ar invidia spaţiul
încărcat de poezie, gata să se lase aşezat
în vreun poem, ar dori un moment de răgaz, cînd
ielele noastre ar fi coborît peste peniţele lor,
umblînd desculţe prin versurile europenilor visători.
Ce mirific, ce minunat ar grăi aceşti poeţi
ai Europei despre noi, românii, dacă am şti
să aducem în bătătura noastră
cît mai mulţi scriitori.
Totuşi, de ce să aducem, şi ce, oare,
să vadă?
În fine, tabloul mioritic deal-vale a fost înlocuit cu
o viermuială de zile mari, şi chiar de toate zilele,
îndrăznesc să mă hazardez cu
ideile, şi cum ar putea fi altfel cînd politicienii
se bat pe funcţii, iar noi ca naţie primim steguleţ
roşu la mediu, cînd elita se întrece
în festivisme şi festivităţi,
scoţîndu-şi ochii, rupîndu-şi
coatele, etc pe cîte vreun premiu minor, cu parfum de bulibăşeală
autohtonă, neavînd privire limpede pentru realităţile
imediate.
Ce muzică i-ar fi ieşit lui Bregovici, de-ar fi
dat peste maldărul de oase care, curînd, din cauza
căldurii, a soarelui, se vor transforma în îngereasca
scară a lui Iacob.
Ce film ar fi ieşit din creierii lui Kusturica!
De-ar fi trăit Caragiale ar fi prins de capătul
unui os şi-ar fi scris pamflete pe la uşile liberalilor
şi ale aliaţilor lor, să vază
grofii politici că se ţin doar de teatralitatea
politichiei.
Tarde venientibus ossa! Ne-ajung şi
oasele, dacă le avem pe gratis, fie ele aruncate în
mijlocul pădurii, că doar am coborît
din copac mai ieri, lăsîndu-ne încă
vrăjiţi de farmece, desfăcături,
Tanacuri, descîntece, babe, otv-işti retardaţi,
manelişti la kg, ţigani dormind alături
de cai în palate hidoase fără cel mai
elementar simţ estetic, scriitori cerşind premii
literare, super-religioşi pocăiţi vînzînd
medicamente venite ca ajutoare, apă, ploi, păduchi,
morţi dezgropaţi în pas de noapte cărora
li se mănîncă inima cu nesaţ,
baloane colorate, politicieni cu nasuri de clovni, aranjamente politice
şi literare (azi îţi dau eu premiu, că-s
în juriu, mîine-mi dai tu mie; şi ce
frumoasă e lumea, şi ce culţi şi
meschini sîntem!).
Hei, lume, lume şi iar lume, taraba e plină, avem
de toate! Taraba România e viu colorată! Ia, neamule,
ia şi cumpără şi cară-te
mai departe, dacă eşti deştept! Ptiu,
cum să n-aibă Europa nevoie de aşa o
ţigancă frumoasă, colorată pînă
nu se mai poate, cu zeci de fuste pe ia, o pielicică...
nişte ochişori şi buzişoarele
ei, buzişoarele roşii ca focul de atîta
băut sînge din bietul mort!
Ia, neamule european, oriunde te-ai fi aflînd, în
Germania, Anglia, Belgia, Franţa, etc, ia, pofteşte
ce vrei! Taraba România e plină. Zi repede -You
love you Romania! - şi cară-te! Şi vezi
cui dai banii pentru scoaterea din rahat a ţării,
băgată în bălegar de comuniştii
care încă ţin pîrghiile principale.
S-ar putea ca intestinele, oasele, maxilarele, craniile de vită,
mezelurile, cu viermi, muşte, cîini, ciori şi....
bursuci să trăiască pe pajişti
verzi şi calde pînă în 2007,
cînd vreun Edgar Allan Poe european va scrie "Corbul"
mioritic.
You love you Romania! - salutări din oaza de creaţie
pentru poeţii Europei.
|
|
România, o ţară fără
personalitate
Petre Flueraşu
Este trist să vezi cum un oraş, emblema unei
ţări, este transformat peste noapte, cu vervă
şi ardoare, într-un surogat, o emblemă
a unei lumi ce pur şi simplu nu îşi are
locul aici. Congresele se organizează este adevărat
şi în alte ţări, şi
în alte oraşe, însă acestea
nu fac eforturile absurde pe care Bucureştiul le-a făcut
în ansamblul său în ultimele zile, pentru
a găzdui la standarde "înalte", Summitul
Francofoniei.
Încercând să salveze aparenţele care
într-o lume raţională nu ar trebui să
conteze, România arată per total, ca naţiune,
ridicolă. Şi nu neapărat în
ochii străinilor, pentru că, până
la urmă, aceştia nu contează. Nu, România
începe să pară ridicolă în
ochii propriilor cetăţeni. Oamenii, care văd
cum brusc, se găsesc bani, se găseşte
interesul necesar, se munceşte noaptea, se sacrifică
orice alte proiecte, pentru a impresiona, pentru a oferi o imagine
falsă, care contrastează puternic cu evidenţa.
Probabil că pentru un demnitar străin, care va
parcurge de câteva ori drumurile recondiţionate
cu sârg din banii bugetarilor, călătoria
va fi încântătoare. Între două
discuţii inutile care se rezumă la o teoretizare
banală a unor probleme grave, între două
opriri la hotelurile şi restaurantele luxoase care "reprezintă"
o ţară, poate va fi lăudată
în câteva cuvinte şi organizarea care
mai mult ca sigur se va ridica la "standardele europene".
Cine mai are timp să parcurgă câţiva
kilometri printr-un oraş paralizat, cine mai are timp să
coboare din limuzină pentru a întreba oamenii
dacă sunt de acord? Cine mai are timp să se gândească
în primul rând la populaţie, la cei ce
înseamnă de fapt România? Ca stat, aceasta
din urmă există prin oameni, prin milioanele de
locuitori care plătesc impozite şi au calitatea
de cetăţeni. Restul, demnitarii, liderii, sunt
doar indivizi cu rol organizatoric, subordonaţi intereselor
generale, de care trebuie să ţină cont.Oamenii
contează, cei care au ales au dreptul să beneficieze
de alegerea lor.
Totul se impune. "Interesele de stat primează"
este sintagma cea mai des întâlnită în
aceste zile. Cum se face oare că interesele statului nu
coincid cu interesele oamenilor.? Ar trebui să medităm
asupra acestei probleme pentru că este realmente păcat
să ne batem joc de locuitorii unui oraş, de oamenii
care trăiesc aici, care suferă zilnic neajunsurile
unor sisteme prost organizate, pentru câţiva demnitari
care se plimbă din ţară în ţară
discutând probleme "lingvistice".
Mândrie?! Ar trebui să fim mândri atunci
când se va putea circula şi la noi ca pe străzile
marilor puteri spre al căror statut aspirăm obsesiv,
ar trebui să fim mândri când vom putea
asigura fiecărui cetăţean condiţiile
minime de supravieţuire într-un mod satisfăcător.
Nu obsesia foştilor turnători, nu întrunirile
strălucitoare, nu aplauze din partea străinilor,
nu "fiţe", nu ifose princiare, ci acţiuni
concrete, cu efecte evidente. România nu are de ce să
urmeze exemplul celorlalţi, România are capacitatea
de a face singură mult mai mult. Nu cu privirea în
pământ, ci cu fruntea sus. Sinceritate, să
prezentăm situaţia aşa cum este ea, nu
să vopsim gardul în cele mai strălucitoare
culori în timp ce casa se dărâmă!
Este ridicol să punem lumini în asflat, este ridicol
să blocăm străzile pentru câteva
coloane care ar putea, şi de fapt ar trebui, să
aştepte în traficul pe care nimeni nu încearcă
să îl fluidizeze. Ar trebui să prezentăm
şi părţile care nu funcţionează
optim, pentru că şi acestea sunt reale. Este trist
să vorbim de întâlniri, de fast, de lumini,
într-un oraş care se pierde la marginile sale
într-un întuneric negru, de fum. Ar fi poate interesant
de ştiut câte străzi s-ar fi putut asfalta
cu banii aruncaţi pe nimicuri strălucitoare.?
Ar fi interesant de ştiut dacă nu cumva şi
limuzinele pot să oprească la semafor, ar fi interesant
de ce sunt nişte oameni aleşi de popor atât
de stresaţi în ceea ce priveşte siguranţa.?
Ar fi interesant de ştiut de ce pentru un congres se blochează
o capitală când de exemplu, în Franţa,
în fiecare an, vedem cum, cel puţin o dată,
sute de ciclişti şi oficiali aşteaptă
cuminţi să treacă întâi
trenul care îi poartă spre destinaţie
pe cetăţeni, adevăraţii stăpâni
ai ţării.?! Ar fi, întradevăr,
interesant.
|
Reproducerea textelor sau imaginilor este permisă doar cu condiţia precizării sursei.
©2004-6 EgoPHobia & autorii textelor şi imaginilor
@ www.egophobia.ro
|
